I.
PROLOG
Timmy Evans se trezi în umbră.
Beznă atât de adâncă încât nu putea distinge nimic.
Obscuritatea care-l înconjura pe Timmy, învăluindu-l într-o mantie atât de densă că se întreba dacă nu cumva imaginea vagă a lumii care plutea la marginea amintirilor lui nu era decât un vis.
Cu toate astea, Timmy era sigur că nu visa şi că lumina exista cu adevărat, simţea că undeva, mult în spatele opacităţii în care se găsea, era o altă lume.
Dintr-o dată a fost sigur că el nu mai făcea parte din această lume.
N-avea idee cât era ora, ce zi era, nici măcar în ce an se afla.
Era zi sau noapte.
Nu ştia.
Treptat, primele tentacule ale fricii începură să-i dea târcoale. Timmy începu să exploreze bezna din jurul său, încercând să apuce întunericul. Nu simţi nimic. Era ca şi cum propriile sale degete dispăruseră. Îşi împreună mâinile. În loc de aşteptata căldură a palmelor presate una peste alta, nu simţi nimic. Nu percepea absolut nimic.
Caracatiţa uriaşă a spaimei îşi strânse mai tare tentaculele în jurul lui. Mintea sa refuză panica, se retrase înapoi din faţa ei, încercând să se ascundă de întuneric.
Ce s-a-ntâmplat?
Unde se află?
Cum ajunsese aici?
Instinctiv, începu să numere:
- Unu, doi, trei, patru.....
Numerele mărşăluiau prin creierul său, dilatându-se pe măsură ce îşi asculta vocea interioară intonând discret cuvintele care însemnau pentru el tot ce era mai nepreţuit. Era aceeaşi voce pe care şi-o amintea din trecutul devenit deodată confuz, pe când era lumină şi se auzeau multe sunete.
Chiar şi atunci, înainte ca el să se deştepte în beznă, singurele care aveau importanţă pentru el, erau numerele.
Întotdeauna fusese aşa, de când era micuţ şi stătea întins pe spate, zgâindu-se la un obiect suspendat deasupra pătuţului său. Numerele întipărite pe acel lucru mobil însemnau de pe atunci ceva pentru el. Deşi fusese prea mic pentru a defini obiectul mişcător, amintirea imaginii acestuia îi era foarte clară.
- Unu, doi, trei, patru....
Lucrul acela colorat, suspendat cu un fir de tavan, se răsucea încet deasupra lui, în timp ce vocea din creier rostea răspicat fiecare număr pe măsură ce-l observa.
- Unu, doi, trei, patru.....
Mai târziu a văzut alt obiect, pe peretele de lângă el.
- Unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, unsprezece, doisprezece. Timmy Evans a învăţat să numere după bătăile pendulei, deşi n-avea nici cea mai mică idee despre ce era un ceas sau la ce servea el. Stătea toată ziua întins în pătuţ, cu ochii fixaţi pe ceas, numărând de fiecare dată când limba orologiului atingea o cifră.
Când a învăţat să meargă, a început să-şi contabilizeze paşii, spunând fiecare număr cu voce tare. Îşi număra paşii pe veranda casei părinteşti. Număra crăpăturile din trotuarul care separa curtea de şosea.
După ce părinţii l-au luat cu ei la biserică, număra geamurile locaşului şi coloanele care susţineau tavanul înalt. Număra panglicile orizontale ale jaluzelelor de la fereastra camerei lui şi rândurile ordonate de legume plantate de mama sa în grădiniţa din spatele casei.
Număra orice. Prin minte i se răsuceau şiruri nesfârşite de numere.
Numere care însemnau ceva.
Numere care însemnau ordine.
Numere care-i defineau universul.
Numerele îi umpleau mintea şi îl sufocau.
Ele erau prietenii şi jucăriile lui.
Le împreuna şi le separa, examinându-le, până ce a înţeles modul exact în care trebuiau folosite. Le multiplica, le diviza, le extrăgea rădăcina, le ridica la putere. Numerele au fost întotdeauna acolo, defilându-i prin minte chiar şi când a crescut şi a început să vorbească despre alte lucruri.
Încercă acum, în înfricoşătorul întuneric în care se deşteptase, să se joace încă o dată cu ele. Timmy o porni de la un milion. Îi plăcuse întotdeauna acest număr. Un unu cu şase zerouri după el.
Îl multiplică cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzeci şi nouă.
Multimplică apoi totalul cu nouă sute nouăzeci şi nouă de mii, nouă sute nouăzeci şi opt. Continuă aşa, numerele mărindu-se şi ocupând din ce mai mult spaţiu în creier.
Şi totuşi se găsea în întuneric. Încerca să se concentreze numai asupra numerelor, nepierzând niciodată controlul asupra totalului, dar bezna şi tăcerea îl împresurau încă.
Alungă cifrele în spatele minţii, lăsându-le să curgă, şi, cu jumătatea de creier eliberată încercă din nou să descopere unde era şi cum ajunsese aici.
Şcoala.
Fusese la şcoală înainte de a se deştepta în obscuritate. Era o şcoală drăguţă. Îi plăcea. Ceilalţi puşti erau aproape la fel de buni la cifre ca şi el. Era o şcoală simpatică, într-o casă mare, aşezată pe o pajişte largă şi umbrită de cei mai mari copaci pe care îi văzuse Timmy vreodată.
Copaci cu lemnul roşu.
Nu mai copaci atât de imenşi înainte ca părinţii să-l aducă aici.
Şi nici nu avusese prieteni. Prieteni, aşa, ca el, care să-şi folosească creierul într-un mod în care alţi copii nu o puteau face.
Acum însă i se întâmplase ceva.
Ce?
Încercă să-şi aducă aminte. Fusese în camera lui. Camera lui de la etajul trei. Dormea. Şi înainte de asta, a plâns.
Plânsese pentru că îi fusese dor de mama, de tata şi chiar de micuţul lui frăţior, pe care în realitate nu-l plăcea prea mult.
Plânsese până adormise, întrebându-se dacă a doua zi de dimineaţă îl va tachina cineva pentru că izbucnise în lacrimi în sufragerie şi fugise, pe scări, în camera lui, trântind uşa şi nelăsând pe nimeni înăuntru toată seara.
Apoi, cândva în noapte, se trezise şi auzise ceva.
Ce auzise? Timmy nu-şi aminti.
Se concentra mai mult şi îi apăru, foarte, foarte vag, o amintire. Un hârâit, ca al bătrânului ascensor care urca de la etajul întâi până la patru.
Apoi - nimic!
Până ce se trezise în întuneric.
Se trezise ca să descopere că nu era, în continuare, nimic.
Încercă încă o dată să apuce ceva cu mâinile, dar corpul refuză să răspundă; refuză chiar să înţeleagă comanda dată de creier.
Paralizat!
Întregul său corp era paralizat!
Panica stârnită îl acapara cu o forţă irezistibilă.
Ţipă.
Ţipă în tăcere.
Încercă să urle din nou când, în spatele umbrelor, începură să strălucească lumini scânteietoare, într-un spectru de culori pe care nu-l observase niciodată până atunci în viaţa lui.
În tăcerea din jurul lui izbucniră puternice sunete. Era o cacofonie de acorduri dizgraţioase ce săreau unele peste altele, precum strigătele sinistre ale sufletelor blestemate din iad.
Continuând să ţipe, încercă să se desprindă de luminile şi sunetele care-l asaltau. Încercă să se întoarcă în sine şi să se îngroape în numerele ce curgeau încă la periferia conştiinţei.
Era însă prea târziu.
Nu putu găsi cifrele. În locul lor găsi o bolboroseală fără sens.
Când atacul la adresa senzorilor lui ajunse la culme, Timmy Evans îşi dădu seama ce i se întâmplase. Atunci sosi însă ultimul moment. Luminile îl loviră încă o dată, cu o intensitate care îi sfâşie creierul, iar cacofonia sonoră îi zgudui din temelii mintea slăbită.
Într-o explozie de lumină, însoţită de uruitul a o mie de trenuri, Timmy Evans muri.
Muri fără a-şi aminti exact ce i se întâmplase.
Muri fără a înţelege cum şi de ce.
Muri când avea numai unsprezece ani.
Muri oribil.
1.
Prima zi de şcoală a fost mai rea decât crezuse, parţial din cauza vremii. Era una din zilele acelea minunate în care orice băiat normal de zece ani ar dori mai degrabă să fie afară, hârjonindu-se prin deşertul care înconjura Edenul, căutând insecte şi fluturi sau mulţumindu-se să urmărească cum se rotesc vulturi pe cer, căutând un stârv din care să se ospăteze. Dar Josh MacCallum nu era un băiat normal şi nimeni nu dădea vreun semn că ar fi intenţionat să-l facă să uite asta.
Nici măcar mama lui, care întotdeauna se lăuda cu el faţă de prietene, chiar şi când vedea cât de îngrozitor îl chinuie stânjeneala, de fiecare dată când ea le povestea cum sărise el peste clasele obişnuite.
"Să sară!"
Ca şi cum era o chestie extraordinară, ceva de care trebuia să se simtă mândru.
Numai că nu era plăcut, nu era plăcut deloc.
Însemna că erai un fel de om ciudat; suficient de bizar ca, în momentul când intrai în sala de clasă, în prima zi - clasă în care nu cunoşteai pe nimeni, pentru că toţi puştii cu care merseseşi la şcoală anul trecut erau în altă cameră, din altă clădire -, toţi să te privească fix, să înceapă să şuşotească între ei şi să se holbeze la tine.
Totul a început în acea dimineaţă, înainte de a se duce la şcoală, când a încercat să vorbească cu unul din viitorii colegi. S-a ciocnit cu Ethan Roeder la ieşirea din blocul cu apartamente urâte şi mici în care locuiau.
- Cum e doamna Schulze? întrebă el.
Ethan nici măcar nu catadicsi să-l privească.
- Ce-ţi pasă? Toti profesorii te iubesc, nu-i aşa?
Sentimentul de a fi respins îl arse pe dinăuntru şi-i aduse tot sângele în obraji. Ethan strigă apoi după nişte prieteni şi plecă fără a mai arunca o privire înapoi. Josh se lupta cu lacrimile. O secundă simţi o nevoie arzătoare să ia o piatră de pe jos şi s-o arunce înspre Ethan. Se stăpâni, îşi vârî mâinile în buzunarele pantalonilor şi porni să se târască pe străzile prăfuite spre adunătura de clădiri răscoapte de soare care se numea Eden Consolidated School.
Eden.
Chiar şi numele oraşului era o farsă. Descoperise, cu mult timp în urmă, că numele nu era decât un bluf publicitar, gândit de vreun individ interesat să prostească lumea, făcând-o să creadă că aici exista şi altceva în afară de cactuşi şi murdărie. Aşa cum se întâmplase cu Groenlanda, despre care citiseră că nu era decât o mare bucată de gheaţă şi care fusese numită aşa de vreun negustor, de mult pierit dintre cei vii, care sperase astfel va determina lumea să se mute acolo.
Bine că lumea nu s-a mutat în Eden, chiar dacă acest loc însemna California.
Oraşul părea trist aşa cum se simţea Josh. În timp ce se apropie de şcoală îi trecu prin minte s-o depăşească şi să se îndrepte spre autostradă, aflată la cinci mile traversând deşertul. Fu tentat să facă autostopul şi să plece altundeva. Poate la Los Angeles, unde locuia taică-său. Cel puţin acolo stătea când Josh a auzit ultima oară de el.
Tentaţia dură doar câteva clipe. Josh intră în clădirea din mijloc a şcolii, găsi clasa doamnei Schulze şi pătrunse înăuntru.
Păţi la fel ca ultima dată când a sărit o clasă.
Stătu afară până în ultima secundă posibilă. Când se strecură, în final, înăuntru, sperând că se va scurge neobservat până într-o bancă din ultimul rând, doamna Schulze îl recunoscu şi-i dărui un zâmbet larg şi vag ironic.
- Ei, ei, iată-l şi pe micul nostru geniu.
Josh se făcu mic, vrând parcă să dispară prin podea, dar dorinţa lui n-avu nici o şansă să devină realitate aşa cum nu se împlinise nici una din rugăminţile lui adresate, de-a lungul timpului, puterilor supranaturale care erau cu ochii pe el. Asta dacă exista vreo putere de acest fel. Decisese să se îndoiască de acest adevăr, impus în fiecare săptămână la Şcoala de Duminică.
Privi drept înainte. Ceilalţi copii, toţi mai mari cu doi ani decât el, se întoarseră să se zgâiască la el. Nu avu nevoie să se uite la ei ca să ştie care le era expresia de pe feţe.
Nu-l doreau printre ei.
Nu mai doreau să afle că el lua note maxime la toate testele, în timp ce ei puteau cu greu să răspundă la întrebări.
Înainte n-a fost atât de rău, până când a sărit pentru prima oară o clasă, cu doi ani în urmă.Atunci - lui Josh i se părea că trecuse o eternitate - restul copiilor erau de vârsta lui şi-i cunoştea de o viaţă. Avea şi un prieten foarte bun - pe Jerry Paterson - şi nimănui nu-i păsa că Josh lua întotdeauna cele mai bune note din clasă. Jerry îi spusese de mai multe ori:
- Cineva trebuie să fie cel mai bun. Cel puţin e bine că tu eşti acela şi nu vreo fată mută. Chiar dacă avea numai opt ani, Josh ştia că o fată deşteaptă nu putea fi mută.
Atunci a sărit peste o clasă prima dată. Până la mijlocul anului următor, Jerry avea un nou foarte bun prieten. Josh însă n-a găsit un altul.
Când ai nouă ani, un an înseamnă mult. Toţi băieţii din noua clasă aveau deja amici cu care să se înţeleagă şi nu voiau, cu siguranţă, un "bebeluş" prin preajma lor.
O vreme a sperat că va veni cineva nou în şcoală. A sperat degeaba - lumea nu venea în Eden; toţi încercau să plece de acolo.
Sărise acum din nou şi puştii din clasa lui erau cu doi ani mai mari ca el.
Putea să-i simtă - acum, când vocea profesoarei îi penetra gândurile - cum îl priveau; putea să le simtă ura înăbuşită.
Le auzi murmurele dezaprobatoare când îşi dădură seama că el nu acorda profesoarei nicio atenţie.
- Haide, Josh, insistă profesoara. Îţi aminteşti cu siguranţă data la care fortul Sumter a fost atacat, nu?
- 12 aprilie 1861, izbucni Josh. Două zile mai târziu, garnizoana fortului s-a predat şi a început războiul civil.
Murmurele încetaseră, dar Josh simţea priviri chiorâşe fixându-l din toate colţurile clasei.
Ce era atât de rău să fii deştept? Nu era vina lui că memora tot ce citea şi putea rezolva mintal probleme de algebră. Nu-şi fluturase mâna în semn de dispreţ pentru întrebare. Nu avea pretenţia că nimeni altcineva nu putea răspunde. În afară de asta, îşi petrecuse majoritatea verii citind cărţi despre istoria Americii şi de aceea i se păreau uşoare chestiunile pe care ceilalţi elevi nu erau capabili să le desluşească.
Avea să fie deci un alt an de nesfârşită plictiseală în clasă şi cumplită singurătate în afara ei.Când sună clopoţelul de prânz, Josh îşi făcu de lucru cu ghiozdanul până ce restul copiilor plecară. Se strecură apoi afară din bancă şi porni spre uşă. Înainte de a evada din clasă, vocea profesoarei îl opri:
- Josh?!
Nu se întoarse. Auzi paşii grei ai doamnei Schulze grăbindu-se către el pe intervalul dintre bănci. Când îi simţi mâna pe umăr, avu din nou acea dorinţă ca podeaua să se despice şi pământul să-l înghită.
- Am vrut doar să-ţi spun cât sunt de bucuroasă că te am anul acesta în clasa mea - rosti Rita Schulze. Ştiu că nu-ţi va fi uşor...
Înainte de a termina, Josh se răsuci pe călcâie şi o privi fix, cu ochii înlăcrimaţi.
- Nu, nu ştiţi! izbucni el.
Vocea îi tremura de emoţie.
- Nu ştiţi dacă îmi va greu sau uşor. Şi nici nu vă pasă! Tot ce vă interesează e să răspund la întrebările alea idioate!
Pierdu controlul lacrimilor şi vocea i se ridică.
- Asta sunt ele - idioţenii, idioţenii, idioţenii!
Smulgându-se de lângă profesoară, Josh se întoarse şi se împletici până în hol, care, din fericire, era pustiu, apoi fugi spre toaleta băieţilor, de la capătul culoarului.
Cinci minute mai târziu ieşi de acolo cu lacrimile şterse şi faţa spălată, şi scoase un suspin de uşurare când văzu că nu e nimeni în jur. Merse la dulăpiorul lui, îşi puse ghiozdanul înăuntru şi scoase de acolo pacheţelul învelit în hârtie maro care conţinea mâncarea sa de prânz. Când fu pe punctul de a închide cuşeta îşi schimbă intenţia; băgă mâna în ghiozdan de unde pescui "Mizerabilii", o carte pe care i-o dăduse mama lui cu o săptămână în urmă. Admiră coperta: avea un desen înconjurat de un chenar poleit, deşi ştia că nu era din piele adevărată.
De vreme ce ştia că va sta în cantină de unul singur la masă, putea încerca să citească câteva capitole.
Ajuns în sala de mese, se aşeză la rândul format în faţa liniei de autoservire, mişcându-se tăcut înainte până ce apucă o pungă cu lapte, apoi se îndreptă spre casieriţă.
- Ei bine, iată cine a venit! exclamă Emily Sanchez, zâmbindu-i călduros în timp ce taxă achiziţia băiatului. Deja într-a şaptea! Nu m-ar mira dacă la anul o să dai la liceu.
Josh reuşi să dea din cap aprobator, întinzând mâna spre a primi restul de la bancnota de un dolar pe care i-o dăduse casieriţei. Când îi puse monedele în palmă, Emily se aplecă înspre el şi-i şopti:
- Dacă te necăjeşte vreun copil să-mi spui, O.K.? Nu sunt chiar aşa deştepţi pe cât cred ei, corect?
Îi făcu conspirativ cu ochiul, dar Josh n-o văzu. Se întorsese deja, cu faţa în flăcări, căutând din ochi o masă goală în colţul cel mai îndepărtat. Nimeni nu îi vorbi cât timp el îşi croi drum spre masă. Simţea însă cum îl urmăreau toţi.
Se aşeză cu spatele la încăpere, hotărât să ignore restul copiilor, şi îşi desfăcu pacheţelul pentru a-şi scoate sandvişul cu unt şi brânză, ce constituia, invariabil, prânzul lui.
- Ştiu că nu e prea apetisant. Dar îţi face bine şi e tot ce-mi pot permite, îi explicase maică-sa când el se plânsese de monotonia mesei lui.
Aşa că îl mânca, zi după zi, de la un an şcolar la altul. Şi totuşi, astăzi nu era deloc sigur că va reuşi să-l înfulece pe tot.
Muşcă din el, mestecă şi încercă să înghită, dar îmbucătura i se opri în gât. Reuşi s-o desţepenească cu o înghiţitură zdravănă de lapte. Deschise cartea şi începu să citească. Se cufundă curând în povestea lui Jean Valjean, care tocmai fura un set de candelabre din argint de la preotul care îl găzduise.
Josh întoarse rapid paginile. Ochii săi mâncau textul şi devorau fiecare cuvânt. Simţea cum îl acaparează din ce în ce mai mult povestea. Dintr-o dată, fără vreun avertisment, cartea îi fu smulsă din mâini. Se uită, surprins, în sus şi-l văzu pe Ethan Roeder cum îi rânjeşte, ţinând cartea în aşa fel încât el să n-o poată recupera.
- Ce citeşti, deşteptule?
Vocea batjocoritoare îi izbi auzul.
Îşi împinse scaunul şi se ridică în picioare.
- E numai o carte. Dă-mi-o înapoi!
- De ce?
Ethan se îndepărtă dansând şi ţinând cartea astfel ca Josh sa nu mai ajungă la ea.
- Ce-o să faci? O să chemi vreun profesor? îl batjocori el.
- Dă-mi-o, se rugă Josh. Oricum nu ţi-ar plăcea!
Rânjetul batjocoritor al celuilalt se preschimbă în furie.
- Asta cine o spune? mârâi el. Crezi că sunt prea tâmpit ca s-o citesc?
Păstrând cartea la distanţă de eforturile zadarnice ale lui Josh de a o apuca, Ethan o deschise. Abia acum realiză că nu era în engleză.
- Pe dracu! ţipă el. Amărâtul ăsta citeşte în altă limbă!
- E în franceză, gemu Josh. Asta e limba în care e scrisă cartea. Aşa că dămi-o înapoi, bine?
Încercă din nou să apuce cartea, dar Ethan era prea rapid pentru el. Băiatul mai mare îl apucă pe Josh de braţ, strângându-l dureros. Degetele lui lăsară urme în carnea puştiului. Copiii de la celelalte mese priveau toţi confruntarea, dar nimeni nu schiţă vreun gest pentru a-l ajuta pe Josh. Înspăimântat, Josh aruncă o privire sălbatică în jur. Căuta o faţă prietenoasă, cineva care să-l ajute. Nimeni însă nu mişcă. În acea secundă îşi dădu seama că e complet singur şi ceva înăuntrul lui se frânse.
- Lasă-mă în pace, cretinule! urlă el.
Smucindu-se cu putere, îşi eliberă braţul. Apucă un scaun, încercând să îl azvârle spre Ethan. Acesta se feri, prinse scaunul de un picior şi-l smulse cu totul din mâinile lui Josh.
Descurajat Josh bâjbâi cu mâna la spate, simţi punga cu lapte şi îşi strânse degetele în jurul ei.
Când Ethan îşi luă avânt pentru a-i zdrobi faţa cu pumnul, Josh îi aruncă laptele în ochi. La una dintre mese se stârni un hohot de râs la vederea lichidului alb şiroind pe faţa lui Ethan şi care începuse să se prelingă pe cămaşă.
- Isuse! urlă, ca apucat, Ethan. De ce ai făcut asta?
- De ce nu mă poţi lăsa în pace? i-o întoarse Josh.
Josh se aplecă repede să-şi ridice cartea din balta de lapte în care zăcea pe podea.încercă să şteargă lichidul de pe paginile deja zbârcite, dar era prea târziu. O primise cu mai puţin de o săptămână în urmă şi era deja distrusă.
- Uită-te! ţipă el. Uite ce ai făcut din cartea mea!
Aruncă volumul ud spre Ethan Roeder. Când Josh era pe punctul de a sări asupra băiatului mai mare, din uşă se auzi o voce tunătoare.
- Gata, terminaţi!
Arnold Hodgkins era de prea multă vreme directorul instituţiei ca să nu ştie cum să calmeze rapid o dispută de la cantină. Făcu un salt croindu-şi drum prin mulţimea adunată în jurul celor doi băieţi. Îşi înfipse mâinile groase în umerii combatanţilor.
- Ajunge! Aţi priceput?
Josh tresări sub strânsoarea degetelor directorului, dar nu scoase o vorbă. Ethan Roeder aruncă o privire mânioasă spre Josh.
- Eu n-am făcut nimic! răcni el, cu vocea tremurând de furie. El a început! Noi doar stăteam aici şi el a aruncat laptele pe mine! Priviţi cămaşa mea! E îmbibată!
Josh deschise gura, înmărmurit de amploarea minciunii, dar, înainte să poată spune ceva, un alt băiat, Jose Cortez, se apropie de Ethan. Cei doi erau amici.
- E adevărat, spuse Jose cu privirea înfiptă în ochii lui Josh, ca şi cum abia aştepta o provocare. Ethan n-a făcut nimic. Josh s-a tâmpit. E nebun!
Josh îşi plimbă ochii de la o faţă la alta, sperând ca cineva - oricine - să spună adevărul. Dar toţi puştii adunaţi în jurul lui Ethan erau prietenii acestuia; doar erau din aceeaşi clasă, nu? Pe el, toţi îl urau deja. Ochii săi căutară mai departe prin cantină şi se fixară în final pe Jerry Peterson, care se urcase în picioare pe scaunul lui, aflat la o masă de lângă perete, încercând să urmărească conflictul din cealaltă parte a sălii şi comentându-l pentru prietenii din jurul său.
Cu doi ani în urmă, Josh fusese şi el la acea masă, alături de Jerry, hlizindu-se la fiecare glumă a amicului său. Acum, Jerry părea că nici măcar nu-l observă. Ochii lor se întâlniră o clipă, dar Jerry privi imediat în altă parte. Sări de pe scaun şi dispăru în spatele mulţimii de copii mai mari care îi înconjurau pe Josh şi pe director.
- Ei, ce ai de spus? îl soma directorul. Ce s-a întâmplat?
Josh negă, amărât, din cap.
- Stăteam liniştit, de unul singur, şi citeam. Ethan mi-a înşfăcat cartea şi n-a vrut să mi-o înapoieze.
- Oh, Jeez, gemu Ethan. La ce aş fi avut nevoie de cartea ta tâmpită? L-am întrebat numai ce citea şi a şi început să se stropşeacă, aşa cum face mereu!
- Ajunge! tună Hodgkins.
Privirea din ochii directorului îl somă pe Ethan să nu-şi forţeze prea mult norocul. Continuă, poruncitor:
- Roeder, tu şi Cortez o să curăţaţi mizeria! Fără comentarii! MacCallum, tu vii cu mine.
Josh încuviinţă din cap şi nu spuse nimic. Spăşit, el îl urmă pe director, pregătit deja pentru muştruluiala pe care avea s-o primească pentru dezordinea provocată.
Era clar că prima zi de şcoală a acestui an era mai rea decât prima zi a anului trecut. Şi situaţia nu avea să se îmbunătăţească.
2.
- O porţie de chili, fără lacrimi!
Brenda MacCallum auzi strigătul din bucătărie, dar nu putu face mai mult decât să dea uşor din cap. Încerca să ţină pasul cu comenzile celor patru oameni care voiau să servească prânzul.
Nu-i putea învinovăţi pe aceştia pentru starea ei nervoasă. Era ea de vină, cumva, că Mary-Lou se îmbolnăvise în acea dimineaţă, lăsându-le singure pe ea şi pe Annette să se descurce? Şi totuşi nu servirea înceată era de vină. Încercă să-şi ţină firea când unul dintre bărbaţi schimbă comanda pentru a treia oară. Când auzi, însă, vocea încărcată de sarcasm a lui Max,care voia să ştie dacă nu asurzise cumva dintr-o dată, simţi că explodează:
- Te aud, strigă ea. Dar n-am decât două mâini şi două picioare.
- Mai mult decât suficient după cum suntem serviţi pe aici, mormăi un individ.
Brenda strânse din dinţi şi nu scoase nicio silabă din cuvintele care îi stăteau pe vârful limbii. Se întoarse şi se îndreptă spre bucătărie. Mai avea numai patruzeci şi cinci de minute până când se va termina nebunia de prânz. Patruzeci şi cinci de minute până va găsi, în sfârşit, timp să se aşeze şi să bea o ceaşcă de cafea ca să-şi revină. Când trecu pe lângă casa de marcat, începu să sune telefonul. Brenda îl ignoră şi continuă să se deplaseze spre ghişeul de la bucătărie pentru a strecura comanda înăuntru şi a ridica cele trei vase cu chili, din care încă ieşeau aburi.
- La dracu, Brenda! mârâi Max. Crezi că clienţii îşi doresc mâncarea rece?
- În primul rând, dacă vor mâncare nu vin aici! Şi nu te răţoi la mine! Nu sunt d-alea cu care să-ţi permiţi aşa ceva.
Max deschise gura, gata să-i mai arunce o rafală de cuvinte, dar îşi zise că nu merită. "Şi are dreptate", reflectă Brenda în timp ce încerca să echilibreze mâna stângă, în care ţinea vasele cuchili, un coş cu pâine tăiată felii şi o farfurie cu brânză ce începuse deja să se îngălbenească - cu dreapta în care ţinea castroanele cu salată. Nu era ziua în care s-o presezi. Nu după acea dimineaţă, când a trebuit să-l convingă pe Josh să se ducă la şcoală şi când a avut de îngrijit şi colicile stomacale ale bebeluşului.
În drum spre masa la care îşi aşteptau prânzul trei femei - cu care Brenda fusese colegă de liceu cu zece ani înainte - ea aruncă o privire în oglindă şi simţi o clipă că se prăbuşeşte. Deşi avea aceeaşi vârstă cu fostele ei colege, părea cu cel puţin zece ani mai bătrână. Părul, pe vremuri o coamă bogată de şuviţe blonde, i se transformase într-o masă amorfă şi murdară, ce arăta de parcă n-ar fi fost spălată de o săptămână, deşi îl şamponase de dimineaţă, după ce Josh plecase la şcoală.
Pe faţă îi apăruseră primele riduri, deşi n-avea decât douăzeci şi opt de ani. Realiză brusc că nu fusese decât vina ei. In definitiv, ea luase decizia de a se mărita cu Buck MacCallum, în ciuda obiecţiilor mamei ei şi ale tuturor cunoştinţelor. Pe atunci însă Buck era chipeş şi ea drăguţă şi prea tânără ca să vadă altceva în afară de statura lui frumoasă şi de ochii lui căprui cu gene lungi. Avea să descopere imediat că ochii aceia nu scăpau niciodată vreo faţă drăgălaşă - sau chiar mai puţin drăguţă.
La un an după ce se născuse Josh, Buck şi-a luat zborul, plictisit de Eden, plictisit de a pompa benzină şi a regla carburatoare, plictisit de ea. Aşa că a trebuit să vină să lucreze pentru Max, luptându-se să câştige suficient pentru ea şi Josh.
Apoi, acum un an şi jumătate, se ciocnise, pentru prima oară de la terminarea liceului, de Charlie Decker, fostul ei coleg. A crezut atunci că problemele ei s-au terminat. Charlie oflatase, spunându-i că nu arată deloc altfel faţă de cum era cu nouă ani în urmă. I-a promis c-o ia şi pe ea şi pe copil la San Francisco de îndată ce îi va ieşi o afacere în care era angrenat. Au plănuit să se căsătorească. N-a avut nicio grijă când a rămas gravidă.
Până când l-a sunat pe Charlie în San Francisco să-i anunţe vestea cea bună şi i-a răspuns o femeie. O femeie care s-a dovedit a fi doamna Charlie Decker şi care era în postura asta de şase ani. Şi care i-a spus că, dacă îl voia pe Charlie, era bine venită, deoarece Brenda era a treia târfă ticăloasă care sunase în ultimul an pentru aceeaşi problemă. Tremurând din toate încheieturile, Brenda a închis telefonul şi şi l-a scos din minte pe Charlie Decker. N-avea niciun sens să-i spună că era însărcinată. Când s-a născut Melinda, i-a pus fetiţei numele MacCallum, gândindu-se că dacă acest nume fusese bun pentru ea şi Josh, putea fi la fel de bun şi pentru bebeluş.
A trebuit atunci s-o lase baltă cu întâlnirile şi să se preocupe serios de procurarea hranei.Vocea Annettei îi alungă amintirile tocmai când aşeza ultima comandă în faţa fostelor colege.
- Ce e cu tine, Brenda?
Anette avea un timbru poruncitor.
- Nu mă auzi? E Arnold Hotgkins la telefon şi vrea să-ţi vorbească! Acum!
Cele trei femei de la masă o priviră întrebător. Inima Brendei bătu mai tare. "Nu", îşi spuse şi porni în fugă spre telefon. "Nu încă. Nu din prima zi. Te rog?!" Dar inima îşi acceleră bătăile când auzi vocea directorului la celălalt capăt al firului.
- Alo, doamnă MacCallum.
Cuvintele erau pline de resemnare şi spuneau totul.
- Oh, Doamne! suspină ea. Ce a mai făcut Josh de data asta?
- A pornit o bătaie în cantină, răspunse Hodgkins. Pretinde că n-a fost vina lui, că stătea liniştit citind o carte şi că toţi ceilalţi l-au hărţuit.
- Iar ceilalţi spun că el era întărâtat, termină Brenda în locul lui, ştiind deja ce avea să urmeze. Sperase că după buclucul de anul trecut nu va mai avea probleme; că urmând povaţa conducerii de a-l trece pe Josh într-o clasă superioară, băiatul va fi suficient de ocupat, nemaiavând ocazia să-şi manifeste plictiseala în faţa întregii clase, stare generatoare de probleme şi tulburări. Ei bine, la revedere acestei speranţe.
- Cred că cel mai bine ar fi dacă aţi veni până aici - o povăţui Hodgkins. Nu vorbeşte delocşi refuză să se întoarcă în clasă.
Brenda scrută mesele ocupate din cafenea, apoi se uită din nou la ceas. Îl văzu pe Max cum se uită mânios la ea din bucătărie. Când privirile li se încrucişară, el îi făcu semn cu capul către comenzile care soseau mereu prin uşiţa de la ghişeu. Ea îşi cântări posibilităţile, apoi hotărî.
- Domnule Hodgkins, nu pot veni chiar acum. Sunt în mijlocul îmbulzelii de la ora prânzuluişi una din fete n-a venit azi. Max e deja mânios pe mine şi dacă plec acum o să mă concedieze. Nu-l puteţi duce în bibliotecă sau altundeva? Măcar pentru o oră?
Vocea căpătase deja o notă plângăreaţă. Întoarse instinctiv spatele zonei în care se servea masa şi, implicit, ochilor iscoditori ai fostelor colege. Din fericire, directorul păru c-o înţelege. Aproape surprinzător, îl auzi că e de acord:
- În regulă. O să-l ţin în biroul meu. Încercaţi să veniţi până într-o oră, da? Am o întâlnire cu administratorul şef al şcolii şi n-am intenţia să întârzii.
- Mulţumesc, domnule Hodgkins. O să ajung într-o oră acolo, vă promit.
Închise telefonul şi alergă spre ghişeu. Annette încerca să facă faţă avalanşei de comenzi. Max era ocupat cu grătarul pentru friptură şi stătea cu spatele la ea.
- Probleme? o întrebă Annette.
Brenda încuviinţă, apoi i se adresă lui Max:
- Va trebui să mă învoiesc pentru o oră după ce terminăm cu prânzul. E-n legătură cu Josh....
Max îi aruncă o privire acidă. Pusese la fript nişte carne pentru o duzină de hamburgeri. Strecură lopătica de apucat carnea sub unul din ei şi-l întoarse cu o smucitură bruscă.
- Cum se face că are întotdeauna probleme când eşti de serviciu?
Brenda trase adânc aer în piept. Simţea o aprigă dorinţă să-i arunce în faţă că Josh nu avea decât zece ani, că toţi copiii aveau probleme şi că această chestiune o afecta material la fel demult ca şi pe el. "Dar, cine ştie, poate vrea să-mi plătească ora în care voi lipsi", se gândi ea."Ăsta da început!" Preferă să tacă. Nu-i fusese uşor să găsească slujba asta; era şi mai greu să găsească alta.
Annette îi simţi disperarea şi îi zâmbi încurajator.
- Hei, ia-o mai uşor. Poţi să lucrezi două ore mâine seară în locul meu şi asta nu ţi-o spun pentru că bacşişurile sunt grase la prînz. Fă ce ai de făcut şi lasă-l naibii pe Max, bine?
- Bine, fu de acord Brenda, strâmbându-şi buzele când ridică alt grup de comenzi şi se îndreptă către o masă de lângă fereastră. Numai că a-l da naibii pe Max nu era un răspuns, pentru că nu el era problema. Problema era Josh şi n-avea nici cea mai mică idee ce putea face.
La unu treizeci, majoritatea meselor, mai puţin două, se goliră şi fură rearanjate pentru adolescenţii care veneau acolo după şcoală. Brenda îşi scoase şorţul şi îl atârnă de unul din cârligele din capătul bucătăriei, unde se aflau şi vestiarele. Ochii mereu mânioşi ai lui Max o priviră când ea porni către uşă.
- Ai de gând să pleci cu uniforma pe tine?
- E vorba numai de o oră, Max. Doar nu dispar toată după-amiaza să mă duc la dans.....
Privi la rochia de nailon roz ce avea fusta prea scurtă şi continuă:
- Şi dacă m-aş duce, n-aş purta chestia asta împuţită.
- "Chestia asta împuţită" m-a costat cincisprezece dolari, grohăi Max. Şi nu sunt obligat să vă dau uniforme, să ştii. Dacă puştiul ăla vomită pe ea..
- Oh, pentru numele lui Dumnezeu, Max! Nu poţi să fii om măcar pentru cinci minute? John nu se simte rău, el e doar....
Ezită, căutând cuvintele potrivite, însă Max interveni:
- Da, da, ştiu. E prea deştept pentru a-i fi bine, nu? Cu toate că dacă era aşa de-al dracu', învăţa până acum să evite buclucul. Să te întorci aici într-o oră, ai înţeles?
- Ok, replică Brenda.
Luă replica lui ultimă ca pe o aprobare de a nu-şi schimba hainele. Se grăbi spre uşa din spate. Căldura toridă o făcu să transpire instantaneu, lipindu-i rochia de trup. Se strecură la volanul vechiului ei Chevrolet.
Motorul gemu descurajand când introduse cheia în contact. Brenda înjură printre dinţi.
- Te rog, te rog, murmură ea, răsucind de cheie o dată şi încă o dată şi rezistând tentaţiei de a apăsa pedala de acceleraţie până la fund. Măcar de data asta, nu mă părăsi. Tocmai când bateria era pe punctul de a muri, motorul tuşi brusc apoi începu să sforăie. Ţinând piciorul pepedală, Brenda se întinse spre geamul portierei din spate şi manipula maneta pentru a-l coborî, apoi se aplecă spre cea din dreapta ei. Era înţepenită în poziţia închis, dar ea încerca mereu în speranţa că va da un miracol şi peste maşina asta hărtănită.
N-avu noroc.
Merse cu spatele, din parcare până pe drumeag. Câteva clipe mai târziu era pe Strada Principală, îndreptându-se spre şcoală. Eden Consolidated, o adunătură de tot râsul de clădiri făcută din chirpici, se afla la marginea oraşului. În spatele ei nu era decât deşertul arid, întrerupt doar de lanţul muntos care se vedea ca prin ceaţă din cauza smogului dens ce provenea din Los Angeles, oraş aflat la două sute de mile distanţă.
Brenda conduse încet. Voia să răsufle câteva minute înainte de a da cu ochii de Arnold Hodgkins. Rezistă tentaţiei de a se autolamenta. Dintr-o dată, îşi aminti un film vechi cu Bette Davis. Care era numele lui? Bette era ospătăriţă într-o cafenea jegoasă din deşert şi, de jur împrejur, nu era niciun orăşel, nici măcar unul pricăjit ca Edenul. Davis n-avusese decât osingură aventură cu un poet care nu ţinea cu adevărat la ea. "Cel puţin eu am fost îndrăgostită de câteva ori", reflectă Brenda cu sinceritatea şi umorul negru care o însoţiseră uneori înmomentele mai grele din viaţă, chiar dacă asta era o laşitate." Şi am doi copii care nu sunt, cu siguranţă, laşi! De fapt, unul din ei e un geniu. Şi nu murim de foame, avem unde locui, iar lucrurile ar putea sta mai prost."
Spre surprinderea ei, când parcă maşina şi se îndreptă spre biroul directorului, se trezi că fredonează ceva ininteligibil. Curajul o părăsi însă când îşi zări fiul şezând într-o rână, pescaun, în colţul biroului directorului, cu ochii săi căprui şi mari, adânci ca ai lui taică-său, uitându-se îmbufnat la ea.
- Ha, uită-te la tine! rosti Brenda. Dacă mai stai mult aşa o să te cocoşezi.
- Cui îi pasă? se răţoi Josh, continuând să stea în aceeaşi poziţie.
- Mie, de exemplu, îi răspunse Brenda. Şi până nu te aşezi ca lumea n-o să te ascult.
Josh făcu o strâmbătură în semn că nu credea deloc că ea avea să-l asculte, dar se aşeză corect pe scaun.
- Ethan a fost, începu el. El a început. Nu făceam decât să citesc "Mizerabilii" şi a venit şi mi-a smuls cartea. N-a vrut să mi-o dea înapoi, aşa că am aruncat laptele spre el.
Privirea Brendei se mută spre Arnold Hodgkins.
- Ce spune Ethan Roeder despre povestea asta? Directorul ridică din umeri şi-i făcu semn Brendei să ia loc.
- Exact ceea ce bănuiţi - că el n-a făcut nimic. După Ethan, Josh n-a avut niciun motiv să arunce cu punga cu lapte în el.
Dădu din cap descurajat.
- Din nefericire, nu ştiu ce pot să fac. Toţi ceilalţi îl sprijină pe Ethan.
- Dar e ridicol, izbucni Brenda. Ethan e cu doi ani mai mare decât Josh. Are cel puţin zece kilograme în plus şi e cu opt centimetri mai înalt. Nu-mi pasă de alte probleme pe care Josh le-ar putea avea, dar prost nu e. Nu s-ar bate cu cineva atât de solid ca Ethan!
Mâinile directorului se despărţiră într-un gest de neputinţă.
- Încercaţi să vă calmaţi, doamnă MacCallum. Nu iau partea nimănui - pur şi simplu transmit ce mi-au spus ceilalţi copii. Nu e prima dată când primesc plângeri în legătură cu faptul că Josh se comportă violent fără a fi provocat. Din păcate, ăsta nu e singurul episod pe care trebuie să-l discutăm împreună azi.
Brenda ezită. Indignarea i se micşorase.
- Vreţi să spuneţi că mai e ceva? întrebă ea.
Hodgkins îşi muşca, stânjenit, buza de jos.
- În timpul pauzei de prânz a venit aici Rita Schulze. Se pare că a avut o mică ciocnire cu Josh imediat după orele de dimineaţă.
Brenda îşi întoarse ochii spre fiul său. Josh se roti pe scaun.
- N-a vrut să mă lase în pace, se plânse el. De fiecare dată când întreba ceva mă punea pe mine să răspund de parcă aş fi fost cine ştie ce atotştiutor. Ceilalţi copii mă priveau şi vorbeau despre mine şi....
Se opri când văzu supărarea din ochii mamei sale.
- Aşa că ai fost necioplit cu profesoara ta şi ai aruncat cu laptele în Ethan, nu? Aşa e?
- Nu!
- Nu mă minţi, Josh. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat.
- Dar ţi-am spus, mami! N-am făcut nimic! Josh privi de jur împrejurul camerei, ca şi cum căuta o portiţă de evadare. Brenda îl apucă de bărbie şi-l forţă să se uite în ochii ei.
- Ăsta e adevărul, Josh?
Tăcut, Josh, încuviinţă. După o secundă, Brenda lăsă mâna să-i cadă şi se întoarse încetişor spre director.
- Ce o să facem? - întrebă ea. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi anul trecut. Bill Cooley îl evidenţia mereu pe Josh în faţa clasei, de parcă toţi ar fi trebuit să fie la fel de deştepţi ca şi el. Nu era drept nici pentru ei şi, cu siguranţă, nici pentru Josh.
Pe faţa directorului se citi şi mai mult neajutorarea.
- E o situaţie dificilă, admise el cu multă aversiune. Dar.....
- Dar nu trebuia să-l săriţi din nou peste o clasă, îi tăie Brenda vorba, mânioasă. Trebuia să-l lăsaţi cu colegii lui.
Hodgkins dădu, încăpăţânat, din cap.
- Nu e asta problema! Problema e că nu avem niciun fel de programe pentru copii ca Josh. Şcoala e încă prea mică şi resursele prea limitate.
Brenda îl privi ţintă pe director.
- Şi ce trebuie să fac? Să-l iau pe Josh de la şcoală? Nu e vina mea că şcoala e prea slabă pentru el.
Hodgkins se aplecă luând de pe birou o broşurică.
- N-am spus că a fost vina dumneavoastră, doamnă MacCallam, şi îmi cer scuze dacă s-a dedus asta din vorbele mele. Faptele sunt însă fapte. Nu prea mai putem face multe pentru Josh pe aici. El are nevoie de programe speciale, de profesori antrenaţi special pentru asta şi de copii la fel cu el.
Ochii săi erau fixaţi pe prospectul din mână, care îi sosise cu o săptămână în urmă, însoţit de o scrisoare imprimată pe calculator şi adresată "personal", în care se sugera ca Josh să fie un cursant al şcolii descrise în broşură. Iniţial, le lăsase deoparte pe amândouă, fiind sigur că solicitarea nu fusese făcută decât în urma rezultatelor testelor de inteligenţă pe care toţi copiii din Eden le dăduseră primăvara trecută. După incidentul din cantină însă studiase cărticica cu multă atenţie.
- Ce vreţi să spuneţi? Credeţi că ar trebui, pur şi simplu, să-mi strâng lucrurile şi să plec înaltă parte? Dar credeţi că pot aşa ceva? Şi chiar dacă aş putea, unde să mă duc? Cum să găsesc şcoala de care vorbiţi?
Înainte de a continua, Hodgkins îi întinse broşura.
Provenea dintr-un loc care se numea Academia Barrington. Pe coperta de hârtie era imprimată o schiţă a unui bloc înconjurat de o peluză largă, presărată cu pini masivi. Brenda privi uluită desenul, apoi se uită la director.
- Ce e asta? N-arată deloc a şcoală.
- Nici nu e, replică Hodgkins. E o instituţie particulară destinată copiilor talentaţi. Se află în nord la.....
Brenda nu-l lăsă să termine. Se ridicase deja în picioare, cu ochii în flăcări.
- Şcoală privată? tună ea. De unde să iau bani pentru şcoală privată? Eu sunt chelneriţă. Nu primesc decât salariul minim şi bacşişurile, iar în Eden, nu înseamnă mare lucru! De când s-a născut Melinda a trebuit să apelez la hrană din conserve!
Făcu o pauză pentru a se lupta cu lacrimile ce dădeau să ţâşnească. Apoi continuă cu toată demnitatea de care mai era în stare:
- O să am o discuţie cu Josh şi fiţi sigur că, de acum înainte, o să-i intre minţile în cap. V-aş fi recunoscătoare dacă i-aţi face pe ceilalţi copii - şi pe profesori - să se comporte astfel încât el să nu se mai simtă un proscris! Haide, Josh.
Arnold Hodgkins sări în picioare şi înconjură rapid biroul:
- Aşteptaţi, doamnă MacCallum. Trebuie să mai discutăm ceva. Dacă v-aţi calma şi...
Era însă prea târziu. Brenda, cu Josh de mână, era deja în holul de la intrare.
O secundă, Hodgkins se gândi să se ia după ea, dar decise apoi că starea femeii nu era potrivită pentru a-i mai spune ceva. Problema lui Josh MacCallum putea să aştepte; preşedintele consiliului de administraţie însă, nu.
Brenda conduse în tăcere de-a lungul periferiei mizerabile a oraşului către clădirea părăginită în care locuia. Simţea supărarea lui Josh, dar făcea tot ce putea ca s-o ignore. Când băiatul vorbi, ştiu că trebuia să răspundă.
- Nu trebuia să vorbeşti despre mine ca şi cum nu aş fi fost acolo, rosti el.
O secundă, Brenda crezu că nu-şi mai poate ţine lacrimile. Îşi puse mâna pe genunchiul puştiului.
- Îmi pare rău, spuse ea. Cred că m-am supărat pe domnul Hodgkins aşa de tare că am uitat, pur şi simplu, că erai acolo şi ascultai.
- Mă rog, eram. Şi am auzit tot ce ai spus. Şi nu e drept, mami. Chiar că n-am făcut nimic. Brenda trase adânc aerul în piept.
- Nu spun că ai făcut ceva, dragostea mea. Dar dacă toţi ceilalţi copii....
- Sunt toţi nişte mincinoşi! răcni Josh, nemaiputându-şi înfrâna mânia. Cum de nimeni nu mă crede? Nu e drept!
Băgă mâna în ghiozdan, scoase cartea pe care o citea în cantină şi începu să-i smulgă filele,una câte una. Coborî geamul de la portieră şi aruncă paginile pe fereastră, în deşert. Brenda le văzu cum zboară în spatele maşinii.
- Josh? Ce faci? Ştii cât m-a costat cartea asta? A trebuit s-o comand tocmai de la Los Angeles!
- Nu-mi pasă! strigă el. Urăsc cartea, urăsc şcoala, îi urăsc pe doamna Schulze şi pe domnul Hodgkins, şi pe toată lumea! Urăsc totul!
......................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu