"Nu putem inventa sentimente. Le putem descoperi și exprima, iubi și urî, le putem apropia de inimă sau le putem respinge."
                           Nichita Stănescu

"Orice lucru are frumusețea lui, dar nu oricine o vede.”
                Confucius

             "Dacă un stăpân nu se poate lipsi de sclavul său, care din cei doi este un om liber?”
                                      Albert Camus

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

....................................................................
                                                   14.

              - Nu şi n-am să cred pentru nimic în lume! strigă Raskolnikov aproape cu un fel de furie.
    - Aşa spune toată lumea de obicei, nu? murmura Svidrigailov, ca şi când ar fi vorbit pentru el şi privind într-o parte, cu capul puţin aplecat pe umăr. Ei îţi spun: "Eşti bolnav, prin urmare ceea ce ţi se pare că vezi nu este decât delir, şi nu există nimic". Dar asta nu este perfect logic. Admit că strigoii nu se arată decât oamenilor bolnavi; dar asta dovedeşte numai că trebuie să fii bolnav ca să-i poţi vedea, şi nu că n-ar exista în sine.
    - Bineînţeles că nu există! stărui cu încăpăţânare Raskolnikov.
    - Nu? Aşa crezi dumneata? urmă Svidrigailov, întorcându-şi încet privirile spre el. Dar dacă ar fi să judecăm aşa (hai, ajută-mă şi dumneata): strigoii sunt, să spunem, nişte frânturi, nişte fragmente din alte lumi, de care ţin. Omul sănătos, fireşte, n-are de ce să-i vadă, fiindcă omul sănătos este mai material, mai pământean decât alţii şi deci, ca totul să fie normal, el trebuie să trăiască numai viaţa pământească de aici. Ei, dar daca se îmbolnăveşte, dacă se strică ordinea pământească normală a organismului, cât de cât, imediat începe sa se manifeste posibilitatea altei lumi; şi cu cât e mai bolnav, cu atât are mai multe puncte de contact cu cealaltă lume, aşa ca atunci când moare trece de-a dreptul în ea. M-am gândit de mult la asta. Dacă crezi în viaţa viitoare, atunci poţi sa admiţi acest raţionament.
    - Eu nu cred în viaţa viitoare, zise Raskolnikov.
    Svidrigailov rămase îngândurat.
    - Dar dacă dincolo nu sunt decât păianjeni sau altceva de felul ăsta, zise el deodată.
    "E nebun" gândi Raskolnikov.
    - Ca idee, ne reprezentăm întotdeauna veşnicia drept ceva ce nu poate fi înţeles, ceva uriaş, imens! Dar de ce trebuie să fie neapărat imensă? Şi dacă veşnicia nu este decât o magherniţă oarecare, închipuieşte-ţi, o singură odaie, un fel de baie ţărănească, afumată, cu pânze de păianjen prin colţuri? Eu, uneori, aşa îmi închipui ca este.
    - Şi niciodată, niciodată nu-ţi închipui ceva mai liniştitor şi mai drept?! exclamă Raskolnikov, cu o senzaţie neplăcută.
    - Mai drept? De unde ştim noi, poate că tocmai asta este mai drept şi ştii, dacă ar depinde de mine, eu dinadins tocmai aşa aş fi făcut-o, răspunse Svidrigailov cu un zâmbet ciudat.
    Un fior de gheaţă  trecu prin trupul lui Raskolnikov la auzul acestui răspuns monstruos. Svidrigailov ridică ochii, îl privi ţintă şi deodată izbucni în râs.
    - Nu zău, gândeşte-te numai, strigă el, acum o jumătate de ceas nici nu ne cunoşteam, ne socoteam duşmani! Avem o chestiunea serioasă de rezolvat, iar noi am lăsat totul baltă şi ne-am apucat să filosofăm! Ei, n-am spus eu că ne asemănăm ca fraţii?
    - Dacă eşti atât de bun, propuse Raskolnikov, enervat, permite-mi să te rog să-mi explici cât mai repede pentru care motiv am cinstea să te vad în faţa mea... fiindcă... sunt grăbit... trebuie să ies...
    - Bine. Numaidecât.  Sora dumitale, Avdotia Romanovna, se mărită cu domnul Lujin Piotr Petrovici?
    - Nu s-ar putea s-o laşi pe sora mea  în afara convorbirii noastre şi să nu-i pomeneşti numele? Nu înţeleg cum îndrăzneşti să-i rosteşti numele în faţa mea, dacă eşti în adevăr Svidrigailov?
    - Dar am venit tocmai ca să vorbesc despre dânsa, cum aş putea atunci să nu-i pomenesc numele?
    - Bine, vorbeşte, dar cât mai repede.
    - Sunt sigur că ţi-ai şi făcut o părere despre acest domn Lujin, ruda soţiei mele, dacă ai avut prilejul sa stai de vorba cu el o jumătate de ceas, sau dacă măcar ţi-a vorbit cineva despre el şi ţi l-a descris cu exactitate. Acest om nu se potriveşte deloc cu Avdotia Romanovna. După părerea mea, Avdotia Romanovna se jertfeşte cu multa mărinimie şi într-un chip cu totul nechibzuit pentru... pentru familia ei. Din câte ştiu despre dumneata, cred ca ai fi bucuros dacă această căsătorie nu s-ar face, fără să dăuneze stării materiale a surorii dumitale. Iar acum, după ce te-am cunoscut, sunt chiar convins de acest lucru.
    - Tot ce spui e foarte naiv; iartă-mă, ar trebui să spun: neobrăzat, zise Raskolnikov.
    - Adică, vrei să spui că-mi apăr interesele. Fii liniştit, Rodion Romanovici, dacă aş fi vrut să-mi apar interesele, n-aş fi vorbit atât de deschis, doar nu sunt un prost. în această privinţă, aş vrea să-ţi dezvălui o ciudăţenie psihologică. Adineauri, încercând să-mi justific dragostea pentru Avdotia Romanovna, ţi-am spus că eu însumi am fost o victimă. Ei, află că acum nu mai simt dragoste pentru ea, chiar deloc, mă şi miră, fiindcă eu, într-adevăr, am fost foarte îndrăgostit de ea...
    - Din trândăvie şi desfrâu, îl întrerupse Raskolnikov.
    - Ai dreptate, sunt un desfrânat şi un trântor. De altfel, surioara dumitale are atâtea calităţi, că nu se putea să nu facă impresie asupra mea. După cum văd şi eu astăzi, n-a fost decât o nebunie trecătoare.
    - E mult de când ţi-ai dat seama?
    - Am bănuit acest lucru mai demult, dar m-am convins definitiv abia acum trei zile, aproape în clipa sosirii mele la Petersburg. La Moscova încă îmi închipuiam că vin să-i cer mâna Avdotiei Romanovna şi să mă declar rivalul domnului Lujin.
    - Iartă-mă că te întrerup, nu s-ar putea să scurtezi povestea şi să treci de-a dreptul la scopul vizitei dumitale? Sunt grăbit, trebuie să plec......
    - Foarte bucuros. Odată sosit aici şi hotărât să întreprind un anumit...... voiaj, am dat în prealabil unele dispoziții. Copiii mei au rămas la o mătuşă de-a lor; sunt bogaţi şi nu au nicio nevoie de mine. De altfel: tată sunt eu? Nu mi-am oprit decât ceea ce mi-a dăruit acum un an Marfa Petrovna. Mi-ajunge atât. Iartă-mi digresiunile, acum trec la problema în sine. Înainte de a pleca în voiajul care poate totuşi va avea loc, aş vrea să isprăvesc şi cu domnul Lujin. Nu că nu l-aş putea suferi, dar din pricina lui a fost ultima cearta între mine şi Marfa Petrovna, când am aflat că dÂnsă a pus la cale această căsătorie. Acum, cu ajutorul dumitale, şi poate chiar în prezenţa dumitale, aş dori s-o văd pe Avdotia Romanovna şi să-i explic, în primul rând, că de la domnul Lujin nu numai că nu va avea un avantaj, dar, dimpotrivă, se va vedea de-a dreptul păgubită. Apoi, după ce-i voi cere iertare pentru neplăcerile pe care le-a avut câtva timp, i-aș cere îngăduinţă să-i ofer zece mii de ruble şi să-i uşurez astfel ruptură cu domnul Lujin, ruptură care, sunt sigur, nu i-ar fi neplăcută, de ar avea posibilitatea s-o facă.
    - Dar dumneata într-adevăr ești nebun! strigă Raskolnikov, mai curând mirat decât furios. Cum îndrăznești să-mi vorbești astfel?
    - Eram sigur că ai să începi să  ţipi: dar, în primul rând, ţin să-ţi spun că, deşi nu sunt bogat, pot dispune de aceste zece mii, fiindcă nu am absolut nicio nevoie de ele. Dacă Avdotia Romanovna nu primeşte, cine ştie cum am să le întrebuinţez. Asta-i una. În al doilea rând, conştiinţa mea este cu desăvârşire liniştită: îi ofer aceşti băni fără niciun interes. Mă crezi sau nu, dar veţi afla mai târziu, şi dumneata şi Avdotia Romanovna, că-i adevărat. Vezi dumneata, eu într-adevăr i-am pricinuit unele neplăceri şi griji mult stimatei dumitale surioare Avdotia Romanovna, şi mă căiesc sincer de acest lucru; de aceea, doresc din toată inima nu să răscumpăr aceste neplaceri printr-o compensaţie bănească, ci pur şi simplu să fac ceva folositor pentru ea, că doar nu-i scris nicăieri că trebuie să fac numai rău. Dacă propunerea mea ar ascunde vreun calcul personal cât de mic, nu i-aş oferi numai zece mii, când abia acum cinci săptămâni i-am oferit mult mai mult. În afară de asta, e probabil să mă însor foarte, foarte curând, cu o tânără fată şi deci bănuiala că aş urmări-o pe Avdotia Romanovna cade de la sine. În încheiere, voi spune că şi dacă se mărită cu domnul Lujin, Avdotia Romanovna tot  va primi aceşti băni, numai că pe altă cale... Dar nu te supăra, Rodion Romanovici, judecă liniştit, cu sânge rece.
     Svidrigailov vorbea cu un calm extraordinar.
     - Te rog să încetezi, zise Raskolnikov. În orice caz, propunerea dumitale este de-o îndrăzneală de neiertat.
    - Nicidecum. Dacă ar fi așa cum spui, atunci omul pe lumea asta n-ar putea să facă decât rău şi, dimpotrivă, nu ar avea dreptul să facă cel mai mic bine, şi asta numai din pricina unui convenţionalism absurd. E caraghios. De pildă: dacă aş muri şi i-aş lăsa această sumă prin testament surioarei dumitale, ar refuza şi atunci să o primească?
    - Se prea poate.
    - Ei, asta nu. De altfel, dacă zici nu, nu să fie. Dar să știi că zece mii prind bine la nevoie. În orice caz, te rog să-i transmiți  cele spuse Avdotiei Romanovna.
    - Nici nu mă gândesc.
    - Atunci, Rodion Romanovici, mă voi vedea silit să caut s-o întâlnesc personal, ceea ce sigur o va neliniști.
    - Și dacă-i transmit, n-ai să cauți s-o întâlnești?
    - Nu știu, zău, ce să-ți răspund. Tare aș dori s-o mai văd o dată.
    - Să nu speri una ca asta.
    - Păcat. De altfel, dumneata nu mă cunoști. Poate când ne vom împrieteni mai mult.
    - Crezi că ne vom împreieteni?
    - De ce nu? zâmbi  Svidrigailov, luându-şi pălaria şi sculându-se. Nu ca aş vrea să mă impun în faţa dumitale cu tot dinadinsul, şi chiar venind încoace nici nu prea credeam ca o să stăm de vorba, deşi azi-dimineaţă... m-a izbit faţa dumitale...
    - Unde m-ai văzut de dimineață? se neliniști Raskolnikov.
    - Întâmplător..... Tot mi se pare că e ceva cu dumneata care ne face să ne asemănăm oarecum......  Dar nu te nelinişti, nu-s cârciogar din fire; am ştiut să mă împac şi cu măsluitorii şi nici pe cneazul Svirbei, ruda mea de departe şi mare demnitar, nu l-am plictisit, am ştiut să-i scriu doamnei Prilukova în album despre Madona lui Rafael, şi cu Marfa Petrovna am trăit şapte ani la ţară, şi în casa lui Viazemski, pe Sennaia, mi-am petrecut nopţile pe vremuri, şi poate că am să zbor cu Berg în balonul lui...
    - Bine. Și acuma dă-mi voie să te întreb dacă ai de gând să pleci curând în călătorie?
    - Care călătorie?
    - Ei, vorbesc despre "voiajul" acela despre care ai pomenit chiar dumneata.
    - Despre voiaj? Ah, da... chiar aşa, am vorbit despre voiaj... Ei, asta-i o problemă mai vastă... Dacă ai şti ce întrebare ai pus! adaugă el deodată tare şi râse scurt. Poate că am sa mă însor în loc să plec în voiaj; mi se propune o fată.
    - Aici?
    - Da!
    - Și când ai avut timp?
    - Tare aș dori s-o mai văd o dată pe Avdotia Romanovna. Te rog foarte serios. La revedere! Ah, da! Cât pe aci să uit! Transmite-i surorii dumitale, Rodion Romanovici, că Marfa Petrovna i-a lăsat prin testament trei mii de ruble. E absolut sigur. Marfa Petrovna şi-a făcut testamentul cu o săptămână înaintea morţii, de faţă cu mine. Peste două-trei săptamâni, Avdotia Romanovna va putea sa capete banii.
    - Adevărat?
    - Da. Așa să-i spui. Ei, și acum - sluga dumitale. Nu stau departe.
    Ieșind, Svidrigailov se ciocni piept în piept cu Razumihin.

                                                                  Capitolul II.

                                Era aproape ora opt seara; amândoi se gbrăbeau să ajungă la casa lui Bakaleev, ca să sosească înainte lui Lujin.
    - Cine era ăsta? întrebă Razumihin, odată ajuns în stradă.
    - Svidrigailov, acel moşier în casa căruia a fost insultată sora mea, pe vremea când era guvernantă. Din pricina că el s-a legat de ea. Marfa Petrovna, nevastă-sa, a dat-o afară. Mai târziu, Marfa Petrovna i-a cerut iertare Duniei şi acum, nu demult, a murit subit. Despre ea vorbea mama deunăzi. Nu ştiu de ce, mi-e frică de omul acesta. E foarte ciudat şi simt că are un plan bine definit; dar nu-mi pot da seama ce vrea... Parcă ar şti ceva... A sosit aici îndată după înmormântarea neveste-sii. Trebuie s-o păzim pe Dunia... Asta am vrut să-ţi spun, auzi?
    - S-o păzim? Dar ce-ar putea să-i facă Avdotiei Romanovna? Îți mulțumesc, Rodea, că mi-ai vorbit așa..... O s-o păzim! Unde șade?
    - Nu știu.
    - De ce nu l-ai întrebat? Păcat! dar nu-i nimic, am să aflu eu.
    - L-ai văzut? întrebă Raskolnikov după o scurtă tăcere.
    - L-am văzut, l-am văzut bine.
    - Ești sigur? L-ai văzut deslușit? stărui Raskolnikov.
    - Firește, mi-l amintesc foarte bine; l-aș recunoaște dintr-o mie, am o memorie bună.
    Tăcură din nou.
    - Hm..... asta e...... mormăi Raskolnikov. Ştii..... gândeam...... mi se năzar fel de fel de lucruri..... am crezut că poate n-a fost decât o iluzie.
    - Despre ce vorbeşti? Nu prea înţeleg ce spui.
    - Spuneţi cu toţii, urmă Raskolnikov, zâmbind strâmb, că sunt nebun; şi mi s-a părut, adineori, că poate aveţi dreptate, că am înnebunit în adevăr şi am văzut un strigoi!
    - Ce tot vorbeşti?
    - Cine ştie? Poate sunt nebun, poate că tot ce s-a întâmplat în ultimele zile nu s-a întâmplat decât în închipuirea mea.....
    - Eh, Rodea! Iar te-au enervat!..... Dar ce ţi-a spus? Pentru ce a venit?
    Raskolnikov nu răspunse.
    Razumihin se gândi o clipă.
    - Ascultă acum, să-ţi dau raportul, începu el. Am fost la tine, dar tu dormeai. Apoi am luat masa şi m-am dus la Porfiri. Zametov era încă acolo. Am vrut să aduc vorba despre ce mă interesa şi n-am izbutit. Nu puteam să încep cum trebuie. Ei parcă nu înţelegeau nimic şi nu se simţeau încurcaţi defel. L-am luat pe Porfiri deoparte, l-am dus la fereastră şi am început să-i vorbesc, dar nici de data asta n-a ieşit nimic; el se uita într-o parte şi eu mă uitam în cealaltă. Până la urmă, i-am vârât pumnul sub nas şi i-am spus că-l fac zob, aşa, ca între rude: S-a uitat la mine şi n-a zis nimic. Atunci m-am lăsat păgubaş şi am plecat, asta-i tot. O tâmpenie. Cu Zametov n-am vorbit deloc. Eram sigur că am dat greş, dar, pe când coboram scara, mi-a scăpărat deodată un gând: de ce ne facem atâtea griji? Dacă te-ar ameninţa vreo primejdie sau mai ştiu eu ce, dar aşa? Ce-ţi pasă ţie! N-ai niciun amestec în toată treaba asta, aşa că nici să nu-ţi pese de ei; ce-o să mai râdem mai târziu; eu în locul tău aş încerca chiar să-i mistific. Ce ruşine o să le fie! Dă-i la dracu'; mai târziu o să putem să-i şi scărmănăm puţin, iar deocamdată să râdem de ei!
    - Ai dreptate! răspunse Raskolnikov.
    "Dar ce-ai să spui mâine?" se gândi el.
    Ciudat, până atunci nu gândise niciodată: "Ce are să facă Razumihin când are să afle?"
    Şi gândind aceasta, Raskolnikov îl privi cu luare-aminte. Raportul pe care i-l dăduse cu privire la vizita făcută lui Porfiri nu-l interesa câtuşi de puţin; altele îl preocupau acum!
    Pe coridor, dădură peste Lujin, venise exact la ora opt şi căuta numărul camerei, aşa ca intrară toţi trei odată, fără sa se uite unul la altul şi făra să se salute. Tinerii trecură înainte, Piotr Petrovici, ca să respecte buna-cuviinţă, întârzie puţin în antreu, scoţându-şi pardesiul. Pulheria Aleksandrovna ieşi numaidecât să-l întâmpine în prag. Dunia dădea mâna cu fratele ei.
    Piotr Petrovici intră şi se înclină destul de amabil în faţa celor două doamne, dar parcă mai serios ca de obicei. Avea aerul unui om nedumerit care încă nu şi-a revenit din mirare. Pulheria Aleksandrovna părea şi ea stânjenită, dar se grăbi să-i poftească pe musafiri să ia loc în jurul mesei rotunde, pe care fierbea samovarul. Dunia şi Lujin se aşezară faţă în faţă, Razumihin şi Raskolnikov - în dreptul Pulheriei Aleksandrovna, Razumihin mai aproape de Lujin, Raskolnikov alături de sora lui.
    O clipă se făcu tăcere. Piotr Petrovici scoase fără grabă o batistă fină, din care se răspândi un miros puternic de parfum, şi-şi sufla nasul cu aerul unui om binevoitor, dar oarecum jignit în demnitatea lui şi foarte hotărât să ceară explicaţii. încă din antreu îi trecuse prin minte să nu se dezbrace, ci să plece, pedepsindu-le în felul acesta cu severitate exemplară pe cele două doamne, şi făcându-le să-i simtă pe loc autoritatea. Dar nu se putu hotărî. Şi apoi, nu era omul căruia să-i placă situaţiile neclare. Avea lucruri de lămurit; dacă ordinul lui fusese călcat atât de făţiş, înseamnă că era ceva la mijloc şi deci ar fi mai bine să afle mai întâi despre ce este vorba; cât despre pedeapsă, mai avea timp, şi la urma urmei totul era în mâinile lui.
    - Sper că aţi călătorit bine? o întrebă el cu un ton oficial pe Pulheria Aleksandrovna.
    - Slavă Domnului, Piotr Petrovici.
    - Mă bucură. Şi nici Avdotia Romanovna nu se simte prea obosită?
    - Eu sunt tânără şi rezistentă, nu obosesc, dar mamei i-a venit destul de greu, răspunse Dunecika.
    - Ce să-i faci?! Drumurile noastre naţionale sunt foarte lungi. Mare şi întinsă-i "maica Rusie" cum i se spune... Cu toată dorinţa mea n-am putut ieri sa vin să vă întâmpin la gară. Sper însă că totul a mers bine.
    - Vai, nu, Piotr Petrovici, am fost foarte descurajate, se grăbi să declare Pulheria Aleksandrovna cu o intonaţie deosebită, şi cred că dacă Dumnezeu, în bunătatea lui nu ni l-ar fi trimis ieri pe Dimitri Prokofici, n-am fi ştiut ce să ne facem. Dumnealui este Dimitri Prokofici Razumihin, adăugă dânsa, prezentându-l pe Razumihin.
    - Da, da, am şi avut plăcerea..... ieri, mormăi Lujin cu o căutătură piezişă şi duşmănoasă spre Razumihin, apoi se încruntă şi amuţi.
    Piotr Petrovici făcea parte dintre acei oameni care sunt extrem de amabili în societate, sau cel puţin se străduiesc să fie, dar care, în clipa când ceva nu le este pe plac, îşi pierd cumpătul într-atât, că par mai degrabă nişte saci cu făină decât nişte tineri plini de viaţă, care înviorează societatea. Tăcerea se întinse din nou: Raskolnikov tăcea cu încăpăţânare, Avdotia Romanovna socotea că nu e momentul să vorbească, Razumihin nu avea ce spune, aşa că Pulheria Aleksandrovna fu nevoită să caute să înjghebeze o conversaţie.
    - Aţi auzit de moartea Marfei Petrovna? începu ea, recurgând la tema ei salvatoare în asemenea caz.
    - Am auzit. Am fost înştiinţat imediat şi am venit să vă spun că Arkadi Ivanovici Svidrigailov, îndată după înmormântarea soţiei lui, a plecat în grabă la Petersburg. Cel puţin, aşa mi s-a comunicat din sursă sigură.
    - La Petesburg? Aici? se alarmă Dunia, schimbând o privire cu Pulheria Aleksandrovna.
    - Exact. Şi, desigur, nu fără anumite intenţii precise; graba plecării lui, după evenimentele precedente, dă de gândit.
    - Doamne! Oare şi aici vrea s-o urmărească  pe Dunecika? exclamă Pulheria Aleksandrovna.
    - Eu cred că nu aveţi de ce să vă neliniştiţi prea mult nici dumneavoastră, nici Avdotia Romanovna de prezenţa lui aici, bineînţeles, dacă nu doriţi chiar dumneavoastră să intraţi în legătura cu dânsul, indiferent de motiv. Cât despre mine, voi cerceta şi am sa aflu curând unde locuieşte.
    - Ah, Piotr Petrovici, nici nu vă puteţi închipui cât de rău m-aţi speriat! se văită Pulheria Aleksandrovna. Nu l-am văzut decât de două ori, dar mi-a părut groaznic, groaznic! Sunt sigură că el a fost pricina morţii răposatei Marfa Petrovna!
    - După informațiile precise pe care le am, nu se poate afirma cu toată tăria un asemenea lucru. Nu zic, poate că purtările lui insultătoare ar fi grăbit cursul lucrurilor, în oarecare măsură, poate că au contribuit, cum s-ar zice, moral, la aceasta. în privinţa comportării lui şi a caracterizării persoanei, sunt cu totul de părerea dumneavoastră. Nu ştiu daca este bogat şi cât anume i-a lasat Marfa Petrovna; asta o voi afla cât de curând, dar este clar că, aflându-se aici la Petersburg şi dispunând de oarecare mijloace materiale, se va apuca iarăşi de cele vechi. Este omul cel mai desfrânat, cel mai pacătos din câţi există! Am anumite motive să cred că Marfa Petrovna, care a avut nenorocirea să se îndrăgostească de el şi care i-a plătit acum opt ani datoriile, i-a fost de mare folos în altă privinţă: datorită străduinţelor şi jertfelor ei a fost muşamalizat, chiar de la început, un proces penal în legătură cu un asasinat fantastic, monstruos, pentru care s-ar fi putut prea bine ca domnul Svidrigailov să facă o plimbare în Siberia. Acesta este omul, dacă vreţi să ştiţi.
    - Vai, Doamne! exclamă, Pulheria Aleksandrovna.
    Raskolnikov asculta cu atenție.
    - Aveți informații absolut sigure? întrebă Dunia, sever și autoritar.
    - Repet numai eu însumi, în secret, de la răposata Marfa Petrovna. Trebuie sa menţionez că, din punct de vedere juridic, este o afacere foarte obscură. Pe vremea aceea, locuia aici, ba mi se pare că mai locuieşte şi acum, o oarecare Reslih, o străină care făcea cămătărie măruntă şi se ocupa şi de alte afaceri dubioase. Cu aceasta Reslih, domnul Svidrigailov avea de mult legături destul de intime şi misterioase. Reslih avea în gazdă o rudă îndepărtată, o nepoată mi se pare, o fetiţa surdo-mută de vreo cincisprezece, sau chiar paisprezece ani, pe care această doamnă n-o putea suferi şi căreia îi imputa fiecare bucăţică de pâine; ba chiar o bătea sălbatic. Într-o zi, fetiţa a fost găsită în pod, spânzurată. S-a stabilit că era vorba de o sinucidere. După procedura de rigoare, dosarul a fost închis, dar mai târziu s-a primit un denunţ cum că fetiţa a fost... bestial siluită de Svidrigailov. Ce-i drept, chestiunea era foarte obscură... Denunţul pornea de la o altă nemţoaică, o femeie stricată, al cărei cuvânt nu putea avea greutate; în cele din urmă, până şi denunţul a fost retras şi datorită străduinţelor şi banilor Marfei Petrovna, toate s-au redus la un simplu zvon. Dar şi acest zvon este foarte semnificativ. Dumneata, Avdotia Romanovna, ai auzit desigur vorbindu-se despre un oarecare Filip, servitorul lui, mort de pe urma bătăilor, acum şase ani, încă pe vremea iobăgiei?
    - Am auzit, dimpotrivă, că acest Filip s-ar fi spânzurat.
    - Exact. Dar a fost silit sau, mai bine zis, împins la sinucidere de neîncetatele brutalități și persecuții ale lui Svidrigailov.
    - Asta nu știu, răspunse sec Dunia, am auzit numai povestindu-se ceva foarte ciudat: pare-se că acest Filip era un ipohondru, un fel de filozof al casei, oamenii spuneau că "l-au năucit lecturile", și că s-ar fi spânzurat mai curând din pricina ironiilor domnului Svidrigailov, decât din pricina bătăilor. De față cu mine, Arkadi Ivanovici se purta frumos cu oamenii și aceștia îl iubeau chiar, deși, într-adevăr, îl învinuiau și ei de moartea lui Filip.
    - Văd că eşti înclinată să-l aperi, observa Lujin, strâmbând gura într-un zâmbet plin de subînţeles. Este un om viclean şi ştie să farmece femeile, după cum dovedeşte tristul caz al Marfei Petrovna, care a murit în împrejurări atât de ciudate. De fapt, am vrut numai sa va previn, pe dumneata şi pe mama dumitale, gândindu-mă la tentativele pe care le va încerca, fără îndoială, din nou. În ce mă priveşte, sunt convins că omul acesta are să sfârşească iarăşi prin a fi închis din pricina datoriilor. Marfa Petrovna n-a intenţionat niciodată să treacă ceva din avere pe numele lui, pentru că se gândea la copii, şi chiar dacă i-a lăsat ceva, trebuie să fie numai atât cât să-i asigure o bunăstare cuviincioasă, cât să nu ducă lipsuri; dar cu firea şi năravurile lui n-are să-i ajungă nici pe un an.
    - Piotr Petrovici, vă rog, să nu mai vorbim despre domnul Svidrigailov, zise Dunia. Mi-e neplăcut.
    - A fost adineori pe la mine, spuse brusc Raskolnikov, care până atunci nu deschisese gura.
    Toți se întoarseră spre el cu exlamații de mirare. Însuși Piotr Petrovici păru alarmat.
    - Acum un ceas şi jumătate, pe când dormeam, a intrat în odaie, m-a trezit din somn şi s-a prezentat, urmă Raskolnikov. Era destul de vesel, vorbea cu nepăsare şi părea absolut convins ca ne vom împrieteni. Între altele, Dunia, te roagă mult să-i acorzi o întâlnire; a insistat să mijlocesc această întrevedere între el şi tine, şi să asist la ea. Vrea să-ţi facă o propunere; mi-a spus despre ce este vorba, în afară de aceasta, m-a informat oficial că Marfa Petrovna, cu o săptămână înainte de a muri, ţi-a lăsat prin testament trei mii de ruble şi că vei putea primi în scurt timp aceşti bani!
    - Slavă ție, Doamne! exclamă Pulheria Aleksandrovna, făcându-și cruce. Roagă-te pentru sufletul ei, Dunia, roagă-te!
    - Asta așa este, îi scăpă lui Lujin.
    - Și, și mai departe? îl grăbea Dunia pe Raskolnikov.
    - Apoi mi-a spus că nu este prea bogat şi toata averea revine copiilor, care se află acum la o mătuşă. Apoi a zis că stă aproape de mine, dar unde anume nu ştiu, n-am întrebat...
    - Și ce vrea să-i propună Dunecikăi? întrebă, speriată, Pulheria Aleksandrovna. Ți-a spus?
    - Da.
    - Și?
    - Am să vă spun mai târziu.
    După  acest răspuns, Raskolnikov tăcu și se apucă să beau ceaiul.
    Piotr Petrovici scoase ceasul și se uită la el.
    - Trebuie să plec, întrucât mai am unele treburi, aşa că n-am să vă stingheresc, făcu el cu un aer cam jignit şi dădu să se scoale de la masă.
    - Rămâi, Piotr Petrovici, zise Dunia. A fost vorba că stai cu noi toată seara. Și apoi, chiar dumneata ai scris că vrei să ai o explicație cu mama.
    - E adevărat, Avdotia Romanovna, răspunse cu emfază Piotr Petrovici, aşezându-se din nou, dar tot mai ţinând pălaria în mână. Am vrut, e drept, să am o explicaţie cu dumneata şi cu mult stimata dumitale mamă, şi încă una foarte importantă. Dar ca şi fratele dumitale, care nu poate să explice în prezenţa mea unele propuneri ale domnului Svidrigailov, tot aşa nici eu nu pot şi nu vreau sa mă explic... în prezenţa altora... cu privire la unele puncte foarte importante... Şi apoi, rugămintea mea riguroasă şi stăruitoare a fost nesocotită.
    Lujin își luă un aer teatral de profundă amărăciune și tăcu, demn.
    - Rugămintea dumitale ca fratele meu să nu ia parte la întâlnirea noastră n-a fost satisfăcută numai în urma insistențelor mele, zise Dunia. Ai scris că fratele meu te-a jignit; eu socot că trebuie să lămurim numaidecât lucrurile și să vă împăcați. Dacă în adevăr te-a jignit, Rodea trebuie să-ți ceară scuze, și o va face.
    Piotr Petrovici începu le loc să facă pe grozavul.
    - Cu toată bunăvoinţa din lume, Avdotia Romanovna, sunt unele jigniri care nu se pot uita. Totul are o limită, peste care e primejdios să treci: căci o dată ce ai trecut-o, nu mai există posibilitatea să te întorci înapoi.
    - De fapt, altceva am vrut să-ţi spun, Piotr Petrovici, îl întrerupse, cam nerăbdătoare, Dunia, trebuie să înţelegi că tot viitorul nostru depinde de felul cum se vor lamuri şi împăca lucrurile între noi; repede sau nu? De la primul cuvânt, îţi spun deschis că, daca ţii cât de cât la mine, atunci, chiar dacă ţi-ar veni greu, toata această neînţelegere trebuie să înceteze chiar azi. Repet, dacă fratele meu este vinovat, el îţi va cere scuze.
    - Mă miră că pui problemă în acest fel, se supără Lujin, devenind tot mai nervos, ţinând la dumneata, adorându-te chiar, pot în acelaşi timp să nu ţin deloc la vreun membru al familiei dumitale. Pretinzând la fericirea de a avea mâna dumitale, nu pot în acelaşi timp să iau asupra mea îndatoriri incompatibile cu...
    - Ah, să lăsăm aceste susceptibilităţi deşarte, Piotr Petrovici, îl întrerupse Dunia. Rămâi omul inteligent şi nobil cum am socotit că eşti şi cum aş vrea să te socot întotdeauna. Ţi-am făcut o promisiune mare, sunt viitoarea dumitale soţie; încrede-te deci în mine şi poţi să fii sigur că voi avea putere sa judec fără părtinire. Rolul de arbitru pe care mi-l asum este o surpriză pentru fratele meu, tot atât cât este şi pentru dumneata. Când l-am invitat azi, după primirea scrisorii dumitale, şi l-am rugat insistent să vină neapărat azi, nu i-am împărtăşit intenţiile mele. Înţelege că dacă nu vă împăcaţi, va trebui să aleg între voi: sau dumneata, sau el. Aşa aţi pus problema amândoi. Nu vreau şi nu trebuie sa greşesc. Pentru dumneata, trebuie s-o rup cu fratele meu, pentru fratele meu, trebuie s-o rup cu dumneata. Eu vreau şi pot acum să aflu sigur ce sentiment aveţi faţă de mine: am în Rodea un frate? Am în dumneata un soţ care mă iubeşte şi mă apreciază? Sau nu?
    - Avdotia Romanovna, rosti Lujin înţepat, vorbele dumitale sunt mult prea semnificative pentru mine, mai mult decât atât, mă jignesc, având în vedere poziţia pe care am cinstea s-o ocup faţă de dumneata. Fără să mai vorbesc de comparaţia ciudată şi jignitoare pe care o faci, aşezându-mă pe aceeaşi treapta cu... cu un tânăr arogant, vorbele dumitale implică posibilitatea de a călca promisiunea ce mi-a fost dată. Ai spus "sau dumneata, sau el", prin urmare chiar cu aceste vorbe îmi arăţi cât de puţin însemn pentru dumneata... şi eu nu pot sa admit una ca asta, ţinând seama de raporturile şi... de îndatoririle care există între noi doi...
    - Cum?! se aprinse Dunia. Pun interesul pentru dumneata alături de tot ce am avut până acum mai scump în viaţă, de tot ce a alcătuit sensul vieţii mele până acum, şi dumneata te simţi jignit că te preţuiesc prea puţin?!
    Raskolnikov zâmbi tăcut, sarcastic.
    Razumihin se înfioră, dar răspunsul Avdotiei Romanovna nu-l îmbună pe Piotr Petrovici; dimpotrivă, părea tot mai arţăgos, tot mai pornit, de parca ar fi prins gust de ceartă.
    - Dragostea pentru soţ, pentru viitorul tovarăş de viaţă trebuie să fie mai mare decât dragostea pentru frate, rosti el sentenţios, şi apoi, în orice caz, eu nu pot fi aşezat pe aceeaşi treaptă cu dânsul... Deşi am spus adineauri că în prezența fratelui dumitale nu vreau şi nu pot să explic obiectul principal al vizitei mele, acum am intenţia s-o rog pe mult stimata dumitale mamă ca să-mi lămurească un punct foarte jignitor pentru mine, un punct capital. Fiul dumitale, se întoarse către Pulheria Aleksandrovna, ieri, în prezenţa domnului Rassudkin... aşa se numeşte, mi se pare?... Cer scuze, am uitat numele (se înclină el amabil în faţa lui Razumihin.... m-a insultat, denaturând o idee pe care am exprimat-o într-o convorbire intimă cu dumneata, la cafea, şi anume că o căsătorie cu o fată săracă, o fată care ştie cât de grea este viaţa, oferă, după părerea mea, mai multe garanţii de moralitate şi fericire în căsnicie decât cea cu o fată care a trăit întotdeauna în belşug. Fiul dumitale a exagerat dinadins sensul cuvintelor mele, până la absurd, şi mi-a atribuit unele intenţii urâte: cred că a făcut-o întemeindu-se pe scrisoarea dumitale. M-aş simţi foarte fericit dacă mi-ai putea dovedi că mă înşel. Te rog, deci, să-mi spui în ce termeni ai redat cele spuse de mine în scrisoarea către Rodion Romanovici?
    - Nu-mi amintesc, răspunse Pulheria Aleksandrovna, încurcată. I-am scris  ce am înţeles. Nu ştiu ce ţi-a spus dumitale Rodea..... Se poate să fi exagerat.
    - Nu ar fi putut exagera, dacă n-ar fi fost influenţat de termenii din scrisoarea dumitale.
    - Piotr Petrovici, zise cu demnitate Pulheria Aleksandrovna, dovada că nici eu, nici Dunia nu am dat un sens urât vorbelor dumitale este că ne aflăm aici.
    - Foarte bine, mamă! o aprobă, Dunia.
    - Prin urmare, şi de data asta tot eu sunt vinovatul! se ofensă Lujin.
    - Dumneata îl acuzi pe Rodion, dar dumneata în scrisoarea de azi ai spus ceva neadevărat despre el, adaugă Pulheria Aleksandrovna, prinzând curaj.
    - Nu-mi amintesc să fi scris vreo minciună.
    - Ai scris, rosti tăios Raskolnikov, fără să se uite la el, că am dat ieri bani nu văduvei omului călcat de trăsură, cum a fost, ci fiicei lui (pe care până aseară n-o văzusem niciodată). Ai scris asta ca să-mi strici relaţiile cu familia mea şi, ca să izbuteşti mai bine, ai mai adaugat şi câteva calificative mârşave despre purtarea unei fete pe care dumneata nici nu o cunoşti. Tot ce ai scris a fost calomnie şi murdărie.
    - Să am iertare,  domnul meu, răspunse Lujin, tremurând de furie, dacă am pomenit în scrisoarea mea despre starea şi faptele dumitale, a fost numai ca să îndeplinesc rugămintea surorii şi mamei dumitale de a le scrie cum te-am găsit şi ce impresie mi-ai făcut! Iar cât priveşte cele expuse de mine în scrisoare, te desfid pe dumneata să găseşti un singur rând mincinos. Poţi susţine, de pildă, că n-ai irosit banii şi că, în familia aceea, fie ea cât de nenorocită, toate persoanele sunt onorabile?
     - După părerea mea, dumneata, cu toată onorabilitatea dumitale, nu faci nici cât degetul cel mic al acestei sărmane fete în care arunci cu piatra.
    - Prin urmare n-ai pregreta s-o introduci în societatea mamei şi a surorii dumitale?
    - Am şi făcut-o, dacă ţii mult să ştii. Am aşezat-o azi alături de mama şi de Dunia.
    - Rodea! strigă Pulheria Aleksandrovna.
    Dunecika roşi.
    Razumihin se încruntă.
    Lujin zâmbi ironic şi dispreţuitor.
    - Acum vezi şi dumneata, Avdotia Romanovna, zise el, dacă există vreo posibilitate de înţelegere. Sper că acum s-a încheiat acest capitol şi situaţia s-a lămurit o dată pentru totdeauna. Eu am să mă retrag ca să nu stânjenesc această plăcută întrevedere de familie şi să nu împiedic comunicarea anumitor secrete... (Lujin se sculă şi-şi luă pălaria.) Dar, plecând, îndrăznesc să spun că, pe viitor, sper să fiu scutit de asemenea întâlniri şi, cum s-ar zice, de astfel de compromisuri. Rugămintea asta o fac în chip deosebit dumitale, onorată Pulheria Aleksandrovna, cu atât mai mult, cu cât scrisoarea mea era adresata dumitale, şi nu altcuiva.
    Pulheria Aleksandrovna se simţi atinsă.
    - Oare crezi  că eşti chiar stăpânul nostru, Piotr Petrovici? Dunia ţi-a spus de ce nu ţi s-a îndeplinit rugămintea: ea a avut nu mai intenţii bune. Şi apoi, mi-ai scris de parcă mi-ai fi dat ordin. Oare trebuie să considerăm fiecare rugăminte a dumitale drept ordin? Eu ţi-aş spune ca dumneata, dimpotrivă, ar trebui sa fii cât mai delicat şi mai îngăduitor cu noi, fiindcă, încrezându-ne în cuvântul dumitale, am lăsat tot şi am venit aici, prin urmare şi aşa suntem în puterea dumitale.
    - Nu este tocmai aşa, Pulheria Aleksandrovna, mai ales în clipa de faţă, când aţi aflat că o să primiţi o moştenire de trei mii de ruble din partea Marfei Petrovna, care, pare-mi-se, judecând după tonul pe care l-aţi luat faţă de mine, sunt foarte binevenite, adaugă Lujin cu ironie muşcătoare.
    - Judecând după această observaţie, se poate într-adevăr presupune că te-ai bizuit pe lipsa noastră de apărare, observă Dunia, supărată.
    - Cel puţin acum nu mă mai pot bizui pe asta şi mai ales nu doresc să împiedic comunicarea propunerilor secrete ale lui Arkadi Ivanovici Svidrigailov, cu care l-a însărcinat acesta pe frăţiorul dumitale şi care, după cum văd, au pentru dumneata o importanţă capitală şi sunt poate chiar foarte, foarte plăcute.
    - Vai, Doamne! făcu Pulheria Aleksandrovna.
    Razumihin se foia pe scaun.
    - Şi ţie nu-ţi este ruşine, sora mea? întrebă Raskolnikov.
    - Îmi este, Rodea, zise Dunia şi, întorcându-se, palidă de mânie, către Lujin: Piotr Petrovici, ieşi afară!
    Se vede că Piotr Petrovici nu se aşteptase deloc la o asemenea încheiere. Avea prea multă încredere în el, în puterea lui şi în lipsa de apărare a victimelor sale. Deci nu-i veni să-şi creadă urechilor. Păli, buzele începură să-i tremure.
    - Avdotia Romanovna, dacă am să ies acum pe uşa asta, cu această urare de drum bun, atunci - să nu-ţi faci nici o iluzie! - n-am să mă mai întorc niciodată. Gândeşte-te bine! Eu nu-mi schimb cuvântul.
    - Ce neobrăzare! strigă Dunia, sărind de la locul ei. Dar eu nici nu vreau să te mai întorci vreodată.
    - Cum? Vasăzică aşa!? exclama Lujin, care până în ultima clipă nu crezuse cu putinţa un asemenea sfârşit şi care acum îşi pierduse cu deşăvârşire stăpânirea de sine. Aşa! Dar ştii dumneata, Avdotia Romanovna, că aş putea sa protestez?
    - Cu ce drept  îi vorbeşti astfel? se amestecă cu aprindere Pulheria Aleksandrovna. Cum ai putea sa protestezi? Ce drepturi ai? Cum o să o dau pe Dunia mea unui om ca dumneata? Pleacă şi lasă-ne în pace! Noi suntem de vină că am acceptat un compromis, un lucru nu tocmai drept, şi cea mai mare vină o port eu....
    - Dar, Pulheria Aleksandrovna, se înfierbântă Lujin, în culmea furiei, m-aţi legat cu cuvântul dat pe care vi-l retrageţi acum... şi apoi... m-aţi silit, cum s-ar zice, să fac unele cheltuieli.
    Această  pretenţie se potrivea atât de bine cu firea domnului Lujin, că Raskolnikov, deşi palid de furie şi de sforţările pe care le făcea ca să se stăpânească, nu se mai putu ţine şi izbucni în râs. Dar Pulheria Aleksandrovna îşi ieşi din fire.
    - Cheltuieli? Care cheltuieli? Nu cumva vorbeşti despre lada noastră? Dar conductorul ţi-a transportat-o pe gratis. Noi l-am încurcat pe el, auzi dumneata! Gândeşte-te bine la ce spui, Piotr Petrovici, dumneata eşti acela care ne-ai legat şi de mâini şi de picioare, şi nu noi pe dumneata!
    - Ajunge, măicuţo, te rog, ajunge! o imploră Avdotia Romanovna. Piotr Petrovici, fii bun şi pleacă!
    - Am să plec,  dar vreau să mai spun un ultim cuvânt! rosti acesta, nemaiputându-se stăpâni. Mama dumitale uită, mi se pare, că te-am cerut în căsătorie tocmai în momentul când circulau în tot oraşul zvonuri rele cu privire la reputaţia dumitale. Dispreţuind opinia publica şi sălvându-ţi reputaţia, eram îndreptăţit să sper ca voi fi răsplătit cum se cuvine, ba chiar să cer recunoştinţă din partea domniilor voastre... Ochii mi s-au deschis abia acum! Văd ca am procedat foarte uşuratic, şi poate am greşit nesocotind glasul societăţii...
    - A înnebunit? urlă Razumihin, sărind de pe scaun, gata să-l ia la bătaie.
    - Eşti un om josnic şi rău! strigă Dunia.
    - Nicio vorbă! Niciun gest! se întrerupse repede Raskolnikov, reţinându-l pe Razumihin; apoi, apropiindu-se de Lujin: Binevoieşte să ieşi afară, zise încet şi răspicat, şi niciun cuvânt mai mult, altminteri.....
    Piotr Petrovici îl privi câteva clipe cu obrazul palid, schimonosit de ură, apoi se întoarse şi părăsi odaia, ducând în sufletul lui o ură de moarte, cum rar poate nutri cineva, împotriva lui Raskolnikov, pe care-l făcea vinovat de cele întâmplate. Trebuie să adăugăm că în timp ce cobora scara, Piotr Petrovici încă îşi mai închipuia că totul nu este pierdut şi că o împăcare cu doamnele mai este cu putinţă.

                                                            Capitolul III.

                               Lucrul cel mai extraordinar era că, până în ultima clipă, el nu se aşteptase la acest sfârşit. Făcuse pe grozavul, fără să-i treacă măcar prin minte că cele două femei, sărace şi lipsite de apărare, ar cuteza să iasă de sub tutela lui. Vanitatea şi încrederea în sine sau, mai bine zis, cultul faţă de propria lui persoană, îi sporeau această siguranţă. El, care din nimic ajunsese cineva, avea o admiraţie aproape patologică pentru el însuşi, îşi aprecia inteligenţa şi calităţile, ba chiar uneori, rămânând singur, îşi admira şi faţa în oglindă. Dar ceea ce aprecia şi la ce ţinea mai presus ca orice pe lume erau banii pe care îi câştigase, parte muncind, parte folosind alte mijloace; banii îl puneau pe picior de egalitate cu tot ce-i era superior.
    Amintindu-i cu indignare Duniei că se hotărâse s-o ia de soţie cu toată reputaţia proastă pe care o avea, Piotr Petrovici vorbise sincer şi chiar se simţise profund jignit de aceasta "neagră nerecunoştinţă", deşi, când o peţise, era pe deplin convins de absurditatea acestor bârfeli, de altfel, răsturnate în public de însăşi Marfa Petrovnă şi părăsite de toată lumea din orăşel, care o apăra cu înflacărare pe Dunia. Nici el nu ar fi negat că ştiuse acest lucru atunci. Şi cu toate acestea, se mândrea mult cu hotărârea pe care o luase de a o înălţa pe Dunia până la el, şi considera acest fapt că un fel de eroism. Prin acest reproş, Lujin îşi trăda gândul ascuns care îl măgulise mereu, şi nu era în stare să înţeleagă cum nu-i admiră alţii eroismul. Când se dusese în vizită la Raskolnikov, se dusese cu sentimentul binefăcătorului gata să culeagă roadele binefacerii lui şi să audă complimente cât se poate de dulci. Şi fireşte că acum, când cobora scara, el se considera insultat şi neînţeles în ultimul grad.
    Cât despre Dunia, ea îi era necesară, nici mai mult, nici mai puţin, şi să renunţe la ea era de neconceput pentru el. Demult, cu ani în urmă, îşi făurise un vis duios de însurătoare, pentru care tot strângea bani şi aştepta momentul prielnic. Se gândea în taină, cu voluptate, la o fată binecrescută şi săracă (neapărat săracă), foarte tânără, foarte drăguţă, de familie bună, instruită, foarte sperioasă, şi care să fi trecut prin multe încercări şi nenorociri, o fată care avea să se prosterneze în faţa lui şi care toată viaţa avea să-l considere ca pe salvatorul ei, avea să se uite la el cu evlavie, avea să i se supună şi să se minuneze neîncetat de persoana lui, exclusiv de persoana lui. Câte scene, câte episoade dulci plăsmuise el pe aceasta temă ispititoare şi plăcută, odihnindu-se în linişte după lucru.
    Şi iată, în sfârşit, visul nutrit de atâta amar de vreme e gata să se înfăptuiască: frumuseţea şi cultura Avdotiei Romanovna îl impresionaseră adânc; situaţia şi lipsa ei de apărare îl ademeniseră şi mai mult. Realitatea întrecea visul: avea în faţa lui o fată mândră, dârză, virtuoasă, mult mai instruită şi mai cultă decât el (o simţea bine), şi această fiinţă îi va fi recunoscătoare toata viaţa, ca o roabă, pentru mărinimia lui, se va prosterna cu evlavie în faţa lui, iar el va fi stăpân nelimitat şi absolut!...
    Ca un făcut, cu puţin înainte, după multe calcule şi tergiversări, hotărâse, în sfârşit, să-şi schimbe cu desavârşire cariera, să păşească într-o sferă de activitate mai înaltă şi, totodată, să intre puţin câte puţin într-o societate mai bună, la care visa de mult cu voluptate...
    Într-un cuvânt, hotărâse să-şi încerce norocul la Petersburg. Ştia că un bărbat poate să câştige "foarte, foarte" mult cu ajutorul femeilor. Farmecul unei femei frumoase, virtuoase şi instruite putea să uşureze nespus drumul ales, să atragă simpatia, să creeze o aureola... şi deodată, deodată - praf şi pulbere se alegea din toate visurile lui! Ruptura urâtă şi neaşteptată fusese pentru el ca un trăsnet. Era o glumă monstruoasă, absurda! Făcuse un pic pe grozavul, nimic mai mult: nici nu avusese timpul să spună tot ce ar fi vrut, glumise, se aprinsese şi, când colo, ce sfârşit grav! El o şi îndrăgise în felul lui pe Dunia, era stăpânul ei absolut în visurile lui şi când colo!... Nu! Mâine, da, da, chiar mâine, toate acestea vor fi îndreptate, vindecate, şterse, şi mai ales trebuie să-l facă una cu pământul pe acest mucos arogant care poartă toata vina.
    Îşi aduse aminte cu o dureroasă strângere de inimă, aproape involuntar, de Razumihin... dar în privinţa lui se linişti foarte repede: "Atâta mai lipsea, să-l pun şi pe acesta pe aceeaşi treaptă cu mine!" Dar de cine-i era într-ădevăr teamă, era Svidrigailov...
    Într-un cuvînt, va avea de furcă.

    - Nu, nu, numai eu sunt de vină! spunea Dunia, îmbrăţişându-şi şi sărutându-şi mama. M-am lăsat ispitită de banii lui, dar îţi jur, frate, că niciodată nu mi-am închipuit ca este un om atât de puţin demn de stimă. Dacă l-aş fi cunoscut mai bine, nu m-aş fi lasat ispitită pentru nimic în lume! Nu mă învinui, frate!
    - Ne-a ferit Dumnezeu! Ne-a ferit Dumnezeu! şoptea Pulheria Aleksandrovna, aproape în neştire, ca şi cum tot nu ar fi înţeles ce s-a petrecut.
    Toţi erau bucuroşi; peste cinci minute au început chiar să râdă. Numai din când în când Dunecika pălea şi-şi încrunta sprâncenele, amintindu-şi de cele întâmplate. Pulheria Aleksandrovna nici nu şi-ar fi putut măcar închipui vreodată că se va bucura şi ea; încă în dimineaţa aceea ruptura cu Lujin i-ar fi părut o nenorocire groaznică.
    Cât despre Razumihin, era în culmea fericirii. Nu îndrăznea încă să şi-o exprime, dar tremura ca în friguri, ca şi cum o greutate de cel puţin o sută de kilograme i-ar fi fost luată de pe inimă. Acum avea dreptul să-şi închine toata viaţa celor două doamne, să le servească până la moarte... Acum totul era cu putinţă! Totuşi, el alunga speriat aceste gânduri şi se temea să-şi dea frâu liber închipuirii.
    Numai Raskolnikov rămăsese nemişcat, ursuz, şi cu gândul parcă în altă parte. El, care stăruise atât de mult ca Lujin să fie îndepărtat, părea acum că se sinchiseşte cel mai puţin de cele întâmplate. Dunia gândea fără să vrea că el tot mai era supărat pe dânsa, iar Pulheria Aleksandrovna îl privea neliniştită, pe furiş.
    - Ce ţi-a spus Svidrigailov? spuse Dunia, apropiindu-se de el.
    - Ah, da, da! exclama Pulheria Aleksandrovna.
    Raskolnikov ridică ochii.
    - Vrea neapărat să-ţi dăruiască zece mii de ruble şi doreşte să te vadă o singură dată în prezenţa mea.
    - S-o vadă? Pentru nimic în lume! strigă Pulheria Aleksandrovna. Şi cum de îndrăzneşte să-i ofere bani?
    Apoi Raskolnikov relată (destul de rece) discuţia pe care o avusese cu Svidrigailov, lăsând deoparte povestea cu fantoma Marfei Petrovna, ca să nu ridice probleme de prisos şi fiindcă simţea un puternic dezgust faţă de orice fel de discuţii, în afară de cele strict necesare.
    - Şi tu ce i-ai răspuns? îl întrebă Dunia.
    - Mai întâi, i-am spus că n-am să-ţi transmit nimic. Atunci el a declarat că va căuta prin toate mijloacele să obţină o întâlnire. A afirmat că pasiunea pe care a avut-o pentru tine n-a fost decât o nebunie trecătoare, de care s-a vindecat... Nu vrea să te măriţi cu Lujin... în general, a vorbit foarte încurcat.
    - Tu cum îţi explici purtarea lui? Ce impresie ţi-a făcut?
    - Mărturisesc că nu prea-l înţeleg. Îţi oferă zece mii şi totuşi mi-a spus că nu este bogat. Declară că vrea sa plece nu ştiu unde, şi peste zece minute uită ce a spus. Zice că vrea sa se însoare, că are o logodnică... Este sigur că ştie ce vrea, că are un scop bine definit şi este de crezut că acest scop este josnic! Pe de altă parte, ar fi ciudat să pornească la treabă atât de prosteşte, dacă ar fi avut intenţii urâte... faţa de tine... Eu, bineînţeles, am refuzat în numele tău aceşti bani, o dată pentru totdeauna. În general, mi-a părut cât se poate de ciudat, ba chiar dând unele semne de nebunie. S-ar putea însă să greşesc; poate că încearcă să ne duca de nas, şi atâta tot. Pare-se ca moartea Marfei Petrovna l-a impresionat adânc...
    - Odihnește în pace sufletul ei, Doamne! rosti cu evalvie Pulheria Aleksandrovna. Toată, toată viața am să mă rog lui Dumnezeu pentru sufletul ei! Ce s-ar fi întâmplat cu noi, Dunia, fără aceste trei mii! Doamne, parcă ne-au picat din cer! Ah, Rodea, gândește-te că încă azi-dimineață nu avea decât trei ruble și ne făceam socoteala să amanetăm undeva cât mai iute ceasul, ca să nu-i cerem nimic dumnealui, până nu s-o dumiri singur.
    Pe Dunia, propunerea lui Svidrigailov părea că o impresionase peste măsură. Ea tot mai rămăsese îngândurată.
    - Cine știe ce lucru groaznic și-a pus în gând! rosti ea aproape în șoaptă, vorbind ca pentru sine și tresărind ușor.
    Raskolnikov observă această groază nemăsurată.
    - Cred că voi fi silit să-l întâlnesc încă de multe ori! zise el Duniei.
    - O să-l urmărim! Am să-l urmăresc! spuse cu tărie Razumihin. N-am să-l pierd din ochi. Rodea mi-a dat voie. Mi-a spus adineaori: "S-o păzești pe sora mea". Îmi îngădui acest lucru, Avdotia Romanovna?
    Dunia zâmbi și-i întinse mâna, dar îngrijorarea nu se șterse de pe chipul ei.
    Pulheria Aleksandrovna o privea cu sfială: de altfel, cele trei mii de ruble o liniștiseră vădit.
    Peste un sfert de oră era toți prinși într-o convorbire însuflețită. Până și Raskolnikov, dacă nu vorbea, cel puțin asculta cu atenție. Oratorul era Razumihin.
    - Dar pentru ce, pentru ce să plecaţi! strigă el cu convingere, îmbătat de fericire. Ce o să faceţi în orăşelul vostru? Lucrul de căpetenie e că aici sunteţi toţi împreună; şi aveţi nevoie unul de altul, aveţi nevoie, înţelegeţi-mă! Măcar pentru câtva timp... Iar pe mine primiţi-ma în calitate de prieten, de asociat, şi vă încredinţez că o să punem pe picioare o afacere minunată. Ascultaţi, am să vă explic planul meu în toate amănuntele! Îmi venise în minte ideea asta încă de dimineaţă, înainte să se fi întâmplat toate astea. Iată despre ce este vorba: am un unchi (am să vi-l prezint; este un bătrânel respectabil şi foarte cumsecade!), unchiul meu are o mie de ruble capital; el trăieşte din pensia lui şi nu are nevoie de aceşti bani. De doi ani se ţine de mine sa iau cu împrumut aceasta mie de ruble şi să-i plătesc şase la sută pe an. Ştiu eu ce înseamnă asta: pur şi simplu vrea să mă ajute, acum un an însă n-aveam nevoie de nimic, iar acum abia-l aşteptam să vină, fiindcă mă hotărâsem s-o iau. Lângă mia asta puneţi şi dumneavoastră tot o mie, din cele trei pe care le aveţi; pentru început e destul, şi iată că s-a făcut asociaţia noastră. Acum să vedem ce o să facem?
    Și Razumihin începu să-şi dezvolte planul; după părerea lui, mai toţi librarii şi editorii nu sunt destul de pricepuţi în meseria lor şi de aceea le merg prost afacerile, deşi librăriile şi editurile bune de obicei rentează, şi chiar aduc venit mulţumitor. Tocmai la o activitate editorială visa Razumihin, care de doi ani muncea pentru alţii în direcţia asta, şi care cunoştea deştul de bine trei limbi europene. Cu şase zile în urma îi spusese lui Raskolnikov că e cam schwach la germană, dar spusese asta numai cu scopul de a-l convinge să primească jumătate din traducere şi cele trei ruble arvună; minţise, şi Raskolnikov ştia că minte.
    - De ce, de ce să lăsăm să ne scape afacerea asta, dacă ne-a picat din senin unul din mijloacele principale de realizare: banii? se înfierbântă Razumihin. Firește, va trebui să muncim mult, și o să muncim cu toții, și Avdotia Romanovna, şi eu, şi Rodion... unele cărţi aduc astăzi venituri mari! Iar calitatea principala a editurii noastre va fi că o să ştim ce anume trebuie tradus. O să traducem, o să edităm şi o să învăţăm în acelaşi timp. Eu pot fi de folos, pentru că am experienţă. De doi ani îmi fac veacul prin edituri, cunosc toate dedesubturile; şi vă asigur că nu trebuie cine ştie ce filozofie ca să te pricepi la treaba asta. De ce atunci să lăsăm să ne scape norocul din mână? Eu cunosc (dar n-am spus nimănui până acum) două-trei cărți străine atât de bune, că numai pentru ideea de a le traduce şi publica se poate lua câte o sută de ruble de fiecare, iar pentru una dintre ele n-aş accepta nici cinci sute de ruble. Nu-i vorba că, dacă le-aş spune editorilor, ar fi în stare să mai stea la gânduri, atâta-s de proşti! Cât despre bucătăria propriu-zisă - tipărit, hârtie, vânzare etc... - vă rog să mă însărcinaţi pe mine! Cunosc toate amănuntele! O să începem cu puţin şi o să ajungem la lucruri mari; în orice caz, vom avea din ce să trăim şi o să ne scoatem banii.
    Duniei îi străluceau ochii.
    - Ceea ce propui dumneata îmi place foarte mult, Dmitri Prokofici, zise dânsa.
    - Eu, firește, nu prea mă pricep, îi ținu isonul Pulheria Aleksandrovna; s-ar putea să fie bine, dar asta o știe numai Dumnezeu. E ceva nou, necunoscut. Desigur că trebuie să rămânem aici, măcar câtva timp.....
    Și ea se uita la Rodea.....
    - Tu ce zici, frate? întrebă Dunia.
    - Cred că ideea este foarte bună, răspunse acesta. Bineînțeles, la început nu trebuie să ne gândim la o firmă, dar cinci-șase cărți pot fi într-adevăr editate cu succes sigur. Știu și eu o carte care s-ar vinde foarte bine. Cât despre faptul că el are să știe să conducă întreprinderea, nu există nicio îndoială: se pricepe. De altfel, aveți tot timpul să vă înțelegeți.....
    - Ura! zbieră Razumihin. Şi acum staţi: este aici, în casa asta, un apartament care aparţine aceluiaşi proprietar. E o locuinţă separată, care nu comunică cu hotelul, preţul e moderat; sunt trei odăiţe mobilate. Le-aţi putea închiria deocamdată. Ceasul vi-l amanetez mâine şi vă aduc banii, aşa că până una-alta vă veţi putea descurca. Principalul e ca veţi fi împreună, şi Rodea ar putea să stea cu voi... Dar, unde te duci, Rodea?
    - Cum, Rodea, pleci? întrebă, aproape speriată, Pulheria Aleksandrovna.
    - Într-o clipă ca asta! strigă şi Razumihin.
    Dunia îşi privi fratele, mirată şi neîncrezătoare. Raskolnikov era cu şapca în mână, gata să plece.
    - Parcă ne-am despărţi pe veci şi mă înmormântaţi, rosti el cu un ton ciudat.
    Zâmbi, dar zâmbetul lui era şi mai ciudat.
    - La urma urmei, cine ştie, poate că e ultima oară că ne vedem, adăugă el deodată.
    Gândul acesta abia îi trecuse prin minte, că-i şi izbucnise fără să vrea din gură.
    - Ce-i cu tine?! exclamă mama.
    - Unde te duci, Rodea? întrebă Dunia, cu un accent deosebit în glas.
...................................................................

Dimineţii.... Nicolae Iorga

  Salutare ţie, sfântă dimineaţă,
  Ce frumoasă-i lumea la venirea ta!
  Fumegă pământul de cereasca-ţi faţă,
  Soarele-ţi oferă vesel faţa sa.

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

...........................................................
                                        13.

                 - Bine, expuneti-va mica idee.
    Raskolnikov sta in fata lui in asteptare, serios si palid.
    - Vezi dumneata..... nu stiu, cum sa ma exprim mai bine..... ideea mea e cam poznasa..... psihologica..... in timpul cat ai scris articolasul acela, nu se poate - cred eu, he-he! - sa nu te fi considerat - macar cat de cat - unul dintre acei oameni "deosebiti", un om care rosteste cuvantul nou, in sensul dumitate adica..... Nu-i asa?
    - Se prea poate, raspunse cu dispret Raskolnikov.
    Razumihin facu o miscare.
    - Dar, daca-i asa, atunci te-ai putea hotari oare - in virtutea cine stie caror insuccese, greutati, sau pentru a contribui la binele intregii omeniri - sa treci peste acest obstacol - de pilda sa omori sau sa jefuiesti pe cineva?.....
    Si Porfiri parca ii facu din nou cu ochiul stang, razand tacut, intocmai cum facuse mai adineaori.
    - Chiar daca as trece, fara indoiala, nu v-as spune nimic, il sfida Raskolnikov cu dispret si trufie.
    - Pe mine ma intereseaza numai in principiu, am intrebat ca sa patrund mai bine intelesul articolului dumitale......
    "Ah, ce cusuta cu ata alba este viclenia lui", gandi Raskolnikov, dezgustat.
    - Dati-mi voie sa va atrag atentia, raspunse el pe un ton sec, ca nu ma consider nici un Mahomed, nici un Napoleon..... sau un alt personaj de acest fel, si prin urmare, nu va pot da o lamurire satisfacatoare asupra felului cum as proceda.
    - Vai de mine, dar cine la noi in Rusia nu se considera azi Napoleon?! spuse deodata, cu o neplacuta familiaritate, Porfiri.
    De data asta, pana si intonatia glasului trada un gand ascuns.
    - Oare nu cumva un Napoleon in devenire a dat-o gata saptamana trecuta si pe Aleona Ivanovna a noastra? facu, din ungherul lui, Zametov.
    Raskolnikov tacea, uitandu-se atent si darz la Porfiri.
    Razumihin se incrunta suparat. Si inainte i se paruse ca aceasta discutie ascunde ceva. Isi roti furios privirile asupra lor.
    O clipa domni o tacere apasatoare.
    Raskolnikov se intoarse sa plece.
    - Pleci? intreba, amabil, Porfiri, intinzandu-i cat se poate de prietenos mana. Mi-a facut mare, mare placere sa te cunosc. Cat despre rugamintea dumitale, sa n-ai nicio grija. Scrie asa cum ti-am spus. Ar trebui sa mai treci pe la mine..... zilele astea..... fie si maine. Am sa fiu singur pe la unsprezece. O sa arnjam tot...... si mai stam de vorba.... Dumneata ai fost acolo printre ultimii, poate ca ne-ai putea spune ceva, adauga el cu aerul cel mai blajin.
    - Doriti sa-mi luati interogatoriul in mod oficial, dupa toate regulile? intreba taios, Raskolnikov.
    - Dar pentru ce? Nu-i vorba deocamdata de asa ceva. Nu m-ai inteles. Vezi dumneata, nu vreau sa scap nicio ocazie..... si am stat de vorba cu toti acei care amanetau la ea..... unora le-am luat declaratii.... dumneata esti ultimul. Da, propos! striga el, bucuros deodata. Ce bine ca mi-am adus aminte! (Si se intoarse catre Razumihin) Mi-ai spart urechile cu Mikolaska acela.... ei bine (se rasuci din nou catre Raskolnikov), sunt convins ca baiatul e curat ca lacrima, dar ce sa-i faci, a trebuit sa-l necajim si pe el, si pe Mitka..... Iata despre ce-i vorba, unde-i buba: suind scara in ziua aceea..... da-mi voie: ai venit pe la opt?
    - Da, raspunse Raskolnikov, simtind cu neplacere in aceeasi clipa ca ar fi putut sa nu raspunda.
    - Ei bine, suind scara pe la ora opt, n-ai vazut dumneata la etajul intai, intr-o locuinta cu usile deschise - daca-ti amintesti - doi zugravi, sau macar pe unul din ei? Zugraveau acolo, nu i-ai vazut? Este de mare, mare importanta pentru ei!.....
    - Zugravi? Nu, nu i-am vazut..... zise Raskolnikov incet, cautand parca sa-si aminteasca, si, in aceeasi clipa, incordandu-si intreaga fiinta intr-o tensiune chinuitoare, ca sa nu-i scape nimic si sa ghiceasca cat mai repede unde era capcana...... Nu, n-am vazut si nici n-am observat ca vreun apartament sa fie deschis..... dar la etajul trei (in sfarsit, intelese unde era capcana si triumfa), imi amintesc ca se muta un functionar..... din apartamentul care e pe acelasi palier cu Aleona Ivanovna.... da, da, imi amintesc limpede.... soldatii tocmai scoteau un divan si m-au inghesuit in perete.... cat despre zugravi, nu, nu-mi amintesc sa-i fi vazut..... si pare-mi-se ca nici vreo locuinta deschisa nu era. Nu, nu era.....
    - Ce tot indrugi! striga deodata Razumihin, ca si cum s-ar fi dezmeticit si si-ar fi dat seama despre ce era vorba. Zugravii au lucrat in ziua asasinatului, iar el a fost acolo cu trei zile inainte. Ce tot intrebi?
    - Ptiu! Le-am incurcat! se plesni cu palma peste frunte Porfiri. Dracu' sa ma ia, m-am zapacit rau cu chestia asta! spuse el drept scuza lui Raskolnikov. Era atat de important sa aflam daca i-a vazut cineva pe la ora opt in locuinta aceea, incat fara sa ma gandesc, am crezut ca dumneata mi-ai putea spune ceva..... am incurcat zilele!
    - Trebuie sa fii mai atent! spuse Razumihin, suparat. Ultimele cuvinte fura rostite in antreu.
    Porfiri Petrovici ii insoti cu multa amabilitate pana la usa.
    Cei doi iesira in strada, intunecati si ursuzi; facura cativa pasi fara sa scoata o vorba. Raskolnikov rasufla din adancul plamanilor......

                                                     Capitolul VI.

                 - Nu cred! Nu pot sa cred! repeta Razumihin, uluit, cautand din rasputeri sa rastoarne argumentele lui Raskolnikov. Se apropiau de hotelul lui Bakaleev, unde Pulheria Aleksandrovna si Dunia ii asteptau de mult.
    In focul discutiei, Razumihin se oprea intr-una in mijlocul drumului, tulburat si emotionat si de faptul ca pentru intaia oara vorbeau deschis despre asta.
    - Nu crede! raspundea Razkolnikov, zambind rece si nepasator. Tu, dupa cum ti-e obiceiul, n-ai observat nimic, dar eu am cantarit fiecare cuvant.
    - Esti banuitor, de aceea ai cantarit..... Hm..... intr-adevar..... recunosc ca tonul lui Porfiri  a fost destul de ciudat si, mai ales, ticalosul acela de Zametov!..... Ai dreptate, avea ceva, dar de ce? De ce?
    - S-a razgandit peste noapte.
    - Dar dimpotriva, dimpotriva! Daca ar fi avut ideea asta absurda s-ar fi straduit pe cat era cu putinta sa nu arate acest lucru, sa-si ascunda cartile ca sa te prinda din urma..... Pe cand asa, s-a purtat cu neobrazare si fara tact.
    - Daca ar fi avut fapte, fapte reale, sau macar o banuiala intemeiata, atunci intr-adevar, ar fi incercat sa-si asscunda jocul in speranta ca va obtine si alte probe (cred ca de mult ar fi facut o perchezitie la mine!) Dar ei nu au fapte, niciun fapt concret, toate-s din imaginatie, numai presupuneri si ipoteze neintemeiate pe nimic real, de aceea incearca sa zapaceasca prin obraznicie. Poate ca este furios tocmai fiindca n-are fapte concrete si l-a luat gura pe dinainte de necaz. Poate insa are vreo intentie anumita..... Pare un om inteligent..... Poate voia sa ma sperie, prefacandu-se ca stie..... Are si el metodele lui psihologice, frate..... Dar mi-e scarba sa explic toate astea. Sa le lasam!
    - Şi e jignitor, jignitor! Eu te înţeleg! Dar... fiindcă tot am început să vorbim deschis (şi e foarte bine că am început, în sfârşit, să vorbim deschis - mă bucură!), trebuie să-ţi mărturisesc că am văzut de mult că au această idee; bineînţeles, abia schiţată, dar şi aşa, umbra asta de bănuială, cum de le-a venit în minte? Cum au îndrăznit? Unde, unde se ascund rădăcinile? Dacă ai şti ce furie m-a cuprins! Gândeşte-te numai: un student sărac, cu sufletul strivit de mizerie şi ipohondrie, în ajunul unei boli grave, pe care poate o şi purta în el (bagă bine de seamă!), bănuitor, orgolios, conştient de valoarea lui, şi care timp de şase luni a stat închis în casă, fără să vadă pe nimeni, îmbrăcat în zdrenţe, cu cizme fără tălpi, stă în faţa unor nenorociţi de comisari de poliţie şi le îndură batjocura; apoi datoria aceea neaşteptata ce-i cade pe cap, poliţa cu termenul depăşit, a cărei achitare o cere consilierul de curte Cebarov, mirosul de vopsea râncedă, treizeci de grade Raumur de căldură, aerul închis, o droaie de oameni, conversaţia despre asasinarea persoanei pe care o vizitase în ajun, şi toate acestea pe stomacul gol! Cum să nu leşine! Şi pe asta întemeiază ei totul! De aici pornesc. Lua-i-ar dracu'! îmi dau seama că e supărător, dar să fi fost în locul tău, Rodka, le-aş fi râs în nas sau şi mai bine: i-aş fi scuipat pe toţi în obraz şi aş fi împărţit la stânga şi la dreapta vreo douăzeci de palme serioase, aşa cum se cuvine, şi aş fi isprăvit povestea. Dă-i dracului! Curaj! Mai mare ruşinea!
    "Ce bine a expus el toate acestea!", se gândi Raskolnikov.
    - Să-i dau dracului? Şi mâine - poftim iarăşi la interogator! zise el cu amărăciune. Sa mă înjosesc, să le dau explicaţii? Şi aşa îmi pare rău că ieri, la tractir, m-am înjosit primind să stau de vorbă cu Zametov...
    - La naiba! Ma duc eu singur la Porfiri! Si am sa-l descos, ca pe o ruda; trebuie sa-mi spuna tot, pana la radacina. Cat despre Zametov.....
    "In sfarsit, a inteles!" se gandi Raskolnikov.
    - Stai! striga Razumihin, apucandu-l deodata de umar. Stai! Te inseli! Imi dau seama: te inseli! Ce capcana vezi tu in asta? Ia gandeste-te bine: sa fi fost tu acela, erai tu prost sa spui ca ai vazut pe cineva lucrand in locuinta aceea..... ca i-ai vazut pe lucratori? Dimpotriva: n-ai vazut nimic, chiar daca i-ai fi vazut! Cine ar marturisi impotriva lui insasi?
    - Dacă aș fi făcut eu acel lucru, aș fi spus neapărat că i-am văzut pe lucrători și locuința aceea, urmă fără chef și cu vădit dezgust Raskolnikov.
    - Dar de ce să vorbești împotriva ta însuți?
    - Pentru că numai mujicul sau un om cu totul lipsit de experienţă neagă, la interogator, tot. Un om cât de cât experimentat şi inteligent caută - în măsura posibilităţilor - să recunoască toate faptele materiale, în afara faptului însuşi, toate amănuntele pe care nu le poate înlătura; numai că le explică altfel, le da un sens nou şi neaşteptat, care le schimbă semnificaţia şi le pune în altă lumină. Porfiri îşi făcuse desigur socoteala că eu îi voi răspunde în acest fel, că-i voi spune neapărat că i-am văzut pe zugravi - ca să pară mai veridice spusele mele - şi că, totodată, am să dau şi o explicaţie personală faptului că i-am văzut...
    - Păi, ți-ar fi spus imediat că în ziua aceea lucrătorii nu erau acolo și nici nu puteau fi, și că deci tu ai fost acolo în ziua asasinatului, la ora opt. Te-ar fi incurcat cu o nimica toată!
    - Cred că tocmai așa își făcuse socoteala, crezuse că n-am să am timp să mă dumiresc, că am să mă grăbesc să-i dau un răspuns cât mai verosimil şi că am să uit că, venind cu două zile înainte, lucrătorii nu puteau să fie acolo.
    - Dar cum să uiți?
    - Nimic mai ușor! Oamenii cei mai isteți se încurcă tocmai în astfel de fleacuri. Cu cât un om este mai şiret, cu atât bănuieşte mai puţin că ar putea fi prins cu un lucru atât de neînsemnat. Omul cel mai isteţ tocmai cu lucrurile cele mai simple este prins. Porfiri Petrovici ştie asta, nu-i atât de prost pe cât îl crezi...
    - Dacă-i așa, e un mare ticălos!
    Raskolnikov nu-și putu stăpâni râsul. Şi în aceeaşi clipă se mira de propria lui însufleţire şi de plăcerea cu care dăduse ultima explicaţie, el care în discuţia precedentă vorbise în silă, ursuz şi dezgustat şi numai pentru că era nevoit s-o facă.
    "Am început să prind și eu gust!" se gândi el.
    Dar aproape în același timp îl cuprinse, deodată, o neliniște, ca și cum l-ar fi săgetat un gând neașteptat și tulburător. Neliniștea creștea mereu în el. Între timp, ajunseră în fața hotelului lui Bakaleev.
    - Intră singur, spuse el deodată, mă întorc numaidecât.
    - Unde te duci? Nu vezi că am și ajuns?!
    - Trebuie, trebuie să mă duc; am treabă..... vin peste o jumătate de ceas..... Așa să le spui.
    - Fă ce vrei, dar vin și eu cu tine!
    - Nu cumva și tu ți-ai pus în gând să-mi scoți sufletul? strigă el cu atâta amărăciune, cu atâta disperare în privire, că Razumihin nu mai îndrăzni să insiste. Câteva clipe rămase în cerdac, privind posomorât în urma lui Raskolnikov, care se depărta cu paşi mari în direcţia străduţei unde locuia. Apoi, strângând pumnii, încleştându-şi dinţii şi jurându-se în sinea lui că chiar astăzi are să-l stoarcă pe Porfiri ca pe o lamâie, sui repede scara ca s-o liniştească pe Pulheria Aleksandrovna, îngrijorată de întârzierea lor prelungită.
    Când Raskolnikov ajunse în dreptul casei lui, tâmplele îi erau leoarcă de sudoare şi răsufla greu. Sui în goana scara, intra în odaia care rămăsese deschisă şi se încuie numaidecât, trăgând zăvorul. Apoi se repezi ca un nebun în colţul odăii, la gaura de sub tapet în care stătuseră lucrurile, îşi vârî mâna înăuntru şi câteva minute scotoci cu grijă, cercetând toate ascunzătorile şi cutele tapetului. Negăsind nimic, se ridică şi răsuflă ădânc. Adineauri, pe când se apropia de casa lui Bakaleev, i se năzări deodată că s-ar putea ca vreun obiect oarecare, un lănţişor, un buton sau poate numai o hârtiuţă în care fuseseră învelite obiectele şi care era scrisă de mâna bătrânei s-ar putea să fi lunecat în vreo crăpătură, să fi rămas acolo şi să-i fie aruncată odată în faţă ca o probă materială neaşteptată şi de neînvins.
  Rămase cufundat într-un fel de visare și un zâmbet ciudat, smerit și aproape nătâng îi rătăcea pe buze. În sfârșit, își luă șapca și părăsi odaia încet. Gândurile i se învălmășeau. Coborî scara, îngândurat, și ajunse în gang.
    - Uite, chiar dumnealui este! strigă tare un glas.
   Raskolnikov ridică ochii. 
   Portarul sta în fața odăiței lui și-l arăta unui bărbat de statură mijlocie, un târgoveț după înfățișare, îmbrăcat într-un fel de halat și jiletcă, și care de departe aducea cu o babă. Capul lui, cu o șapcă soioasă, , îi cădea nu ştiu cum pe piept, şi avea trupul gârbovit. Judecând după obrazul lui ofilit şi stafidit, părea trecut de cincizeci de ani; ochişorii mici, umflaţi şi cu pungi sub ei, aveau o privire posacă, aspră şi nemulţumită.
    - Ce este? întrebă Raskolnikvov,  apropiindu-se de portar. Târgoveţul îl privi chiorâş, îl cercetă pe sub sprâncene cu atenţie, fără grabă; apoi se întoarse şi, fără să spună un cuvânt, ieşi de sub bolta în stradă.
    - Dar ce este? strigă Raskolnikov.
    - M-a tot descusut daca șade aici un student, v-a spus numele, a întrebat la cine locuiţi. Când aţi coborât, i-am spus că dumneavoastră sunteţi şi când colo - uite c-a plecat... Poftim!
    Portarul părea și el oarecum nedumerit, dar nu din cale-afară și, după ce se mai gândi puțin, se întoarse și se vârî înapoi în cămăruța lui. Raskolnikov alergă în urma târgoveţului şi-l zări aproape numaidecât, mergând pe partea cealaltă a străzii, cu pas mărunt, fără sa se grăbească, cu ochii în pământ şi parcă tot chibzuind ceva. Îl ajunse destul de repede, dar câteva clipe merse în urma lui; apoi grăbi pasul şi-l privi dintr-o parte. Celalalt îl observă numaidecât, îi aruncă o privire iute, apoi din nou îşi lăsă ochii în jos. Un minut merseră unul lângă altul fără să rostească un cuvânt.
    - L-ați întrebat pe portar..... de mine? întrebă, în sfârșit, Raskolnikov, dar nu prea tare.
    Târgovețul nici nu-i răspunse, nici nu-l privi. Amândoi tăcură câteva clipe.
    - Ce-i asta..... vii să întrebi.... și taci..... ce înseamnă asta?..... urmă Raskolnikov cu glasul întretăiat; parcă-i ieșeau cu greu cuvintele din gură.
    De data aceasta târgovețul își ridică ochii și se uită la el cu o privire amenințătoare, sinistră.
    - Ucigașule! rosti el incet, dar foarte lămurit....
    Raskolnikov mergea lângă el. Își simți deodată genunchii grozav de slabi, un fior îi trecu prin spate, inima îi încremeni parcă o clipă; apoi începu să bată cu putere, de parca ar fi vrut să-i sară din piept. Aşa făcură alaturi, în tăcere, vreo sută de paşi. Târgoveţul nu se mai uita la el.
    - Ce-ai spus? Cum..... cine este ucigaș? bâigui Raskolnikov abia auzit.
    - Tu ești ucigaşul, rosti celalalt, încă mai desluşit şi mai cu tărie, zâmbind parcă, cu un fel de răutate triumfătoare, şi uitându-se ţinta la faţa palidă a lui Raskolnikov şi în ochii lui, care căpătaseră o privire sticloasă, de mort.
    Ajunseră la o încrucişare de străzi. Târgoveţul coti la stânga şi porni înainte fără să întoarcă o clipă capul. Raskolnikov rămase pe loc, dar îl urmări mult timp din ochi. Văzu cum omul, după ce făcu vreo cincizeci de paşi, se întoarse de data aceasta şi se uită la el cum stătea pironit locului. Nu mai putea să-l vadă bine, dar i se păru că zâmbise din nou, cu zâmbetul lui rece, răutăcios şi triumfător.
    Încet, încet, abia târându-și picioarele neputincioase, cu genunchii tremurători şi parcă răzbit de frig, Raskolnikov se întoarse acasă şi se sui în odăiţa lui. Îşi scoase şapca, o puse pe masă şi vreo zece minute stătu în picioare nemişcat. Apoi, vlăguit, se culcă pe divan şi se întinse, gemând slab, ca un bolnav. Zăcu aşa, cu ochii închişi, o jumătate de ceas.
    Nu se gândea la nimic.  De fapt, îi treceau prin minte unele gânduri, mai bine zis frânturi de gânduri, nişte plăsmuiri dezordonate şi fără nicio legătură între ele, figurile unor oameni pe care îi văzuse în copilarie sau pe care îi întâlnise o singură dată în viaţă, şi de care altfel nu şi-ar fi amintit nicicând; turla bisericii din V...; masa de biliard dintr-o cârciumă şi un ofiţer în faţa ei; într-un subsol, o tutungerie cu miros de ţigări de foi; un debit de băuturi spirtoase, o scară de serviciu, întunecoasă, plină de lături şi de coji de ouă, şi, venind de departe, dangătul duminical al clopotelor de la biserici..
    Plăsmuirile se perindau și roiau vijelios. Unele îi plăceau, se agăţa de ele, dar ele se stingeau şi simţea că-l apasă ceva înlăuntrul lui, dar nu prea tare. Uneori se simţea chiar bine. Frisoanele uşoare nu-l părăseau, şi senzaţia lor era, de asemenea, uneori aproape plăcută.
    Auzi paşii grăbiţi ai lui Razumihin şi glasul lui; închise ochii şi se prefăcu că doarme. Razumihin deschise uşa, ramase câteva clipe în prag, parcă neştiind ce hotărâre să ia. Apoi intră încetişor în odaie şi se apropie cu băgare de seamă de divan. Se auzi şoapta Nastasiei.
    - Nu-l trezi; lasă-l să doarmă; are să mănânce mai târziu.
    - Ai dreptate, răspunse Razumihin.
    Amândoi ieșiră fără zgomot și închiseră ușa. Se mai scurse o jumătate de ceas. Raskolnikov deschise ochii și se trânti din nou pe spate, cu brațele sub cap....
    "Cine este? Cine este acest om răsărit din pământ? Unde a fost și ce a văzut? A văzut tot, asta-i sigur. Dar unde a stat și de unde a văzut? De ce abia acum a ieșit la suprafață? Și cum a putut să vadă? Este oare cu putință?..... Hm..... (se gândea Raskolnikov, cuprins de fiori de gheață și tresărind), dar cutiuța pe care a găsit-o Mikolai după ușă? Asta cum a fost de putință? Probe? Îți scapă un mic amănunt, unul la o sută de mii, și - poftim probă, cât o piramidă egipteană de mare! A trecut o muscă în zbor și a văzut! Dar este oare cu putință?"
    Simţi un dezgust cât de prăpădit, cât de slab este fiziceşte.
    "Trebuia să ştiu, se gândea el cu un zâmbet amar, şi cum am îndrăznit, cunoscându-mi firea, presimţind ce are să se întâmple, să iău toporul şi să fac vărsare de sânge? Trebuia, eram dator să ştiu dinainte... Ei! Dar am ştiut, am ştiut!..." şopti el cu deznădejde.
    Uneori se oprea la un anumit gând:
    "Nu, oamenii aceia-s făcuţi din alt aluat; adevăratul cârmuitor, căruia îi este permis orice, distruge Toulonul, face un măcel la Paris, uită o armată în Egipt, pierde o jumătate de milion de oameni în campania din Rusia, scapă cu un calambur la Vilna; iar după moarte i se înalţă statui, prin urmare, totul îi este permis. Nu, astfel de oameni nu sunt din carne şi oase, sunt de bronz!"
    O idee neaşteptată, de altă natură, care-i veni deodată în minte, îl făcu să râdă:
    "Napoleon, piramidele, Waterloo - şi văduva aceea prăpădită, dezgustătoare, bătrâna aceea, cămătăreasă cu sipetul roşu sub pat: cum se poate digera această apropiere, chiar şi de un Porfiri Petrovici?!... Nu-i de digerat!... Se opune simţului estetic: un Napoleon sub patul unei babe! Uf, ce nerozie!"
    În unele clipe simţea că aiurează; dădea într-o stare de exaltare febrilă.
    "Baba nu înseamnă nimic! repetă el cu înflacărare şi avânt. Să zicem că batrâna a fost chiar o greşeală, nu despre asta e vorba. Bătrâna n-a fost decât boala... am vrut să trec mai repede limita... eu n-am ucis un om, am ucis un principiu! Da, principiul l-am ucis, dar de depăşit limita n-am depăşit-o, am rămas tot de partea astalaltă! N-am ştiut să fac altceva decât sa ucid! Şi nici asta n-am izbutit prea bine, după cât se vede... Un principiu? Pentru ce prostănacul de Razumihin i-a ocărât deunăzi pe socialişti? Sunt oameni muncitori şi practici; sunt preocupaţi de fericirea generala... Nu, eu am o singură viaţă şi ea n-are să se mai repete niciodată; nu vreau sa aştept fericirea generală. Vreau să trăiesc eu! Altminteri prefer să nu mai trăiesc deloc. În fond nu voiam să trec prin faţă unei mame flămânde, strângând în buzunar rubla mea, tot aşteptând fericirea generală. Contribui - adică - şi eu cu o cărămidă la clădirea fericirii generale şi mă simt împăcat. Ha-Ha! Dar atunci de ce m-aţi omis tocmai pe mine?! Eu nu trăiesc decât o singură dată şi vreau şi eu partea mea... Eh, sunt un păduche estetic şi nimic mai mult, adăugă el, izbucnind deodată într-un râs de dement. Da, aşa e, sunt un păduche - urmă el cu o bucurie răutăcioasă, agăţându-se de această idee, sucind-o în tot felul, jucându-se şi distrându-se cu ea - şi un păduche numai prin asta, în primul rând, fiindcă în clipa de faţă mă gândesc că sunt un păduche; în al doilea rând, pentru că o lună întreagă am necăjit mărinimoasa providenţă, luând-o că martor că ceea ce vreau să întreprind nu este pentru mine, pentru satisfacerea plăcerilor mele personale, ci în vederea unui ţel măreţ - ha-ha! În al treilea rând, sunt un păduche pentru că, în acţiunea mea, am hotărât să procedez cu cât mai multă dreptate, cât mai calculat şi mai cu măsură: am ales dintre păduchi pe cel mai nefolositor şi, după ce l-am ucis, socoteam să-i iau exact atât cât mi-ar fi trebuit ca să-mi asigur primul pas în viaţă, nici mai mult, nici mai puţin (restul, aşadar, ar fi rămăs pentru mănăstire, după prevederile testamentului - ha-ha!)... Şi sunt, sunt indiscutabil un păduche - adăugă el, scrâşnind din dinţi - pentru că eu sunt poate mai josnic şi mai dezgustător decât însuşi păduchele ucis, şi fiindcă am presimţit dinainte că am să mi-o spun după ce-am să ucid! Oare se poate asemăna ceva cu oroarea asta?! O, ticăloşie! O, mârşăvie!... O, cât de bine îl înţeleg pe prorocul cu săbia în mână, călare pe calul lui: E voia lui Allah, deci, supune-te, făptură tremurătoare ! Are dreptate, are dreptate prorocul când aşază de-a curmezişul străzii o baterie bună şi trage şi în cel vinovat şi în cel nevinovat, fără să catadicsească măcar sa deă o explicaţie! Supune-te, făptură tremurătoare, şi nu încerca să ai voinţă, pentru că astă nu e treabă ta!... O, n-am să i-o iert, n-am să i-o iert niciodată babei!"
    Părul îi era ud de sudoare, buzele-i uscate tremurau, privirea-i nemişcată era pironită în tavan.
    "Mama, sora, cât de mult le iubeam! e ce oare acum le urăsc? Da, le urăsc fiziceşte, nu pot suferi prezenţa lor... Adineauri m-am apropiat şi am sărutat-o pe mama, îmi amintesc... S-o îmbrăţişez pe mama şi să mă gândesc ce-ar fi dacă ar afla... să-i spun poate? Aş fi în stare s-o fac... Hm! ea trebuie să fie ca şi mine, adăugă el, făcând un efort ca să gândească, luptând cu delirul care-l cuprindea. O, cât o urăsc acum pe baba aceea! Cred că dacă ar învia cumva aş omorî-o încă o dată! Biata Lizaveta! Pentru ce s-a nimerit acolo?... Ciudat: aproape nu mă gândesc la ea, ca şi cum n-aş fi ucis-o... Lizaveta! Sonia! Sărmane făpturi blajine, cu ochii blânzi... Cât de dragi îmi sunteţi!... Oare de ce nu s-or fi plângând? De ce nu gem?... Ele dau tot... cu privirea liniştită, blândă... Sonia! Sonia! Blânda Sonia!..."
    Pierdu conştiinţa realităţii; şi-i păru ciudat că nu-şi aminteşte cum a ajuns în stradă. Era seara târziu. Întunericul se înteţea, luna plină strălucea tot mai tare; aerul însă era parcă din ce în ce mai înăbuşitor. Străzile erau pline de lume, meseriaşii şi oamenii ocupaţi cu diverse treburi se întorceau pe la casele lor, alţii se plimbau; mirosea a var, a praf, a apă stătută. Raskolnikov mergea trist şi îngrijorat; îşi amintea foarte bine că ieşise din casă cu un anumit scop, că avea ceva urgent de făcut. Dar ce anume trebuia sa facă - uitase. Deodată, se opri şi văzu că pe partea cealaltă a străzii sta un om şi-i face semn cu mâna. Trecu strada ca să ajungă la omul acela, dar el întoarse spatele şi porni înainte, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, cu capul în piept, fără să se uite înapoi, fără să arate prin nimic că-l chemase într-adevăr.
    "M-o fi chemat, oare?" se gândi Raskolnikov, încercând să-l ajungă din urmă. Dar când distanţa dintre ei nu era decât de zece paşi, îl recunoscu şi-l apucă frica; era târgoveţul de adineauri, cu acelaşi halat şi tot atât de gârbovit. Raskolnikov mergea în urma lui; inima îi zvâcnea; cotiră amândoi într-o ulicioară, dar celălalt tot nu se întorcea spre el.
    "O fi ştiind că-l urmăresc?" se gândi Raskolnikov.
    Târgoveţul intră sub bolta unei case mari. Raskolnikov se apropie grăbit şi se uita, gândindu-se că poate are să-l cheme. Şi într-adevăr, târgoveţul, după ce trecu sub boltă şi ajunse aproape în curte, se întoarse deodată şi făcu iarăşi parcă un semn cu mâna. Raskolnikov intră şi el în gang, dar târgoveţul nu mai era în curte; prin urmare, o luase pe prima scară. Raskolnikov se repezi după el. Se auzea acum, cu două paliere mai sus, cineva care urca scara cu paşi măsuraţi, fără să se grăbească. Ciudat, parcă ar recunoaşte scara asta! Iată fereastra de la parter: cât de tristă şi de misterioasă răzbate prin geam lumina lunii! Iată etajul întâi! Da! E locuinţa pe care o zugrăveau lucrătorii... Cum de n-a recunoscut-o imediat? Zgomotul paşilor care urcau în faţa lui se stinse: prin urmare, s-a oprit sau s-a ascuns undeva. Iată etajul trei; să meargă mai departe? Ce linişte, te apuca groază... Totuşi merse înainte. Zgomotul propriilor paşi îl speria şi-l neliniştea. Doamne, ce întuneric! Târgoveţul acela s-o fi ascuns într-un ungher... A! Uşa apartamentului e larg deschisă; stătu puţin la gânduri şi intră.
    În antreu era întuneric beznă, pustiu, nimeni, şi atât de gol, de parcă s-ar fi scos tot din casă; încetişor, mergând pe vârfuri, Raskolnikov întră în salon: odaia era scăldată în razele lunii; nimic nu se schimbase: scaunele, oglinda, divanul galben, pozele din rame. O lună uriaşă, rotundă, roşie-arămie privea prin geam.
    "Din pricina lunii e atâta linişte (se gândi el); ce enigmatica este."
    Stătea şi aştepta; şi cu cât aştepta mai mult, cu atât mai mare era tăcerea lunii, cu atât îi bătea mai tare inima, aproape că-l durea. Linişte. Apoi se auzi deodată un zgomot sec, ca şi când cineva ar fi frânt în două o surcea, apoi iarăşi totul încremeni în tăcere.
    O muscă trezită din somn izbi din zbor geamul şi zumzăi trist. În aceeaşi clipă, zări între fereastră şi dulăpior, în colţ, o caţaveică atârnată pe perete.
    "Ce caută aici caţaveica? se întreba el. Altădată nu era aici..."
    Se apropie încet şi ghici că după caţaveică se ascunde cineva. Dădu la o parte, cu băgare de seamă, caţaveica şi văzu un scaun, iar pe scaun, în colţ, şedea ghemuită bătrâna, cu capul în piept, aşa că nu-i putea vedea faţa, totuşi ea era. Rămase nemişcată.
    "Se teme", îşi zise el, scoase încetişor din laţ toporul şi o lovi în creştet o dată, de două ori. Ciudat: femeia nu se clintea sub loviturile lui, de parcă era de lemn. Speriat, se apleca spre ea, s-o vadă mai bine; dar bătrâna îşi ascunse şi mai mult faţa. El se lasă în genunchi şi o privi de jos în sus, îi privi faţa şi înmărmuri de groază: bătrâna şedea şi râdea, se prăpădea de râs, dar încet, fără zgomot, că să n-o audă el. Apoi i se păru că uşa dormitorului se crapă uşor şi parcă şi acolo râde şi şuşoteşte cineva.
    Îl cuprinse furia; începu s-o lovească cu toată puterea pe bătrână în cap, dar cu fiecare lovitură de topor, râsul şi şoaptele în dormitor răsunau mai tare, iar baba se cutremura toată de râs. Fugi, dar antreul era acum plin de oameni, uşile care dădeau pe scară erau deschise şi pe palier, pe scară şi jos, peste tot, o mulţime de oameni, cap lângă cap, şi toţi se uită la el, dar toţi se feresc, stau la pândă, aşteaptă şi tac... Inima i se strânge, picioarele parcă-s ţintuite de podele... Vru să ţipe şi... se trezi.
    Răsufla adânc, dar ciudat: visul parcă tot mai continua; uşa odăii era dată de perete şi în prag se afla un necunoscut care-l privea cu atenţie.
    Raskolnikov nu avusese timp să-şi deschidă bine ochii şi-i închise numaidecât la loc. Sta culcat pe spate şi nu făcea nicio mişcare.
    "O fi fost vis sau nu?" se întreba el şi-şi întredeschise uşor pleoapele, ca să se uite pe neobservate la necunoscut. Acesta se afla într-acelaşi loc şi nu contenea să-l privească. Apoi trecu cu băgare de seamă pragul, închise cu grijă uşa, se apropie de masă, mai aşteptă o clipă - toate acestea fără să-şi ia nici un moment ochii de la el - şi încet, fără zgomot, se aşeză pe scaun alături de divan, îşi puse pălaria pe podea, îşi sprijini mâinile în baston şi bărbia în mâini. Se vede că se pregătea să aştepte mult. Pe cât putea să-l vadă printre gene, omul nu mai eră tânăr, era gras şi avea o barbă deasă, blondă, aproape albă...
    Se scurseră vreo zece minute. Afară era lumină, dar se făcuse târziu. În odaie domnea o linişte deplină. Nici dinspre scară nu venea niciun zgomot; doar o muscă mare zumzăia şi se izbea din zbor de geam.
    În sfârşit, situaţia ajunse de neîndurat: Raskolnikov se ridică şi se aşeză pe divan.
    - Hai, spune ce vrei!
    - Ştiam că nu dormi, că te faci numai, răspunse omul cu un ton ciudat, zâmbind liniştit. Dă-mi voie să mă prezint: Arkadi Ivanovici Svidrigailov....

                                                   PARTEA A PATRA
                                                       Capitolul I.

                     "Oare visez încă?" se întrebă din nou Raskolnikov, cercetându-l cu luare-aminte şi neîncredere pe musafirul neaşteptat.
    - Svidrigailov? Ce prostie! Nu se poate! rosti el, în sfârşit, cu nedumerire.
    Musafirul nu părea câtuşi de puţin mirat de această exclamaţie.
    - Am venit la dumneata din două motive: în primul rând, doream să te cunosc personal, deoarece de mult mi s-a vorbit de dumneata, şi încă în termenii cei mai măgulitori; în al doilea rând, sper că nu vei refuza sa mă ajuţi într-o anumită chestiune, care o priveşte de-a dreptul pe sora dumitale, Avdotia Romanovna. Dacă m-aş prezenta la ea singur, fără recomandaţie, s-ar putea să nu mă primească, dată fiind părerea pe care şi-a făcut-o despre mine; cu ajutorul dumitale însă, am toată nădejdea că...
    - Slabă nădejde dinspre partea asta, îl întrerupse Raskolnikov.
    - Dumnealor au sosit abia aseară, dacă-mi dai voie să întreb?
    Raskolnikov nu răspunse.
    - Ştiu că au sosit ieri. Iar eu sunt aici abia de două zile. Iată ce am să-ţi spun în legătură cu aceasta, Rodion Romanovici: socotesc de prisos sa încerc sa mă justific, dar permite-mi să te întreb pe dumneata - ce crimă atât de mare am săvârşit, dacă am sta să judecăm lucrurile sănătos, fară prejudecăţi? Raskolnikov continua să-l studieze în tăcere. Am nedreptăţit în Casa mea o fata fără apărare şi "am insultat-o cu propunerile mele mârşave", asta este? Vezi, ştiu dinainte ce mi se poate reproşa! Dar trebuie să te gândeşti că sunt şi eu om şi că nihil humanum... în întregime, versul sună: homo sum, humani nihil a me alienum puto - sunt om, nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin... Într-un cuvânt, că am putut să simt o atracţie puternică şi să mă îndrăgostesc (ceea ce, fireşte, nu depinde de noi) şi atunci se explică totul cât se poate de firesc. Întrebarea este: sunt eu un călau sau, mai degrabă, o victimă? Şi dacă eu sunt victima? Poate că atunci când am propus obiectului pasiunii mele să fugă cu mine în America său Elveţia, nutream faţă de dânsa sentimentele cele mai respectuoase şi speram astfel să orânduiesc fericirea noastră comună!... Raţiunea e uneori robită de pasiune: poate că mai mult rău mi-am făcut mie decât ei, gândeşte-te!...
    - Nu-i vorba dacă ai sau nu dreptate, îl întrerupse Raskolnikov,  dezgustat. Eşti pur şi simplu respingător şi nu vreau să ştiu de dumneata, te dau afară, pleacă de aici!.....
    Svidrigailov se porni pe râs.
    - Ehe, pe dumneata..... e greu să te facă cineva să-ţi schimbi părerea! zise el, râzând deschis. Am vrut să fac pe şiretul, dar n-a prins, nu merge cu dumneata!
    - Şi în clipa de faţă tot de şiretlicuri te ţii.
    - Ei, şi?  Ei, şi? repetă Svidrigailov, râzând din toată inima. E, cum spun franţujii, de bonne guerre, e un şiretlic permis!... Totuşi dumneata m-ai întrerupt; aşa sau altfel, repet din nou: nu ar fi avut nici un fel de neplăceri să nu fi fost întâmplarea aceea din grădină. Marfa Petrovna...
    - Se spune că şi pe Marfa Petrovna tot dumneata ai dat-o gata..... îl întrerupse brutal, Raskolnikov.
    - Şi despre asta ai auzit? De altfel, nu e de mirare... în adevăr, nu ştiu ce-aş putea să răspund la această afirmaţie, cu toate că, în această privinţă, conştiinţa mea este absolut liniştită. Adică să nu-ţi închipui că m-aş teme de ceva, totul e în perfectă regulă şi foarte clar: medicul legist a stabilit ca decesul a survenit în urma unui atac de apoplexie, provocat de baia făcută imediat după o masă copioasă, la care a băut aproape o sticlă de vin, şi nici n-ar fi putut găsi altceva... Nu, dar m-am gândit, mai ales în timp ce călatoream cu trenul, dacă nu cumva am contribuit moralmente la această...nenorocire, enervând-o, sau altceva de acest gen? Dar am ajuns la concluzia că n-a fost absolut nimic.
    Raskolnikov râse.
    - Nu făcea să te osteneşti atât.
    - De ce râzi? Gândeşte-te: nu i-am tras decât două lovituri de cravaşă, care nici măcar n-au lăsat urme... Nu mă socoti, te rog, un cinic; ştiu bine că e ticălos din partea mea şi toate celelalte... dar mai ştiu că accesele mele de brutalitate nu-i displaceau prea mult Marfei Petrovna. Povestea cu surioara dumitale se epuizase de la A până la Z. De trei zile Marfa Petrovna se vedea silită să stea acasă, neavând ce să mai povestească în orăşel, şi apoi plictisise pe toată lumea de acolo cu scrisoarea aceea (ai auzit despre lectura scrisorii, nu-i aşa?). Şi deodată, aceste două lovituri de cravaşa îi pica din cer!... Numaidecât a şi poruncit să-i pună caii la trăsură... De altminteri, femeile sunt uneori cât se poate de mulţumite să fie jignite, cu toată indignarea lor aparenta. E ceva foarte curent şi se întâmpla multora; omul, în general, simte o cumplită satisfacţie sa fie insultat, n-ai observat acest lucru? Mai ales femeile. S-ar putea spune că numai cu asta trăiesc.
    Câteva clipe Raskolnikov se gândi să se scoale şi să plece, încheind astfel întrevederea. Dar o oarecare curiozitate, ba poate chiar un calcul îl opri.
    - Îţi plac bătăile? întrebă el distrat.
    - Nu, nu prea, răspunse liniştit Svidrigailov. Cu Marfa Petrovna nu m-am păruit aproape niciodată. Am trăit în cea mai perfectă armonie, şi dânsa a fost totdeauna mulţumită de mine. În cei şapte ani de căsnicie, n-am folosit cravaşa decât de două ori (lasând deoparte un al treilea caz, de altfel, cam în doi peri): prima oară, s-a întâmplat la două luni după căsătoria noastră, îndată după ce ne-am mutat la ţară, şi ultima oară, în cazul de acum. Dumneata erai gata să mă crezi o bestie, un retrograd, un feudal? He-he... A propos: îţi aduci aminte cumva, Rodion Romanovici, de un nobil - i-am uitat numele - care cu câţiva ani în urmă, pe vremea binecuvântată când puteai să-ţi exprimi mai liber părerile, a fost făcut de ocară în faţa lumii întregi şi în literatură, fiindcă a bătut-o în tren pe o nemţoaică? Ei, si tot în acelaşi an, dacă îţi aminteşti, s-a publicat "articolul neruşinat" în Vek despre lectura aceea publică a "Nopţilor egiptene"... Ochi negri! O, unde eşti tu, tinereţea mea de aur! Da, şi părerea mea este: nu că-l compătimesc pe domnul care a bătut-o pe nemţoaica aceea, fiindcă, într-adevăr, a procedat cam... şi, apoi, de ce l-aş compătimi? Dar nu pot să nu declar că uneori dai peste nişte "nemţoaice" atât de provocatoare, încât niciun progresist, cred, n-ar putea să garanteze că nu le-ar bate şi el. Nimeni însă n-a analizat atunci problema din acest punct de vedere, cu toate că e un punct de vedere cât se poate de uman, crede-mă!
    Şi Svidrigailov se porni pe râs. Raskolnikov îşi dădea perfect seama că omul acesta avea un plan bine hotărât şi era un vulpoi foarte iscusit.
    - Dumneata, pesemne,  n-ai vorbit de multe zile cu nimeni? întrebă el.
    - Cam aşa este. Te miră că sunt atât de îngăduitor, nu?
    - Mă miră că eşti din cale-afară de îngăduitor.
    - Fiindcă nu mă supără grosolănia întrebărilor dumitale? Aşa e? Dar... de ce m-aş supăra? Am răspuns cum m-ai întrebat, adăugă el cu o uluitoare naivitate. La drept vorbind, nu mă interesează, ca să zic aşa, nimic, urmă el, parcă dus pe gânduri. Mai cu seama acum... Nu prea am ce face... De altminteri, ai tot dreptul să crezi că mă dau bine pe lângă dumneata, pentru că am un anumit scop, cu atât mai mult, cu cât ţi-am spus singur că am treabă cu surioara dumitale. Dar trebuie să-ţi spun deschis: tare mi-e urât! Mai ales în ultimele trei zile! Încât mă bucură întâlnirea cu dumneata..... Nu te supăra, Rodion Romanovici, dar îţi mărturisesc că şi dumneata îmi pari grozav de ciudat. Orice ai zice, ai ceva pe suflet; şi mai ales acum, adică nu propriu-zis în clipa de faţă, dar de la un timp încoace... Haide, haide, am tăcut, nu te încrunta! Nu sunt chiar atât de urs cum mă crezi!
    Raskolnikov îi aruncă o privire mohorâtă.
    - S-ar putea nici să nu fii urs, răspunse el. Mi se pare chiar că eşti un om din lumea bună, sau că cel puţin ştii, în anumite ocazii, să fii şi cumsecade.
    - Nu-mi prea pasă de părerea altora! replică Svidrigailov pe un ton sec şi chiar cu o nuanţă de trufie. De ce atunci nu m-aş arata gros de obraz, dacă această haină i se potriveşte atât de bine climatului nostru şi... şi mai ales dacă am înclinaţia firească de a o purta, adaugă el, râzând din nou.
    - Am auzit totuşi că ai destui prieteni pe aici. Eşti doar un om, cum s-ar zice, cu "relaţii".Atunci ce nevoie ai de mine, ce scop urmăreşti?
    - Ai dreptate,  am prieteni, încuviinţă Svidrigailov, ocolind întrebarea principală. I-am şi zărit pe câţiva, de trei zile de când rătăcesc prin oraş; i-am recunoscut, cred că m-au recunoscut şi ei. E şi firesc, sunt bine îmbrăcat, şi nu mă număr printre oamenii săraci: am scăpat şi de reforma agrară; păduri şi lunci inundabile, aşa că veniturile n-au scăzut; dar... n-am poftă să reiau legăturile cu ei; m-am săturat de mult; umblu de trei zile şi n-am fost încă să văd pe nimeni... Şi, pe deasupra, oraşul acesta! Cum de a putut lua fiinţă la noi, spune şi dumneata! Oraş de funcţionari şi de tot soiul de seminarişti! E drept că multe lucruri n-am văzut acum opt ani, pe când îmi făceam veacul pe aici... Nu mai am speranţă decât în anatomie, zău!
    - Ce fel de anatomie?
    - Păi cluburile, Dussot, petrecerile voastre, chiar şi progresul - toate astea pot să existe şi fără sprijinul meu, urmă el, trecând iarăşi peste întrebarea lui Raskolnikov. Nu-i mare plăcere să fii trişor!
    - Ai fost vreodată?
    - S-ar fi putut altfel? Acum opt ani eram un grup întreg, un grup de oameni foarte bine, poeţi, capitalişti, tot oameni cu purtări alese, care ne petreceam tot timpul cu jocul de cărti. Şi apoi, ai observat, în general la noi, adică în societatea noastră rusă, pezevenghii au purtările cele mai alese? Numai la ţară am ajuns aşa de lasă-mă să te las. Şi totuşi m-a băgat pe vremea aceea la răcoare, pentru datorii, un grecotei din Nejinsk. Tocmai atunci a apărut Marfa Petrovna, s-a tocmit şi m-a răscumpărat pentru treizeci de mii de arginţi (toată datoria se ridica la şaptezeci de mii). Ne-am cununat oficial, după care s-a grăbit să mă îngroape la ţară, ca pe o comoară. Era cu cinci ani mai în vârstă ca mine. M-a iubit mult. Şapte ani n-am ieşit din sat. Şi bagă de seamă, toată viaţa a păstrat, ca un document împotriva mea, poliţa de treizeci de mii de ruble, pe care o iscălisem grecului şi pe care o răscumpărase ea prin cineva, aşa că ar fi fost de ajuns sa mă revolt şi-poftim înapoi, la răcoare! Şi ar fi făcut-o, cu toată dragostea ei pentru mine! Într-un suflet de femeie asemenea contradicţii se împacă foarte bine între ele.
    - Şi să nu fi fost documentul acela, ai fi dat bir cu fugiţii?
    - Nu ştiu cum să-ţi spun. Documentul acela nu prea mă stingherea. N-aveam nicio poftă să plec. Marfa Petrovna, văzând că mă plictisesc, m-a invitat chiar ea de vreo două ori să plecăm în străinătate! Dar, la ce? Mai fusesem prin străinătate şi altă dată şi mi se urâse şi acolo. Nu că m-aş fi plictisit, sunt multe de văzut, dar uite, de pildă, un răsărit de soare, golful napolitan, marea, te uiţi şi te simţi deodată atât de trist. Şi ceea ce este mai dezgustător e că eşti trist şi nu ştii de ce! Nu, acasă, e mult mai bine: cel puţin aici arunci vina pe alţii şi ţie îţi găseşti o justificare. Eu poate că aş pleca acum într-o expediţie la Polul Nord fiindcă f ai le vin mau-vais şi mi-e scârbă să mai beau, ueşi, în afară de vin, altceva nu-mi rămâne. Am încercat. Se zice că, duminică, în parcul Iusupov, Berg are de gând să zboare cu un balon uriaş, şi primeşte să-l însoţească cineva în schimbul unei anumite sume, este adevărat?
    - Şi dumneata ai zbura?
    - Eu? Nu..... am întrebat aşa..... murmură Svidrigailov, căzut pe gânduri.
    "Ce fel de om este ăsta?" se întrebă Raskolnikov.
    - Nu, documentul acela nu mă stingherea, urmă Svidrigailov, tot gânditor, nu doream să plec de la ţară. De altfel, e mai bine de un an de când, de ziua mea, Marfa Petrovna mi-a restituit acel document şi mi-a dat pe deasupra şi o sumă respectabila. Avea mulţi bani. "Vezi câtă încredere am în dumneata, Arkadi Ivanovici", zău, chiar aşa s-a exprimat dânsa. Nu mă crezi? Şi, ştii, eu la ţară am ajuns un gospodar destul de priceput; mă cunoaşte lumea în regiunea noastră. Comandam cărți. La început, Marfa mă aproba, apoi se tot temea că am să mă năucesc cu învățătura.
    - Mi se pare că-ți lipsește mult Marfa Petrovna?
    - Mie? Poate. În adevăr, se prea poate. A propos, dumneata crezi în strigoi?
    - Ce fel de strigoi?
    - Strigoiul în sensul obișnuit al cuvântului; ce alți strigoi pot exista?
    - Dar dumneata crezi?
    - Poate că nu, pour vous plaire. Adică nu că n-aș crede.....
    - Îi vezi vreodată?
    Svidrigaliov îi aruncă o privire stranie.
    - Marfa Petrovna îmi face onoarea să mă viziteze, zise el, strâmbându-și gura într-un zâmbet ciudat.
    - Cum asta?
    - De trei ori m-a vizitat. Prima dată am văzut-o în ziua înmormântării, o oră după ce m-am înapoiat de la cimitir. Adică în ajunul plecării mele. A doua oară, acum două zile, pe drum, în zori, în gara Malaia Visera; și a treia oară, acum două ore, în locuința unde stau acum, în odaia mea; eram singur.
    - Erai treaz?
    - Absolut treaz. De trei ori a fost, şi de fiecare data eram treaz. Vine, îmi vorbeşte câteva clipe şi pleacă pe uşă; totdeauna pleacă pe uşă. Parcă se şi aude când o închide.
    - Tocmai mă gândeam eu ca dumitale trebuie să ţi se întâmple astfel de lucruri! rosti deodată Raskolnikov, mirându-se el însuşi de cele spuse. Era grozav de tulburat.
    - Adevărat? Te-ai gândit? întrebă Svidrigailov, mirat. E cu putinţă? Ei, nu ţi-am spus eu că noi doi avem un punct comun? Ei?
    - N-ai spus asta niciodată! răspunse, enervat, Raskolnikov.
    - N-am spus?
    - Nu.
    - Atunci mi s-a părut numai că am spus. Adineori, când am intrat şi am văzut că stai cu ochii închişi şi te prefaci că dormi, mi-am zis: "Chiar el e!"
    - Ce vrei să spui cu asta? Despre ce vorbeşti? strigă Raskolnikov.
    - Despre ce? În adevăr, nu ştiu nici eu despre ce..... mormăi Svidrigailov, sincer încurcat.
    O clipă tăcură amândoi. Şi amândoi se uitau cu ochii holbaţi unul la celălalt.
    - Ce prostii!se răsti, înciudat, Raskolnikov. Şi ce-ţi spune, când vine?
    - Dânsa? Închipuieşte-ţi, vorbeşte despre fel de fel de nimicuri, şi poate că te miră, dar tocmai asta mă înfurie totdeauna. Prima dată a intrat (eram obosit - slujba de înmormântare, veşnica pomenire, apoi litaniile, praznicul şi, în sfârşit, am rămas singur în cabinetul meu de lucru, mi-am aprins un trabuc şi m-am lăsat în voia gândurilor), când numai ce văd că intră pe uşă şi zice: "Arkadi Ivanovici, azi, cu grijile pe care le-ai avut, ai uitat să întorci ceasul în sufragerie". Ceasul acela, de şapte ani, eu îl întorceam în fiecare săptămână, iar dacă uitam, ea îmi aducea aminte. A doua zi, eram în drum spre Petersburg. În zori, la o staţie, am coborât; nu dormisem toată noaptea, eram istovit, îmi erau ochii grei, şi am cerut o cafea; când mă uit, Marfa Petrovna era aşezată lângă mine, cu un pachet de cărţi în mână: "Nu vrei să-ţi ghicesc norocul la plecare, Arkadi Ivanovici?" (Straşnic ştia să dea în cărţi). N-am să-mi iert niciodată că n-am lăsat-o să-mi dea şi mie! M-am speriat şi am fugit, ce-i drept tocmai sunase clopoţelul. Astăzi, după un prânz prost, adus de la birt, cu stomacul greu, şedeam şi fumam, când iar mă pomenesc cu Marfa Petrovna; de data asta era gătită cu o rochie nouă de mătase verde, cu o trenă foarte lungă: "Bună ziua, Arkadi Ivanovici! Îţi place rochia mea? Anişka nu mi-ar fi putut coase una ca asta." (Anişka e croitoreasa din sat de la noi, una dintre fostele iobage, care a învăţat meseria la Moscova; o fetişcană frumuşică.) Şi se sucea şi se învârtea în faţa mea. M-am uitat la rochia ei, apoi am privit-o cu luare-aminte în faţă şi i-am zis: "Ce plăcere, Marfa Petrovna, să te osteneşti să vii ca să-mi spui astfel de nimicuri!" "Ah, Doamne, drăguţă, nu are voie omul să te necăjească un pic!" Iar, eu, ca s-o zădarăsc, am zis: "Marfa Petrovna, vreau să mă însor din nou". "Dumneata eşti în stare de una ca asta, Arkadi Ivanovici, dar nu-ţi face mare cinste: abia ţi-ai îngropat nevasta şi ai şi pornit şă te însori. Măcar de ai alege una ca lumea, dar eu te cunosc, ai să iei una... cine ştie ce podoabă, şi o să râdă toţi de dumneata." Şi a ieşit, parcă-i auzeam foşnetul trenei pe duşumea. Nu-i caraghios, spune?
    - De altfel, poate că toate astea nu sunt decât minciuni? spuse Raskolnikov.
    - Arareori mint, răspunse Svidrigailov, dus pe gânduri,  fără să pară a fi băgat în seamă grosolănia întrebării.
    - Mai înainte nu ţi se întâmplase să vezi strigoi?
    - Bbbb...... ba da, o singură dată în viaţă, acum vreo şase ani. Aveam un servitor, unul Filka; tocmai îl înmormântaseră, iar eu am uitat şi am strigat: "Filka, pipa!" şi el a intrat; s-a dus drept la dulapul unde stau pipele mele. Iar eu gândeam în sinea mea: "Face pe supăratul", fiindcă, nu mult înainte de a muri, ne-am luat la harţă rău de tot. "Cum îndrăzneşti, i-am spus, să intri la mine cu haina ruptă în coate? Ieşi afară, ticălosule!" S-a întors, a ieşit şi n-a mai venit de atunci. Nu i-am spus nimic Marfei Petrovna. Am vrut să fac un parastas pentru pomenirea sufletului lui, dar mi-a fost ruşine.
    - Du-te să te vadă un medic.
    - E de prisos să-mi spui asta, îmi dau şi eu seama că sunt bolnav, cu toate că, la drept vorbind, nu ştiu ce-aş putea să am; cred că sunt cel puţin de trei ori mai sănătos ca dumneata. Eu nu te-am întrebat dacă crezi că pot să apară strigoi. Eu te-am întrebat dacă crezi că există strigoi.
...........................................................