XVIII.
Fusese o miscare absolut stupida, care il insultase pe Lamond si ii infuriase pe ceilalti judecatori, care nu-i acordau prea mare credit venerabilului.
Lamond cuprinse cu privirea sala suprapopulata si exclama:
- Dumnezeule! Sunt incantat sa vad cat interes trezeste ceea ce se va-ntampla astazi, aici, dar tin sa remarc cu toata sinceritatea ca este vorba doar de o audiere oarecare referitoare la o cerere cat se poate de obisnuita.
Apoi privi cele doua tabere: Foltrigg statea in mijlocul unui grup de sase asistenti, in timp ce Upchurch avea langa el doi avocati si doi functionari.
- Curtea este gata sa discute cererea de amanare prezentata de inculpatul Barry Muldanno. Curtea ia act de faptul ca procesul este prevazut sa aiba loc peste trei saptamani. Domnule Upchurch, dumneavoastra ati inaintat cererea, asa ca aveti cuvantul. Va rog sa fiti cat mai scurt.
Si spre surprinderea tuturor, Upchurch fu intr-adevar foarte scurt. El se multumi sa aminteasca ceea ce stia, de altfel, toata lumea despre defunctul Jerome Clifford, precum si faptul ca procesul era prevazut sa inceapa la Tribunalul federal din St. Louis peste exact trei saptamani. Upchurch fu cat se poate de fluent si se vedea de la o posta ca se simtea ca acasa in sala de judecata complet straina. Amanarea era absolut necesara, explica el cu multa abilitate, deoarece el, Willis Upchurch, avea nevoie de timp ca sa se pregateasca pentru ceea ce avea sa fie, fara indoiala, un proces foarte lung. Discursul sau dura fix zece minute.
- De cat timp aveti nevoie? il intreba Lamond.
- Domnule judecator, eu am o agenda extrem de incarcata pe care as fi chiar bucuros sa v-o arat. Deci eu cred ca sase luni ar fi un termen cat se poate de rezonabil.
- Multumesc. Doriti sa mai adaugati ceva?
- Nu, multumesc, domnule judecator.
Avocatul se intoarse la locul sau chiar in clipa in care Foltrigg se ridica si se apropie de podiumul pe care se afla jiltul judecatorului; ajuns in locul dorit, procurorul arunca o ultima privire pe insemnarile pregatite cu grija si se pregati sa-si inceapa discursul, dar Lamond i-o lua inainte.
- Domnule Foltrigg, cu siguranta ca nu negati nevoia apararii de a dispune de mai mult timp de pregatire, data fiind noua situatie?
- Nu, domnule judecator, nu neg asa ceva. Cred insa ca termenul de sase luni este prea lung.
- Si dumneavoastra ce perioada ati propune?
- O luna sau doua, pentru ca vedeti, domnule judecator, eu......
- Domnule Foltrigg, n-am de gand sa stau aici ca sa va ascult ciorovaindu-va pentru doua, sase, trei sau patru luni. Din moment ce sunteti de acord ca interlocutorul are dreptul la o amanare, atunci am sa examinez chestiunea si am sa fixez procesul in functie de programul meu.
Lamond stia ca Foltrigg avea nevoie de amanarea asta mai mult decat Muldanno, dar ca nu-si putea permite sa o ceara. Justitia trebuie sa fie intotdeauna pe picior de atac, iar procurorii sunt incapabili sa spuna ca au nevoie de mai mult timp.
- Pai, da, domnule judecator, zise Foltrigg cu voce tare, dar noi suntem de parere ca amanarile inutile trebuie evitate. Cauza aceasta s-a lungit deja prea mult.
- Domnule Foltrigg, vreti sa spuneti cumva ca aceasta curte isi taraste picioarele?
- Nu, domnule judecator, inculpatul este cel care face asa ceva. Pana acum a depus cele mai frivole cereri cunoscute in jurisprudenta americana ca sa blocheze acest proces. A incercat toate tacticile posibile, a.....
- Domnule Foltrigg, domnul Clifford a murit şi nu mai poate să depună nicio cerere. Inculpatul are acum un nou avocat care, după cum văd, a depus o singură cerere.
Foltrigg simţi că-ncepe să fiarbă; nu se aşteptase să câştige ceva în cursul acestei audieri, dar nici nu se aşteptase să primească asemenea şuturi.
- Aveţi ceva relevant de spus? întrebă domnul judecător, ca şi cum Foltrigg n-ar fi spus încă nimic important.
Procurorul nu răspunse şi se întoarse ca o furtună la locul său. O prestaţie demnă de milă. Pentru atâta lucru, ar fi putut să trimită foarte bine şi un subaltern.
- Altceva, domnule Upchurch? întrebă Lamond.
- Nu, domnule.
- Foarte bine. Vă mulţumesc tuturor pentru interesul arătat. Îmi pare rău că audierea a durat atât de puţin. Poate că data viitoare situaţia va fi alta. Noua dată fixată pentru proces va fi comunicată în curând.
Acestea fiind zise, Lamond se ridică la numai câteva minute după ce se aşezase şi dispăru prin aceeaşi uşă laterală prin care intrase.
Foltrigg şi Upchurch ieşiră din sală în urma reporterilor şi se îndreptară în direcţii opuse, cu intenţia vădită de a convoca conferinţe de presă ad-hoc.
29.
Cu toate ca Slick Moeller povestise in articolele sale despre revolte ale detinutilor din inchisori, despre violuri si batai si cu toate ca te aflase intotdeauna pe terenul sigur de dincolo de gratii, ziaristul nu vazuse niciodata cu proprii sai ochii interiorul unei celule. Si cu toate ca gandul la aceasta stare de fapt nu-i dadea pace, Moeller reusea sa-si pastreze sangele rece, abordand aerul sigur de sine al omului perfect increzator in stipularile amendamentului intai al Constitutiei. Era incadrat de doi avocati, armasari de rasa exceptional platiti, apartinand unei firme cu o suta de angajati care se ocupa, de cateva decenii, de afacerile trustului de presa "Memphis Press". De doua ore incoace, avocatii respectivi il tot asigurau ca, pentru Slick, Constitutia Statelor Unite ale Americii nu era numai un prieten cat si un scut de aparare. Reporterul purta blugi, o jacheta tip safari si bocanc militari - intruchipare perfecta a ziaristului ce trebuia sa faca fata intemperiilor.
Harry nu era insa impresionat defel de imaginea pe care incerca sa o impuna despre sine aceasta gura mare si rea a presei locale. Tot atat de putin impresionat era si de cei doi oratori republicani cu sange albastru si ciorapi de matase, care nu mai batusera niciodata inainte la usa acestei sali de judecata. De fapt, Harry era extrem de suparat. Statea acolo, in jiltul de pe podium si recitea pentru a mia oara articolul semnat de Slick in editia de dimineata a ziarului. Revazu de asemenea cazuri de aplicare a amendamentului intai referitoare la ziaristi si la confidentialitatea surselor lor. Si Harry facea toate astea pe-ndelete, dandu-i ocazia lui Slick sa transpire din abundenta.
Usile erau incuiate, si Grinder, aprodul prieten cu Slick, astepta nervos langa podium. Alti doi aprozi stateau chiar in spatele ziaristului si al avocatilor lui, conform intructiunilor speciale date de insusi domnul judecator. Atitudinea sigura, gata de interventie a celor doi oameni in uniforma il irita destul de mult pe reportersi pe insotitorii lui care incercau totusi sa se stapaneasca.
Masina de stenografiat se afla in grija aceleiasi grefiere care aborda o fusta si mai scurta decat cea din ziua precedenta. La masuta mai restrasa sedea aceeasi batrana ursuza ce rasfoia cu sarg un exemplar din "National Enquirer". Toata lumea era in asteptare. Ceasul arata doisprezece si jumatate si, ca de obicei, planificarea infatisarilor inscrise pe rol ramasese cu mult in urma. Marcia pregatise chiar si sendvisul cerut de Harry pentru pauza dintre audieri. Urmatoarea audiere era cea pentru cazul Sway.
Domnul judecator isi sprijini coatele pe masa si isi indrepta privirea severa spre Moeller ale carui saizeci si cinci de kilograme reprezentau cam a treia parte din greutatea onorabilului Harry Roosevelt. Apoi dadu drumul unui "sa se consemne" rastit in directia stenografei. Cu tot sangele lui rece, Slick tresari puternic sub sfichiuirea acestor prime cuvinte si se aseza mai drept pe scaun.
- Domnule Moeller, te-am adus aici pe baza unei citatii deoarece ai incalcat prevederile Codului statului Tennessee referitoare la confidentialitatea procedurilor din acest tribunal. Acest lucru este deosebit de grav pentru ca subiectul principal il constituie securitatea si sanatatea unui copil. Din nefericire legea nu prevede pedeapsa penala pentru asemenea cazuri ci le plaseaza in domeniul actelor reprobabile.
Ajuns in acest punct al micului sau discurs, Harry isi scoase ochelarii si incepu sa-i curete cu batista.
- Acum, domnule Moeller, reveni Harry asemenea unui bunic suparat pe nazdravaniile nepotului, oricat de mult m-a deranjat articolul dumitale, mult mai tare ma irita faptul ca aceasta informatie ti-a fost data de cineva de-aici. Cineva care s-a aflat ieri chiar in aceasta sala. Sursa asta a dumitale ma ingrijoreaza in mod deosebit.
In clipa aceea, Grinder se sprijini de perete, apasandu-si cu toata puterea gambele de zidul rece, doar asa putea sa opreasca tremurul ingrozitor care-i cuprinsese genunchii. Evita din rasputeri sa-l priveasca pe Moeller; facuse primul infarct cu numai sase ani in urma si daca nu se controla, cel de-al doilea avea sa fie cu siguranta si ultimul.
- Domnule Moeller, te rog sa te asezi pe scaunul rezervat martorilor, il invita Harry. Simte-te ca acasa.
Ritualul juramantului fu dus la indeplinire de batrana cea morocanoasa, apoi Slick se aseza picior peste picior, cautand nervos privirea incurajatoare a avocatilor. Cei doi isi indreptasera privirile in alta parte. Grinder ramasese cu ochii tinta in tavan.
- Domnule Moeller, din clipa asta te afli sub prestare de juramant, ii reaminti Harry ziaristului imediat dupa ce acesta ridicase mana si jurase sa spuna adevarul si numa adevarul.
- Da, domnule, confirma Slick, incercand fara convingere sa-i zambeasca uriasului de la inaltimea podiumului ce domina minuscula sala de judecata.
- Dumneata ai scris articolul aparut in ziarul de azi-dimineata sub numele dumitale?
- Da, domnule.
- L-ai scris singur sau te-a ajutat cineva?
- Domnule judecator, eu am scris fiecare cuvant, daca asta vreti sa stiti.
- Intr-adevar, asta voiam sa stiu. Deci, in cel de-al patrulea paragraf al articolului dumneata ai scris - si te citez - "Mark Sway a refuzat sa raspunda la toate intrebarile referitoare la Barry Muldanno si Boyd Boyette" - am incheiat citatul. Dumneata ai scris asta?
- Da, domnule.
- Ai fost cumva prezent in aceasta sala ieri, cand l-am audiat pe copil?
- Nu, domnule.
- Te aflai undeva, in interiorul acestei cladiri?
- Aaa, da, domnule. Doar nu este interzis, nu?
- Fara comentarii, domnule Moeller. Eu sunt cel care pune intrebarile si dumneata este cel care raspunde la ele. Intelegi sensul acestei relatii?
- Da, domnule, zise Slick, care-si implora din priviri avocatii sa intervina, dar acestia erau adanciti in lectura unui materiale foarte interesant. Slick se simti dintr-o data singur.
- Deci nu ai fost prezent aici. Atunci, domnule Moeller, de unde stii ca baiatul a refuzat sa raspunda la intrebarile mele despre Barry Muldanno si Boyd Boyette?
- Am o sursa.
pana in momentul acela, Grinder nu se gandise niciodata la sine insusi ca la o "sursa"' el era doar un aprod prost platit ale carui date esentiale erau o uniforma, un pistol si nenumarate facturi de platit. Ba era si pe punctul de a fi dat in judecata pentru cartea de credit a nevesti-sii. Grinder ar fi vrut sa-si stearga fruntea de borboanele de transpiratie care o inundasera, dar ii era prea frica sa se miste.
- O sursa, repeta Harry, imitandu-l pe Slick. pai sigur ca ai avut o sursa, domnule Moeller. Mi-am imaginat ca asta a fost, ca doar dumneata nu te aflai in sala. Cineva ti-a spus despre ce s-a vorbit in timpul audierii, deci este clar ca ai avut o sursa. Ei, acum problema este, cine a fost sursa?
Imediat ce Harry pusese intrebarea, avocatul mai carunt se ridica iute de pe scaun, incercand sa intervina. Era imbracat in "uniforma" standard a angajatilor marilor firme de avocatura - costum negru stralucitor, camasa alba ca zapada, cravata de culoarea rosie taiata chiar la mijloc de o dunga galbena teribil de indrazneata, pantofi negri. Numele lui era Alliphant si in mod normal nu putea fi vazut pe culoarele tribunalelor.
- Domnule judecator, daca-mi permiteti!
Harry se stramba ca intepat de un ac si isi intoarse incet privirea de la martor; gura ii era usor deschisa, ca si cum aceasta intrerupere indrazneata l-ar fi socat la culme. Privirea lui incruntata de fixa asupra lui Alliphant, care repeta:
- Daca-mi permiteti, domnule judecator.
- N-ai mai participat la procedurile mele, domnule Alliphant, nu-i asa? rupse Harry tacerea care se lasase in sala, parand sa dureze la nesfarsit.
- Nu, domnule, raspunse avocatul ce continua sa stea in picioare.
- Sunt convins. Nu intra in traseele tale obisnuite. Cati avocati lucreaza la firma dumitale, domnule Alliphant?
- O suta sapte, conform ultimelor date.
Harry fluiera si-si clatina surprins capul.
- Multi! Este vreunul dintre ei care sa aiba de-a face din punct de vedere profesional cu Tribunalul pentru minori?
- Sunt convins ca unii dintre colegii mei se ocupa si de asemenea cazuri, domnule judecator.
- Poti sa-mi dai vreun exemplu?
Drept raspuns, Alliphant isi vari mana in buzunarul pantalonilor, pe cealalta plimband-o nervos pe carnetul de insemnari de pe masa. Era clar ca n-avea ce sa caute aici; lumea lui era cea a consiliilor de conducere si a documentelor groase de un deget, a onorariilor grase si a dejunurilor elegante. Alliphant devenise bogat pentru ca factura trei sute de dolari pe ora, asemenea altor treizeci de colegi. Iar prosperitatea firmei sale se baza pe faptul ca alti saptezeci de angajati primeau cincizeci de mii de dolari pe an, ca sa factureze de cinci ori pe-atat. Aparent, prezenta lui in aceasta sala se datora pozitiei de consilier juridic principal al trustului de presa caruia ii apartinea ziarul; in realitate insa, niciun alt angajat specializat in litigii al firmei respective nu se simtite in stare sa ia parte la o audiere anuntata cu numai doua ore inainte de momentul inceperii.
Harry nu simtea decat dispret pentru Alliphant si toti cei de teapa lui. Nu avea deloc incredere in tipii astia care lucrau in tot felul de corporatii si care paraseau cladirile cu multe etaje unde li se aflau birourile, pentru a se amesteca cu plebea numai in cazuri de extrema urgenta. Erau cu totii aroganti si innebuniti de teama de a nu-si murdari cumva mainile.
- Stai jos, domnule Alliphant, zise Harry, impungand aerul cu degetul in directia avocatului. In sala mea de judecata nu se sta in picioare. Asaza-te!
Consilierul isi relua, stanjenit, locul la masa rezervata reprezentantilor ziarului.
- Ei, si-acum, ce doreai sa-mi spui, domnule Alliphant?
- Domnule judecator, ma opuneam acestor intrebari, la fel cum ne opunem si audierii domnului Moeller al carui articol este protejat de amendamentul intai al constitutiei prin prevederile referitoare la libertatea cuvantului. Astfel......
- Domnule Alliphant, sunt convins ca ati citit acea sectiune din textul legii referitoare la audierile cu usile inchise in chestiunile legate de minori.
- Da, domnule, am citit-o. Si, sincer vorbind, domnule judecator, am multe neclaritati in privinta ei.
- Asa, care va sa zica! Purcede, te rog.
- Da, domnule. Dupa parerea mea, sectiunea respectiva, asa cum este ea redactata, este neconstitutionala. Iata, am aici cateva cazuri din care......
- Neconstitutionala, zici? il intrerupse Harry, ridicand din sprancene.
- Exact, domnule, raspunse avocatul cu hotarare.
- Domnule Alliphant, stii cumva cine a redactat textul sectiunii despre care vorbim?
Avocatul se intoarse spre colegul sau, ca si cum acesta ar fi avut ceva informatii in legatura cu subiectul in discutie, dar acesta clatina din cap.
- Eu l-am redactat, domnule Alliphant, preciza Harry cat se poate de tare. Eu. Al dumneavoastra, sincer. Si daca ai fi cat de cat la curent cu legea referitoare la minori in acest stat, ai sti ca eu sunt expertul in materie pentru ca eu am scris legea. Ei, acum ce mai ai de zis?
- Slick Moeller simti ca aluneca de pe scaun. Din experienta lui bogata in ale tribunalelor, ziaristul stia ca atunci cand judecatorii furiosi sareau la avocati, cei care sufereau erau clientii respectivilor avocati.
- Susţin că este neconstituţională, domnule judecător, răspunse vitejeşte Alliphant.
- Află, domnule Alliphant, că nu intenţionez să mă lansez acum într-o polemică interminabilă despre amendamentul întâi. Dacă nu-ţi convine legea, n-ai decât să faci apel ca să încerci s-o schimbi, pe cuvântul meu că nu mă interesează, în clipa asta, când ar fi trebuit să-mi iau prânzul, tot ce mă interesează este ca clientul dumitale să-mi răspundă la întrebare, şi zicând aceasta, Harry se întoarse spre ziarist. Prin urmare, domnule Moeller, care este sursa pe informaţiile căreia ţi-ai bazat articolul?
Grinder simţi că-i vine să vomite şi încercă să se stăpînească vârându-şi degetele mari sub centura din talie şi apăsându-şi disperat stomacul. Moeller era renumit, ce-i drept, pentru faptul că îşi proteja întotdeauna sursele, dar cine ştie...
- Nu pot să dezvălui sursa informaţiilor mele, răspunse Slick pe un tom dramatic, asemenea unui martir aflat în faţa morţii, iar Grinder răsuflă uşurat
- Doamne, cât de frumos sunaseră cuvintele acelea!
- Domnule Moeller, găsesc că te faci vinovat de sfidarea acestei curţi şi pentru asta vei merge la închisoare, zise Harry, făcându-le imediat un semn celor doi aprozi aşezaţi în spatele avocaţilor.
Când se văzu încadrat de cei doi oameni înarmaţi, Slick privi înnebunit în jur, ochii lui implorând ajutor.
- Domnule judecător, interveni Alliphant, ridicându-se pe negândite de la locul lui, noi ne declarăm împotriva acestei situaţii! Nu puteţi...
Dar Harry se adresă mai departe celor doi aprozi, ignorându-l complet pe avocat. Duceţi-l la închisoarea orăşenească. Fără tratament special, fără niciun fel de înlesniri, îl veţi aduce înapoi luni pentru o nouă audiere.
Fără să mai stea pe gânduri, cei doi îi puseră reporterului cătuşele şi îl luară pe sus.
- Fă ceva! striga acesta cuprins de disperare către Alliphant care îi dădea înainte cu "Asta este o încălcare a libertăţii cuvântului, domnule judecător; nu puteţi face aşa ceva!"
- Ba uite că fac, domnule Alliphant, strigă la rândul său Harry. Şi dacă nu te aşezi imediat pe scaun, ai să nimereşti în aceeaşi celulă cu clientul dumitale.
Lovitura îşi atinse ţinta şi avocatul se prăbuşi pe scaun.
Şi în timp ce Slick Moeller era scos pe uşa sălii de judecată, Harry găsi de cuviinţă să mai adauge un praf de sare pe rană:
- Domnule Moeller, dacă citesc în ziar un singur rând scris de dumneata cât timp te afli în închisoare, te las să stai acolo o lună de zile. M-ai înţeles?
Dar pe Slick corzile vocale nu-l mai ascultau. În schimb Alliphant îşi regăsi aplombul şi strigă cât îl ţinu gura:
- Vom face recurs, Slick. Să nu-ţi faci griji! Vom face recurs.
Dianne Sway stătea pe unul din scaunele grele, din lemn, care se aflau în camera martorilor B, şi în timp ce-şi strângea la piept fiul cel mare, privea cu ochii pierduţi razele de soare ce se strecurau printre jaluzelele rupte şi prăfuite. Lacrimile se opriseră, dar cu toate acestea nu-şi găseau cuvintele şi tăceau amândoi. După cinci zile şi patru nopţi de izolare involuntară în clinica de psihiatrie, Dianne se simţi la început extraordinar de fericită că în sfârşit revenea în mijlocul oamenilor. Numai că în ultimele zile fericirea se administra în doze atât de mici încât acum tânjea după camera lui Ricky de la spital. Pe Mark îl văzuse, îl strînsese în braţe, plânsese împreună cu el şi de aceea ştia că băiatul era în siguranţă. În situaţia lor, aceasta era tot ce-şi putea dori ca mamă.
Tânăra femeie nu mai avea încredere nici în instincte, nici în judecata sa. Cele cinci zile petrecute într-o izolare aproape completă făcuseră să-i dispară orice urmă de simţ al realităţii. Seria neîntreruptă de şocuri pe care o suporta de cinci zile încoace o epuizase fizic şi nervos. Medicamentele care o ajutau să doarmă, să se trezească şi să trăiască îi blocaseră mintea, astfel încât viaţa ei era constituită în momentul de fată din secvenţe disperate care nu se legau între ele. Creierul îi funcţiona, dar cu o viteză îngrozitor de redusă.
- Vor să plecăm la Portland, zise ea, mângâindu-şi fiul pe braţ.
- Reggie ţi-a spus, nu-i aşa?
- Da. Ieri am stat de vorbă. Zice că acolo e un spital bun pentru Ricky şi că putem să luăm totul de la capăt.
- Sună bine, dar mă şi sperie chestia asta, mami.
- Şi pe mine mă sperie, Mark. Pentru că nu vreau să trăiesc toată viaţa uitându-mă mereu cine este în spatele meu. Am citit o dată o poveste despre un tip care i-a ajutat pe cei de la FBI împotriva Mafiei şi pe care federalii l-au ascuns, exact aşa cum vor să facă şi cu noi. Mi se pare că n-a durat decât doi ani până când Mafia a dat de el şi l-a aruncat în aer cu maşină cu tot.
- Mi se pare că am văzut filmul.
- Nu pot să trăiesc sub o asemenea ameninţare, Mark.
- Putem să ne luăm o altă rulotă?
- Cred că da. În dimineaţa asta am vorbit cu domnul Tucker care mi-a spus că asigurarea pe rulota veche este foarte bună şi că are deja una nouă pentru noi. Şi mi-am păstrat şi slujba. Ştii, mi-au trimis cecul cu salariul chiar azi-dimineaţă.
Gândul la cartierul de rulote şi la reluarea plimbărilor împreună cu prietenii readuse un zâmbet pe chipul băiatului. Acum ajunsese să-i fie dor până şi de şcoală.
- Mark, oamenii ăia omoară, nu glumesc.
- Ştiu. M-am întâlnit cu ei.
- Ce-ai făcut? întrebă Dianne după o secundă de pauză.
- Mi se pare că am uitat să-ţi spun şi asta.
- Aş vrea să aflu despre ce este vorba.
- Păi, s-a-ntâmplat acum vreo două zile, la spital. Nu mai ţin minte ce zi era, că s-au amestecat aşa de rău toate, începu Mark, apoi respiră adânc şi povesti despre întâmplarea din lift cu omul cu şişul şi fotografia de familie. În mod normal, orice mamă s-ar fi speriat, dar pentru Dianne nu era vorba decât de încă un eveniment adus în viaţa lor de această săptămână oribilă.
- De ce nu mi-ai spus nimic până acum?
- Pentru că n-am vrut să te necăjesc.
- Ştii, poate că dacă mi-ai fi spus totul chiar de la început nu ni s-ar mai fi întâmplat toate necazurile astea.
- Nu sări la mine, mami, că nu cred că mai rezist.
Cum nici ea n-ar fi rezistat, Dianne renunţă la muştruluială. În clipa aceea, se făcu auzită o uşoară bătaie în uşă şi Reggie intră în încăpere.
- Trebuie să mergem, zise ea. Ne aşteaptă judecătorul.
Când ieşiră pe culoar fură întîmpinaţi de doi aprozi care îi însoţiră până în sala de judecată.
- Eşti nervos? îl întrebă Dianne pe Mark.
- Nu, mami. Nu este mare lucru audierea asta.
În momentul în care intră în sală, Harry muşca dintr-un sandviş şi răsfoia în acelaşi timp dosarul Sway.
Fink, Ord, şi Baxter McLemore, procurorul de serviciu pentru Tribunalul pentru minori, se aşezaseră la masa ce le fusese rezervată şi acum stăteau tăcuţi, supuşi şi plictisiţi, aşteptând ceea ce cu siguranţă avea să fie o scurtă apariţie a puştiului în faţa judecătorului. Fink şi Ord erau din nou captivaţi de picioarele şi fusta grefierei, a cărei siluetă era de-a dreptul înnebunitoare - talie îngustă, sâni sănătoşi, picioare suple. Fata era singurul element cu adevărat înviorător din această sală amărâtă şi Fink se văzu nevoitsă recunoască faţă de el însuşi că fata fusese prezentă în gândurile lui şi ieri, în timpul zborului spre New Orleans, şi astăzi, pe tot parcursul călătoriei spre Memphis. Şi într-adevăr nu se înşelase. Fusta ajunsese până la jumătatea coapsei şi îşi păstrase tendinţa de a aluneca milimetru cu milimetru pe picioare în sus.
Harry îşi întoarse privirea spre Dianne, oferindu-i tinerei femei cel mai frumos zâmbet al său: ochii îi erau plini de căldură, iar dantura perfectă.
- Bună ziua, doamnă Sway, o salută el plin de blândeţe.
Drept răspuns, Dianne dădu uşor din cap şi încercă un zâmbet timid.
- Mă bucur foarte mult să vă cunosc deşi îmi pare rău că a trebuit să vă întâlnesc în asemenea circumstanţe.
- Mulţumesc, domnule judecător, îi spuse ea încetişor omului care îi trimisese fiul la închisoare.
Apoi Harry îşi îndreptă spre Fink privirea devenită dintr-o dată dispreţuitoare:
- Sunt convins că toată lumea este la curent cu ceea ce a apărut în dimineaţa asta în "Morning Press". Este vorba de un articol efectiv fascinant despre audierea de ieri şi ţin să vă informez că cel care a scris articolul este acum la închisoare. Intenţionez să merg mai departe cu investigaţiile în acest caz şi sunt convins că am să descopăr fisura.
La locul lui de lângă uşă, Grinder simţi că i se face din nou greaţă.
- Şi când se va-ntâmpla lucrul ăsta, am de gând să aranjez persoana respectivă foarte bine, pentru că a sfidat Curtea. Prin urmare, doamnelor şi domnilor, vă sfătuiesc să vă ţineţi gura şi să nu suflaţi nimănui nicio vorbă. Şi-acum, domnule Fink, spuneţi-mi unde este domnul Foltrigg?
De data aceasta Fink răspunse, rămânând ţeapăn pe scaun.
- Este la New Orleans, domnule judecător. Am aici o copie după citaţie, aşa cum aţi cerut.
- Perfect, vă cred pe cuvânt, domnule Fink. Madame Clerk ai grijă, te rog, ca martorul să depună jurământul.
Iar madame Clerk îşi azvîrli braţul în sus şi i se adresă lui Mark pe un ton răstit:
- Ridică mâna dreaptă.
- Poţi să te aşezi, îi zise apoi Harry băiatului, care rămăsese stânjenit în picioare, încadrat de Reggie şi de Dianne. Mark, am să-ţi pun aceleaşi întrebări ca şi ieri, okay?
- Da, domnule.
- Înainte să moară, domnul Clifford ţi-a vorbit despre un domn pe nume Barry Muldanno?
- Nu răspund la această întrebare.
- Domnul Clifford ţi-a vorbit cumva despre asasinarea lui Boyd Boyette?
- Nu răspund la această întrebare.
- Domnul Clifford ţi-a spus ceva despre locul în care se află cadavrul lui Boyd Boyette?
- Nu răspund la această întrebare.
Harry puse punct şirului de întrebări şi pentru câteva secunde îşi îndreptă atenţia asupra însemnărilor din carnetul aflat în faţa lui pe masă. Dianne nu mai îndrăznea nici să respire şi se mulţumea să-l privească pe Mark.
- Totul este, okay, mami, îi şopti băiatul, încercând s-o liniştească.
- Domnule judecător, zise el apoi cu voce tare şi sigură. Vă rog să înţelegeţi că refuz să vă răspund la întrebări din aceleaşi motive ca şi ieri. Pur şi simplu de frică, asta este tot.
Harry făcu semn din cap că înţelege situaţia, dar chipul îi rămase impenetrabil.
- Aprod, du-l pe Mark în camera martorilor şi stai cu el acolo până când terminăm, ordonă el cu un glas în care nu se simţea nici supărarea, nici satisfacţia. Are voie să stea de vorbă cu mama înainte de a fi dus înapoi la centrul de detenţie.
Deşi îşi simţea genunchii de vată, Grinder reuşi să-l scoată pe Mark din sală.
- Ei, şi-acum să trecem la partea care nu se mai consemnează. Madame Clerk, domnişoară Gregg, sunteţi libere să vă luaţi prânzul, zise Harry, desfăcându-şi roba; ultima propoziţie nu era nici pe departe o rugăminte, ci un ordin ce nu suferea amânare - judecătorul dorea cât mai puţine urechi prezente în încăpere.
Cele două femei se conformară imediat şi senzaţionalele picioare ale domnişoarei Gregg i se arătară lui Fink în toată splendoarea. Inima procurorului îşi suspendă pentru o clipă bătăile. Umăr lângă umăr, Fink şi Ord o urmăriră cu gurile căscate cum se ridică, îşi ia poşeta şi iese cu un pas mândru din sala de judecată.
- Poţi să aduci acum FBI-ul, domnule Fink, rupse Harry vraja şi imediat îşi făcură apariţia McThune şi un K.O. Lewis stors de oboseală; cei doi se aşezară în spatele procurorilor.
Lewis, un personaj important pe al cărui birou din Washington zăceau o mulţime de hârtii importante ce-şi aşteptau rezolvarea, se întrebase de mii de ori în ultimele douăzeci şi patru de ore de ce dracu' venise la Memphis. Evident, faptul că directorul Voyles ţinuse ca el să fie prezent la toată afacerea asta clarifica extraordinar chestiunea priorităţilor.
- Domnule Fink, înainte de începerea acestei audieri, mi-aţi spus că vreţi neapărat să-mi vorbiţi de o anumită problemă.
- Da, domnule. Ea vă va fi prezentată de domnul Lewis.
- Domnule Lewis, te rog să fii cât mai scurt.
- Da, domnule judecător. Problema este următoarea. De câteva luni de zile îl supraveghem foarte strict pe Barry Muldanno şi aşa se face că ieri am reuşit ca prin mijloace electronice să asistăm la o conversaţie între Muldanno şi Paul Gronke, conversaţie care a avut loc într-un bar din Cartierul Francez al New Orleans-ului. Şi eu cred că ar fi bine să auziţi şi dumneavoastră despre ce au discutat cei doi.
- Ai la dumneata banda cu înregistrarea?
- Da, domnule.
- Atunci dă-i drumul, zise Harry pe care dintr-o dată nu-l mai preocupa trecerea timpului.
McThune asamblă la iuţeală casetofonul şi miniboxa pe masa procurorilor, iar Lewis introduse caseta în aparat.
- Prima voce pe care o veţi auzi este cea a lui Muldanno, a doua este cea a lui Gronke, explică el asemenea unui chimist aflat în plină experienţă de laborator.
Orice mişcare îngheţă în mica sală de judecată care se umplu în minutele următoare de vocile inegale dar foarte clare ce se revărsau din boxă. Conversaţia fusese înregistrată până în cele mai mici detalii: sugestia lui Muldanno de a-l lovi pe băiat şi îndoielile lui Gronke referitoare la posibilitatea de a pătrunde în centrul de detenţie; apoi ideea de a lovi în mama sau fratele puştiului şi protestele lui Gronke legate de uciderea unor persoane nevinovate; pe urmă propunerea lui Muldanno de a o ucide pe avocată şi hohotele de râs ce însoţiseră remarca referitoare la urmările minunate pe care această lovitură le-ar avea asupra tagmei avocăţeşti; modul lăudăros în care Gronke descrise felul în care aranjase rulota familiei Sway; şi în sfîrşit planurile de a monta microfoane în telefoanele avocatei chiar în noaptea aceea.
Un vânt îngheţat suflă peste toţi cei prezenţi în încăpere. Fink şi Ord ascultaseră deja înregistrarea cu pricina, aşa că fură mai detaşaţi. Reggie închise ochii în momentul în care cei doi luară în zeflemea cu atâta nepăsare propria ei asasinare. Spaima paralizase orice mişcare a lui Dianne. Harry rămăsese cu ochii lipiţi de boxă de parcă prin ea ar fi putut efectiv să vadă feţele celor doi criminali, şi când înregistrarea ajunse la sfîrşit, îi ceru lui Lewis să o mai pună încă o dată.
Ascultând banda a doua oară, începură să-şi iasă din amorţeală. Dianne tremura şi Reggie o strângea de mână, încercând în acelaşi timp să-şi ţină firea, deşi uşurinţa cu care cei doi criminali vorbiseră despre uciderea avocatei copilului făcuse să-i îngheţe sângele în vine. Apoi, deodată, pielea de pe braţul lui Dianne se zbârci ca bătută de un vânt rece şi tânăra femeie izbucni în lacrimi; îşi aminti că Ricky se afla la spital, supravegheat numai de Greenway şi de una dintre infirmiere, şi acum se ruga în sinea ei ca băieţelul să nu păţească nimic.
- Am auzit destul, zise Harry când banda se opri din nou.
Drept care Lewis se aşeză la locul său şi toată suflarea prezentă rămase în aşteptarea hotărârilor domnului judecător. Acesta îşi şterse ochii cu o batistă, apoi bău pe îndelete din nelipsitul ceai la gheaţă. În cele din urmă, se întoarse zâmbind spre Dianne.
- Acum înţelegi, doamnă Sway, de ce l-am dus pe Mark la centrul de detenţie?
- Cred că da.
- Sunt două motive. Primul este acela că a refuzat să răspundă la întrebările mele, dar în momentul de faţă acest prim motiv nu este nici pe departe la fel de important ca cel de-al doilea. După cum aţi auzit, Mark este în mare primejdie. Aşa că, vă rog să-mi spuneţi cum doriţi să procedez mai departe.
Întrebarea lui Harry era absolut incorectă, mai ales că fusese adresată unei femei speriate, profund tulburate şi de-a dreptul iraţionale; lui Dianne nu-i convenea deloc această nouă mişcare a judecătorului şi nu fu în stare să răspundă decât printr-un simplu "nu ştiu".
Atunci Harry vorbi din nou şi nimeni nu se mai îndoi că onorabilul ştia foarte bine cum trebuia să acţioneze mai departe.
- Reggie mi-a spus că a discutat cu dumneata despre programul de protecţie a martorilor. Ei bine, aş vrea să-ţi cunosc şi eu părerea.
Dianne îşi muşcă buzele, încercând să se concentreze pe cele auzite puţin mai devreme.
- Nu vreau ca oamenii ăştia, zise ea, cântărindu-şi cuvintele şi făcând un semn cu capul spre casetofonul de pe masă, să ne urmărească, pe mine şi pe copiii mei, pentru tot restul vieţii. Şi mi-este frică şi de ceea ce se va-ntâmpla după ce Mark vă va da ceea ce doriţi.
- Veţi primi din partea FBI-ului şi a oricărei alte agenţii guvernamentale a Statelor Unite toată protecţia de care veţi avea nevoie.
- Da, dar nimeni nu ne poate garanta securitatea. Am doi copii, domnule judecător, şi eu sunt singurul lor părinte. În afară de mine, nu mai au pe nimeni. Şi dacă eu greşesc, atunci s-ar putea să pierd... nici măcar nu pot să mă gândesc la ce se va-ntâmpla în cazul ăsta.
- Ba eu cred că veţi fi în siguranţă, doamnă Sway; chiar în clipa asta, în ţară există sute de martori aflaţi sub protecţie guvernamentală.
- Aveţi dreptate, dar unii dintre ei tot au fost descoperiţi, nu-i aşa?
Întrebarea ei plină de bun-simţ nimeri în plin. Nici McThune nici Lewis nu aveau cum să nege faptul că unii martori fuseseră într-adevăr descoperiţi şi loviţi de Mafie. În sală se lăsă o tăcere grea.
- Şi-atunci, doamnă Sway, zise într-un târziu Harry cu glas plin de compasiune, aveţi altă propunere?
- Nu puteţi să-i arestaţi pe oamenii ăia şi să-i închideţi undeva? Vreau să spun că, după părerea mea, ei sunt liberi să se vânture de colo-colo şi să ne terorizeze pe noi şi pe Reggie. De-asta întreb - nenorociţii ăia de poliţişti unde sunt şi ce fac în timpul ăsta?
- Din câte am înţeles eu, doamnă Sway, azi-noapte a fost operată o arestare, iar poliţia din oraş este acum în căutarea celor doi care au dat foc rulotei. Doi bandiţi din New Orleans pe nume Bono şi Pirini. Am dreptate, domnule Lewis?
- Da, domnule. Dar suntem convinşi că nu au părăsit încă oraşul şi vreau să mai adaug, domnule judecător, că procurorul general din New Orleans intenţionează ca săptămâna viitoare să ceară inculparea lui Muldanno şi a lui Gronke pentru vina de a fi obstrucţionat justiţia. Aşa că în curând şi aceştia se vor afla dincolo de gratii.
- Bine, dar toţi sunt oamenii Mafiei, nu? interveni Dianne.
Orice tîmpit care citea ziarul ştia chestia asta. Era vorba de un asasinat ordonat de Mafie şi îndeplinit de un ucigaş plătit de ea şi ale cărui rude se aflau în solda Mafiei din New Orleans de mai bine de patru decenii. Întrebarea femeii fusese cât se poate de simplă, dar implicaţiile ei erau evidente: Mafia este o armată invizibilă cu mii de soldaţi.
Lewis nu dorea însă să răspundă, aşa că pasă responsabilitatea domnului judecător care nu era nici el încântat de perspectivă şi şi-ar fi dorit să nu mai fie nevoie de niciun fel de lămuriri. O tăcere stânjenitoare se lăsă peste cei prezenţi în mica sală de conferinţe.
Apoi Dianne îşi drese glasul şi vorbi cu o voce mult mai puternică decât până atunci.
- Domnule judecător, când voi, oameni buni, o să-mi arătaţi cum pot să-mi protejez sută la sută copiii, atunci am să vă ajut şi eu. Dar nu mai devreme.
- Prin urmare vrei să stea la închisoare, izbucni Fink.
- Domnule, mai degrabă să-l ştiu într-un centru de detenţie decât într-un mormânt, răspunse Dianne fără să stea pe gânduri, privindu-l ţintă pe procuror.
Replica femeii îl făcu pe Fink să-şi coboare privirea în pământ şi să renunţe la discuţie. Apoi Harry îşi privi ceasul şi îşi încheie roba.
- Propun să ne vedem din nou luni, la prânz. Este mai bine să facem fiecare lucru la timpul său.
30.
Neaşteptata călătorie a lui Paul Gronke la Minneapolis luă sfârşit în clipa în care Boeingul 727 al companiei Northwest Airlines decola spre Atlanta. De acolo, Gronke spera să prindă un zbor direct spre New Orleans pe care nu avea de gând să-l mai părăsească mult timp de-acum încolo. Poate ani de zile. În ciuda prieteniei care-l lega de Muldanno, Gronke se săturase de toată nebunia asta. El era un om capabil să rupă o mână sau un picior, dar nu-i făcea nicio plăcere să urmărească copii şi să-i ameninţe cu cuţitul. Cluburile şi berăriile al căror proprietar era îi aduceau câştiguri frumuşele, şi de-acum încolo, dacă Şiş mai avea nevoie de ajutor, n-avea decât să apeleze la cei din Familie. El, Gronke, nu era omul Mafiei şi nu avea de gând să omoare pe nimeni pentru Barry Muldanno.Imediat ce se văzuse în dimineaţa aceea pe aeroportul din Memphis, dăduse două telefoane care-i băgară spaima în oase, prin simplul fapt că în ambele cazuri nimeni nu ridică receptorul de la celălalt capăt al firului. Atunci merse iute la biroul companiei Northwest şi plăti cash un bilet spre Minneapolis; apoi, cumpără un alt bilet spre Dallas-Fort Worth; în sfârşit, îşi rezervă un al treilea bilet pentru cursa United spre Chicago. Se fâţâi prin aglomeraţia de pe aeroport timp de o oră, verificând şi răsverificând zona, fără să remarce de altfel nimic suspect, pentru ca în cele din urmă să sară în avionul companiei Northwest cu numai câteva minute înainte de decolare.
.....................................
Grinder simţi că-i vine să vomite şi încercă să se stăpînească vârându-şi degetele mari sub centura din talie şi apăsându-şi disperat stomacul. Moeller era renumit, ce-i drept, pentru faptul că îşi proteja întotdeauna sursele, dar cine ştie...
- Nu pot să dezvălui sursa informaţiilor mele, răspunse Slick pe un tom dramatic, asemenea unui martir aflat în faţa morţii, iar Grinder răsuflă uşurat
- Doamne, cât de frumos sunaseră cuvintele acelea!
- Domnule Moeller, găsesc că te faci vinovat de sfidarea acestei curţi şi pentru asta vei merge la închisoare, zise Harry, făcându-le imediat un semn celor doi aprozi aşezaţi în spatele avocaţilor.
Când se văzu încadrat de cei doi oameni înarmaţi, Slick privi înnebunit în jur, ochii lui implorând ajutor.
- Domnule judecător, interveni Alliphant, ridicându-se pe negândite de la locul lui, noi ne declarăm împotriva acestei situaţii! Nu puteţi...
Dar Harry se adresă mai departe celor doi aprozi, ignorându-l complet pe avocat. Duceţi-l la închisoarea orăşenească. Fără tratament special, fără niciun fel de înlesniri, îl veţi aduce înapoi luni pentru o nouă audiere.
Fără să mai stea pe gânduri, cei doi îi puseră reporterului cătuşele şi îl luară pe sus.
- Fă ceva! striga acesta cuprins de disperare către Alliphant care îi dădea înainte cu "Asta este o încălcare a libertăţii cuvântului, domnule judecător; nu puteţi face aşa ceva!"
- Ba uite că fac, domnule Alliphant, strigă la rândul său Harry. Şi dacă nu te aşezi imediat pe scaun, ai să nimereşti în aceeaşi celulă cu clientul dumitale.
Lovitura îşi atinse ţinta şi avocatul se prăbuşi pe scaun.
Şi în timp ce Slick Moeller era scos pe uşa sălii de judecată, Harry găsi de cuviinţă să mai adauge un praf de sare pe rană:
- Domnule Moeller, dacă citesc în ziar un singur rând scris de dumneata cât timp te afli în închisoare, te las să stai acolo o lună de zile. M-ai înţeles?
Dar pe Slick corzile vocale nu-l mai ascultau. În schimb Alliphant îşi regăsi aplombul şi strigă cât îl ţinu gura:
- Vom face recurs, Slick. Să nu-ţi faci griji! Vom face recurs.
Dianne Sway stătea pe unul din scaunele grele, din lemn, care se aflau în camera martorilor B, şi în timp ce-şi strângea la piept fiul cel mare, privea cu ochii pierduţi razele de soare ce se strecurau printre jaluzelele rupte şi prăfuite. Lacrimile se opriseră, dar cu toate acestea nu-şi găseau cuvintele şi tăceau amândoi. După cinci zile şi patru nopţi de izolare involuntară în clinica de psihiatrie, Dianne se simţi la început extraordinar de fericită că în sfârşit revenea în mijlocul oamenilor. Numai că în ultimele zile fericirea se administra în doze atât de mici încât acum tânjea după camera lui Ricky de la spital. Pe Mark îl văzuse, îl strînsese în braţe, plânsese împreună cu el şi de aceea ştia că băiatul era în siguranţă. În situaţia lor, aceasta era tot ce-şi putea dori ca mamă.
Tânăra femeie nu mai avea încredere nici în instincte, nici în judecata sa. Cele cinci zile petrecute într-o izolare aproape completă făcuseră să-i dispară orice urmă de simţ al realităţii. Seria neîntreruptă de şocuri pe care o suporta de cinci zile încoace o epuizase fizic şi nervos. Medicamentele care o ajutau să doarmă, să se trezească şi să trăiască îi blocaseră mintea, astfel încât viaţa ei era constituită în momentul de fată din secvenţe disperate care nu se legau între ele. Creierul îi funcţiona, dar cu o viteză îngrozitor de redusă.
- Vor să plecăm la Portland, zise ea, mângâindu-şi fiul pe braţ.
- Reggie ţi-a spus, nu-i aşa?
- Da. Ieri am stat de vorbă. Zice că acolo e un spital bun pentru Ricky şi că putem să luăm totul de la capăt.
- Sună bine, dar mă şi sperie chestia asta, mami.
- Şi pe mine mă sperie, Mark. Pentru că nu vreau să trăiesc toată viaţa uitându-mă mereu cine este în spatele meu. Am citit o dată o poveste despre un tip care i-a ajutat pe cei de la FBI împotriva Mafiei şi pe care federalii l-au ascuns, exact aşa cum vor să facă şi cu noi. Mi se pare că n-a durat decât doi ani până când Mafia a dat de el şi l-a aruncat în aer cu maşină cu tot.
- Mi se pare că am văzut filmul.
- Nu pot să trăiesc sub o asemenea ameninţare, Mark.
- Putem să ne luăm o altă rulotă?
- Cred că da. În dimineaţa asta am vorbit cu domnul Tucker care mi-a spus că asigurarea pe rulota veche este foarte bună şi că are deja una nouă pentru noi. Şi mi-am păstrat şi slujba. Ştii, mi-au trimis cecul cu salariul chiar azi-dimineaţă.
Gândul la cartierul de rulote şi la reluarea plimbărilor împreună cu prietenii readuse un zâmbet pe chipul băiatului. Acum ajunsese să-i fie dor până şi de şcoală.
- Mark, oamenii ăia omoară, nu glumesc.
- Ştiu. M-am întâlnit cu ei.
- Ce-ai făcut? întrebă Dianne după o secundă de pauză.
- Mi se pare că am uitat să-ţi spun şi asta.
- Aş vrea să aflu despre ce este vorba.
- Păi, s-a-ntâmplat acum vreo două zile, la spital. Nu mai ţin minte ce zi era, că s-au amestecat aşa de rău toate, începu Mark, apoi respiră adânc şi povesti despre întâmplarea din lift cu omul cu şişul şi fotografia de familie. În mod normal, orice mamă s-ar fi speriat, dar pentru Dianne nu era vorba decât de încă un eveniment adus în viaţa lor de această săptămână oribilă.
- De ce nu mi-ai spus nimic până acum?
- Pentru că n-am vrut să te necăjesc.
- Ştii, poate că dacă mi-ai fi spus totul chiar de la început nu ni s-ar mai fi întâmplat toate necazurile astea.
- Nu sări la mine, mami, că nu cred că mai rezist.
Cum nici ea n-ar fi rezistat, Dianne renunţă la muştruluială. În clipa aceea, se făcu auzită o uşoară bătaie în uşă şi Reggie intră în încăpere.
- Trebuie să mergem, zise ea. Ne aşteaptă judecătorul.
Când ieşiră pe culoar fură întîmpinaţi de doi aprozi care îi însoţiră până în sala de judecată.
- Eşti nervos? îl întrebă Dianne pe Mark.
- Nu, mami. Nu este mare lucru audierea asta.
În momentul în care intră în sală, Harry muşca dintr-un sandviş şi răsfoia în acelaşi timp dosarul Sway.
Fink, Ord, şi Baxter McLemore, procurorul de serviciu pentru Tribunalul pentru minori, se aşezaseră la masa ce le fusese rezervată şi acum stăteau tăcuţi, supuşi şi plictisiţi, aşteptând ceea ce cu siguranţă avea să fie o scurtă apariţie a puştiului în faţa judecătorului. Fink şi Ord erau din nou captivaţi de picioarele şi fusta grefierei, a cărei siluetă era de-a dreptul înnebunitoare - talie îngustă, sâni sănătoşi, picioare suple. Fata era singurul element cu adevărat înviorător din această sală amărâtă şi Fink se văzu nevoitsă recunoască faţă de el însuşi că fata fusese prezentă în gândurile lui şi ieri, în timpul zborului spre New Orleans, şi astăzi, pe tot parcursul călătoriei spre Memphis. Şi într-adevăr nu se înşelase. Fusta ajunsese până la jumătatea coapsei şi îşi păstrase tendinţa de a aluneca milimetru cu milimetru pe picioare în sus.
Harry îşi întoarse privirea spre Dianne, oferindu-i tinerei femei cel mai frumos zâmbet al său: ochii îi erau plini de căldură, iar dantura perfectă.
- Bună ziua, doamnă Sway, o salută el plin de blândeţe.
Drept răspuns, Dianne dădu uşor din cap şi încercă un zâmbet timid.
- Mă bucur foarte mult să vă cunosc deşi îmi pare rău că a trebuit să vă întâlnesc în asemenea circumstanţe.
- Mulţumesc, domnule judecător, îi spuse ea încetişor omului care îi trimisese fiul la închisoare.
Apoi Harry îşi îndreptă spre Fink privirea devenită dintr-o dată dispreţuitoare:
- Sunt convins că toată lumea este la curent cu ceea ce a apărut în dimineaţa asta în "Morning Press". Este vorba de un articol efectiv fascinant despre audierea de ieri şi ţin să vă informez că cel care a scris articolul este acum la închisoare. Intenţionez să merg mai departe cu investigaţiile în acest caz şi sunt convins că am să descopăr fisura.
La locul lui de lângă uşă, Grinder simţi că i se face din nou greaţă.
- Şi când se va-ntâmpla lucrul ăsta, am de gând să aranjez persoana respectivă foarte bine, pentru că a sfidat Curtea. Prin urmare, doamnelor şi domnilor, vă sfătuiesc să vă ţineţi gura şi să nu suflaţi nimănui nicio vorbă. Şi-acum, domnule Fink, spuneţi-mi unde este domnul Foltrigg?
De data aceasta Fink răspunse, rămânând ţeapăn pe scaun.
- Este la New Orleans, domnule judecător. Am aici o copie după citaţie, aşa cum aţi cerut.
- Perfect, vă cred pe cuvânt, domnule Fink. Madame Clerk ai grijă, te rog, ca martorul să depună jurământul.
Iar madame Clerk îşi azvîrli braţul în sus şi i se adresă lui Mark pe un ton răstit:
- Ridică mâna dreaptă.
- Poţi să te aşezi, îi zise apoi Harry băiatului, care rămăsese stânjenit în picioare, încadrat de Reggie şi de Dianne. Mark, am să-ţi pun aceleaşi întrebări ca şi ieri, okay?
- Da, domnule.
- Înainte să moară, domnul Clifford ţi-a vorbit despre un domn pe nume Barry Muldanno?
- Nu răspund la această întrebare.
- Domnul Clifford ţi-a vorbit cumva despre asasinarea lui Boyd Boyette?
- Nu răspund la această întrebare.
- Domnul Clifford ţi-a spus ceva despre locul în care se află cadavrul lui Boyd Boyette?
- Nu răspund la această întrebare.
Harry puse punct şirului de întrebări şi pentru câteva secunde îşi îndreptă atenţia asupra însemnărilor din carnetul aflat în faţa lui pe masă. Dianne nu mai îndrăznea nici să respire şi se mulţumea să-l privească pe Mark.
- Totul este, okay, mami, îi şopti băiatul, încercând s-o liniştească.
- Domnule judecător, zise el apoi cu voce tare şi sigură. Vă rog să înţelegeţi că refuz să vă răspund la întrebări din aceleaşi motive ca şi ieri. Pur şi simplu de frică, asta este tot.
Harry făcu semn din cap că înţelege situaţia, dar chipul îi rămase impenetrabil.
- Aprod, du-l pe Mark în camera martorilor şi stai cu el acolo până când terminăm, ordonă el cu un glas în care nu se simţea nici supărarea, nici satisfacţia. Are voie să stea de vorbă cu mama înainte de a fi dus înapoi la centrul de detenţie.
Deşi îşi simţea genunchii de vată, Grinder reuşi să-l scoată pe Mark din sală.
- Ei, şi-acum să trecem la partea care nu se mai consemnează. Madame Clerk, domnişoară Gregg, sunteţi libere să vă luaţi prânzul, zise Harry, desfăcându-şi roba; ultima propoziţie nu era nici pe departe o rugăminte, ci un ordin ce nu suferea amânare - judecătorul dorea cât mai puţine urechi prezente în încăpere.
Cele două femei se conformară imediat şi senzaţionalele picioare ale domnişoarei Gregg i se arătară lui Fink în toată splendoarea. Inima procurorului îşi suspendă pentru o clipă bătăile. Umăr lângă umăr, Fink şi Ord o urmăriră cu gurile căscate cum se ridică, îşi ia poşeta şi iese cu un pas mândru din sala de judecată.
- Poţi să aduci acum FBI-ul, domnule Fink, rupse Harry vraja şi imediat îşi făcură apariţia McThune şi un K.O. Lewis stors de oboseală; cei doi se aşezară în spatele procurorilor.
Lewis, un personaj important pe al cărui birou din Washington zăceau o mulţime de hârtii importante ce-şi aşteptau rezolvarea, se întrebase de mii de ori în ultimele douăzeci şi patru de ore de ce dracu' venise la Memphis. Evident, faptul că directorul Voyles ţinuse ca el să fie prezent la toată afacerea asta clarifica extraordinar chestiunea priorităţilor.
- Domnule Fink, înainte de începerea acestei audieri, mi-aţi spus că vreţi neapărat să-mi vorbiţi de o anumită problemă.
- Da, domnule. Ea vă va fi prezentată de domnul Lewis.
- Domnule Lewis, te rog să fii cât mai scurt.
- Da, domnule judecător. Problema este următoarea. De câteva luni de zile îl supraveghem foarte strict pe Barry Muldanno şi aşa se face că ieri am reuşit ca prin mijloace electronice să asistăm la o conversaţie între Muldanno şi Paul Gronke, conversaţie care a avut loc într-un bar din Cartierul Francez al New Orleans-ului. Şi eu cred că ar fi bine să auziţi şi dumneavoastră despre ce au discutat cei doi.
- Ai la dumneata banda cu înregistrarea?
- Da, domnule.
- Atunci dă-i drumul, zise Harry pe care dintr-o dată nu-l mai preocupa trecerea timpului.
McThune asamblă la iuţeală casetofonul şi miniboxa pe masa procurorilor, iar Lewis introduse caseta în aparat.
- Prima voce pe care o veţi auzi este cea a lui Muldanno, a doua este cea a lui Gronke, explică el asemenea unui chimist aflat în plină experienţă de laborator.
Orice mişcare îngheţă în mica sală de judecată care se umplu în minutele următoare de vocile inegale dar foarte clare ce se revărsau din boxă. Conversaţia fusese înregistrată până în cele mai mici detalii: sugestia lui Muldanno de a-l lovi pe băiat şi îndoielile lui Gronke referitoare la posibilitatea de a pătrunde în centrul de detenţie; apoi ideea de a lovi în mama sau fratele puştiului şi protestele lui Gronke legate de uciderea unor persoane nevinovate; pe urmă propunerea lui Muldanno de a o ucide pe avocată şi hohotele de râs ce însoţiseră remarca referitoare la urmările minunate pe care această lovitură le-ar avea asupra tagmei avocăţeşti; modul lăudăros în care Gronke descrise felul în care aranjase rulota familiei Sway; şi în sfîrşit planurile de a monta microfoane în telefoanele avocatei chiar în noaptea aceea.
Un vânt îngheţat suflă peste toţi cei prezenţi în încăpere. Fink şi Ord ascultaseră deja înregistrarea cu pricina, aşa că fură mai detaşaţi. Reggie închise ochii în momentul în care cei doi luară în zeflemea cu atâta nepăsare propria ei asasinare. Spaima paralizase orice mişcare a lui Dianne. Harry rămăsese cu ochii lipiţi de boxă de parcă prin ea ar fi putut efectiv să vadă feţele celor doi criminali, şi când înregistrarea ajunse la sfîrşit, îi ceru lui Lewis să o mai pună încă o dată.
Ascultând banda a doua oară, începură să-şi iasă din amorţeală. Dianne tremura şi Reggie o strângea de mână, încercând în acelaşi timp să-şi ţină firea, deşi uşurinţa cu care cei doi criminali vorbiseră despre uciderea avocatei copilului făcuse să-i îngheţe sângele în vine. Apoi, deodată, pielea de pe braţul lui Dianne se zbârci ca bătută de un vânt rece şi tânăra femeie izbucni în lacrimi; îşi aminti că Ricky se afla la spital, supravegheat numai de Greenway şi de una dintre infirmiere, şi acum se ruga în sinea ei ca băieţelul să nu păţească nimic.
- Am auzit destul, zise Harry când banda se opri din nou.
Drept care Lewis se aşeză la locul său şi toată suflarea prezentă rămase în aşteptarea hotărârilor domnului judecător. Acesta îşi şterse ochii cu o batistă, apoi bău pe îndelete din nelipsitul ceai la gheaţă. În cele din urmă, se întoarse zâmbind spre Dianne.
- Acum înţelegi, doamnă Sway, de ce l-am dus pe Mark la centrul de detenţie?
- Cred că da.
- Sunt două motive. Primul este acela că a refuzat să răspundă la întrebările mele, dar în momentul de faţă acest prim motiv nu este nici pe departe la fel de important ca cel de-al doilea. După cum aţi auzit, Mark este în mare primejdie. Aşa că, vă rog să-mi spuneţi cum doriţi să procedez mai departe.
Întrebarea lui Harry era absolut incorectă, mai ales că fusese adresată unei femei speriate, profund tulburate şi de-a dreptul iraţionale; lui Dianne nu-i convenea deloc această nouă mişcare a judecătorului şi nu fu în stare să răspundă decât printr-un simplu "nu ştiu".
Atunci Harry vorbi din nou şi nimeni nu se mai îndoi că onorabilul ştia foarte bine cum trebuia să acţioneze mai departe.
- Reggie mi-a spus că a discutat cu dumneata despre programul de protecţie a martorilor. Ei bine, aş vrea să-ţi cunosc şi eu părerea.
Dianne îşi muşcă buzele, încercând să se concentreze pe cele auzite puţin mai devreme.
- Nu vreau ca oamenii ăştia, zise ea, cântărindu-şi cuvintele şi făcând un semn cu capul spre casetofonul de pe masă, să ne urmărească, pe mine şi pe copiii mei, pentru tot restul vieţii. Şi mi-este frică şi de ceea ce se va-ntâmpla după ce Mark vă va da ceea ce doriţi.
- Veţi primi din partea FBI-ului şi a oricărei alte agenţii guvernamentale a Statelor Unite toată protecţia de care veţi avea nevoie.
- Da, dar nimeni nu ne poate garanta securitatea. Am doi copii, domnule judecător, şi eu sunt singurul lor părinte. În afară de mine, nu mai au pe nimeni. Şi dacă eu greşesc, atunci s-ar putea să pierd... nici măcar nu pot să mă gândesc la ce se va-ntâmpla în cazul ăsta.
- Ba eu cred că veţi fi în siguranţă, doamnă Sway; chiar în clipa asta, în ţară există sute de martori aflaţi sub protecţie guvernamentală.
- Aveţi dreptate, dar unii dintre ei tot au fost descoperiţi, nu-i aşa?
Întrebarea ei plină de bun-simţ nimeri în plin. Nici McThune nici Lewis nu aveau cum să nege faptul că unii martori fuseseră într-adevăr descoperiţi şi loviţi de Mafie. În sală se lăsă o tăcere grea.
- Şi-atunci, doamnă Sway, zise într-un târziu Harry cu glas plin de compasiune, aveţi altă propunere?
- Nu puteţi să-i arestaţi pe oamenii ăia şi să-i închideţi undeva? Vreau să spun că, după părerea mea, ei sunt liberi să se vânture de colo-colo şi să ne terorizeze pe noi şi pe Reggie. De-asta întreb - nenorociţii ăia de poliţişti unde sunt şi ce fac în timpul ăsta?
- Din câte am înţeles eu, doamnă Sway, azi-noapte a fost operată o arestare, iar poliţia din oraş este acum în căutarea celor doi care au dat foc rulotei. Doi bandiţi din New Orleans pe nume Bono şi Pirini. Am dreptate, domnule Lewis?
- Da, domnule. Dar suntem convinşi că nu au părăsit încă oraşul şi vreau să mai adaug, domnule judecător, că procurorul general din New Orleans intenţionează ca săptămâna viitoare să ceară inculparea lui Muldanno şi a lui Gronke pentru vina de a fi obstrucţionat justiţia. Aşa că în curând şi aceştia se vor afla dincolo de gratii.
- Bine, dar toţi sunt oamenii Mafiei, nu? interveni Dianne.
Orice tîmpit care citea ziarul ştia chestia asta. Era vorba de un asasinat ordonat de Mafie şi îndeplinit de un ucigaş plătit de ea şi ale cărui rude se aflau în solda Mafiei din New Orleans de mai bine de patru decenii. Întrebarea femeii fusese cât se poate de simplă, dar implicaţiile ei erau evidente: Mafia este o armată invizibilă cu mii de soldaţi.
Lewis nu dorea însă să răspundă, aşa că pasă responsabilitatea domnului judecător care nu era nici el încântat de perspectivă şi şi-ar fi dorit să nu mai fie nevoie de niciun fel de lămuriri. O tăcere stânjenitoare se lăsă peste cei prezenţi în mica sală de conferinţe.
Apoi Dianne îşi drese glasul şi vorbi cu o voce mult mai puternică decât până atunci.
- Domnule judecător, când voi, oameni buni, o să-mi arătaţi cum pot să-mi protejez sută la sută copiii, atunci am să vă ajut şi eu. Dar nu mai devreme.
- Prin urmare vrei să stea la închisoare, izbucni Fink.
- Domnule, mai degrabă să-l ştiu într-un centru de detenţie decât într-un mormânt, răspunse Dianne fără să stea pe gânduri, privindu-l ţintă pe procuror.
Replica femeii îl făcu pe Fink să-şi coboare privirea în pământ şi să renunţe la discuţie. Apoi Harry îşi privi ceasul şi îşi încheie roba.
- Propun să ne vedem din nou luni, la prânz. Este mai bine să facem fiecare lucru la timpul său.
30.
Neaşteptata călătorie a lui Paul Gronke la Minneapolis luă sfârşit în clipa în care Boeingul 727 al companiei Northwest Airlines decola spre Atlanta. De acolo, Gronke spera să prindă un zbor direct spre New Orleans pe care nu avea de gând să-l mai părăsească mult timp de-acum încolo. Poate ani de zile. În ciuda prieteniei care-l lega de Muldanno, Gronke se săturase de toată nebunia asta. El era un om capabil să rupă o mână sau un picior, dar nu-i făcea nicio plăcere să urmărească copii şi să-i ameninţe cu cuţitul. Cluburile şi berăriile al căror proprietar era îi aduceau câştiguri frumuşele, şi de-acum încolo, dacă Şiş mai avea nevoie de ajutor, n-avea decât să apeleze la cei din Familie. El, Gronke, nu era omul Mafiei şi nu avea de gând să omoare pe nimeni pentru Barry Muldanno.Imediat ce se văzuse în dimineaţa aceea pe aeroportul din Memphis, dăduse două telefoane care-i băgară spaima în oase, prin simplul fapt că în ambele cazuri nimeni nu ridică receptorul de la celălalt capăt al firului. Atunci merse iute la biroul companiei Northwest şi plăti cash un bilet spre Minneapolis; apoi, cumpără un alt bilet spre Dallas-Fort Worth; în sfârşit, îşi rezervă un al treilea bilet pentru cursa United spre Chicago. Se fâţâi prin aglomeraţia de pe aeroport timp de o oră, verificând şi răsverificând zona, fără să remarce de altfel nimic suspect, pentru ca în cele din urmă să sară în avionul companiei Northwest cu numai câteva minute înainte de decolare.
.....................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu