.......................................
V.
Concluzionând că n-avea cum să-i strice, trase pe el halatul de baie, pe care-l primise cadou anul trecut de Crăciun şi care îi era deja prea mic, şi o luă pe coridor până în capăt, unde se găsea toaleta băieţilor. Înăuntru erau două separeuri cu duşuri.
Unul era deja ocupat de cineva, însă celălalt era liber. Pe jumătate adormit, îşi scoase halatul, intră în separeu şi dădu drumul la apa caldă.
- Isuse! strigă băiatul de alături.
Temperatura apei sale scazuse brusc cu zece grade.
- Vrei sa iesi naibi de aici si sa ma lasi in pace, cretinule ce esti?
- I.....imi pare rau, se balbai Josh.
Se simti lovit de cuvintele baiatului si in minte ii revenira, cu forta unei furtuni oceanice, amintirea chinurilor la care il supusesera pustii din Eden.
Tocmai era pe punctul de a fugi din camera de baie, cand usa se deschise si inauntru pasi Jeff Aldrich. Il vazu pe celalalt baiat la dus si isi duse degetul la buze pentru a-l preveni pe Josh sa nu faca vreun gest de protest. Se duse in separeul gol si inchise apa calda in acelasi timp in care deschise robinetul cu apa rece.
Din separeul ocupat izbucni un urlet de durere. Instantaneu, dinauntru tasni Brad Hinshaw. Avea fata rosie de furie.
- Ce mama dracu`.... izbucni el.
Furia i se topi cand vazu zambetul pacatos de pe fata lui Jeff.
- Te-am prins! tipa Jeff, izbucnind in ras cand vazu cat de furios era Brad.
- Isuse! gemu Brad. De ce nu poti sa ma lasi in pace?
Apucand un prosop si tragandu-si halatul pe el, iesi cu apa curgand siroaie de pe el.
- E a cincea dimineata la rand, ii spuse Jeff lui Josh. Mi-am inchipuit ca s-a strecurat aici, cand nu l-am gasit in toaleta de jos.
Josh radea si el.
- L-am prins si eu, chiar inainte de a intra tu. A fost numai un accident, dar a crezut ca esti tu. A fost de-a dreptul ofticat pe mine.
Satisfacut de succesul poznei sale, Jeff o porni catre iesire, dar se opri dupa cativa pasi si se intoarse.
- Hei, rosti el. Ce camera ti-au dat?
- Una din fata. A doua de la scari.
Pe fata lui Jeff aparu un zambet straniu.
- Baiete, in locul tau n-as vrea sa stau in camera aia. A fost a lui Timmy Evans.
- A cui?
- A lui Timmy Evans, repeta Jeff. A fost aici anul trecut.
Josh se mira.
- SI cum se face ca nu mai este aici si anul asta?
Ranjetul de pe fata lui Jeff se lati.
- A murit, raspunse el, sec.
- A..... a m.....murit? se balbai Jeff, simtind un fior rece pe sira spinarii. Ce s-a intamplat?
Jeff ridica din umeri.
- Au spus ca s-a sinucis. Dar poate ca n-a facut-o. Se opri si studie expresia de pe fata lui Josh, apoi continua:
- Poate ca a venit dupa el batranul Eustace Barrington. Poate a crezut ca Timmy era fiul lui si l-a luat cu el. Oricum, nu mi-ar placea sa dorm in camera aia.
Aruncandu-i lui Josh o ultima privire ca pentru ai spune: "Ai grja!", Jeff parasi si el sala de baie, lasand usa sa se inchida singura, incetisor, in urma lui.
Josh uită de duş. Câteva minute mai târziu, se duse în sufragerie, unde ceilalţi copii îşi luau deja micul dejun. Îşi alese mâncarea de pe bufetul unde farfuriile erau deja pregătite şi se îndreptă automat spre o masă goală. După câţiva paşi însă Jeff îi făcu semn. Ezită o secundă, pentru că povestea cu Timmy Evans îi era încă proaspătă în minte, dar, în cele din urmă, când Jeff îl invită a doua oară, se alătură gemenilor.
Când apăru în încăpere Amy, Jeff îi făcu şi ei semn. În tot restul săptămânii ce urmă, cei patru statură împreună la fiecare masă. Spre uşurarea lui Josh, Jeff nu mai menţiona numele lui Timmy Evans.
Zilele trecură repede. Josh şi Amy descoperiră că academia nu semăna deloc cu şcolile de la care veniseră. Deşi erau încă priviţi cu circumspecţie, amândoi simţiră că pentru prima oară în viaţa lor aparţineau unui grup şi nu se mai aflau în afară. Începură amândoi să ia parte la tachinări şi chiar să participe la râsul general, când glumele erau făcute pe socoteala lor. Josh începu, în sfârşit, să creadă că nu era chiar aşa de găgăuţă cum îl făceau să se simtă cei din Eden.
Într-o vineri, se afla la ora de engleză ţinută de Steve Conners, cu un volum din Shakespeare, deschis pe pupitru la piesa Hamlet. Trecuseră la recitarea piesei încă de la debutul orei, cu el în rolul lui Hamlet şi Amy în postura Ofeliei. Primele lor replici fuseseră făcute monoton, şters, ceea ce îl adusese pe domnul Conners - căruia Josh nu îndrăznea încă să i se adreseze pe numele mic, aşa cum făceau ceilalţi copii - în situaţia de a-i opri. Se uită la ei cu un soi de exasperare comică.
- Ce se întâmplă cu voi, amicilor? ceru el să afle. Asta-i o piesă! A fost scrisă pentru a fi prezentată pe scenă. Cine credeţi că ar fi dat bani s-o vadă dacă actorii ar fi recitat în felul în care o faceţi voi? Ce naiba, puneţi un pic de suflet, daţi un pic din voi, bine?
O luară de la capăt. Dintr-o dată - piesa care i se păruse lui Josh a fi îngrozitor de greoaie când o citise cu o noapte înainte, subliniindu-şi replicile lui cu linii galbene pentru a nu le pierde şirul - prinse viaţă. Pe măsură ce colegii lui se implicară în atmosfera dramei, Josh începu să vadă aievea camerele vaste şi reci ale castelului Elsinore.
În mijlocul uneia din replicile sale, uşa se deschise şi Josh întoarse ochii să vadă cine intră. Era Adam Aldrich, care şovăi şi apoi se opri. Unul din lucrurile la care ţinea Steve Connors cu stricteţe era punctualitatea.
- Am doar o oră cu voi, şi n-am intenţia s-o irosesc, explicase el luni, când Josh întîrziase din cauză că nu găsise sala de curs. Aşa că, dacă nu apăreţi la timp, nu vă mai deranjaţi deloc. E clar?
Ruşinat de reproşul primit, Josh dăduse tăcut din cap în semn că a înţeles şi se strecurase spre locul lui. Acum, aştepta să vadă ce avea să i se întâmple lui Adam.
Steve Connors îl ţintui cu privirea pe Adam, căruia părea că nu-i prea păsa de întârziere.
- N-ai priceput ce-am spus luni? întrebă profesorul.
Puştiul ridică din umeri.
- Am un bilet de la doctorul Engersol, rosti el. Înmână hârtiuţa profesorului. Conners aruncă o privire scurtă asupra conţinutului şi-i făcu semn cu capul să treacă la locul lui.
- În regulă. Să reluăm de unde am rămas. Adam, tu o să-l joci pe Polonius. Suntem la pagina douăzeci şi şapte.
Scena fu reluată. Când veni rândul lui Polonius, Adam Aldrich nu scoase o vorbă.
Conners se încruntă.
- Adam?
- Am pierdut şirul, răspunse băiatul.Citi replica, fără expresie, împiedicându-se de cuvinte. Când veni următoarea replică, rată din nou.
- Ce se întâmplă, Adam? întrebă, intrigat, Conners. N-ai citit piesa aseară?
Adam se făcu mic în scaunul lui.
- N-am avut timp, murmură el, atât de încet încât Conners abia îl auzi.
Îl privi pe băiat. Părea că, de la o zi la alta, Adam îşi pierdea din ce în ce mai mult interesul pentru cursuri. Nu mai departe decât cu o zi în urmă, petrecuse întreaga oră uitându-se pierdut pe fereastră. Nu participase nicio secundă la discuţia despre Shakespeare şi teatrul elisabetan.Cu toate acestea, anul trecut jucase în două piese montate de academie şi participase chiar la una din producţiile departamentului de dramaturgie al universităţii.
- Ce aveai mai important de făcut decât să-ţi faci tema? îl chestiona mai departe Conners, păstrând o voce blîndă.
- Făceam altceva. Asta-i tot, replică Adam.
Expresia de indiferenţă de pe faţă făcuse loc uneia de ţâfnă.
- Nu e treaba dumitale, încheie el.
Conners se irită.
- Să fim serioşi, Adam. Dacă îţi afectează comportamentul din clasă, atunci e treaba mea.
- Atunci poate că nu o să mai fiu în această clasă, ripostă, dur, băiatul.
Ceilalţi elevi priviră uluiţi cum Adam apucă ghiozdanul, scoase din el manualul de engleză şi se ridică în picioare.
- Urăsc clasa asta, anunţă el. Din punctul meu de vedere, se poate duce naibii.
Se îndreptă spre uşă şi dispăru.
Peste clasă se lăsă o linişte mormântală. Josh rămase cu privirea pierdută spre uşă, întrebându-se ce avea să se întâmple. Se va duce, oare, domnul Conners după el ca să-l aducă înapoi? Şi felul în care Adam îi vorbise profesorului...
- Haideţi, copii, rosti, într-un târziu, Conners. Continuaţi să citiţi. Brad, vrei tu să dai replicile lui Polonius?
Brad încuviinţă în tăcere, iar Conners se repezi pe urmele băiatului. Îl văzu pe Adam la capătul holului, pe punctul de a ieşi din clădire. Conners o luă la fugă şi-l prinse când cobora ultima treaptă a scării din faţa intrării şi pornise spre vila din mijloc.
- Adam? îl chemă el pe nume cînd ajunse lângă băiat. Hei, ce naiba, nu poţi să pleci aşa!
Băiatul continuă să meargă, cu mâinile înfundate în buzunare. De încheietura pumnului drept îi atârna, pe punctul de a atinge solul, ghiozdanul. Conners îl apucă uşor de umăr. Reuşi să-l oprească şi-l întoarse cu faţa spre el.
- Adam, vrei să-mi spui ce se întâmplă? Ştii bine că eu ţin la tine.
Puştiul îşi îndreptă privirea în altă parte.
- Nu e nimic cu mine, răspunse el. Pur şi simplu nu-mi place ora dumitale şi n-am de gând să mai vin la ea.
- Ei, chiar aşa? rosti exasperat Steve.
Încerca să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe el pusese stăpânire îngrijorarea. Îl observa pe Adam de o săptămână şi întrebările pe care şi le punea în legătură cu băiatul se înmulţiseră din ce în ce.
- Cum îţi închipui că o să scapi de ea? continuă el. Engleza nu e o materie la alegere, să ştii.
- O să reuşesc, declară Adam.
Privirea i se îndreptă spre cupola de la etajul patru al reşedinţei.
- Doctorul Engersol o să mă scape, reluă el.
Conners se încruntă. Urmări privirea lui Adam. Acolo fusese, oare, Adam de dimineaţă? Sus, în cuibul particular al lui Engersol?
- Ce se petrece, Adam? Cum ai obţinut acel bilet de la doctorul Engersol? Doar ştie ce părere am eu despre lumea care întârzie.
- Lucram împreună la ceva, repetă el cu o voce care îl informa pe Conners să nu se amestece unde nu-i fierbe oala.
- Ascultă, Adam, rosti Conners, decis să o ia de la capăt. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine, dar cred că ar trebui să-mi povesteşti. Nu te pot ajuta...
Adam se smulse de lângă el.
- N-am nevoie de niciun ajutor! răbufni el. Şi nu se întâmplă nimic cu mine. Nu mă poţi lăsa în pace?
Făcu doi paşi în spate, apoi se întoarse şi o luă la fugă peste pajişte, către reşedinţă.
Conners fu tentat să se ia după el, dar îşi aminti de restul elevilor care, teoretic, se aflau încă înăuntru; ora nu se terminase. Cu toate astea, aşteptă până ce văzu uşa masivă din lemn închizându-se după băiat. Abia apoi porni spre clasă. Era convins că Hildie Kramer l-a văzut pe Adam din biroul ei şi a lăsat orice deoparte pentru a-l descoase pe puşti. Steve descoperise, în scurtul timp de când era angajatul şcolii, că Hildie avea un instinct deosebit pentru copii. Adeseori părea că simte când unul dintre ei era în încurcătură înainte ca puştiul respectiv sa-şi dea seama.
Cu asta, Conners adăugă încă o problemă pe lista făcută în minte, a situaţiilor de care va trebui să se intereseze mai târziu.
Va trebui să vorbească cu Hildie pentru a afla ce se întâmplă cu Adam.
- Ce se petrece cu Adam? întrebă Josh în acea seară.
Trecuse o oră de la cină şi se aflau în camera lui Jeff Aldrich, lucrând la o problemă de trigonometrie, de care se izbiseră mai devreme. Cu el venise şi Amy Carlson, care stătea confortabil pe patul lui Jeff, cu o carte de istorie deschisă în poală, şi citea.
Când auzi întrebarea lui Josh, ea săltă privirea, aşteptând replica lui Jeff.
Acesta, concentrat asupra monitorului computerului de pe birou, se uită cu atenţie la Josh. Îi răspunse pe tonul folosit când povestise istorisirea cu fantome:
- Poate l-a văzut pe domnul Barrington.
Josh oftă din rărunchi.
- Fii serios, omule. Aia e o minciună! Nu există fantome.
- Zău? rosti Jeff tărăgănat. Adică vrei să spui că nu l-ai auzit deloc?
Josh îşi reaminti ce-i spusese Jeff despre Timmy Evans.
- Să aud pe cine?
- Ascensorul, rosti Jeff cu o intonaţie de rău augur. Uneori, noaptea târziu, îl auzi cum merge, dar, dacă te duci să vezi cine e, observi că nu se mişcă şi că nu e nimeni în el.
Amy se holbă, fascinată, la Jeff.
- Atunci, dacă nu e liftul, ce e? întrebă ea.
Josh îşi îndreptă atenţia spre ea scrutând-o cu privirea.
- Aşa cum v-am spus la picnic. E bătrânul Eustace Barrington, care bântuie noaptea în jurul casei, căutându-i pe cei care i-au ucis fiul. Sau poate îşi caută, într-adevăr, propriul fiu!
Josh simţi că i se pune un nod în gât.
- C-care fiu? îngăimă el pierdut. Ai spus că e posibil ca acel băiat să nici nu fi existat!
- Dar a existat! declară Jeff. A dispărut când avea cinci ani şi nimeni nu l-a mai văzut după aceea şi nici nu i s-a găsit corpul. Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat. Se spune însă că a murit în această casă şi bătrânul e încă aici, căutându-i pe ucigaşi. Poate, de aceea, se poartă Adam atât de ciudat. Poate l-a văzut pe domnul Barrington! Poate l-a văzut şi Timmy Evans!
- Ce dracu'! protestă Josh, încercând să se debaraseze de fiorul care-l cuprinsese. Nu spune istorii d-astea când e şi Amy de faţă! O s-o înspăimânţi!
- Pe ea? Dar ce să zic despre tine? Arăţi ca un şoarece care a văzut pisica. Şi poate că povestea e adevărată, nu?
- Cine e Timmy Evans? ceru Amy să afle.
Ascultă în extaz reproducerea istoriei pe careJeff i-o povestise lui Josh cu câteva zile înainte.
- Şi dacă e adevărat? şopti ea după ce Jeff termină. Adam s-a purtat foarte ciudat astăzi. S-ar putea să-i fie frică de o fantomă?
Jeff înălţă din umeri.
- Nu mă întreba pe mine. Nimeni nu ştie ce se petrece cu Adam. Uneori îl apucă tăcerea...
- Dar azi n-a fost tăcut, observă Josh. A fost de-a dreptul insolent cu domnul Conners.
Jeff îl privi cu luare-aminte pe Josh.
- Ei, hai, fii serios, rosti el neîncrezător. Adam? Nu i-ar răspunde urât nimănui.
- Mă rog, a făcut-o azi dimineaţă, insistă Josh. Îi povesti lui Jeff ce se întîmplase la ora de engleză.
- Ce treabă are el cu doctorul Engersol? îl chestiona el pe Jeff în final.
Jeff ezită, ceea ce o făcu pe Amy să-l cerceteze întrebător.
- Ce e? Vreun secret mai aparte? rosti ea.
- E un seminar special, replică Jeff. Se referă la inteligenţa artificială.
- Nu există un asemenea lucru, interveni Amy, sigură pe ea. Nu va fi niciodată aşa ceva până ce nu se va descoperi cum gândesc oamenii. Iar până acum nimeni n-a reuşit s-o facă.
- Zău? o ironiza Jeff. Ce te face să fii atât de sigură?
- Am citit, replică Amy. În Scientific American. Se povestea acolo totul despre încercările făcute la Stanford, M.I.T. şi-n alte părţi. Până acum, nu s-a reuşit nici măcar să fie determinat un computer să se gândească la a-şi pune o haină de ploaie dacă plouă afară. Josh izbucni în râs.
- Şi ce dacă? întrebă el. Computerele nu se plimbă pe afară.
Amy îşi dădu ochii peste cap.
- Am vrut să spun, dacă ar fi mers pe afară. Apoi, nimeni nu s-a gândit la ceva real. Era numai o simulare. Şi n-a mers.
- Ei, asta e chestiunea la care lucrăm noi, rosti Jeff. Doctorul Engersol încearcă să-şi dea seama cum gândesc oamenii. Dacă va reuşi, se va schimba totul.
Amy ridică sprâncenele, intrigată.
- Deci ce făcea Adam azi-dimineaţă?
Pe faţa lui Jeff apăru din nou aerul de mister.
- E un secret. Nimeni din cei care lucrează acolo nu povesteşte nimănui ce face. Şi aşa v-am spus prea multe.
- Dar e o poveste, rosti Amy. Nu te cred. Pariez că, dacă l-aş întreba pe Adam, el mi-ar spune.
Buzele lui Jeff se strâmbară, dispreţuitoare.
- Pariez că n-ar face-o, spuse el cu superioritate.
Cei trei copii se îndreptară împreună către camera învecinată, unde îi găsiră pe Adam stând în faţa computerului, cu casca montată pe cap şi mănuşa strânsă în mâna dreaptă.
Jeff făcu semn celorlalţi doi să nu scoată nicio vorbă. Se duse la computer şi privi ecranul. Ridică apoi microfonul de pe birou, apăsă pe butonul lateral şi şopti în el:
- Sunt aici, Adam. Sunt aici şi te urmăresc.
Adam încremeni, apoi smulse casca de pe cap şi-l privi mânios pe frate-său:
- Ce dracu' vrei? se răţoi el.
- Hei, îl opri Jeff. Las-o mai moale, da? Voiam numai să-ţi vorbim câteva clipe.
Adam îi observă pe Josh şi pe Amy stând jenaţi lângă uşă.
- Sunt ocupat, rosti el, ursuz. N-aţi văzut că uşa era închisă?
- Voiam numai să aflăm de la tine despre ce e vorba în lecţiile tale cu doctorul Engersol, îi spuse Josh, făcând deja un pas în retragere. In orice caz, ce se întâmplă cu tine? De ce te porţi atât de bizar?
Câteva clipe pe faţa lui Adam se aşternu o expresie de defensivă, ca şi cum ar fi trebuit să se apere de un atac. Însă băiatul îşi reveni imediat şi bolborosi:
- S...sunt în regulă. Sunt doar ocupat cu ceva.
- Dar cu ce? îl chestiona Amy. Ce e cu casca aia?
Adam îşi trecu, nervos, limba peste buze şi ochii îi fugiră către frate-său.
- E ceva ce mi-a fost dat de doctorul Engersol, răspunse el.
- De ce nu-i spui? interveni Josh. Mie mi-ai prezentat-o mai deunăzi, nu?
Se întoarse spre Amy şi continuă:
- Se numeste casca a realitatii virtuale. Cand o montezi, iti arata diverse chestii pe ecran care par ca si cum ar fi reale.
- CHiar asa? se mira Amy. Pot sa o incerc si eu?
- Nu! bubui Adam.
Replica o ustura pe Amy. Il privi, manioasa, pe Adam si izbucni:
- Ei bine, cine ar vrea sa-ti vada casca ta idioata? Eu plec!
Se intoarse pe calcaie si se napusti, furioasa, afara din camera. Josh il privi, intrigat, pe Adam. Niciodata pana atunci nu se mai purtatse astfel. Pana azi, fusese intotdeauna tacut si dragut si-l lasase mai tot timpul pe Jeff sa vorbeasca in locul lui.
- Nu trebuia sa fii rau cu ea, incepu el.
Adam i-o reteza:
- Dar nici n-am invitat-o aici, nu? Si nici pe tine. Asa ca de ce nu-ti urmezi prietena si nu ma lasi naibii in pace.
Josh simti ca ia foc.
- In regula, asa voi face, rosti el calm si se repezi afara din camera trantind usa in urma lui.
Dupa ce Josh disparu, Jeff isi privi fix fratele.
- Va fi la noapte? intreba el.
Adam clatina, nesigur, din cap.
- Nu stiu. S-ar putea. N-am hotarat inca.
Privirea lui Jeff deveni si mai intensa.
- Si cand te VEI decide?
Adam se rezema de speteaza scaunului, evitand sa se uite la geamanul sau.
- Nu stiu. N.... nici macar nu stiu daca vreau sa ma duc.
Jeff se incrunta. Doar n-avea sa se retraga ca un las, nu? Nu putea! Nu acum, dupa tot ce planuisera impreuna.
- Fii serios, rosti el. Credeam ca am hotarat deja. Urasti locul asta. Nu-ti place nicaieri. Deci, ce mare scofala? Daca vrei sa pleci, pleci. N-am hotarat asta odata?
Adam dadu nepasator din umeri si se duse la fereastra.
- D.... dar daca m-as razgandi. Adica, dupa aceea?
Jeff rase fals.
- Ar fi cam tarziu, nu-i asa? Adica, ai fi plecat deja.
- Stiu, aproba Adam, cu vocea stinsa. Numai la asta ma gandesc.
Se intoarse si-si vazu fratele privindu-l suparat.
- Chiar VREI sa te sustragi, nu-i asa? il acuza Jeff.
- N-am spus asta, se apara Adam cu voce rugatoare.
- Mda, dar asta ai lasat sa se inteleaga. Doamne, Adam, dar tare slab mai esti! Niciodata n-ai facut decat sa te plangi de toate, iar cand ai, intr-adevar, sansa sa faci ceva, te ascunzi ca un las. Ei bine, daca nu o sa pleci la noapte, toata povestea cade. O sa le spun lui tati si lui mami ce planuiesti, si ei or sa te opreasca. Probabil ca, de data asta, o sa te trimita la Atascaredo sau prin preajma.
Ochii lui Adam se marira de spaima la gandul de a fi inchis cu adevarat intr-un spital psihiatric.
- Doar n-ai sa faci asa ceva, nu?
- Ba da. Si inca cum. Oricum, chiar daca nu te inchid, pot pune pariu ca te retrag de la scoala si te tin acasa. Atunci nu o sa mai ai niciodata sansa de a o face, nu?
Adam inghiti in sec.
- Eu......
Jeff isi simti fratele tremurand.
- Linisteste-te Adam. La noapte. Trebuie s-o faci la noapte.
Adam isi pierdu, brusc, controlul.
- Daca tii atat de mult sa se intample, de ce n-o faci tu? rabufni el.
Jeff nu spuse nimic. Gandea cu repeziciune, intoarsera impreuna chestiunea pe toate fetele si petrecusera ore intregi aducand argumente pro si contra. In cele din urma, Adam fusese de acord ca el era cel care trebuia sa se duca. Acum dadea inapoi, inecandu-se ca tiganul la mal. Ei bine, asa ceva n-avea sa se intample. Prea era totul pus la punct. De data asta, nu-l va lasa pe Adam sa se poarte ca un las.
- O s-o faci, rosti, hotarat, intr-un tarziu, Jeff.
Vocea nu ii era decat o soapta furioasa, care il facu pe Adam sa simta furnicaturi pe spate.
- Daca n-o s-o faci, o sa te ucid cu mana mea, Adam. O sa gasesc eu o cale ca nimeni sa nu afle c-am fost eu. Si o sa ma asigur ca o sa te doara. Asta vrei de la mine? Sa te fac sa suferi?
Adam cazu, secerat, pe scaun.
- Nu, ingaima el. Si n-am spus ca n-o s-o fac. Doar....
Jeff nu-l lasa sa termine. Incepu sa-l intimideze, sa-l convinga, sa transfere propriile ganduri in mintea fratelui sau, asa cum facuse intotdeauna.
In final, tot ca intotdeauna, Adam incuviinta.
- Bine, rosti el, palid. O s-o fac la noapte. Asa ca lasa-ma sa ma pregatesc singur, in regula?
- Juri c-o s-o faci? ii ceru Jeff.
Adam isi ridica ambele brate si-si incrucisa degetele de la maini cu cele ale fratelui sau, asa cum se intamplase mereu de cand depasisera stadiul de bebelusi. Era un gest ce semnifica ca unul dintre ei ii facuse o promisiune sfanta celuilalt.
- Jur, declara el.
Jeff zambi, dar fara caldura.
- Bine, rosti el.
Porni spre usa. Ajuns acolo, se opri.
Se intoarse si-si privi fratele cu ochi lipsiti de orice expresie.
- Dupa aceea, o sa-ti iau eu jacheta de piele. Bine?
Adam ridica, indiferent, din umeri.
- Doar daca n-o s-o port cand plec, rosti el. Oricum, maine poti sa iei tot ce vrei. Va ramane totul aici.
Dupa cateva clipe de reflectie, Jeff vorbi din nou:
- Fii atent sa nu te razgandesti! Ne mai vedem noi.
Disparu si-l lasa pe Adam singur in camera.
- Daaa, replica Adam. Ne mai vedem noi.
Insa se intreba: Avea sa-l mai vada vreodata?
Probabil, nu?
Ce mai conta, insa?
Mai conta, cu adevarat, ceva?
In definitiv, nu-si amintea sa fi avut vreo zi in viata lui in care sa fi fost cu adevarat fericit. Jeff fusese mereu acolo, gandind pentru el, luand hotarari pentru el, spunandu-i ce sa faca. Si el intotdeauna il lasase sa faca asta.
Asa ca, oriunde s-ar fi dus la noapte, nu putea fi mai rau decat fusese aici.
La urma urmei, Jeff nu pleca cu el. Va fi, astfel, liber, cel putin o bucata de vreme.
Apuca de casca si si-o potrivi inca o data pe cap.
O clipa mai tarziu, se pierdu in lumea inchipuita de computer, o lume care nu era nici mai mult, nici mai putin decat o proiectie a senzatiei de a fi in interiorul aparatului, de a fi un electron bazaind intre circuite si explorand complexul univers de pe suprafata microprocesorului.
Asa ceva ar fi trebuit sa fiu eu, isi spuse Adam.
N-ar fi trebuit sa ma nasc niciodata.
Ar fi trebuit sa fiu altceva, ceva ce nu simte niciun fel de durere.
La noapte, reflecta el, frematand de anticipatie, voi fugi de durere. Si nu ma voi intoarce niciodata.
9.
Adam astepta in pat sa treaca o jumatate de ora de cand sunase stingerea. La ora unsprezece, se ridica din pat. Fara a aprinde lumina, isi trase rapid hainele pe el. Alese o pereche de blugi jerpeliti si o camasa de un rosu aprins, care nu-i placuse niciodata. Spre deosebire de Jeff, Adam nu acordase niciodata o prea mare importanta imbacamintii. Hainele nu erau decat marfa, iar marfa nu contase niciodata in viziunea lui. Singurul lucru care era relevant pentru el era universul din prorpiul lui creier si, o data ce-l va descoperi, si cel din computerul sau. Iar singura persoana de care tinea cont era Jeff.
Jeff.
Singurul om care il cunoastea mai bine decat se stia el insusi.
Persoana careia ii putea vorbi despre absolut orice.
Persoana de care fusese cel mai apropiat toata viata.
Si care il indeparta de langa el, la noapte.
Poate ca vor fi din nou impreuna, candva. Si asa va fi daca se va intampla cum gandea el ca va fi.
Asa crezuse intotdeauna in legatura cu actul pe care-l va executa la noapte.
Chiar si asta-seara, cand sosise ultima clipa, nu numi in niciun fel ceea ce avea sa se petreaca cu el.
Dupa ce se imbraca, se duce la computer si puse monitorul in functiune. Ecranul incepu sa lumineze stins in intuneric. Adam se aseza in fata tastaturii. Pe ecran aparu meniul principal, proiectat chiar de el. Adam se uita la el cateva secunde, apoi alese unul din programele utilitare de pe lista.
Incepu, cu regret, sa stearga toate fisierele de pe hard-disk-ul de 80 de megabiti. Dupa ce-si termina sarcina si sterse, unul cate unul, toate directoarele si subdirectoarele, privi in tacere noul arbore pe care nu se mai afla nimic, in afara de utilitarul pe care il folosea. Mai avea timp sa se razgandeasca. In definitiv, nu stersese decat prima litera a numelui fisierelor. Datele se aflau inca pe disc. Daca voia, putea sa le recupereze in cateva minute.
Ezita. In cele din urma, se hotari.
Miscandu-si rapid degetele, tipari comenzile de spalare a discului, prin care computerul avea sa treaca prin tot directorul radacina si sa retina numai un anumit numar de digiti preselectati. Computerul va repeta procesul de trei ori. Cand va termina, nu va mai ramane nimic in afara unicului program utilitar.
Va disparea totul. Se vor irosi toate programele pe care invatase sa le utilizeze in cei cinci ani de cand lucra la propriul lui computer. Se vor duce toate datele pe care le compilase, toate jocurile pe care nu numai ca le indragise, dar le remodelase dupa gustul lui, refacandu-le codurile, astfel ca nimeni in afara de el sa nu se poata juca cu ele.
Intr-un fel, era ca si cum isi stergea propria viata, astfel ca nimeni sa nu gaseasca niciun indiciu asupra motivul pentru care facuse ceea ce avea sa faca.
In definitiv, nu era treaba nimanui, era viata lui si putea face ce voia cu ea.
Computerul bazai incet, indicand ca-si terminase sarcina.
Adam scoase utilitarul din memorie. Cand aparu prompterul, tipari o singura linie:
C: ERASE*.*
Presa tasta de intrare. Pe ecran aparu o intrebare:
ARE YOU SURE? ALL YOUR FILES WILL BE ERASED.
O clipa, fu din nou tentat sa se razgandeasca. Oftand din adancul sufletului apasa tasta Y.
Cand intrebarea aparu din nou, dandu-i o ultima sansa de a-si schimba hotararea, presa din nou aceeasi tasta.
Peste o clipă, prompterul reapăru. Deşi computerul funcţiona încă, nu mai putea executa nimic. Adam îi lichidase orice posibilitate de a fi folositor. Nu mai era acum decât o memorie goală ce aştepta să fie repopulată cu date.
Câteva secunde, Adam continuă să tasteze, apoi stinse monitorul, lăsând camera din nou în beznă. Se duse în tăcere la uşă, o întredeschise şi se furişă în culoarul slab iluminat ce traversa etajul doi pe toată lungimea lui.
Holul era pustiu şi nu se auzea niciun sunet.
Păşi pe coridor, închizând uşa în urma lui. Sunetul discret al închizătorii i se păru a fi nefiresc de zgomotos. Încremeni, aşteptând ca uşile de pe sală să se deschidă şi ceilalţi copii să iasă, mânioşi, din camere.
Nu se întâmplă nimic.
Liniştea clădirii în înconjura ca un giulgiu.
Se opri o secundă în dreptul uşii lui Jeff. Să intre şi să-şi ia rămas bun de la fratele lui?
Nu.
Cel mai bine era să se topească în bezna nopţii.
Mergând tiptil, ajunse în capul scărilor largi, care spiralau până la parter, şi se opri să asculte.
Linişte.
Lumina candelabrului spânzurat în holul de la intrare fusese diminuată pentru regimul de noapte. Adam privi dedesubtul uşii biroului lui Hildie Kramer.
Era lumină înăuntru?
Nu fu sigur.
Coborî cările ţinându-se de zid, ca şi cum masa acestuia l-ar fi ascuns de orice privire care l-ar fi urmărit, aşteptându-l.
Ajunse, în sfârşit, la uşa de la intrare. Răsuci clanţa încet, temându-se că şi cel mai mic zgomot l-ar putea trăda. Deschise uşa doar atât cât să se strecoare afară. Ieşi pe verandă şi aşteptă în umbră până ce se asigură că nu se afla nimeni pe terenul din faţa imobilului. Într-un târziu, se repezi să traverseze pajiştea, furişându-se de la copac la copac, ca un mic animal care se teme să nu fie vânat. Abia după ce trecu de poartă îşi permise să respire uşurat.
După ce pulsul i se linişti, se topi în noapte. Simţea un fior sălăşluind în el, deşi era neobişnuit de cald afară.
Era însă hotărât.
Douăzeci de minute mai târziu, se afla în faţa casei în care crescuse. Era o clădire veche, acoperită cu şindrilă şi având două etaje, pe care părinţii o cumpăraseră când el avea numai doi ani. Situată în apropierea plajei ea era înconjurată de o pajişte care era mândria tatălui lui. De ambele părţi ale verandei din faţă creşteau tufişuri enorme de camelii. Privirea băiatului se opri asupra etajului doi şi, în special, asupra camerei care fusese odată a lui. Ştia că în acea încăpere mai erau încă o droaie de lucruri care îl aşteptau să revină.
De-acum aveau să aştepte o veşnicie. El n-avea să se mai întoarcă în această casă.
Un drăcuşor îl zgândări. Simţi, o clipă, apriga dorinţă de a intra şi de a o scula pe mama lui.
Poate ar fi trebuit să-i povestească ce avea de gând să facă......
Nu!
Îi răsunau încă în urechi ameninţările lui Jeff. În plus, Adam ştia cum va reacţiona maică-sa.
Va chema doctorul şi-l va închide undeva.
Suficient de departe ca să nu mai poată face ce voia.
Se îndepărtă de casă şi se duse în mica zonă comercială a oraşului, unde privi produsele expuse în vitrine. Nu dorea nici unul din ele şi nu avea să le ducă lipsa.
Continuă să meargă, privind îngrijorat în jurul său şi ascunzându-se în umbră de fiecare dată când de el se apropia o maşină. De acum nu mai putea fi prins. Era prea aproape de îndeplinirea ţelului.
Porni înapoi spre academie. Se mişca rapid. Simţea fiecare secundă care trecea. Ajunse la poartă, o depăşi, apoi o luă de-a lungul pajiştei, ţinându-se aproape de gard. Într-un târziu, se îndreptă spre reşedinţă.
Scruta ferestrele intunecate ale intregii cladiri, apoi isi indrepta atentia spre etajul patru, in directia ciudatei cupole, care semana cu o pasare incovoiata asupra prazii sale.
Prin ferestrele apartamentului se vedea lumina.
Privi tinta luminile, care scanteiau in noapte.
Restul academiei dormea.
Mai putin el.
Isi baga capul intre umeri, si is infunda mainile in buzunare.
Sosise timpul sa ispraveasca treaba.
Trenul se misca cu repeziciune pe sine. Nu era decat o locomotiva care tragea cateva vagoane goale si o platforma cu soldati. N-avea nicio oprire pe parcurs si nu avusese niciodata. Nu era decat una din obisnuitele curse saptamanale din Salinas, care trecea prin Santa Cruz.
N-avea decat un singur scop. De a mentine dreptul de folosire in favoarea companiei Barrington Western Railroad.
Era o cursa plictisitoare. Singura zona mai interesanta se intindea in lungul promonitoriului din nord. Acolo, trenul cobora incetisor cu spatele. Un membru al echipajului observa intotdeauna linia de pe platforma din spate si ii comunica, din timp in timp, mecanicului daca drumul era liber. Insa dupa ce ajungeau la capatul liniei, la patruzeci de mile de Barrington, si o porneau din nou, echipajul intra in amortire si mai degraba era tentat sa priveasca luna reflectata in mare, decat sa supravegheze sinele.
In definitiv, in cei douazeci de ani de cand efectua cursa, mecanicul n-avusese niciodata de semnalat superiorului sau vreun eveniment deosebit, in consecinta, nici in aceasta seara nu era foarte atent la ce se intampla in fata lui.
Oricum, n-ar fi avut nicio importanta. Cand vazu obiectul de pe linie, dupa o curba, fu oricum prea tarziu sa-l evite.
Totusi, el se napusti asupra franelor si-i striga pompierului:
- Isuse Cristoase! Un cretin si-a lasat un sac de gunoi pe linie!
Trenul incepu sa incetineasca. Franele scrasnira cand mecanicul apasa mai puternic pe pedala. Apoi, el isi dadu seama, in lumina lunii, ca obiectul nu era un sac de gunoi.
Era un om, incovoiat peste sine, cu spatele la tren.
Mecanicul trase de sirena. Noaptea fu sfasiata de un tipat strident, care sperie un stol de vrabii si le facu sa zboare din cuiburile lor, facute in copacii de langa calea ferata.
Persoana de pe sine nu se misca.
Mecanicul isi simti sudoarea curgandu-i pe tot corpul, cand realiza ce avea sa se intample si cand isi dadu seama ca nu va putea face nimic pentru a evita asa ceva. Inertia locomotivei Diesel era atat de mare incat, chiar daca ar fi blocat complet franele, masa imensa de otel ar fi continuat sa alunece, frecandu-se de sine si improscand scantei.
Dar asta n-ar fi fost suficient.
Trenul se apropie de obiect. Pierdea viteza cu fiecare secunda ce trecea. O clipa, mecanicul se ruga sa apara un miracol.
N-a aparut.
Locomotiva izbi persoana. Cand corpul fu proiectat in aer, mecanicul isi dadu seama ca era un baiat.
Un pusti, imbracat in blugi si camasa rosie.
Se trezi ca se intreaba daca nu cumva baiatul se imbracase intentionat in rosu, pentru ca sangele sa se confunde cu culoarea camasii.
Nu mai avea importanta. Forta loviturii il transformase, probabil, intr-o masa neidentificabila de carne si oase.
Din instinct, mecanicul se uita la ceas. Era aproape patru treizeci dimineata.
Mizerabila ora pentru a muri.
Cu toate ca era intuneric de nu se putea vedea nimic, Jeff Aldrich stia ca nu e singur in camera, incaperea era mare; atat de mare, ca nu-i putea simti peretii si tavanul, desi era sigur ca erau acolo.
In orice caz, putea sa-l simta pe celalalt in camera.
Adam.
Pierdut in intuneric, cautandu-l, inauntru se afla Adam.
Jeff isi chema fratele, dar nimeni nu-i raspunse.
Facu un pas inainte, ezitant, simtind intunericul, dar nu atinse nimic.
Striga.
- Adam? Hei, Adam, unde esti?
Desi urlase din toti bojocii, vocea lui paru slaba, strangulata. Cuvintele fura greu audibile, chiar si pentru el.
Simti cum, din bezna, il invaluie frica, il atinge; ii simti tentaculele ce il agata si il absorb in fiinta intunericului.
- Nu! gemu el. O sa-l gasesc. Trebuie sa-l gasesc.
Se lupa cu frica. Incerca sa fuga de ea, dar isi simtea picioarele impiedicate, de parca era prinse intr-un soi de noroi gros si ud sau intr-o mlastina de nisip miscator.
- Adam? Adam, n-am vrut! Iarta-ma, Adam!
Se elibera din noroi si apoi se trezi alergand cat putea de repede prin intuneric. Iar in jurul lui, bezna lua alt contur.
Nu mai era in camera. Era afara si totul parea diferit de cum fusese, desi arata la fel.
Iar el simtea ca se apropie de Adam!
In cele din urma, vazu inaintea lui un punct luminos.
Se napusti spre lumina. Ii disparu ultimul fior de frica. Inima ii batea nebuneste si picioarele il dureau din cauza efortului, dar nu putea incetini fiindca lumina era Adam. Daca ar fi putu ajunge la ea....
Atunci incepu sa capete forma. Nu mai era un punct, ci devenise un fascicul, care stralucea de undeva, de deasupra capului. Cand se uita in sus, nu put identifica sursa luminoasa.
In fascicul, insa, parand a fi suspendat in aer, statea Adam.
Se uita la el c ochi acuzatori.
Jeff se opri.
- Adam!
Scoase cuvintele nesigur pe el, pentru ca se schimbase ceva la fratele lui, ceva ce nu intelegea. Isi strecura mana in fasciculul de lumina, incercand sa-si atinga fratele. Dar mana ii disparu si Adam incepu sa rada.
- Credeai ca n-o s-o fac? rosti el. AI crezut ca o sa fiu las. Totdeauna ai crezut ca sunt un las.
Jeff simti ca-l inunda un val teribil de remuscare.
- N...nu! exclama el. N-am crezut asta. Eu.......
Dar era prea tarziu. Fasciculul luminos incepu sa scada in intensitate si imaginea fratelui sau incepu sa tremure. Apoi, incet, disparu. Cand muri ultima raza de lumina, Jeff striga inca o data numele fratelui sau.
- Adam!!!!
In camera de la etajul trei, Josh MacCallum era treaz. Statea intins, si asculta intunericul.
Se desteptase mai devreme, nu stia precis cand, cand auzise un sunet.
Nu-i luase mai mult de o secunda pentru a-si da seama ce fusese.
Acensorul, cu motorul lui zbarnaind si cusca zornaind pe ghidaj.
Ii venise instantaneu in minte povestea lui Jeff, si primul lui impusl fusese sa-si ascunda capul sub invelitoare incercand astfel sa estompeze sunetul din urechi. Dupa aceea isi dadu seama ce se intampla.
Era chiar Jeff, care se juca cu liftul in casa cuprinsa de intuneric si care radea pe-nfundate, fara indoiala, de spaima pe care o provoca.
Asa ca Josh se sculase, isi pusese pe el halatul, dupa care iesise pe hol, strecurandu-se de-a lungul coridorului in bezna pana ce ajunsese la putul ascensorului.
Putea inca sa auda sunetul masinariei.
Insa liftul nu se misca. Cand se zgaise sa vada ce era in golul putului, nu observase decat capacul custii, slab iluminata de candelabrul din hol.
Dintr-o data, sunetul incetase. Josh isi oprise respiratia. Ii fusese frica sa faca cea mai mica miscare.
Nu se intamplase nimic.
Continuase sa asculte cateva minute lungi cat o vesnicie, asteptand ca fantoma lui Eustace Barrington sa apara pe scari, plutind catre el in intuneric. Vazand ca nu se intampla nimic, s-a hotarat sa se intoarca in pat.
Ca sa stea treaz si sa asculte.
Auzi din nou sunetul liftului si se duse inca o data sa se uite.
Cusca era tot in fundul putului, unde fusese si mai devreme. Cu toate astea, acum era un sunet nou. Se intoarse in pat si se aseza in capul oaselor. Ce fusese?
Auzi, prin fereastra deschisa, o voce disperata care striga:
- Adam, vino inapoi!
Jeff! Era vocea lui Jeff!
Sari din pat si, imbracat numai in pijama, se napusti din camera alergand pe scari. Sarind cate trei trepte odata, ajunse la etajul doi la timp ca sa vada fete somnoroase care se zgaiesc la el.
- Ce e? intreba cineva. Ce s-a intamplat?
Josh nu raspunse. Continua sa alerge pe coridor pana la camera lui Jeff. Deschise cu violenta usa si aprinse lumina. Apoi se opri, holbandu-se in fata privelistii.
Jeff statea in capul oaselor in pat, palid. Corpul ii tremura din toate incheieturile.
In afara de draperiile care falfaiau usor in boarea care intra prin fereastra deschisa, care era tacuta si linistita.
- Jeff? rosti incet Josh. Ce s-a intamplat? Esti bine?
O clipa, Jeff nu spuse nimic, apoi reusi sa dea aprobator din cap.
- A.... am avut in cosmar. Era in legatura cu Adam. El... el plecase. Era ca si cum ar fi murit, sau asa ceva, si era vina mea.
- Isuse! exclama, stupefiat, Josh.
Jeff se scutura.
- A fost asa de real.
Era treaz de acum. Intregul corp ii era acoperit de o sudoare rece. Avea inca acel sentiment cumplit care-l coplesise cand isi strigase , pentru ultima oara, fratele.
- Ce se intampla? intreba Brad Hinshaw, intrand si el in camera. Il zari pe Jeff.
- Isuse! Omule, arati de parca ai vazut o stafie.
- C.... chiar a vazut una, murmura Josh. A visat ca Adam murise din vina lui.
- Rahat! exclama Brad.
Inainte insa de a mai apuca sa spuna ceva, altcineva intra in camera.
- Adam e aici?
Peste incapere se asternu o liniste de mormant. Cei trei se holbara unul la altul. Apoi Jeff se scula greoi din pat si se indrepta spre usa. Josh si Brad se retrasera instinctiv, inapoi, pentru a-l lasa sa treaca. Jeff iesi pe coridor, se duse pana in camera alaturata, ezita un moment, apoi intra inauntru.
Patul era gol, desi arata ca si cum s-ar fi dormit in el.
Toate obiectele lui Adam erau la locul lor obsnuit.
- P..... poate tocmai s-a dus la toaleta, sugera Brad Hinshaw.
Insa o noua voce interveni:
- Tocmai am fost eu acolo. E pustie.
Jeff fixa patul inca o clipa, apoi isi muta privirea spre computerul de pe birou. Ca in transa, se apropie de el si apasa butonul de punere in functiune a monitorului. O fractiune de secunda, straluci o lumina verde, apoi ecranul se lumina. Cateva clipe mai tarziu, langa prompter aparura, tiptil, ultimele cuvinte ale lui Adam. Se holbara toti la mesajul scris:
C: NIMENI NU MA INTELEGE. ASA CA E TIMPUL SA PLEC. MA DUC INTR-UN LOC MAI BUN SI MAI INALT
Cand intelese semnificatia cuvintelor, Josh simti ca-i vine rau. Fu instantaneu inapoi in timp, la inceputul saptamanii trecute, pe patul din camera sa, in Eden, cu cutitul de vanatoare in maini.
Degetele de la mana stanga atinsera, inconstient, cicatricele de la incheietura mainii drepte, singurele ramasite ale gestului pe care il facuse.
Intelese brusc de ce Adam se purta atat de ciudat in ultimele zile. Josh se gandise la moarte doar cateva minute, la furie. Spre deosebire de el, Adam planuise, probabil, totul timp de mai multe zile.
Planuise si se hotarase.
Dar ce facuse anume? Unde era?
- C.... ce-o sa faci? il intreba el pe Jeff.
Jeff se multumi sa se intoarca pe calcaie si sa plece. Cand parasi camera fratelui sau, in capul scarilor aparu Hildie Kramer.
Paru socata cand il vazu, dar ii vorbi cu o voce joasa si calma.
- Jeff? Vrei sa vii jos cu mine? Trebuie sa vorbesc cu tine in legatura cu ceva.
Un minut mai tarziu, stand pe canapea, in pijama, alaturi de Hildie, Jeff asculta in tacere cum ea ii spune ca tocmai fusese gasit cadavrul lui Adam.
- Era pe sinele de cale ferata, explica ea. Banuiesc ca s-ar fi putut sa fie un accident....
Vocea i se stinse. Strecura un brat in jurul umerilor lui Jeff.
- Nu! exclama baiatul, N-a fost un accident. A lasat un bilet de ramas bun pe computer.
Cateva secunde, Hildie nu spuse nimic. Apoi, rasufland adanc, rosti:
- Cred ca ar fi mai bine sa te duc la parintii tai.
Jeff nu spuse nimic. O lasa sa-l conduca inapoi in camera lui pentru a se imbraca. Cand incepu insa sa-si puna hainele pe el, visul ii reveni in memorie.
Deci ceea ce i-a spus atunci Adam era adevarat: nu s-a sustras.
Ciudat. Jeff se simtea mandru de fratele lui.
In acea clipa, stiu ca acesta era secretul lui, pe care nu-l va spune nimanui.
Niciodata.
10.
Chet Aldrich se destepta incetisor. Ochii lui cautara automat afisajul ceasului electronic de pe noptiera. Era sase fara treisprezece minute. Alarma fusese programata sa sune la sase si jumatate.
Chet se incrunta. Niciodata nu se trezise cu atat de multa vreme inainte ca alarma sa dea desteptarea; intotdeauna se trezea cu un minut inainte sa auda bipul ei iritant, astfel incat avea mereu ocazia sa o inchida.
Ceva insa ii deranjase somnul. Se uita pe fereastra pentru a privi cerul care incepuse deja sa se lumineze. Vreun tunet? Respinse ideea cand vazu luna, care statea inca spanzurata deasupra orizontului. Cand fu pe punctul de a se rostogoli la loc ca sa-si ingroape din nou capul in perna, auzi clinchetul soneriei de la intrare.
Ultimele ramasite ale somnului il parasira instantaneu. Se scula din pat si papai in jur in cautarea halatului. Il gasi, il trase pe el si-i arunca o privire Jeanettei, care dormea inca profund, ghemuita pe partea stanga, cu parul revarsat pe perna.
Clopotelul se facu din nou auzit. Chet se grabi sa coboare. Il cuprinse o prevestire rea. Cand cineva suna la usa la o ora atat de matinala era semn clar de vesti proaste.
...................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu