Crimă şi predeapsă, Dostoievski

.......................................................................
                                           8.

                          - Sper că acum, după ce ne-am cunoscut, îi spuse el lui Raskolnikov, şi după ce vă veţi întrema, în virtutea împrejurărilor cunoscute de dumneavoastră, prietenia noastră se va întări..... Vă doresc multă sănătate......
    Raskolnikov nici măcar nu-şi întoarse capul. Piotr Petrovici se ridică de pe scaun.
    - Au fost ucise numai de unul care amanetase ceva! spunea cu convingere Zosimov.
    - Fără nicio discuţie! îi ţinea isonul Razumihin. Porfiri nu-şi trădează gândurile, dar îi cheamă pe toţi care au amanetat la interogator...
    - Îi interoghează pe cei care au amanetat ceva? întrebă tare Raskolinkov.
    - Da! Şi?
    - Nimic.
    - De unde îi ia? întrebă Zosimov.
    - Pe unii i-a numit Koh, numele altora era scris pe hârtia care învelea obiectele, alţii au venit singuri când au aflat...
    - Ce canalie îndemânatică, cu experienţă, trebuie să fie ucigaşul! Ce îndrăzneală! Câtă hotărâre!
    - Tocmai asta nu-i adevărat! îl întrerupse Razumihin. Tocmai părerea asta vă încurcă pe toţi. Iar eu vă spun că este un om neîndemânatic, fără nicio experienţă şi care, probabil, este la primul său pas. Dacă presupunem că avem de-a face cu o canalie dibace, calculată, toată povestea devine neverosimilă. Dacă presupunem însă că-i vorba de un ageamiu în materie, atunci vedem că numai întâmplarea l-a scos din bucluc. Şi ce nu-i în stare să facă întâmplarea? Când te gândeşti că poate nici n-a prevăzut vreo piedică! Şi cum a condus întreaga afacere? A luat obiecte în valoare de zece-douăzeci de ruble, şi-a umplut buzunarele, a răscolit ladiţa babei, boarfele, iar în scrin, în sertarul de sus, într-o cutie s-au găsit mai bine de o mie cinci sute de ruble bani curaţi, în afară de bilete de bancă! Nu s-a priceput nici măcar să jefuiască, nu s-a priceput decât să ucidă! A fost primul lui pas, ţi-o spun eu, primul lui pas; s-a pierdut cu firea! Şi nu l-a salvat calculul, întâmplarea l-a salvat!
    - Mi se pare că vorbiţi despre asasinarea bătrânei văduve de arhivar, întâmplată acum câteva zile, se amestecă Piotr Petrovici, vorbind către Zosimov; se sculase în picioare, ţinând în mână pălaria şi mănuşile, dar, înainte de plecare, voia să mai arunce câteva vorbe pline de inteligenţă.
    Era vădit că ţinea mult să producă o impresie cât mai bună - vanitatea învinsese prudenţa.
    - Da. Aţi auzit?
    - Fireşte, doar e în vecinătate......
    - Cunoaşteţi amănuntele?
    - N-aş putea spune; dar pe mine mă interesează mai ales din punct de vedere general, al problemei în sine. Fără să mai vorbesc de faptul că numărul crimelor în clasele inferioare s-a înmulţit considerabil în ultimii cinci ani; fară să mai vorbesc despre furturile şi incendiile care se întâmplă peste tot locul; ceea ce îmi pare mai ciudat este că, în aceeaşi măsură, se înmulţesc şi crimele săvârşite de elemente din clasele superioare, se înmulţesc, cum s-ar zice, paralel. Ba se aude că un fost student a jefuit poşta la drumul mare; ba nişte oameni, înaintaţi prin poziţia socială, falsifică bani; la Moscova a fost prins un grup întreg de falsificatori ai ultimului împrumut cu câştiguri, iar printre principalii complici este şi un lector de istorie universală; în altă parte, un secretar de ambasadă, de-al nostru, este ucis peste graniţă pentru o chestiune misterioasă de bani. Şi dacă acum şi aceasta batrână cămătăreasă a fost ucisă de un om de pe o treaptă socială superioară, fiindcă muzicii nu amanetează obiecte de aur... Cum se poate explica această decădere a păturii civilizate a societăţii noastre?
    - Multe schimbări economice...... începu Zosimov.
    - Cum se explică? îi luă vorba Razumihin. Tocmai prin vechea noastră lipsă de spirit practic s-ar explica.
    - Cum aşa?
    - Ce a răspuns la Moscova lectorul dumitale la întrebarea: pentru ce a falsificat bancnotele?...
    "Toată lumea se îmbogăţeşte folosind diverse mijloace. Şi eu am vrut sa mă îmbogăţesc cât mai repede." Nu-mi amintesc exact cuvintele, dar sensul lor este acesta: pe daiboj, cât mai repede, fără prea multă bătaie de cap! Ne-am obişnuit să luăm totul de-a gata, să fim duşi de mână, să mâncăm posmagi gata muiaţi. Iar când sună ceasul cel mare, fiecare arată ce poate...
    - Bine, dar moralitatea? Şi, cum s-ar zice, legile......
    - Ce te supără? se amestecă pe neaşteptate Razkolnikov. A ieşit exact după teoria dumitale!
    - Cum după teoria mea?
    - Încearcă să duci până la capăt ceea ce ai susţinut adineauri şi vei ajunge la rezultatul că ai tot dreptul să ucizi.....
    - Vai de mine!..... strigă Lujin.
   - Nu, nu este aşa! spuse Zosimov.
   Raskolnikov era palid, respira greu, buza de sus îi tresărea.
   - Toate au o măsură! urmă cu trufie Lujin. O idee economică nu înseamnă o invitaţie la crimă, la asasinat, şi daca ar fi să presupunem numai că...
   - Este sau nu adevărat că dumneata i-ai spus logodnicei dumitale..... îl întrerupse din nou Raskolnikov, cu glasul tremurând de furie şi în care se desluşea dorinţa de a jigni, este adevărat că i-ai spus, chiar în clipa când ţi-a primit propunerea, că te bucură mai ales faptul... că este săracă... fiindcă este mai avantajos să-ţi iei soţie dintr-o familie căzută în mizerie, ca după aceea să o poţi domina... şi ca binefăcător al ei să-i poţi reproşa, când vrei, tot binele pe care i l-ai făcut?...
    - Domnul meu! strigă Lujin, enervat şi furios, roşu la faţa şi încurcat. Domnul meu... să denaturaţi în acest hal o idee! Iertaţi-mă, dar trebuie să vă spun că zvonul care v-a ajuns la ureche, sau, mai bine zis, care v-a fost adus la cunoştinţa, nu are nicio umbră de seriozitate şi eu... bănuiesc cine a azvârlit... într-un cuvânt... această săgeată... într-un cuvânt, chiar mama dumneavoastră... Şi fără asta mi-a făcut impresia că, în pofida tuturor însuşirilor sale minunate, ideile ei au o nuanţă exaltată şi romanţioasă... Şi totuşi, eram la o mie de verste departe de a presupune ca ar putea să înţeleagă şi să vă prezinte situaţia sub o forma atât de denaturata... Şi, în sfârşit... în sfârşit..
    - Ştii ceva? sări Raskolnikov, ridicându-se într-un cot pe pernă şi privindu-l ţintă, cu ochi scăpărători. Ştii ceva?
    - Ce anume?
    Lujin se opri şi aşteptă cu un aer jignit şi sfidător. Tăcerea ţinu câteva clipe.
    - Uite  ce este, dacă dumneata îţi mai permiţi vreodată... să spui măcar un cuvânt... despre mama mea... te arunc pe scară!...
    - Ce-i cu tine?! strigă Razumihin.
    - Ah, aşa stau lucrurile! Lujin păli şi-şi muşcă buza. Ascultaţi, domnul meu, ce am să vă spun, începu el rar, stăpânindu-se din răsputeri şi gâfâind. Chiar adineauri, de la primul pas pe care l-am făcut în odaia aceasta, mi-am dat seama de ostilitatea dumneavoastră, dar am rămas anume ca să aflu mai mult. Aş fi putut ierta multe unui om bolnav, unui om care-mi este rudă, dar acum... n-am să pot niciodată să vă...
    - Nu sunt bolnav! strigă Raskolnikov.
    - Cu atât mai mult......
    - Du-te la dracu!
    Dar Lujin părăsea acum încăperea, fără să isprăvească ce avea de spus, strecurându-se din nou între masă şi scaun; de data aceasta, Razumihin se sculă să-i facă loc. Fără să-l privească pe vreunul dintre ei, să-l salute măcar pe Zosimov, care îi tot făcea semne să-l lase pe bolnav în pace, Lujin ieşi ţinându-şi cu grijă pălaria la nivelul umărului în clipa când se aplecă să treacă pragul. Până şi felul în care-şi mlădie spinarea cu acest prilej vădea clar că fusese jignit de moarte.
    - Dar cum se poate, cum se poate să te porţi astfel?! întrebă Razumihin, dând din cap, nedumerit.
    - Lăsaţi-mă, lăsaţi-mă cu toţii! strigă, cuprins de mânie, Raskolnikov. O să mă lasaţi în pace, călăilor? Nu mă tem de voi! Acum nu mă tem de nimeni, de nimeni! Căraţi-vă de aici! Vreau să rămân singur, singur!
    - Hai să plecăm! zise Zosimov, făcându-i semn lui Razumihin.
    - Se poate? Dar cum să-l lăsăm singur în starea asta?
    - Să mergem, insistă doctorul, ieşind  din odaie. Razumihin stătu puţin pe gânduri, apoi se repezi pe urmele lui.
    - Ar fi ieşit mai rău dacă nu l-am fi ascultat, zise Zosimov pe scară. Nu trebuie să-l irităm...
    - Ce-i cu dânsul?
    - Ei, i-ar trebui un impuls binefăcător, ceva care să-l scoată din gândurile lui! Adineauri era în stare... Ştii, am impresia că-l roade ceva. O idee fixă, care-l urmăreşte... De asta mi-e frică pentru el. Îl apasă ceva, negreşit.
    - Păi, poate o fi ceva în legătură cu domnul acesta, cu Piotr Petrovici! Din discuţie am înţeles că el se însoară cu sora lui şi că Rodea aflase despre aceasta cu puţin înainte de a se îmbolnăvi, dintr-o scrisoare.
    - Da,  dracu l-a adus tocmai acum! S-ar putea să fi stricat tot. Dar tu ai observat că este indiferent la toate, tace orice i-ai spune, în afară de un singur lucru care îl scoate din sărite: asasinatul acela...
    - Da, da! îi ţinu isonul Razumihin. Am observat cât se poate de bine! Îl interesează, îl sperie! L-au speriat în ziua când s-a îmbolnăvit, în biroul comisarului de poliţie; a leşinat acolo.
    - Ai să-mi povesteşti amănunţit diseară cum s-au petrecut lucrurile şi după aceea am să-ţi spun şi eu ce cred. Mă interesează foarte mult! Am să mai trec peste o jumătate de oră să-l văd... De altfel, n-o să facă congestie...
    - Îţi mulţumesc! Eu în vremea asta am să stau la Paşenka şi am să-l ţin sub observaţie prin intermediul Nastasiei...
    După plecarea lor, Raskolnikov se uită nerăbdator şi supărat la Nastasia; femeia nu se grăbea sa plece.
    - Vrei un ceai? îl întrebă dânsa.
    - Mai târziu! Acum vreau să dorm! Lasă-mă......
    Cu o mişcare spasmodică se răsuci la perete; Nastasia ieşi din odaie.

                                                               Capitolul VI

                           Dar de îndată ce rămase singur, Raskolnikov se sculă, închise uşa cu cârligul, desfăcu legătura de haine adusă adineauri de Razumihin şi începu să se îmbrace. Ciudat: o linişte desăvârşită părea să fi înlocuit starea frenetică de adineauri şi frica chinuitoare din ultima vreme. Era cea dintâi clipă de linişte, stranie şi neaşteptată. Mişcările precise şi sigure vădeau o hotărâre puternică.
    "Astăzi, chiar astăzi!" şoptea el.
    Îşi dădea seama că este încă foarte slab, dar nemaipomenita încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm perfect, cu ideea fixă, şi-i dădea putere şi încredere în sine: spera, de altfel, că nu va cădea în stradă.
    După ce se îmbrăcă cu hainele noi, se uită la banii care erau pe masă, se gândi puţin, şi-i vârî în buzunar. Erau cu totul douăzeci şi cinci de ruble. Luă şi pitacii de aramă, restul de la cele zece ruble cheltuite de Razumihin pentru haine. Apoi scoase încet cârligul, ieşi din odaie, coborî scara şi aruncă o privire pe uşa larg deschisă a bucătăriei: Nastasia era acolo, dar sta cu spatele la el şi, aplecată, sufla în samovar. Nu auzi nimic. Şi apoi, cine şi-ar fi putut închipui ca are să fugă?
    Peste o clipă, Raskolnikov se şi afla în stradă.
    Era ora opt seara, soarele asfintea. Afara domnea aceeasi zapuseala; dar el inghiti cu nesat aerul imbacsit de praf, otravit de duhorile pestilentiale ale marelui oras. Capul incepu sa i se invarteasca usor; un fel de energie salbatica se citea in ochii lui infrigurati si pe fata supta si livida.
    Nu stia si nici nu se gandea unde avea sa-si indrepte pasii; stia numai ca "trebuie sa ispraveasca totul dintr-o data, chiar azi, chiar acum; ca altfel nu se mai intoarce acasa fiindca nu vrea sa traiasca in acest fel."
    Dar cum sa ispraveasca? Cu ce sa ispraveasca?
    Nu avea nici cea mai mica idee si nici nu voia sa se gandeasca.
    Alunga acest gand care-l chinuia. Simtea si stia ca trebuia neaparat ca totul sa se schimbe intr-un fel sau altul, "oricum", repeta el cu indarjire, cu hotarare deznadajduita.
    Dupa vechiul lui obicei, se indrepta spre Sennaia, locul plimbarilor sale de altadata. Dar inainte de a ajunge acolo, zari pe trotuar, in fata unei dughene cu maruntisuri, un tanar flasnetar cu parul negru, cantand o romanta sentimentala. Acompania cu flasneta pe o fata de vreo cincisprezece ani care sta inaintea lui, imbracata ca o domnisoara, cu crinolina si mantaluta, cu manusi si palarioara de pai impodobita cu o pana rosie ca para focului; gatelile ei erau vechi si ponosite. Cu o voce dogita de cantareata de strada, dar destul de placuta si de puternica, ea canta romanta in asteptarea celor doua copeici pe care aveau, poate, sa i le arunce cei din dugheana.
    Raskolnikov se opri printre cei doi-trei auditori, asculta, scoase un pitac si-l puse in mana fetei.
    Ea isi intrerupse brusc cantecul la nota cea mai inalta si mai sentimentala, de parca l-ar fi taiat cineva cu cutitul, striga scurt flasnetarului: "ajunge" si amandoi trecura mai departe, catre dugheana urmatoare.
    - Va place muzica de strada? il intreba deodata Raskolnikov pe un cetatean intre doua varste, un trecator care se vantura pe acolo si se oprise langa el sa asculte flasneta.
    Omul il privi, ursuz si mirat.
    - Mie imi place grozav, urma Raskolnikov, ca si cum ar fi vorbit despre altceva decat despre niste cantece de strada. Imi place sa aud un glas cantand in sunetele flasnetei, pe o seara rece, intunecoasa si umeda de iarna, neaparat umeda, cand trecatorii au fetele supte si bolnavicioase, palide-verzi; sau - si mai bine - pe ninsoare, cand fulgii mari, umezi cad drept de tot si nu e vant - stiti? - si vezi stralucind printre fulgi felinarele cu gaz......
    - Nu ştiu..... Mă iertaţi..... bolborosi domnul, speriat şi de întrebare, şi de aerul ciudat al lui Raskolnikov, şi trecu pe partea cealaltă a străzii.
    Raskolnikov porni drept înainte şi ajunse la colţul din Sennaia, unde îşi avea taraba negustorul cu nevasta care vorbiseră în seara aceea cu Lizaveta; dar ei lipseau. Recunoscând locul, Raskolnikov se opri, se uită de jur împrejur şi îl întrebă pe un tânăr cu cămaşă roşie, care căsca la intrarea unei făinării:
    - E aici un târgoveţ cu nevastă-sa care fac negustorie în colţ, da?
    - Aici fac negoţ fel de fel de oameni, răspunse flăcăul, măsurându-l dispreţuitor de sus până jos.
    - Cum îl cheamă?
    - Cum l-au botezat?
    - Nu cumva eşti şi tu din regiunea Zaraiski? Din ce gubernie? Flacăul îl privi din nou.
    - Noi nu suntem din gubernie, înălţimea voastră, ci din judeţ; de plecat, a plecat frate-meu, eu am rămăs acasă, aşa că nu ştiu nimic... Să ne fie cu iertăciune, înălţimea-voastră.
    - Colo sus este vreun birt?
    - Un tractir, este şi biliard, ba se găsesc şi contese..... şi încă ce mai contese!
    Raskolnikov străbătu piaţa. În colţul străzii se înghesuiau o mulţime de oameni, numai mujici. Se vârî unde era lume mai multă, uitându-se la fiecare în faţă. Nu ştia nici el de ce simţea nevoia sa intre în vorba cu toata lumea. Dar mujicii nu-l băgau în seamă şi îşi vedeau de-ale lor, sporovăind, împărţiţi în grupuri mici. Raskolnikov stătu, se gândi puţin şi porni la dreapta, pe trotuar, în direcţia podului V. Străbătu piaţa şi ajunse în ulicioară...
    I se întâmplase de multe ori să treacă prin această ulicioară scurtă, care cotea brusc şi care lega Sennaia cu Sadovaia. În ultima vreme, se simţea chiar atras spre aceste locuri, mai ales când îl apucă urâtul, "ca să simtă şi mai puternic urâtul".
    Acum intrase în ulicioară fără vreun gând anumit. Acolo se afla o casă mare, ocupată în întregime de cârciumi şi alte localuri, unde se putea bea şi mânca; prin uşile acestor stabilimente ieşeau întruna femei uşor îmbrăcate, aşa cum fac când se duc "prin vecini", cu capul gol şi numai în rochii. Ici-colo, ele se îmbulzeau pe trotuar, mai ales în jurul scărilor care duceau la demisol, unde erau diverse localuri de petrecere. Într-unul dintre ele domnea o zarvă, de răsuna întreagă stradă: se auzea zdrăngănind o chitară şi cântece de veselie.
    Un grup mare de femei se înghesuiau la intrare; unele şedeau pe trepte, şi altele pe trotuar, iar altele stăteau de vorbă în picioare.
    Un soldat beat, cu ţigara în gură, se învârtea de colo-colo, în mijlocul străzii, înjurând în gura mare. Părea că voia să intre undeva, dar uitase unde anume. Doi zdrenţăroşi se certau între ei; un altul, beat mort, zăcea de-a curmezişul străzii.
    Raskolnikov se apropie de grupul mare de femei; vorbeau cu glasuri răguşite şi purtau toate rochii de stambă, ghete din piele de capră, şi erau cu capul gol. Unele trecuseră de patruzeci de ani, altele nu împliniseră nici şaisprezece, aproape toate aveau ochii încercănaţi. Fără să ştie de ce, îl atrăgeau cântecele şi toată zarva şi gălagia care domneau acolo, jos... în mijlocul hohotelor de râs şi al chiuiturilor, în zdrăngănit de chitară îmbinat cu un glas de tenor ce cânta în falset un cântec dezmăţat, cineva juca frenetic, bătând tactul cu călcâiele.
    Raskolnikov ascultă atent, posomorât şi îngândurat, aplecat spre intrare, privind cu curiozitate de pe trotuar înăuntru.
   "Măi vardist, drăguţul meu,
   Geaba mă tot baţi mereu!....."
   răsună glasul subţire al cântăreţului.
   Raskolnikov  simţea o mare dorinţă să audă fiecare cuvânt al cântecului, ca şi cum ar fi putut găsi în aceste cuvinte o dezlegare.
    "Să intru? se gândi el. Cum râd! De beţi ce sunt..... Dacă m-aş îmbăta şi eu?"
    - Nu intraţi, boierule? îl întrebă una dintre femei, cu glas destul de sonor, rămas încă proaspăt.
    Era tânără şi numai că din tot grupul nu era respingătoare.
    - Ia te uită, ce fată drăguţă! răspunse el, îndreptându-se de spate şi privind-o.
    Femeia zâmbi: complimentul îi făcuse plăcere.
    - Şi dumneavoastră sunteţi foarte drăgut, zise ea.
    - Ce jigărit e! zise alta cu o voce de bas. Pesemne că a ieşit acum din spital.
    - Ian  priviţi, toate-s fete de general, da toate-s cârne! o întrerupse un mujic afumat, apropiindu-se cu sumanul descheiat şi cu o mutră veselă şi mucalită. De-o frumuseţe!
    - Intră dacă ai venit!
    - Intru, frumoaso!
    Şi omul se năpusti pe scară. Raskolnikov se depărtă încet.
    - Ascultă, boierule! strigă fata în urma lui.
    - Ce vrei?
    Ea se fâstâci.
    - Mie,  boierule, mi-ar face oricând placere să petrec un ceas cu dumneavoastră, dar acu, dacă sunteţi aici, parcă mi-e ruşine. Daţi-mi şase copeici de băut, iubite cavaler.
    Raskolnikov scoase la întâmplare din buzunar trei pitaci.
    - Vai, ce boier bun!
    - Cum te cheamă?
    - Să întrebaţi de Duklida.
    - Frumos îţi şade, zise deodată altă femeie din grup, dând din cap cu dojană spre Duklida. Nici nu ştiu cum se numeşte asta: să ceri aşa, pe gratis. Eu una aş intra în pământ de ruşine...
    Raskolnikov  o cercetă atent pe cea care vorbea. Era o femeie de vreo treizeci de ani, ciupită de vărsat şi plină de vânătăi, cu buza de sus umflată. Îşi exprimase părerea dojenitoare cu linişte şi seriozitate.
    "Unde am citit oare, se gândea Raskolnikov, mergând mai departe, ca un condamnat la moarte, un ceas înainte de execuţie, spunea sau se gândea, că dacă ar fi silit să trăiască undeva la o mare înălţime, pe piscul unei stânci oarecare, pierdută în ocean, pe un loc atât de îngust, încât abia i-ar fi încăput picioarele, iar jur împrejur ăr fi numai prăpăstii, valuri, întuneric etern, singurătate şi furtună, şi să rămână pe spaţiul acela de jumătate de metru o viaţa întreagă, o mie de ani, o veşnicie, tot ar fi mai bine decât să moară! Numai să trăieşti, sa trăieşti, să trăieşti! Oricum ar fi viaţa - dar să trăieşti!... Cât adevăr e în asta! Cât de ticălos e omul! Dar şi mai ticălos este acela care pentru asta îl numeşte ticălos", adaugă el după o clipă.
    Ajunse într-o altă stradă.
    "Aha! Palatul de cristal! Adineauri Razumihin a pomenit despre Palatul de cristal..... Dar ce voiam să fac? Ah, da, să citesc! Zosimov spunea că citise în ziare....."
    - Ai ziare? întrebă el, intrând într-o cârciumă destul de mare şi curată, alcătuită din câteva săli, aproape goale. Doi-trei muşterii, iar în odaia din fund, patru oameni beau împreună şampanie. Lui Raskolnikov i se păru că printre ei se afla Zametov. Dar nu putu să-l vada prea bine din pricina distanţei.
    "Ei, şi?!" se gândi el.
    - Doriţi votcă? întrebă chelnerul.
    - Adu ceai. Şi ziare mai vechi, cele de vreo cinci zile încoace, capeţi un bacşiş bun.
    - Înţeles. Poftim ziarul de azi. Votcă nu doriţi?
    Apoi au sosit ceaiul si ziarele vechi. Raskolnikov se aşeză şi începu să caute... "Izler"... Izler... Aztecii... Izler... Bartola... Masşimo... Aztecii... Izler... ptiu, drace! A, iată fapte diverse: o femeie a căzut de pe scară; un târgoveţ s-a curăţat din cauza băuturii; un incendiu la Peski; un incendiu în Petersburgskaia; încă unul, tot în Petersburgskaia; încă unul tot acolo; Izler, Izler, Izler, Izler... Massimo... Iată..."
    Găsi, în sfârşit, ceea ce căuta  şi începu să citească; rândurile îi jucau în faţa ochilor, totuşi izbuti să descifreze întreaga "ştire", apoi căută, înfrigurat, continuarea în numerele următoare.
    În timp ce răsfoia ziarele, mâinile i se crispau spasmodic de nerăbdare. Deodată, cineva se aşeza alaturi de el la masă.
    Ridică ochii şi-l văzu pe Zametov, aşa cum îl mai văzuse şi înainte, cu aceleaşi inele, lănţişoare, cu aceeaşi cărare în părul negru, cârlionţat şi pomădat, cu jiletca lui de filfizon, cu surtucul cam ponosit şi rufăria mototolită. Era vesel, cel puţin zâmbea vesel şi blajin. Şampania îi îmbujorase puţin obrazul oacheş.
    - Cum! Aici? începu el mirat, cu tonul unuia care l-ar cunoaşte de când lumea. Încă ieri Razumihin îmi spunea ca tot nu ţi-ai revenit. Ciudat! Te-am vizitat de curând...
    Raskolnikov ştiuse că Zametov se va apropia de el. Puse ziarele deoparte şi se întoarse. Un zâmbet îi juca pe buze şi un fel de nerăbdare nervoasă străbătea prin acest zâmbet.
    - Ştiu că ai fost la mine, răspunse el, am auzit. Mi-ai căutat ciorapul... Ştiu, Razumihin e nebun după dumneata, spune că aţi fost împreună la Laviza Ivanovna, individa pe care voiai s-o protejezi şi pentru care îi tot făceai semne cu ochiul locotenentului Dinamită şi el tot nu pricepea ce vrei, îţi aminteşti? Cum să nu înţeleagă, doar eră un lucru clar... nu-i aşa?
    - Mare zurbagiu!
    - Cine, Dinamită?
    - Nu, prietenul dumitale, Razumihin.....
    - Ce bine o duci dumneata, domnule Zametov; poţi să intri fără sa plăteşti în localurile cele mai plăcute. Cine te-a cinstit acum cu şampanie?
    - Păi...... am băut şi eu... De unde ai scos dumneata că m-au cinstit?
    - Ce onorariu! Dumneata tragi foloase din toate! şi Raskolnikov se porni pe râs. Nu-i nimic, eşti băiat bun, nu-i nimic! adăugă el, bătându-l pe Zametov pe umăr. Doar nu vorbesc din răutate, ci "din joacă, ne hârjoneam şi noi aşa"; cum spunea lucrătorul acela al dumitale, când îi căra pumni lui Mitka; zugravul acela anchetat în cazul bătrânei.
    - De unde stii?
    - Ehei, eu poate stiu mai multe decat dumneata.
    - Ciudat mai esti...... Trebuie sa fii inca foarte bolnav. Rau ai facut ca ai iesit din casa.....
    - Iti par ciudat?
    - Da. Citeai ziarele?
    - Da.
    - Scrie mult despre incendii.
    - Nu, eu n-am citit despre incendii.
    Raskolnikov il privi ciudat si acelasi zambet ironic ii stramba buzele.
    - Nu, n-am citit despre incendii, repeta el, facandu-i cu ochiul. Marturiseste, draga tinere, ca mori de curiozitate sa afli ce citeam!
    - Defel: am intrebat si eu intr-o doara. Nu e voie? De ce o tot......
    - Asculta, dumneata esti un om cult, cunosti literatura, nu-i asa?
    - Am cinci clase de liceu, raspunse Zametov cu demnitate.
    - Cinci clase! Auzi, ce boboc! Cu carare, cu inele, un om bogat. Vai, ce aratos este!
    Si Raskolnikov ii rase nervos drept in nas. Zametov se dadu inapoi, daca nu jignit, in tot cazul foarte mirat.
    - Ce ciudat esti! repeta el, foarte serios. Parerea mea este ca dumneata mai delirezi inca.
    - Delirez? Glumesti, bobocule...... Vasazica sunt ciudat? Si esti curios? Nu-i asa? Esti curios?
    - Foarte.
    - Sa-ti spun ce citeam? Ce cautam. Ia te uita ce maldar de ziare am comandat! Asta da de gandit, nu?
    - Ei, spune......
    - Esti numai ochi si urechi?
    - Numai ochi si urechi? Cum adica?
    - Am sa-ti spun mai pe urma, iar acum, dragul meu, iti delcar..... nu, mai degraba: "marturisesc"...... Nu, nici asta: "Eu declar si dumneata inregistrezi" - asa e bine! Si asa, declar ca citeam, erau curios sa citesc....... cautam...... Raskolnikov inchise ochii pe jumatate si asepta o clipa. Asadar, cautam - in acest scop am venit aici - tot ce scrie despre asasinatul batranei vaduve de arhivar, rosti el, in sfarsit, in soapta, apropiindu-si cat mai mult obrazul de cel al lui Zametov.
    Zametov il privea tinta, fara sa faca vreo miscare, fara sa-si departeze obrazul. Ceea ce-i paru ciudat mai tarziu lui Zametov, e ca un minut intreg s-au privit astfel unul pe altul, fara o vorba, in tacere.
    - Ei, si ce daca citeai despre asasinat? striga el deodata, nedumerit si enervat de purtarile ciudate. Ce-mi pasa mie? Ce importanta are?
    - E vorba de batrana aceea, urma Raskolnikov tot in soapta, fara sa tresara la exclamatia lui Zametov. De batrana aceea despre care s-a vorbit atunci la birou, iti amintesti, cand am lesinat? Ei, acum pricepi?
    - Ce-i cu asta? Ce...... "sa pricep"? intreba Zametov, aproape speriat.
    Obrazul grav si nemiscat al lui Raskolnikov isi schimba deodata expresia si acelasi ras nervos de adineauri il scutura napraznic, de parca n-ar fi fost in stare sa-l stapaneasca. In aceeasi clipa isi aduse aminte, cu o limpezime extraordinara, de acel moment, dintr-un trecut apropiat, cand statuse dupa usa batranei, cu toporul in mana...... Zavorul salta, Koh si celalalt se certau si incercau sa intre cu tot dinadinsul, iar lui ii venise pofta sa le strige ceva, sa-i injure, sa-si bata joc de ei, sa-i zadarasca si sa rada, sa rada cu hotote!
    - Esti sau nebun sau...... incepu Zametov si se opri deodata sub imperiul unui gand ce-i fulgerase pe neasteptate  prin minte.
    - Sau? Sau ce? Haide, spune! Spune!
    - Nimic! se otari Zametov. Toate astea-s fleacuri!
    Tacura amandoi. Dupa accesul neasteptat de ras bolnavicios, Raskolnikov se intuneca deodata si cazu pe ganduri. Isi spijini coatele pe masa si-si lasa capul in palme. Parea ca uitase cu desavarsire de Zametov. Tacerea tinu destul de mult.
    - De ce nu-ti bei ceaiul? Are sa se raceasca, zise Zametov.
    - Cum? Ceaiul?...... Da, poate......
    Raskolnikov sorbi din pahar, puse in gura o bucatica de paine si deodata, uitandu-se la Zametov, isi aduse aminte de toate, si parca se trezi, iar obrazul lui isi relua expresia ironica de mai inainte. Astfel continua sa-si bea ceaiul.
     - Multe escrocherii se fac astazi, zise Zametov. Nu demult am citit in Moskovskie vedomosti ca la Moscova a fost prinsa o banda de falsificatori de bani. O asociatie intreaga falsifica bancnote.
    - O, asta s-a intamplat demult! Am citit inca mai bine de acum o luna, raspunse linistit Raskolnikov. Si dupa parerea dumitale, acestia sunt escroci? intreba el, zambind.
    - Cum, nu sunt escroci?
    - Acestia? Niste copii cu cas la gura, nicidecum escroci. Auzi dumneata, sa se adune cincizeci de oameni pentru atata lucru! Se poate? Si trei sunt prea multi, si inca trei care sa fie mai siguri unul de altul decat de ei insisi! Altfel, ajunge ca unul sa scape o vorba la betie si se duce totul de rapa! Boboci cu cas la gura! Au trimis niste oameni nepriceputi sa schimbe bancnotele la banca; o treaba ca asta s-o incredintezi primului venit! Dar sa zicem ca ar fi reusit sa faca treaba si cu acesti boboci, sa zicem ca ar fi schimbat bancnotele false, si s-ar fi ales fiecare cu cate un milion; si dupa aceea? O viata intreaga fiecare sa depinda de ceilalti, o viata intreaga! Mai bine te spanzuri! Ei insa nici macar sa schimbe hartiile la banca nu s-au priceput: s-a dus unul, a luat cinci mii si ii tremurau mainile. A numarat patru mii, iar a cincea a luat-o asa, pe incredere, ca s-o puna mai repede in buzunar si s-o stearga. Si fireste ca a trezit banuiala! Totul s-a dus pe copca din pricina unui singur prost! Se poate?
    - Sa-i tremure mainile? zise Zametov. E de inteles si chiar firesc. Gasesc ca asta i se poate intampla oricui. Se intampla sa-ti pierzi cumpatul!
    - Pentru atata lucru?
    - Dumneata nu ti l-ai fi pierdut? Nu? Ba eu n-as fi putut! Pentru o suta de ruble recompensa sa treci prin asa spaima! Sa te duci cu bancnota falsa, si unde?...... La banca, la functionarii care-s specialisti in d-alde astea! Nu, eu unul m-as fi fastacit. Dar dumneata nu te-ai fi fastacit?
    Raskolnikov simti deodata dorinta "sa-i dea cu tifla". Din cand in cand, il treceau fiori.
    - Eu as fi facut altfel, incepu el de departe. Eu uite cum as fi facut: as fi numarat prima mie de vreo patru ori, de la cap la coada si de la coada la cap, as fi cercetat fiecare bancnota si m-as fi apucat de a doua mie; as fi numarat-o cam pana la mijloc, as fi scos vreo hartie de cincizeci de ruble, m-as fi uitat la ea in zare, as fi sucit-o, iar m-as fi uitat in zare, sa vad daca nu cumva e falsa..... "Ma tem, as fi zis, o ruda de-a mea, acum cateva zile, a pierdut asa douazeci si cinci de ruble." Ba as mai fi nascocit si o poveste. Iar cand m-as fi apucat de a treia mie - nu - as fi zis: "Stai, mi se pare ca am gresit cand numaram mia ailalta, n-am numarat bine a saptea suta, ma cam indoiesc"  si as fi lasat a treia mie si iarasi m-as fi apucat de a doua si tot asa cu toate cinci mii. Dupa ce-as fi ispravit, as fi scos din ultima si din a doua mie cate o hartie si iar m-as fi uitat in zare si iar m-as fi indoit. "Schimbati-mi-le pe astea, va rog." L-as fi bagat in sudori pe functionarul acela, l-as fi facut sa nu mai stie cum sa scape de mine! As fi ispravit, in sfarsit, m-as fi intors sa plec si cand as fi ajuns la usa: "Scuzati" si iar m-as fi apropiat de ghiseu, ca sa mai intreb nu stiu ce, sa cer vreo lamurire...... Asa as fi facut!
    - Uf, ce lucruri ingroazitoare spui! zise Zametov, razand. Numai ca toate astea-s vorbe goale, la o adica te-ai poticni si dumneata, cu siguranta. In cazuri de astea nu numai dumneata si cu mine, dar niciun om incercat in alde astea, trecut prin ciur si prin darmon, nu poate garanta pentru el. Dar stai, ce sa umblam asa departe, uite un exemplu: in cartierul nostru a fost asasinata o batrana. Ucigasul trebuie sa fie un om indraznet, a cutezat s-o faca in plina zi, cu toate riscurile, e o minune ca a scapat neprins! Si totusi, si lui i-au tremurat mainile: n-a stiut sa jefuiasca, si-a pierdut capul; se vede limpede din fapte.
    Raskolnikov paru jignit.
    - Se vede! Incercati sa puneti mana pe el acum! striga el, atatandu-l cu rautate pe Zametov.
    - Au sa puna mana pe el, nu te teme.
    - Cine? Dumneata? Degeaba te osteneşti! La dumneavoastră totul se rezumă la asta: sa aflaţi omul care cheltuieşte deodată prea mulţi bani. Unul care n-a avut niciun sfanţ şi deodată începe să cheltuiască, şi deci el este ucigaşul! Astfel că orice copil vă poate duce de nas daca vrea!
    - Vezi  că ei toţi procedează aşa, răspunse Zametov. Omoară cu multă chibzuinţă, îşi riscă viaţa, apoi se duc la cârciumă şi acolo se dau de gol. De cele mai multe ori, cheltuielile îi trădează, şi sunt prinşi. Nu toţi sunt atât de şmecheri ca dumneata. Dumneata nu te-ai fi dus la cârciumă, bineînţeles!
    Raskolnikov se  încruntă şi-l privi ţintă.
    - Mi se pare ca ai prins gust şi ai vrea să afli cum aş fi procedat eu în acest caz? întrebă el fără chef.
    - Aş vrea, răspunse hotărât Zametov. Îl privea şi vorbea parcă prea serios.
    - Ţii mult să ştii?
    - Foarte mult.
    - Bine. Eu uite cum aş fi făcut... începu Raskolnikov, apropiindu-şi din nou obrazul de obrazul lui Zametov şi privindu-l ţintă în ochi, făcându-l de astă dată să se înfioare. Şi, coborându-şi glasul până la şoaptă, urmă: Uite cum aş fi procedat - aş fi luat banii, lucrurile şi, ieşind de acolo, fără să zăbovesc o clipă, m-aş fi dus undeva departe, într-un loc părăsit, împrejmuit de garduri, unde nu umblă aproape nimeni, într-o grădină de zarzavat, sau altceva de felul ăsta. Aş fi ochit dinainte, în curtea aceea, vreun pietroi de vreo cincisprezece - douăzeci de kilograme, într-un colţ oarecare, lângă gard, vreun bolovan care zace acolo poate de când s-a ridicat casa; aş fi săltat pietroiul acela - dedesubt trebuie şă fie o adâncitură - şi aş fi pus toate lucrurile şi banii în adâncitura aceea. După aceea aş fi aşezat pietroiul deasupra la locul lui, exact cum stătuse mai înainte, ba aş mai fi bătătorit şi pământul cu piciorul de jur împrejur, şi m-aş fi cărat. Un an - doi, poate chiar trei, nu m-aş fi atins de nimic... şi - poftim acum de caută ucigaşul! A fost, dar s-a mistuit.
    - Eşti nebun, zise Zametov, vorbind, nu se ştie de ce, de asemenea în şoaptă şi depărtându-se de Raskolnikov.
    Ochii acestuia scânteiară; pălise grozav; buza de sus îi tresări şi începu să-i tremure. Se aplecă mai tare, cât putu, spre Zametov şi începu să-şi mişte buzele fără să rostească vreun cuvânt; asta timp de vreo jumătate de minut. Ştia ce face, dar nu se putea stăpâni. Cuvântul îngrozitor, ca şi atunci cu zăvorul uşii, îi tremura pe buze: acuşi are să-i scape; acuşi îi dă drumul; acuşi îl rosteşte!
    - Dar daca eu sunt acela care a ucis-o pe bătrână şi pe Lizaveta? întrebă el deodată şi se dezmetici.
    Zametov îl privi buimac. Obrazul i se făcuse alb ca faţa de masă . Gura i se strâmbă într-un zâmbet.
    - E posibil oare? rosti el abia auzit.
    Raskolnikov il privi furios.
    - Marturiseste: erai gata s-o crezi? Nu-i asa? Nu-i asa?
    - Deloc! Acum mai putin ca oricand as crede una ca asta! se grabi sa raspunda Zametov.
    - Te-am prins! In sfarsit am prins bobocul. Prin urmare, ai crezut inainte, daca acum "mai putin ca oricand ai crede una ca asta"?
    - Nu, nu, deloc! exclama Zametov, vadit tulburat. Dumneata ai incecrat sa ma sperii, ca sa ma aduci la asta!
    - Prin urmare, nu crezi? Atunci despre ce ati vorbit cand am plecat atunci de la sectie? De ce m-a interogat locotenentul Dinamita cand m-am trezit din lesin? Hei, tu, striga el chelnerul, sculandu-se si luandu-si sapca, cat am de plata?
    - Treizeci de copeici cu totul, raspunse acesta, venind in graba.
    - Poftim inca douazeci bacsis. Ia uite ce de bani! zise el, intinzandu-i lui Zametov mana tremuranda, plina cu bani. Uite: rosii, albastre, douazeci si cinci de ruble. De unde? De unde haine noi? Doar stii si dumneata ca n-am avut o letcaie! Doar ai interogat-o, de buna seama, pe gazda mea...... Haide, ajunge! Assez cause, la o revedere...... mai placuta!......
    Iesi tremurand tot, sub imperiul unei senzatii  de nervozitate isterica, amestecata cu voluptate frenetica, insa posomorat, istovit. Obrazul ii era crispat ca dupa o criza. Se simtea tot mai obosit. Fortele ii cresteau numai sub imboldul unei excitatii vii si slabeau tot atat de iute, pe masura ce slabea excitatia.
    Ramas singur, Zametov sezu multa vreme nemiscat, adancit in ganduri. Raskolnikov ii rasturnase pe neasteptate toate ideile ce si le facuse asupra unui punct, si acum pararea lui era formata.
    "Ilia Petrovici este un idiot", isi spuse el hotarat.
    Iar Raskolnikov, in clipa cand deschise usa care de in strada se ciocni de Razumihin. Abia la un pas unul de altul se vazusera, si erau cat pe ce sa se loveasca cap in cap. Cateva clipe se masurara din ochi. Razumihin era uluit. Apoi furia, o adevarata furie, scapara amenintator in ochii lui.
    - Aha, aici erai! striga el cat il tinea gura. Ai fugit din pat! Si eu l-am cautat pana si sub divan! Ne-am urcat cu totii in pod! Cat pe ce s-o iau la bataie pe Nastasia din pricina ta...... Si dumnealui, poftim unde-si face veacul! Rodka!  Ce inseamna asta? Sa-mi spui tot adevarul! Marturiseste. Auzi?
    - Asta inseamna ca-s satul de voi pana peste cap si ca vreau sa raman singur, raspunse calm Razkolnikov.
    - Singur? Cand abia te tii pe picioare, cand esti alb la fata ca varul si gafai! Idiotule...... Ce-ai facut la "Palatul de Cristal"? Marturiseste, marturiseste chiar acum!
    - Lasa-ma in pace, zise Raskolnikov si vru sa treaca inainte.
    Asta il scoase din sarite pe Razumihin, care-l apuca de umar cu putere.
    - Sa te las in pace? Indraznesti sa spui sa te las in pace? Stii ce am sa fac cu tine? Am sa te iau pe sus, am sa te leg burduf si am sa te duc la subsoara acasa, unde am sa te incui!
.......................................................................