9.
Începuse liniştit, savurând dinainte plăcerea ce i-o va da otrava pe care se pregătea s-o picure în vorbe, şi isprăvise plin de mânie, gâfâind ca atunci când îl dăduse afară pe Lujin.
Razumihin rămase nemişcat, se gândi puţin, şi-i dădu drumul.
- Du-te dracului, dacă-i aşa! zise el încet, aproape meditativ. Stai! zbieră el pe neaşteptate, când Raskolnikov se urni din loc. Ascultă ce am să-ţi spun! Îţi declar că sunteţi cu toţii nişte palavragii şi nişte fanfaroni! Cum aveţi o suferinţă, cât de mică, o clociţi ca găină oul! Până şi în suferinţă nu faceţi altceva decât să-i plagiaţi pe alţii. Nici urmă de viaţă, de independenţă! Sunteţi făcuţi din alifie de spermanţet şi în vinele voastre curge bragă, nu sânge! Nu vă cred pe nici unul! Tot ce urmăriţi, în orice împrejurare v-aţi afla, este să n-aveţi nimic omenesc! Sta-a-ai! strigă el, şi mai mânios, văzând că Raskolnikov dă iarăşi să plece. Ascultă până la capăt! Tu ştii că astăzi se adună lumea la mine ca să sărbătorim mutarea. S-ar putea să fi şi sosit o parte, dar l-am lăsat pe unchiul meu să primească musafirii, am trecut adineauri pe acasă. Şi dacă n-ai fi un idiot, un idiot banal, un idiot fără pereche, dacă n-ăi fi o copie după original... Vezi, Rodea, recunosc că eşti băiat deştept, dar eşti şi idiot totodată! Şi aşa, dacă n-ai fi idiot, ai veni la mine astă-seară, să stai cu noi, în loc să-ţi rupi pingelele pe drumuri. Dacă ai ieşit din casă, ai ieşit, şi nu mai avem ce face! Ţi-aş da un fotoliu moale, are gazda mea... Ceai, societate placută... Dacă nu, te-aş culca pe sofa, şi tot ai sta în mijlocul nostru... Are să vină Zosimov. Vrei?
- Nu.
- Te înşeli! exclamă nerăbdator Razumihin. De unde ştii? Poţi să răspunzi de tine? Şi apoi, tu nici nu înţelegi chestiile astea... Şi mie mi s-a întâmplat de o mie de ori să o rup cu oamenii, şi, după ce am fugit de ei, am venit iarăşi înapoi... Ţi-e ruşine şi vii înapoi! Aşa că ţine minte: casa lui Pocinkov, etajul doi...
- Păi dacă o ţii tot aşa, domnule Razumihin, numai pentru plăcerea de a face pe binefăcătorul, ai să ajungi să te laşi să te şi bată oamenii.
- Pe cine să bată? Pe mine? Numai să îndrăznească cineva, că-i şi sucesc gâtul! Casa lui Pocinkov, numărul patruzeci şi şapte, locuinţa funcţionarului Babuşkin...
- N-am sa vin, Razumihin!
Raskolnikov se intoarse si pleca.
- Pun ramasag ca ai sa vii! ii striga in urma Razumihin. Altfel...... altfel nici nu vreau sa te mai cunosc! Stai, hei! Zametov e aici?
- Este.
- L-ai vazut?
- L-am vazut!
- I-ai vorbit?
- I-am vorbit.
- Despre ce? Bine, lua-te-ar dracu sa te ia, nu spune daca nu vrei. Casa lui Pocinkov, patruzeci si sapte, locuinta lui Babuskin, sa nu uiti!
Raskolnikov ajunse in Sadovaia si coti dupa colt. Razumihin se uita dupa el, dus pe ganduri. Apoi, ridicand din umeri, intra in local, dar se opri la mijlocul scarii.
"La dracu!" isi spuse el aproape cu glas tare. "Vorbeste ca si cand ar fi in toate mintile si totusi...... Dar ce idiot sunt! Parca nebunii nu vorbesc logic? Si Zosimov, paremi-se, tocmai de asa ceva se teme! Se lovi cu degetul peste frunte. Dar daca..... pot eu sa-l las singur tocmai acum? Daca se arunca in apa?..... Uf, ce greseala am facut! Nu, asa nu se poate!"
Alerga inapoi sa-l ajunga pe Raskolnikov, dar acesta parca intrase in pamant. Razumihin scuipa de necaz si se inapoi iute la "Palatul de Cristal", sa-l descoasa cat mai repede pe Zametov.
Raskolnikov se duse de-a dreptul la podul N-ski, se opri la mijlocul lui, sprijinindu-se cu amândouă coatele de parapet, şi privi în lungul apei. După ce se despărţise de Razumihin, se simţise atât de slab, că abia putuse să ajungă acolo, pe pod. Îi venea să se aşeze, sau să se culce undeva în stradă. Aplecat peste parapet, urmărea mecanic ultima licărire trandafirie a asfinţitului, şirul de case tot mai întunecate în amurgul ce se lăsa pe nesimţite, un geam depărtat, undeva la mansardă, pe partea stângă a cheiului, incendiat o clipă de ultima rază de soare, apă neagră a canalului, da, tocmai apa o privea cu o atenţie deosebită.
Apoi, cercuri roşii prinseră a i se roti în făţă ochilor, casele se cătinără, trecătorii, cheiurile, echipajele, totul în jur începu să joace. Tresări, salvat poate din leşin de o apariţie stupidă şi hidoasă.
Simţi că cineva se opreşte alaturi, în dreapta lui; privi şi văzu o femeie înaltă, cu basma pe cap, cu obrazul galben, prelung, scofâlcit şi ochii roşii, căzuţi în orbite. Îl privea drept în faţă, probabil fără să-l vadă, fără să desluşească ce se petrece în jurul ei. Apoi se sprijini cu mâna dreaptă de parapet, ridică piciorul drept şi-l trecu peste grilaj; făcu acelaşi lucru cu piciorul stâng şi se aruncă în canal.
Apa murdară se desfăcu, înghiţindu-şi victima, dar, în clipa următoare, înecata se ridică la suprafaţă şi pluti încet la vale, dusă de curent cu capul şi picioarele în apă, cu spatele în sus, cu fustă ridicată şi umflată dea supra apei ca o pernă.
- S-a înecat! S-a înecat! ţipau zeci de glasuri; lumea venea de pretutindeni, cele două cheiuri se umpleau de spectatori; pe pod, în jurul lui Raskolnikov, se înghesuiau oamenii, împingându-l şi lipindu-l de parapet.
- Doamne, e Afrosiniuşka noastră! se văita alături un glas de femeie.
- Barca! Aduceţi barca! striga mulţimea.
Dar nu mai era nevoie de barcă: sergentul de strada coborâse în fugă treptele care duceau spre canal, îşi lepădase mantaua, cizmele şi se aruncase în apa. N-avea mare lucru de făcut, curentul o ducea pe înecată la doi paşi de trepte, o apucă de haine cu mâna dreaptă, cu stânga se agăţă de părul ce i-l întindea un camarad şi înecata fu scoasa la mal. O culcară pe treptele de granit. Ea se dezmetici repede, se aşeză şi începu să strănute şi să pufăie, ştergându-şi fără niciun rost rochia uda cu mâinile. Nu vorbea.
- A năucit-o băutura, maică, a năucit-o de tot, se văită acelaşi glas de femeie, de data asta alături de Afrosiniuşka. Deunăzi a vrut să se spânzure - am scos-o din laţ. Acum m-am dus la băcănie şi am lasat fetişcană să vadă de ea şi ian te uită ce păcat! Îi orăşeancă de-a noastră, maică, şade lângă noi, a doua casă din colţ, iac-aici...
Lumea se împrăştia, sergenţii de stradă îşi mai făceau de lucru cu înecata, cineva pomenise despre secţie..... Raskolnikov urmărise scena cu o senzaţie ciudată de nepăsare şi răceală. Simţi că i se face greaţă.
"Nu, e dezgustător... apa... nu face...", mormăi el printre dinţi.
"N-are să iasă nimic, adăugă el, n-am ce aştepta... Secţie?... De ce Zametov nu este la secţie? Secţia e deschisă la ora zece..."
Se întoarse cu spatele la balustradă şi-şi roti privirile împrejur.
"Ei şi! Poate n-ar fi rău!" hotărî el, urnindu-se din loc şi pornind înspre secţie.
Inima îi era pustie şi surdă la toate. Nu voia să se gândească. Nu mai simţea nici anxietate, nu mai avea nici urmă din energia de adineauri, când plecase de acasă hotărât "să sfârşească cu toate!". O apatie totală le luase locul.
"Şi asta ar fi o ieşire, se gândea el, mergând încet, apatic, pe cheiul canalului. Oricum, toate ar luă sfârşit, pentru că aşa vreau eu... Dar este oare într-adevăr o ieşire? A, ce-mi pasă?! Un metru de spaţiu tot voi avea, he-he! Dar ce sfârşit! Să fie, într-adevăr, sfârşitul? Am să mărturisesc sau n-am să mărturisesc? Eh... drace! Sunt obosit de nu mai pot, aş vrea să mă culc, sau să mă aşez undeva cât mai repede! Ce este mai ruşinos este tâmpenia lucrului! Dar nu-mi pasă! Doamne, câte prostii îmi trec prin minte!"...
Ca să ajungă la secţie, trebuia să meargă drept înainte şi să cotească după a doua stradă la stânga; era la doi paşi. Dar, ajuns la primul colţ, el se opri, se gândi puţin şi intră în ulicioară ca să făcă un ocol de două străzi - poate că o făcuse fără niciun scop sau poate ca să lungească cu un minut drumul şi să câştige timp. Mergea cu privirile în pământ. Deodată, i se păru că cineva îi şopteşte ceva la ureche. Ridică ochii şi văzu că se afla în dreptul casei aceleia, în faţa gangului.
Din seara aceea nu mai fusese pe acolo şi nici nu trecuse prin faţa ei.
O dorinţă inexplicabilă şi se neînvins îl împinse înainte. Intră, străbătu gangul, o luă pe prima scară şi începu să urce treptele cunoscute până la etajul trei. Scara strâmtă şi aproape verticală era cufundată în întuneric. Se oprea la fiecare palier şi se uita cu curiozitate împrejur. Pe palierul de la parter, fereastra nu avea ramă. "Atunci nu era aşa", gândi el. Iată şi locuinţă de la etajul întâi, unde lucraseră Mikolaşka şi Mitka: "E încuiată; şi uşa a fost proaspăt vopsită; prin urmare, e de închiriat. Iată etajul doi... şi trei... Aici!" Rămase nedumerit: uşa apartamentului era dată de perete, înăuntru erau oameni, le auzea glasurile; la una ca asta nu se aşteptase defel. Şovăi o clipă, apoi urcă ultimele trepte şi pătrunse în locuinţă.
Apartamentul era în reparaţie; se aflau înăuntru lucrători, ceea ce păru să-l mire grozav pe Raskolnikov. Îşi închipuise, cine ştie de ce, că va găsi totul aşa cum lăsase atunci, că va găsi poate până şi cadavrele la locul lor, întinse pe podea. Şi când colo, pereţii erau goi, nici urmă de mobilă... Straniu! Străbătu odaia până la fereastra şi se aşeză pe prichiciul ei.
Înăuntru nu erau decât doi flacăi tineri, unul ceva mai în vârstă, celalalt - un băieţăndru. Tapetau din nou pereţii cu hârtie albă, cu floricele liliachii în locul celor galbene, jerpelite şi murdare de altădată. Acest lucru, cine ştie de ce, îl supără grozav; privea cu duşmănie tapetele cele noi că şi cum l-ar fi nemulţumit toate aceste schimbări.
Lucrătorii întârziaseră pesemne şi acum îşi strângeau în grabă tapetul şi se pregăteau să plece. Aproape nici nu luără în seamă apariţia lui Raskolnikov şi vorbeau mai departe între ei. Raskolnikov îşi încrucişa braţele şi ascultă.
- Şi a venit la mine, aşa cu noaptea-n cap, povestea cel mai în vârstă, băieţandrului; devreme, devreme de tot, şi înţolită cum nu se poate mai bine. "Ce te tot fâţâi, îi zic, în faţa mea, ce te tot foieşti?" "Eu, zice, Tit Vasilici, vreau de azi şi până în vecii vecilor să rămân la cheremul tău." Iac-aşa mi-a spus. Şi ce bine era înţolită: curat jurnal de mode!
- Da, ce-i ăla jurnal de mode, nene? întrebă băieţandrul. Se vedea bine că învăţa de la nene-său.
- Jurnal, frăţioare, sunt nişte poze în culori care vin din străinătate la croitorii de pe aici, în fiece sâmbătă, arătând cum să se îmbrace şi partea bărbătească şi partea femeiască. Ia, nişte poze. Partea bărbăteasca îi zugrăvită mai mult cu haine încreţite în talie, cât despre partea femeiască, apoi pentru ele, frăţioăre, e aşa ceva că-ţi stă mintea-n loc!
- Ce nu găseşti în Piterul ista! strigă cu înflăcărare băieţandrul. Numai bunica lipseşte!
- În afară de ea, toate cele se găsesc, frăţioare, încheie povăţuitor cel mai în vârstă.
Raskolnikov se sculă şi trecu în cealaltă odaie, acolo unde altădată se aflau lădiţa, patul şi scrinul; goală, camera îi păru grozav de mică. Tapetul era acelaşi; în colţ se vedea perfect locul unde stătuse chivotul cu icoane. Se opri câtva timp să privească, apoi se întoarse la fereastră. Lucrătorul mai în vârstă îl privea chiondorâş.
- Ce doriţi? îl întrebă el deodată.
În loc de răspuns, Raskolnikov ieşi în antreu, apoi pe scară, puse mâna pe clopoţel şi sună. Clopoţelul era acelaşi şi sunetul spart era acelaşi. Trase încă o dată şi încă o dată; ascultă şi căută să-şi reamintească. Impresia groaznică, chinuitoare de atunci, se redeşteptă în el, tot mai vie şi mai ascuţită; tresărea
la fiecare ţârâitură a clopoţelului, cu un fel de plăcere tot mai mare. - Ce vrei? Cine ştie? strigă lucrătorul, ieşind din odaie.
Raskolnikov trecu din nou pragul locuinţei.
- Vreau să închiriez locuinţa, zise el, de aceea vreau s-o văd.
- Locuinţele nu se închiriază noaptea; şi apoi, trebuia să veniţi cu portarul.
- Aţi spălat duşumelele; le vopsiţi? urmă Raskolnikov. N-a rămas nici urmă de sânge!
- Care sânge?
- De la bătrâna care a fost ucisă cu sora-sa. Aici era o băltoacă întreagă.
- Dar cine eşti dumneata? strigă zugravul, cuprins de nelinişte.
- Eu?
- Da.
- Ai vrea să ştii, hai?.....Să mergem la secţie şi am să-ţi spun cine sunt.
Lucrătorii îl priveau nedumeriţi.
- Noi trebuie sa plecăm, am întârziat. Să mergem, Aleoşka. Trebuie să închid, spuse cel mai în vârstă.
- Să mergem! repetă Raskolnikov cu nepăsare. Ieşi primul şi începu să coboare alene scara. Hei, portar! strigă el, ajuns în gang.
Câţiva chiriaşi stăteau în stradă, la intrarea în casă, şi căscau ochii la trecători: cei doi portari, o femeie, un târgoveţ în halat şi alţi câţiva. Raskolnikov se îndreptă spre ei.
- Ce doriţi? întrebă unul din portari.
- Ai fost la secţie?
- Chiar acum am fost. Ce doriţi?
- Mai e lume acolo?
- Este.
- Şi ajutorul de comisar e acolo?
- Adineauri era. Dar dumneata ce doreşti?
Raskolnikov nu răspunse şi rămase locului, dus pe gânduri.
- A venit să vadă locuinţa, zise zugravul mai în vârstă, apropiindu-se.
- Care locuinţă?
- Apăi aceea unde lucrăm noi. Cică: "De ce aţi spălat sângele? Aici s-a săvârşit un omor, iară eu am venit sa iau casa cu chirie". Şi a tras de clopoţel, mai-mai să-l rupă. Apoi a zis: "Hai cu mine la secţie, am să spun tot". S-a legat de noi.
Portarul îl cercetă pe Raskolnikov, nedumerit şi încruntat.
- Cine eşti dumneata? se răsti el, căutând să ia un aer cât mai ameninţător.
- Rodion Romanici Raskolnikov, fost student, locuiesc în casa lui Şil, în ulicioară, aproape de aici, apartamentul cu numărul patrusprezece. Întreabă-l pe portar... mă cunoaşte.
Raskolnikov spusese toate acestea parca alene, visător, fără să se întoarcă şi scrutând atent strada întunecoasă.
- Şi pentru ce ai intrat în locuinţă?
- Ca s-o văd.
- Ce să vezi?
- Ce-ar fi să-l duci la secţie? se amestecă deodată în vorbă târgoveţul în halat, apoi tăcu brusc.
Raskolnikov îl privi peste umăr, cu coada ochiului, apoi ceva mai atent, şi zise, vorbind tot aşa alene şi încet:
- Să mergem!
- Chiar aşa, du-l, întări târgoveţul, cu mai mult curaj. Dacă tot pune întrebări despre aceea, poate are ceva pe suflet, hai?
- De beat, parcă n-ar fi beat! dar Dumnezeu sa-l ştie, şopti zugravul.
- Ce pofteşti?! strigă din nou portarul, înfuriindu-se de-a binelea. Ce te ţii de om ca scaiul?
- Te-ai speriat când ai auzit de secţie? întrebă ironic, Raskolnikov.
- De ce să mă sperii? Ce te tot legi de noi?
- Derbedeule! strigă baba.
- La ce să mai vorbim cu el? strigă celalalt portar, un mujic uriaş, cu sumanul descheiat şi cu o legătură de chei la brâu. Cară-te... Un derbedeu, aşa e... Hai, cară-te!
Şi, apucându-l pe Raskolnikov de umăr, îl împinse în stradă. Raskolnikov se poticni, era cât pe aci să cadă, dar îşi restabili repede echilibrul. Se uită tăcut la cei de faţă şi îşi văzu de drum.
- Ciudat om, zise lucrătorul.
- Tare-i ciudată lumea de astăzi, îi ţinu isonul baba.
- Trebuia să-l duceţi la secţie, adăugă târgoveţul.
- Ce să ne mai încurcăm cu el? hotărî portarul cel voinic. Un derbedeu! Caută pe dracu, dar dacă te potriveşti la el, pe urmă nu măi scapi... îi cunosc eu pe derbedeii ăştia!
"Aşadar, să mă duc sau să nu mă duc ?", se gândea Raskolnikov, oprindu-se în mijlocul străzii, la răscruce, şi privind de jur împrejur, ca şi cum ar fi aşteptat de la cineva un sfat. Dar nimeni nu-i răspunse; totul era mut şi mort ca pietrele pe care călca, mort pentru el, numai pentru el...
Deodată, undeva departe, poate la două sute de paşi, în capătul celalalt al străzii, în întunericul care se îndesa, desluşi o mulţime de oameni, larmă, strigăte... înconjurată de mulţime, era o caleaşca oprită... O luminiţă licări pe la mijlocul străzii.
"Ce să fie?"
Raskolnikov coti la dreapta şi se îndreptă spre mulţimea aceea. Părea ca vrea să se agaţe de orice, şi acest lucru îl făcu să zâmbească ironic, fiindcă eră ferm hotărât să se ducă la secţie şi ştia sigur că în curând totul se va sfârşi.
Capitolul VII
O trăsură elegantă, boierească, cu doi cai suri şi iuţi, era oprită în mijlocul străzii; nu era nimeni în ea, iar vizitiul, coborât de pe capră, sta alături; cineva ţinea caii de frâu. O mulţime de oameni se îmbulzeau în jur, venise şi poliţia. Un agent avea în mână un felinăraş aprins şi, aplecat asupra caldarâmului, lumina ceva în apropierea roţilor. Toată lumea vorbea, ţipa, ofta; vizitiul părea nedumerit şi repeta din când în când:
- Ce nenorocire! Doamne, ce nenorocire!
Raskolnikov isi croi drum cat mai aproape de trasura si vazu, in sfarsit, obiectul acestei ingramadiri si framantari. Pe pamant ea un om plin de sange si fara cunostinta, strivit pesemne chiar de cai; era foarte prost imbracat, dar cu haine "boieresti". Sangele ii curgea siroaie de pe obraz, din cap; fata ii era stalcita, jupuita, desfigurata. Fusese clacat de trasura si, desigur, grav ranit.
- Doamne!...... se vaita vizitiul. Cum sa te pazesti?! Daca macar as fi manat tare sau nu i-as fi strigat, dar mergeam fara graba, masurat. A vazut toata lumea, intrebati daca nu-i asa. Ce poti face cu un om beat!...... L-am vazut trecand strada, se clatina, abia il duceau picioarele; i-am strigat o data, i-am mai strigat o data si inca o data si am tinut caii; dar el s-a varat drept sub copitele cailor! Sa o fi facut dinadins, ori era din cale-afara de beat...... Caii-s tineri, speriosi, s-au smucit, el a tipat, ei s-au speriat si mai rau, si iaca asa s-a intamplat nenorocirea.
- Asa a fost! rasuna din multime glasul unui martor.
- I-a strigat, asa e, de trei ori i-a strigat, intari alt glas.
- Da, de trei ori, toata lumea a auzit! striga al treilea.
De altfel, vizitiul nu parea nici prea speriat, nici prea mahnit. Trasura era pesemne a unui om bogat si cu vaza, care o asteapta undeva, de aceea politia, fireste, facea tot ce putea sa grabeasca lucrurile. Dar cel strivit trebuia transportat la sectie si la spital. Nimeni nu-i stia numele.
Intre timp, Raskolnikov razbise prin multime si se apleca deasupra omului. Felinarasul lumina cu putere fata nefericitului si el il recunoscu.
- Il cunosc, stiu cine este! striga el, facandu-si loc mai aproape. Este un functionar, un fost functionar, consilierul titular Marmeladov! Sta aici, aproape, in casa Kosel..... Un medic, repede! Am sa platesc, iata!
Scoase banii din buzunar si-i arata politistului.
Era teribil de agitat.
Politistii erau bucurosi ca aflasera numele celui strivit. Raskolnikov spuse cum il cheama, isi dadu adresa si cauta cu inversunare, ca si cum ar fi fost vorba de tatal lui, sa-i convinga sa-l transporte cat mai repede pe Marmeladov, lesinat, acasa.
- E aici, trei case de aici, se agita el. Casa lui Kosel, un neamt bogat..... O fi pornit spre casa beat, il cunosc...... Este un betiv...... Are familie, sotie, copii, mai are si o fata. Cere mai mult timp sa-l duceti la spital, pe cand aici, in casa, trebuie sa se gaseasca un medic! Am sa platesc, am sa platesc!...... Il vor ingriji cei din casa, nu e timp de pierdut, altfel in starea in care se gaseste, daca-l duceti la spital, moare pe drum......
Izbuti chiar sa vare un bacsis in mana sergentului. De altfel, cererea lui era legala si indreptatita: in orice caz, primele ajutoare ar fi fost astfel mai rapide. Ranitul fu ridicat si dus; se gasira oameni care sa dea o mana de ajutor. Casa lui Kosel era la vreo treizeci de pasi. Raskolnikov mergea in spate, sustinand cu grija capul ranitului si aratand drumul.
- Pe aici, pe aici! Pe scara trebuie sa-l ducem cu capul inainte; intoarceti-l, ...... asa! Am sa platesc, am sa va multumesc, bolborosea el.
Katerina Ivanovna, dupa cum ii era obiceiul, de indata ce avea o clipa libera, umbla dintr-un colt intr-altul al odaitei, de la fereastra la soba si inapoi, cu bratele incrucisate pe piept, vorbind singura si tusind. In ultima vreme, vorbea tot mai des si mai mult cu fetita ei cea mare, Polenka, in varsta de zece ani, care, desi multe nu le pricepea, isi dadea totusi bine seama ca mama ei avea nevoie de ea si de aceea fetita o urmarea intr-una cu ochii ei mari si inteligenti si se straduia sa para ca intelege. Acum Polenka il dezbraca pe fratiorul ei mai mic, care nu se simtise tocmai bine in ziua aceea, ca sa-l culce.
Asteptand sa i se schimbe camasuta, care trebuie spalata in aceeasi noapte, baietelul sedea drept si nemiscat pe scaun, cu o mutra serioasa, tacuta, tinand picioarele intinse, cu calcaiele strans lipite si varfurile desfacute. Asculta bosumflat, cascand ochii mari, la ce vorba mama cu sora lui si sta nemiscat, asa cum trebuie sa stea toti copiii cuminti cand sunt dezbracati pentru culcare.
O fetita mai mica, imbracata numai in zdrente, sta langa paravan si-si astepta randul.
Usa ce da inspre scara era deschisa, ca sa mai iasa fumul de tutun care patrundea din odaile vecine si o facea pe sarmana ofticoasa sa tuseasca intr-una, lung si chinuitor.
Katerina Ivanovna parca slabise si mai tare in ultima saptamana, iar petele rosii din obraji erau mai aprinse ca inainte.
- Nici nu-ti poti inchipui, Polenka, spunea dansa, plimbandu-se prin odaie, cata veselie si belsug era taticul acasa si cat de rau m-a nenorocit betivanul asta, care are sa va nenoroceasca si pe voi! Taticul, desi civil, avea grad de colonel, era aproape guvernator, nu mai avea decat un pas ca sa ajunga la asta, asa ca lumea venea la el si-i spunea:
"Noi, Ivan Mihailici, va consideram de pe acum guvernatorul nostru."
- Cand eu...... Khe! Cand eu...... Khe-khe-khe...... O, viata blestemata! striga dansa, scuipand si apucandu-se cu mana de piept. Cand eu...... ah, cand am fost la ultimul bal...... la maresalul nobilimii...... m-a vazut printesa Bezemelnaia - care m-a binecuvantat mai tarziu, cand m-am maritat cu taticul tau, Polia - si a intrebat numaidecat: "Nu este domnisoara aceea dragalasa care a dansat cu salul la iesirea din pension?"..... Coase gaura; ia acul si tese-o pe loc, cum te-am invatat, ca maine..... Khe..... maine...... khe-khe-khe...... are s-o rupa si mai rau, striga dansa, tusind sa-si sparga pieptul..... Tocmai atunci sosise de la Petesburg printul Scegolski...... a dansat cu mine mazurca si chiar a doua zi a venit sa ma ceara in casatorie; dar eu i-am multumit cu cele mai magulitoare vorbe si i-am spus ca inima mea este data altuia. Acesta era tatal tau, Polia; taticul s-a infuriat grozav...... E gata apa? Hai, ada camasuta, dar ciorapeii?..... Lida, spuse ea fetitei mai mici, noaptea asta ai sa dormi si tu fara camasuta; cum ai sa poti...... pune si ciorapeii alaturi......Sa-i spal si pe ei...... De ce n-o fivenind zdrentarosul acela, betivanul? Camasa lui e murdara ca o carpa de sters picioarele, a facut-o ferfenita...... I-as spala-o impreuna cu rufaria voastra, ca sa nu ma chinui doua nopti la rand! Doamne! Khe-khe-khe! Iarasi! Ce-i asta? striga ea, privind multimea de la usa si oamenii care incercau sa patrunda in odaie, ducand ceva in brate. Ce-i asta? Ce aduc? Doamne!
- Unde să-l punem? întrebă poliţistul, rotindu-şi privirile prin odaie, în timp ce Marmeladov, plin de sânge şi fără cunoştinţă, era adus înăuntru.
- Pe divan! Culcaţi-l pe divan, cu capul încoace! arătă Raskolnikov.
- L-a călcat o trăsură! Era beat! strigă cineva de pe scară.
Katerina Ivanovna încremenise; era palidă şi răsufla greu. Copiii erau îngroziţi. Micuţa Lidocika ţipă ascuţit şi se repezi la Polenka, cuprinzând-o cu mânuţele şi tremurând ca varga.
După ce-l întinse pe Marmeladov, Raskolnikov se repezi la Katerina Ivanovna:
- Liniştiţi-vă, pentru Dumnezeu, nu vă temeţi, spunea el precipitat. Trecea strada şi l-a călcat o trăsură, nu vă temeţi, are să-şi revină, am spus să-l aducă aici... Am mai fost pe la dumneavoastră. Poate că vă aduceţi aminte... Are să-şi revină, am să plătesc!
- A găsit ce-a căutat! strigă cu disperare Katerina Ivanovna, repezindu-se la bărbatul ei.
Raskolnikov îşi dădu seama curând ca nu era dintre femeile care leşină uşor. Cât ai clipi, strecură o pernă sub capul nefericitului, lucru la care nu se gândise nimeni; Katerina Ivanovna începu să-l dezbrace, să-l cerceteze cu de-amănuntul - emoţia n-o făcea să-şi piardă capul - uitând de ea însăşi, încleştându-şi buzele tremurânde şi înăbuşindu-şi ţipetele gata să-i izbucnească din piept.
Între timp, Raskolnikov convinse pe cineva să dea fuga după doctor. Aflase că locuia un medic în casa vecină.
- Am trimis după medic, îi repeta el Katerinei Ivanovna. Nu vă neliniştiţi, am să platesc. Aveţi apă? Daţi-mi un şervet, un prosop, orice, mai repede; nu se ştie cât de grav e rănit... E rănit, nu e mort, puteţi fi sigură... Să vedem ce zice medicul!
Katerina Ivanovna se repezi la fereastră; acolo, în colţ, pe un scaun rupt, era pus un lighean mare de lut, plin cu apă, pregătit de ea ca să spele la noapte rufăriă copiilor şi a bărbatului ei. Katerina Ivanovna spăla singură, cel puţin de doua ori pe săptămână, uneori chiar şi mai des, fiindcă ajunseseră aproape fără schimburi (fiecare membru al familiei nu mai avea decât un rând de rufe), iar Katerina Ivanovna nu suporta murdăria. Era mai mulţumită să se chinuiască până la istovire, spalând noaptea, în timp ce ceilalţi dormeau, ca să se poată usca până dimineaţa rufele pe frânghia întinsă în odaie şi să-i poată astfel primeni pe toţi, decât să vadă murdarie în casă. Apucă ligheanul, ca să-l aducă după cum îi ceruse Raskolnikov, dar fu cât pe aici să cadă sub greutatea lui. Raskolnikov găsise un prosop, îl muie în apă, şi începu să spele faţa scăldată în sânge a lui Marmeladov. Katerina Ivanovna sta alături, răsuflând greu şi ţinându-şi mâinile apăsate pe piept. Avea şi dânsa nevoie de ajutor. Raskolnikov începu să înţeleagă că poate făcuse rău, stăruind ca rănitul să fie transportat acolo. Sergentul de stradă sta de asemenea nedumerit.
- Polia! strigă Katerina Ivanovna. Da o fugă până la Sonia, repede. Dacă n-o găseşti acasă, lasă-i vorbă că tata a fost călcat de o trăsură şi să vină aici... de cum se întoarce acasă. Fugi repede, Polia! Ia, înfăşoară-te cu şalul!
- Fuzi iute!... strigă deodată băieţelul de pe scaun şi rămase din nou tăcut, căscând ochii mari, ţintuit pe locul lui, cu călcâiele picioruşelor unite şi vârfurile desfăcute.
Odaia se umpluse de atâta lume, că n-ai fi avut unde să arunci un ac. Poliţiştii plecaseră, în afara de unul, care tot încerca să împingă înapoi pe scară lumea care năvălise pe palier. În schimb, intraseră mai toţi chiriaşii doamnei Lipevehsel din camerele vecine; mai întâi se îmbulziseră în prag, apoi umpluseră odaia.
Katerina Ivanovna fu cuprinsă de furie.
- Lăsaţi-l măcar să moară în pace! strigă ea. Ce-i, spectacol gratuit aici? Cu ţigara în gură? Khe-khe-khe! Mai lipseşte să intraţi cu pălaria pe cap... Văd chiar pe unul cu pălarie... Afara! Aveţi măcăr respectul morţii!
Tusea o sufoca, dar mustrarea ei avu efect. Era vădit că lumea se cam temea de Katerina Ivanovna; unul după altul, chiriaşii şe retraseră în odăile lor, cu acea senzaţie ciudată de plăcere, pe care, în pofida celui mai sincer sentiment de compătimire şi milă, o simt oamenii cei mai de treaba când o nenorocire neaşteptată îl loveşte pe aproapele lor.
De altfel,la uşă răsunară glasuri, spunând că rănitul ar trebui dus la spital, că nu avea niciun rost să tulbure toată casa.
- N-are voie nici să moară omul! strigă Katerina Ivanovna, şi se năpusti să dea uşa de perete, ca să arunce asupra celor de afara trăsnetele şi fulgerele mâniei sale, dar se ciocni în prag de doamna Lipevehsel în persoană, care abia aflase despre nenorocire şi venise fuga să facă ordine. Era o nemţoaică nemaipomenit de cârcotaşă şi de zurbagioaică.
- Vai, Dumnezeul meu! strigă dânsa, dând din mâini. Bărbat la dumneata beat, calul strivit. La spitali! Eu proprietăreasa!
- Amalia Ludvigovna! Vă rog să va daţi seama ce vorbiţi, începu trufaş Katerina Ivanovna (cu gazda vorbea întotdeauna de sus, "ca să-şi cunoască lungul nasului", şi nici măcar acum nu-şi putea refuza această placere). Amalia Ludvigovna...
- Eu spus la dumneata odată-totdeauna, să nu îndrăzneşti spus la mine Amal Ludvigovna; eu Amal-Ivan!
- Nu sunteţi Amal-Ivan, ci Amalia Ludvigovna şi cum eu nu fac parte dintre acei ticăloşi care vă linguşesc ca alde domnul Lebeziatnikov, care râde acum după uşă (într-adevăr, după uşă cineva se pornise pe râs, strigînd: "s-au încăierat!"), am să vă spun totdeauna Amalia Ludvigovna, cu toate că nu pot să înţeleg în ruptul capului de ce nu vă place acest nume. Vedeţi şi dumneavoastră ce i s-a întâmplat lui Semion Zaharovici: e pe moarte. Vă rog, deci, să închideţi uşa şi să nu îngăduiţi nimănui să intre. Lasăţi-l măcar să moară liniştit! Altfel, vă încredinţez că chiar mâine purtarea dumneavoastră va fi cunoscută de însuşi generalul-guvernator. Prinţul m-a cunoscut încă pe vremea când eram domnişoară, îl ţine minte foarte bine pe Semion Zaharovici, căruia de multe ori i-a făcut bine. Toata lumea ştie că Semion Zaharovici avea mulţi prieteni şi protectori, pe care i-a părăsit singur din nobila mândrie, dându-şi seama de nenorocita lui slăbiciune, dar acum (ea arăta spre Raskolnikov) ne ajută un tânăr mărinimos, care dispune de mijloace, are legături, şi pe care Semion Zaharovici l-a cunoscut încă din copilarie, aşa că puteţi fi sigură, Amalia Ludvigovna...
Spuse toate acestea pe nerăsuflate, cu o repeziciune tot mai mare, dar tusea îi curma elocvenţa. În aceeaşi clipă, muribundul se trezi, începu să geamă, iar dânsa se repezi la el. Bolnavul deschise ochii şi, fără s-o recunoască încă şi fără să înţeleagă, îl privi atent pe Raskolnikov, care sta aplecat asupra lui. Respira greu, adânc şi rar; în colţurile gurii se ivi sânge; broboane de sudoare îi acopereau fruntea. Nerecunoscându-l pe Raskolnikov, îşi roti neliniştit ochii de jur împrejur. Katerina Ivanovna îl privea cu tristeţe, dar sever, şi lacrimile îi curgeau din ochi.
- Doamne! Tot pieptul îi e sfărâmat! Ce de sânge, ce de sânge! zise ea cu deznădejde. Trebuie să-i scoatem hainele! Întoarce-te puţin, Semion Zaharovici, dacă poţi! strigă dânsa.
Marmeladov o recunoscu.
- Un preot! horcăi el răguşit.
Katerina Ivanovna se duse la fereastră, îşi lipi fruntea de pervaz şi exclamă cu deznădejde:
- O, viaţă blestemată!
- Un preot! repetă muribundul după o clipă de tăcere.
- Am trimis! se răsti la el Katerina Ivanovna.
Auzindu-i glasul răstit, bolnavul tăcu. Privirea lui sfioasă, îndurerată, o căuta prin odaie; ea se aşeză iarăşi la căpătâiul lui. El se linişti, dar nu pentru multă vreme. Curând, privirea i se opri asupra micuţei Lidocika (favorita lui), care tremura într-un colţ ca zgâlţâită de friguri şi-l privea ţintă cu ochii ei mari şi miraţi, de copil.
- A..... a....... o arătă dânsul, neliniştit. Voia să spună ceva.
- Ce mai vrei? strigă Katerina Ivanovna.
- Desculţă! Desculţă! bolborosi Marmeladov, arătând cu privirea-i pierdută picioruşele goale ale fetiţei.
- Ta-a-aci! se răsti, supărată, Katerina Ivanovna. Ştii tu ce ce-i desculţă!
- A venit doctorul, slavă ţie, Doamne! strigă Raskolnikov, bucuros.
Doctorul, un bătrânel neamţ, îngrijit, intră în odaie, şi-şi roti privirile cu neîncredere; se apropie de bolnav, îi luă pulsul, pipăi cu atenţie capul şi, cu ajutorul Katerinei Ivanovna, desfăcu cămaşa udă de sânge, dezvelindu-i toracele. Tot pieptul era sfărâmat, strivit, schilodit; în partea dreapta câteva coaste erau rupte. În stânga, în dreptul inimii, se zărea o pata mare, sinistră, neagră-gălbuie, o lovitură grea de copită. Doctorul se încruntă. Poliţistul îi spuse că bolnavul fusese prins de o roată şi târât vreo treizeci de paşi pe caldarâm.
- Mă mir că şi-a revenit, îi şopti încet doctorul lui Raskolnikov.
- Ce părere aveţi? întrebă acesta.
- E pierdut.
- Nu mai e nicio speranţă?
- Nici cea mai mică! E ultima suflare..... Are o rană gravă la cap..... Hm! Poate să-i luăm puţin sânge... Dar... este de prisos... Moare neapărat în cinci minute.
- Luati-i totusi putin sange!
- Se poate...... Dar va previn, este absolut inutil.
In clipa aceea se auzira pasi, multimea de pe palier facu loc si se ivi in prag preotul, un batranel carunt, cu sfintele daruri in mana. Sergentul se dusese sa-l cheme inca de cand muribundul se afla in strada. Doctorul ii ceda locul, schimband cu dansul o privire plina de inteles. Raskolnikov il ruga sa stea putin. Doctorul ridica din umeri, dar ramase.
Lumea se dadu la o parte. Spovedania nu tinu mult. Muribundul aproape nu-si mai dadea seama de nimic, nu mai putea vorbi, scotea numai niste sunete intretaiate si nedeslusite.
Katerina Ivanovna o lua pe Lidocika in brate, il dadu jos de pe scaun pe baietel si, ducandu-i la soba, ingenunche si-i sili pe copii sa ingenuncheze in fata ei. Fetita tremura toata, iar baietelul, cu genunchii goi pe podea, isi ridica masurat manuta, isi facea cruce si batea matanii, izbindu-se cu fruntea de dusumea, ceea ce se vede ca-i facea o deosebita placere. Katerina Ivanovna isi musca buzele si-si stapani lacrimile; se ruga si, din cand in cand, indrepta camasuta pe copil, ba izbutise sa arunce pe umerasii goi ai fetitei o basma, pe care o lua de pe scrin fara sa se ridice si fara sa inceteze a se ruga. Usa, care ducea spre camerele interioare, se deschise iarasi, impinsa de curiozitatea locatarilor, iar spectatorii de pe palier, unde se adunasera mai toti chiriasii de pe scara, se inghesuiau tot mai mult, dar nu treceau pragul. Un muc de lumanare lumina intreaga scena.
În clipa aceea, Polenka îşi croi drum prin mulţime. Alergase să-şi cheme sora. Intră, abia răsuflând de fuga, îşi scoase şalul, o caută din ochi pe maică-să, se apropie de dânsa şi-i spuse:
"Vine! Am întâlnit-o în stradă".
Mama o sili să îngenuncheze lângă ea. Prin mulţime îşi făcea loc, în tăcere şi cu sfială, o fată. Apariţia ei, aşa deodată, părea stranie în aceasta odaie unde sălaşluiau mizeria, moartea şi deznădejdea. Deşi sărăcăcios îmbrăcată, hainele ei ieftine erau bătătoare la ochi şi împodobite vulgar, după gustul şi moda fiinţelor de teapa ei, în scopuri vădite, neruşinate.
Sonia se opri în prag, fără să intre în odaie, şi se uita pierdută, părea ca nu-şi dă seama de nimic; uitase de rochia ei de mătase, viu colorată, cu trena lungă, ridicolă, şi crinolină enormă, care astupa uşa, rochie cumpărată din a patra mână, ţipătoare şi nepotrivită cu locul; uitase şi de ghetele ei de culoare deschisă, şi de umbreluţa de soare, de prisos noaptea, pe care o luase cu dânsa, şi de pălărioara rotundă de pai. Caraghioasă şi împodobită cu o pană roşie ca o limbă de foc.
De sub pălarioara aceasta pusă pe o parte, ştrengăreşte, răsărea un obrăjor slabuţ, palid şi speriat, cu gura întredeschisa şi privirea încremenită de groază. Sonia era de vreo optsprezece ani, blondă, mică şi slabă, dar destul de frumuşică, cu nişte ochi albaştri minunaţi. Privea ţintă patul şi preotul şi gâfâia din pricina grabei cu care venise.
In sfârşit, şoaptele şi unele vorbe rostite în mulţime îi ajunseră, pesemne, la ureche; ea-şi lăsă ochii în pământ, trecu pragul şi intră în odaie, dar se opri tot lângă uşă.
Spovedania şi împărtăşania luară sfârşit. Katerina Ivanovna se apropie din nou de patul bărbatului ei. Preotul se depărtă şi, plecând, voi să-i spună un cuvânt, două, de mângâiere şi povaţă.
- Şi cu ăştia ce am să mă fac? îl întrerupse dânsa tăios, arătându-i înciudată pe cei mici.
- Dumnezeu e milostiv; încrede-te în ajutorul Celui-de-Sus... începu preotul.
- Eh! O fi El milostiv, dar nu cu noi!
- Păcat, doamnă, mare păcat să vorbiţi aşa! spuse preotul, dând din cap.
- Şi asta nu-i păcat? strigă Katerina Ivanovna, arătând spre muribund.
- Poate că acei care v-au pricinuit fără să vrea această nenorocire se vor învoi să vă dea un ajutor, să vă despăgubească măcar de pierderea materială...
- Nu înţelegeţi ce spun, i-o reteză Katerina Ivanovna cu un gest plictisit. Ce fel de ajutor să-mi dea? El singur, fiind beat, s-a vârât sub copitele cailor! Ce pierdere materială? Ce câştig? Suferinţă, altceva n-am văzut de la dânsul. Era beţiv, bea tot. Ne fura şi căra la cârciumă; ne-a băut viaţa, şi pe a mea şi pe a lor! Slavă Domnului că moare! Atâta pagubă!
- Ar trebui să-l iertaţi în ceasul morţii, asemenea sentimente sunt un mare păcat, doamnă, un mare păcat!
Katerina Ivanovna vorbea cu preotul, fără a înceta de-a vedea de muribund; îi dădea de băut, îi ştergea sudoarea şi sângele de pe frunte, îi îndrepta pernele. Din când în când, apuca sa întoarcă şi faţa spre preot, în timp ce-i vorbea. La ultimele lui cuvinte însă, se repezi la el, scoasă din fire:
- Ei, părinte! Vorbe, vorbe goale! Să-l iert! Azi, dacă nu l-ar fi călcat trăsura, ar fi venit acasă beat, şi cum nu are decât cămaşa asta rufoasă şi murdară pe care o poartă, el s-ar fi culcat, iar eu, cât dormea, aş fi stat să spăl zdrenţele lui şi ale copiilor, le-aş fi uscat la fereastră şi când s-ar fi luminat de ziuă, m-aş fi aşezat să le cârpesc, asta mi-ar fi fost noaptea! Ce-mi vorbeşti de iertare? De altfel, eu şi aşa l-am iertat!
O tuse adâncă, înfiorătoare, îi curmă vorba. Scuipă în batistă şi o arătă preotului, ţinându-şi cu cealaltă pieptul îndurerat. Batista era plină de sânge...
Preotul ridică ochii şi nu răspunse.
Marmeladov intrase în agonie; nu-şi lua ochii de la Katerina Ivanovna, care se aplecase iarăşi deasupra lui. Tot voia să-i spună ceva, încerca din răsputeri să mişte limba, dar nu izbutea decât să bâiguie vorbe nedesluşite; Katerina Ivanovna ghici că vrea să-i ceară iertare şi strigă la el poruncitor:
- Taci! Nu trebuie...... Ştiu ce vrei să spui......
Bolnavul amuţi, dar, în aceeaşi clipă, privirea-i rătăcită căzu pe uşă şi el o văzu pe Sonia... Până atunci n-o zărise în colţul întunecat unde stătea, în umbră.
- Cine? Cine este? întrebă el, horcăind, arătând, îngrozit, spre uşă, unde se afla fie-sa, şi silindu-se să se ridice.
- Stai culcat! Nu te mişca! îi strigă Katerina Ivanovna. Dar muribundul, cu o sforţare supraomenească, se sprijini în cot. Câteva clipe privi, uluit, pe fiică-să, de parcă n-ar fi recunoscut-o. De altfel, era întâia oară că o vedea astfel îmbrăcată. Umilă, zdrobită, îmbrăcată ţipător şi ruşinată, fată îşi aştepta cu smerenie rândul ca să-şi ia rămas bun de la tatăl ei pe moarte.
Deodată îşi dădu seama cine este, o recunoscu şi o suferinţă nemărginită i se oglindi pe faţă.
- Sonia! Fetiţa mea! Iartă-mă! strigă bolnavul şi vru să întindă braţul, dar îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi de pe divan cu faţa la pământ; lumea se repezi la el, fu ridicat şi culcat din nou pe divan, dar el se sfârşea.
Sonia scoase un ţipăt slab, se apropie în fugă, îl îmbrăţişă şi încremeni în această încleştare. Marmeladov îşi dădu duhul în braţele ei.
- Şi-a atins ţelul! strigă Katerina Ivanovna, văzând trupul neînsufleţit. Ce mă fac eu acum?! Cu ce să-l îngrop? Şi lor ce să le dau de mâncare?
Raskolnikov se apropie de dânsa.
- Katerina Ivanovna, începu el, săptămâna trecută răposatul mi-a povestit întreaga lui viaţă şi toate împrejurările... Ţin sa vă asigur că a vorbit despre dumneavoastră cu cea mai mare admiraţie şi respect. Din seara aceea, când am aflat ce devotat v-a fost tuturora, şi, mai ales, cât v-a iubit şi v-a stimat pe dumneavoastră, Katerină Ivanovna, cu toată slăbiciunea lui nenorocită pentru băutură, din seară aceea am fost prieteni... Permiteţi-mi acum... să contribui la ultima datorie faţă de răposatul meu prieten... Aici... aici sunt douăzeci de ruble, aşa mi se pare, şi dacă ele vă pot fi de folos, atunci.., eu... într-un cuvânt, am să vin pe la dumneavoastră, am să vin negreşit... poate chiar mâine... Rămâneţi cu bine!
Şi ieşi grăbit din odaie, îşi croi cât mai iute drum prin mulţime şi ajunse pe scară; dar aici se ciocni deodată faţă în faţă cu Nikodim Fomici, care, aflând despre accident, venea să dea dispoziţii personal. De la scena petrecută la secţie ei nu se văzuseră. Nikodim Fomici îl recunoscu numaidecât.
- Dumneata? îl întrebă el.
- A murit, răspunse Raskolnikov. A fost medicul, preotul, totul e în ordine. N-o tulburaţi prea mult pe biata femeie, şi aşa e bolnavă de piept. Îmbărbătaţi-o, dacă puteţi... Sunteţi un om bun, ştiu... adaugă el cu un zâmbet, privindu-l drept în ochi.
- Dar te-ai pătat cu sânge, zise Nikodim Fomici, observând câteva pete proaspete pe jiletca lui Raskolnikov.
- Da, m-am pătat... sunt plin de sânge! repetă acesta cu un aer ciudat, apoi zâmbi din nou, dădu din cap şi începu sa coboare scara.
Cobora încet, fără grabă, scuturat de friguri şi, fără să-şi dea seama, stăpânit de o singură senzaţie, nouă, copleşitoare, senzaţia de revenire bruscă la viaţă, o viaţă ce pulsează în el intens şi puternic. Ceva asemănător cu ce ar simţi un condamnat la moarte căruia i se anunţă deodată graţierea. Pe la jumătatea scării fu ajuns din urmă de preotul care se înapoia acasă.
Raskolnikov îi făcu loc să treacă şi schimbă cu bătrânul un salut tăcut. La ultimele trepte auzi în urma lui nişte paşi grăbiţi. Cineva alerga după el.
Era Polenka: venea în fugă şi striga: "Staţi! Staţi!"
Se întoarse. Fetiţa coborî ultima scară şi se opri în faţa lui cu o treaptă mai sus. O lumină slabă venea de afară. Raskolnikov desluşi un obrăjor slăbuţ, dar drăgălaş, care-i zâmbea vesel, copilăreşte, privindu-l drept în faţă.
Alergase după el fiindcă i se dăduse o însărcinare, care, pesemne, îi făcea mare plăcere.
- Spuneţi-mi cum vă cheamă?..... Şi unde staţi? întrebă copila grăbită, gâfâind de fugă.
Raskolnikov îi puse amândouă mâinile pe umeri şi o privi fericit. De ce îi făcea atâta plăcere s-o privească - n-ar fi ştiut să spună nici el.
- Cine te-a trimis?
- Surioara Sonia m-a trimis, răspunse copila, zâmbind şi mai vesel.
- Aşa gândeam şi eu, că te-a trimis surioara Sonia.
- Şi mămica m-a trimis; când a auzit că mă trimite Sonia, mămica s-a apropiat şi mi-a spus: "Fugi repede, Polenka!"
- O iubeşti mult pe surioara Sonia?
- Mai mult ca pe toţi! rosti cu deosebită hotărâre Polenka, şi zâmbetul ei avea o expresie gravă.
- Dar pe mine ai să mă iubeşti?
În loc de răspuns, văzu obrăjorul copilei apropiindu-se de obrazul lui şi buzele plinuţe ţuguindu-se naiv să-l sărute. Două braţe subţiri ca nişte chibrituri îl strânseră deodată tare, tare de gât, căpşorul i se plecă pe umăr şi copila plânse încet, ghemuindu-se tot mai strâns la pieptul lui.
.............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu