....................................
IV.
Engersol zâmbi.
- Ei bine, el puţin ştiu de unde moşteneşte temperamentul, observă el. Nu cred că e mai furios decât sunteţi dumneavoastră acum.
- Dar el......
- El tocmai a trecut prin cel mai greu test din cele pe care le-a susţinut, replică, abrupt, Engersol. Nu l-a terminat - nu l-a putut termina - şi se simte frustrat. Dar are dreptate în privinţa unui aspect. Nimeni nu poate sfârşi totul în timpul alocat. E şi aici o strategie. Vreau să aflu cum reacţionează puştii la obstrucţii. Iar Josh a reacţionat foarte, foarte bine.
Brenda rămase cu gura căscată. Îngăimă:
- Bine? Îi spuneţi acestui acces de isterie, reacţie bună?
Engersol chicoti.
- În ce-l priveşte pe Josh, da. Asta îmi spune că nu e leneş şi că îi place să-şi vadă munca dusă până la capăt. Doamnă McCallum, el n-a vrut decât să termine testul şi eu l-am împiedicat, ceea ce face parte tot din test. Cinstit vă spun, mai bine să-l văd că se înfurie decât că acceptă limitări asupra intelectului, chiar aşa de bun ca al lui. Deci lăsaţi-l să se răcorească şi să vedem ce a făcut. De acord?
Se duse în camera alăturată, culese foile acoperite cu răspunsurile băiatului la sutele de întrebări şi scoase o exclamaţie de uimire.
Până atunci, niciun elev nu reuşise să completeze mai mult de jumătate din pagini. Aparent, Josh rezolvase cam şaptezeci şi cinci la sută.
Numai dacă nu cumva, la sfârşit, răspunsese la întâmplare. "Ei bine - se gândi directorul, "voi afla curând". Luând paginile cu el, se întoarse în birou şi începu să introducă datele de pe ele în computer.
Avea să primească răspunsul în mai puţin de un minut.
- Hildie?
Hildie Kramer ridică privirea şi o văzu pe Tina Craig, care stătea în cadrul uşii.
La treisprezece ani, Tina avea deja toate semnele unei tinere femei. Fără îndoială, la anul, când avea să participe la cursurile de la universitate, va arăta cu câţiva ani mai mare decât în realitate. Asta însemna că din nou vor apărea pe lângă casă băieţi, între optsprezece şi douăzeci şi unu de ani, care vor încerca să afle de ce fata cu care îşi dăduseră întâlnire locuia cu "puştii". Bineînţeles că, la început, îşi vor închipui că lucrează acolo - întotdeauna se întâmpla aşa. Hildie va trebui să le deconspire adevărata vârstă a Tinei şi să le explice că locuia acolo pentru că aparţinea academiei. Băieţii vor roşi de stinghereală, asta dacă nu erau ceva mai maturi decât media lor, şi apoi îşi vor lua zborul, lăsând-o pe Hildie să-i comunice fetei că fusese păcălită. Hildie oftă. Tina va deveni curând o problemă.
- Ce e Tina? întrebă ea, făcându-i semn fetei să intre în birou. S-a întâmplat ceva rău?
- Nu cu mine, răspunse Tina. Cu Amy Carlson. Am încercat s-o conving să vină la picnic, dar nu vrea să părăsească camera. Îi e mai dor de casă decât mi-a fost mie când am venit aici şi nu credeam că poate cineva să facă mai urât decât am făcut eu atunci. Amy nu spune decât că vrea să se întoarcă acasă şi că nu iese din cameră până ce nu vin părinţii ei s-o ia.
- Bine, oftă Hildie.
Puse deoparte raportul la care lucra şi se ridică anevoie.
- Să văd ce pot face.
"Uneori", reflectă ea când începu lungul urcuş către etajul trei, "e prea mult să fii administrator şi doică şefă în acelaşi timp. Cu toate astea, lucrurile merg din plin, iar George a obţinut enorm de mult în puţinii ani de când a fost înfiinţată academia, astfel că merită tot efortul".
Amy era genul de copil pentru care fusese creată academia. Era o ruşine să o piardă acum, înainte de a apuca măcar să înceapă să lucreze cu ea.
Bătu discret în uşa fetiţei. Nu primi niciun răspuns. Răsuci mânerul clanţei şi pătrunse în cameră.
Amy zăcea întinsă pe pat. Avea ochii roşii de plâns. Lângă ea, frecându-se de picioarele ei şi mieunând pentru a fi alintat, se afla Tabby, conştient, evident, că era ceva în neregulă cu noua lui prietenă şi, de aceea, îngrijorat.
- Nu m-ai auzit când am bătut la uşă? întrebă Hildie, aşezându-se pe scaunul de la biroul fetiţei.
Amy nu spuse nimic. Avea faţa răvăşită. Când Tabby să-şi vâre capul sub mâna ei, îl azvârli, iritată, la o parte.
- Nu e prea frumos ce faci, comentă Hildie. Nu vrea decât să fie răsfăţat.
Puştoaica îşi scoase bărbia în afară.
- Nu mă simt prea bine, rosti ea. Aş dori ca Tabby să plece şi să mă lase în pace. Şi aş vrea şi tu să faci la fel.
- Ei bine, nici prin cap nu-mi trece, replică Hildie. Cel puţin nu până nu-mi spui de ce nu vrei să mergi la picnic. E o zi splendidă şi ştiu că îţi place să înoţi.
- Nu vreau să înot, o repezi Amy. Vreau doar s-o sun pe mama şi să-i spun să vină ca să mă ia de aici.
- Am crezut că avem o înţelegere, rosti, calmă, Hildie, decisă să ignore tonul furios al fetei. Ai vorbit cu mama ta de două ori marţi şi, din nou, ieri. Şi am căzut de acord că o s-o suni din nou mâine, dar nu azi.....
Bărbia fetiţei începu să tremure şi ochii i se împăienjeniră de lacrimi.
- Nu-mi pasă! Mi-e dor de camera mea, de Kitty-Cat şi de tot restul. Urăsc locul ăsta şi vreau acasă!
- Dar am fost toţi de acord să încerci să stai o săptămână. Mai sunt doar câteva zile, şi......
- Vreau să plec acasă ACUM! porunci Amy. Nimeni de aici nu mă place şi n-am niciun prieten.
- Ei, hai, ştii că asta nu e adevărat, o contrazise, răbdătoare, Hildie. Tabby ţine la tine, eu ţin la tine, Tina ţine la tine......
- Nu ţine! E drăguţă cu mine doar pentru că i-ai spus tu să fie!
- De fapt, e îngrijorată din cauza ta. N-a crezut că poate să-i fie cuiva mai tare dor de casă decât i-a fost ei şi iată că tu o contrazici.
O fracţiune de secundă Hildie, crezu că vede un licăr de nesiguranţă în ochii fetiţei. Imediat însă pe faţa ei apăru aceeaşi mască de încăpăţânare.
- Dacă va trebui să rămân aici, voi muri, rosti ea.
- Ei, na! Asta e o prostie, Amy. Nimeni nu moare din dor de casă. Ştiu cât de mult te doare, dar o să-ţi treacă.
- Nu! ţipă Amy. De ce nu mă laşi în pace? Nu ţi-am cerut să vii până aici. Nu vreau decât să fiu singură!
De miercuri, de când venise, Amy petrecuse foarte mult timp singură în cameră, iar ieri nu se dusese nici la ore. Dacă mai continua aşa, Hildie n-avea altă şansă decât să-i sune pe Carlsoni şi să le spună că treaba nu mergea. Dar nu era încă pregătită să renunţe. Nu încă.
- Să-ţi spun ce vreau să fac, rosti ea. O să stau aici, cu tine, şi n-o să te las singură nici măcar un minut. Pot să pun să mi se aducă un pat în camera asta şi atunci o să pot să şi dorm cu tine. În definitiv, dorul de casă e mai mult singurătate şi cum o să mai fii singură dacă eu voi fi tot timpul cu tine? Putem să dăm ordine să ni se aducă chiar şi mâncarea aici. O să-mi iau nişte zile libere.......
Amy se holbă la ea, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
- Nu, boci ea. Nu vreau să stai cu mine! Vreau să pleci!
- Ei bine, tu poţi vrea multe, dar asta nu înseamnă că o să le şi capeţi, replică, sec, Hildie. La urma urmei, sunt mult mai în vârstă decât tine şi cred că ştiu mai mult decât poţi tu să ştii.
Ar fi continuat să vorbească, însă Amy se ridică brusc din pat, trimiţându-l pe Tabby pe podea, şi se năpusti afară din cameră. Când Hildie ajunse în hol, Amy era deja la capătul scărilor. Zâmbind, "doica" o urmă. Când ajunse pe verandă, o găsi pe Tina şi mai îngrijorată.
- Tocmai a năvălit Amy pe uşa de afară, îi comunică fata. Plângea ca nebuna şi, când am încercat s-o opresc, s-a smuls de lângă mine şi a continuat să fugă.
- Încotro a luat-o? întrebă Hildie.
- Pe acolo, spuse Tina indicând un grup de pini plantaţi în cerc, aproape de mijlocul pajiştei, ale căror rădăcini erau complet mascate de boschete, alcătuind astfel o zonă ferită de priviri indiscrete.
Hildie luă notă cu satisfacţie.
- O să-şi revină, îi spuse ea Tinei.
Amy nu se îndreptase spre poarta de la intrare ci numai spre ascunzătoarea obişnuită a copiilor, pe care ei o numiseră Gazebo. Da, micuţa Amy o să-şi revină.
Tina înălţă capul şi o privi pe "doică". Îşi aminti ziua de acum cinci ani când ea însăşi nu dorise nimic altceva decât să se întoarcă acasă. Când simţise că s-a închis clădirea în jurul ei şi că nu mai poate rezista, fugise. Alergase toată pajiştea şi se vârâse în desişul din spatele copacilor ce formau acel Gazebo. În interiorul cercului de copaci uriaşi, ascunsă vederii celorlalţi, începuse încet, încet, să se simtă mai bine. Se aşezase pe patul gros de ace căzute depe crengi şi decisese că ăla era locul ei secret unde se putea retrage când voia să mediteze sau să fie singură. În cinci ani, de când se întîmplase asta, nu-i trecuse niciodată prin minte că nu era singura persoană din academie care să se folosească de Gazebo în acelaşi scop. O studie pe Hildie.
- Ştiai că m-am dus şi eu acolo, când am venit aici? întrebă ea.
- Desigur, răspunse, veselă, Hildie. Ştiu tot ce se întâmplă aici. Acum du-te pe plajă. O să vin şi eu mai târziu, când se va linişti Amy şi va fi şi ea gata să meargă. Şi să nu-i laşi să mănânce toată salata de cartofi înainte de a veni şi eu.
În timp ce Tina o luă spre plaja aflată la o milă distanţă, Hildie se întoarse în birou, hotărâtă să termine raportul la care lucra. Cu toate astea, păstră mereu sub observaţie pâlcul de copaci. Nu merita s-o piardă pe Amy acum.
Fetiţa avea o minte prea bună pentru a-şi permite s-o lase s-o irosească în altă parte.
Amy se târî rin desiş, ignorând ramurile care îi zgâriau faţa şi atentau la bluza ei. După câteva secunde ieşi din tufişuri şi se opri să-şi tragă răsuflarea. Se lăsă să cadă pe spate zgâindu-se la crengile care se legănau la treizeci de metri deasupra capului ei şi-şi aruncau umbrele în luminişul din interiorul cercului. Aici era mai răcoare, iar aerul plin de mireasma acelor de pin căzute, ce fâşâiau uşor sub ea de fiecare dată când făcea o mişcare.
Apoi auzi un sunet în dreapta ei.
Uimită, întoarse capul şi văzu un băiat cam de vârsta ei, care o privea fix. Nu-l recunoscu în prima clipă, apoi îşi aminti că-l văzuse de la fereastra ei cum sosise în dimineaţa aceea, însoţit de maică-sa. Dar ce căuta aici? Dacă venise la şcoală, de ce nu era pe plajă?
Crezu că-l aude cum strănută şi-l văzu ştergându-şi nasul cu mâneca bluzei.
- Asta e o mitocănie, rosti ea. N-ai o batistă?
Băiatul dădu din cap.
- N-am nevoie. Mă descurc.
Amy se rostogoli şi-i cuprinse bărbia cu palmele.
- Nu arăţi bine.
- Nici tu, replică băiatul. De ce nu-ţi sufli nasul? Ai muci toată bărbia.
Amy duse mâna în buzunarul blugilor şi extrase o batistă brodată. Îşi şterse faţa.
- De ce nu pleci de aici? se răţoi ea.
- Eu am fost primul aici. De ce nu pleci tu?
- Poate că nu vreau, îl sfidă Amy.
- Ei bine, poate că nici eu nu vreau, replică Josh brutal.
Cei doi copii se înfruntară din ochi o vreme. În cele din urmă, Amy renunţă.
- Mama ta te face să vii aici? întrebă ea, convinsă că ştia deja de ce se ascundea băiatul în cercul de copaci.
- Nu mă FACE, bravă Josh. În afară de asta, n-are nicio importanţă ce vrea ea. Am căzut la examinare.
Amy îşi înălţă capul.
- Nu fi prost. Nimeni nu pică la testare. Nu se întâmplă aşa ceva.
- Dar nici nu am terminat, rosti Josh, îmbufnat fără să vrea. Adică, eram departe de capătul lui!
Amy îşi uită propriile probleme pentru o clipă şi veni mai aproape de Josh.
- Cât ai rezolvat?
Jos dădu din umeri.
- Nu ştiu. Poate trei pătrimi.
- Trei pătrimi! strigă Amy. Eu n-am făcut nici măcar jumătate! Cum ai reuşit să faci atât demult?
Josh se holbă la ea. Îl minţea ca să-l facă să se simtă mai bine? Nu-i răspunsese la întrebare, ci o chestionă:
- Ce faci aici? Cum de nu eşti pe plajă cu toţi ceilalţi?
Amy simţi că roşeşte.
- N-am...... vrut să mă duc, şopti ea atât de încet încât Josh abia reuşi să o audă.
- Cum adică? se uită mirat, Josh. Nu-ţi place plaja?
- Dar ţie?
Josh dădu din umeri.
- Nu ştiu. N-am fost niciodată. Am locuit mereu în deşert.
- Nu vei mai sta acolo - replică, acră, Amy. Dacă mămica ta e ca a mea o să trebuiască să locuieşti de acum aici.
Josh se încruntă.
- Dar tuturora le place aici, nu-i aşa?
- Mie nu. Urăsc chestia asta. N-am prieteni şi nimeni nu ţine la mine. Vreau să mă duc acasă.
Josh tăcu câteva clipe, apoi izbucni în râs.
- Dar nu e amuzant! exclamă, contrariată, Amy.
- Ba e, o contrazise Josh. Eu mă ascund pentru că am picat la test şi nu o să fiu admis, iar tu te ascunzi pentru că vrei să pleci. E cam haios, nu?
Amy reflectă câteva clipe, apoi aprobă:
- Cred că aşa e. Cum te cheamă?
- Josh MacCallum. Şi pe tine?
- Amy Carlson. Şi n-ai picat testul. Ţi-am spus deja că nu e genul ăsta de examen. Testul nu vrea decât să demonstreze cât eşti de deştept şi cât de multe ştii deja. Şi mai descoperă o groază de chestii despre lucrurile la care te pricepi.
Josh se uită suspicios la ea.
- Chiar ai terminat numai jumătate din el?
Amy aprobă din cap.
- E singurul test greu pe care l-am dat vreodată. Cum de l-au făcut atât de greu?
- Nu ştiu, spuse Josh. Deci, cum e plaja?
- N-am văzut-o încă pe cea de aici. Dar la Los Angeles e foarte mişto. Mergeam întotdeauna la plaja Huntington, care e foarte largă. Şi când valurile sunt mari, te sperie. Dar tata m-a învăţat în vara asta să fac surf, şi e chiar haios.
Josh tăcu. Se întrebă cum e să ai un tată care să te ia la plajă şi să te înveţe diverse chestii. Bănui că n-avea să afle niciodată.
- M...... mergeau şi prietenii tăi cu tine pe plajă? întrebă el, dintr-o dată timid. Adică, în L.A.?
Amy îi aruncă o privire rapidă, întrebându-se dacă el bănuia că n-avea prieteni nici acasă. Ceva din vocea lui o făcu însă să ezite şi, când vorbi, realiză că spune, inconştient, adevărul:
- N-am avut prieteni nici acolo, admise ea. În şcoală m-au sărit peste clasele normale şi eram mereu cea mai mică.
Josh încuviinţă.
- Mda. Asta mi s-a întâmplat şi mie. De asta vrea mami să vin aici.
Privi în altă parte şi, când continuă să vorbească, o făcu fără a se uita la Amy:
- M-am gândit că, dacă voi fi admis, şi tu nu pleci acasă, atunci poate, ei bine, poate vom fi prieteni.
Amy se simţi tulburată. Nu scoase nicio vorbă multă vreme. Băiatul îşi dori să-şi fi ţinut gura închisă. Probabil că ea va râde de el, ca toţi ceilalţi. Se întoarse ca să plece de lângă ea, dar o auzi că vorbeşte:
- Ar fi drăguţ, şopti ea. Poate vom vorbi unul cu altul câteodată.
Câteva minute mai târziu, ieşiră împreună din Gazebo şi se scuturară de rămurelele şi acele de pe ei înainte de a o porni spre clădirea în care se afla biroul doctorului Engersol.
Urmărindu-i pe fereastra din biroul ei, Hildie zâmbi.
Fu sigură că Amy Carlson trecuse peste criză şi bănui că nu va avea nicio problemă cu JoshMacCallum.
George Engersol verifică încă o dată rezultatele testelor date lui Josh, căutând vreo posibilitate ca să fi făcut vreo greşeală.
Şi totuşi nu era niciuna.
Computerul i-a dat rezultatele instantaneu, afişând scorurile înregistrate de Josh pe domenii: inteligenţă, talent matematic, capacitate logică, vocabular, ştiinţă, aptitudini.
Engersol nu se putea obişnui cu proporţia în care băiatul completase cu succes foaia de marcaj. După viteza cu care lucrase, fusese sigur că, spre sfârşit, băiatul nu făcuse decât să ghicească. Cu toate astea, în secţiunile în care se cereau răspunsuri prin da sau nu, puştiul nu făcuse greşeli.
Niciuna.
Rezolvase toate problemele pe care le abordare.
Când revăzu banda video cu înregistrarea felului în care lucrase băiatul, nedumerirea îi dispăru.
Rebusul se dezlegase, dar de o manieră de-a dreptul incredibilă.
În ultima jumătate de oră, când îşi dăduse seama că intrase în criză de timp, Josh îşi schimbase metoda de lucru.
Banda stătea mărturie pentru transformarea ce avusese loc. La ora patru şi patruzeci şi unu, Josh a petrecut exact opt secunde în faţa unei ecuaţii algebrice complicate.
Numai opt secunde.
A început apoi să întoarcă paginile, marcând răspunsuri la întrebările de aptitudini, care apelau mai puţin la gândire şi mai mult la reacţii instinctive în faţa afirmaţiilor opţionale. A lucrat cu repeziciune, culegând întrebările şi marcând răspunsurile sale până ce s-a oprit brusc şi a răsfoit paginile înapoi la ecuaţia algebrică. Selectând răspunsul corect din cele cinci opţiuni, a punctat alegerea sa pe foaia de marcaj şi a trecut la următoarea problemă, care se ocupa de fizică, subiectul despre care se presupunea că aflase foarte puţine lucruri.
Din nou s-a uitat puţin la problemă şi a trecut rapid la întrebările subiective.
George Engersol realiză că puştiul rezolvase problemele matematice dificile mintal, în timp ce se ocupase de alte întrebări. După ce găsea răspunsul la problema grea, se întorcea la ea, identifica codul corespunzător şi-l marca pe foaia de alături.
În întreaga lui experienţă de lucru cu copii dotaţi nu întâlnise pe cineva ca Josh MacCallum.
Într-un târziu, se afundă iar în fotoliu uitându-se la mama băiatului, care se agita nervoasă pe marginea scaunului.
- Ei bine, întrebă Brenda. Cum a ieşit? A trecut testul?
Engersol îşi întinse palmele în lateral într-un gest de neputinţă.
- Aşa după cum v-am spus, nu există admitere sau eşec. Dar trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că n-am văzut aşa ceva niciodată. Josh.... ei bine, pare a fi unic, cel puţin după experienţa mea.
Alegându-şi cuvintele, îi explică, cu răbdare, Brendei ce făcuse fiul ei. Încheie cu cuvintele:
- Ceea ce mă uluieşte este că a rezolvat problemele mintal în timp ce se gândea la alte lucruri.
- Şi ce înseamnă asta? insistă Brenda. Îl veţi primi aici?
Engersol îşi arcui sprâncenele.
- A, da. O să-l primim cu plăcere. De fapt, bănuiesc că el va fi cea mai mare provocare cu care m-am înfruntat. Trebuie să vă spun, doamnă MacCallum, că Josh e, probabil, cel mai sclipitor copil pe care l-am întâlnit vreodată. După ce te uiţi la asta, şi ridică în mâini rezultatele testelor - e uşor să-ţi imaginezi ce probleme a avut.
Brenda oftă.
- A fost îngrozitor, încuviinţă ea. Mi-aş dori să-l luaţi chiar de acum. Simt că aparţine acestui loc şi nu ştiu cât îi mai pot face faţă acasă...
Era pe punctul de a spune mai multe, când uşa biroului, care era întredeschisă, fu dată de perete. În cadrul ei stătea Josh, cu faţa răvăşită.
- Ştiam eu, strigă el. Eşti furioasă pe mine pentru ceea ce am făcut şi îţi pare rău că nu poţi scăpa de mine! îmi pare bine că am căzut la testul ăsta idiot. Mă auzi? Îmi pare bine!
Se răsuci pe călcâie şi fugi de unde venise. De data asta Brenda se luă după el. Fu cât p-aci să se împiedice de fetiţa care se afla şi ea în hol, uitându-se după Josh. După ce Brenda trecu, la rându-i, pe lângă ea, Amy păşi sfioasă în biroul doctorului Engersol:
- E adevărat? întrebă ea. A picat Josh? Nu vine şi el aici?
Engersol negă din cap.
- Bineînţeles că n-a picat, Amy, o linişti el pe fetiţă. Dacă doreşte, va rămâne cu siguranţă aici. Iar eu sper să-şi dorească asta.
- Şi eu, mărturisi Amy.
Părăsi biroul directorului cu intenţia de a se duce după Josh. Dacă nu va putea să-l convingă să rămână, atunci va pleca şi ea.
Chiar dacă însemna să fugă.
Brenda îl găsi pe Josh ascuns după maşină şi bocind.
- Dragule, ce e? întrebă ea. Ce s-a întâmplat?
- Am auzit ce ai spus! Nici măcar nu vrei să mă mai iei acasă!
- Nu e adevărat, iubitule, protestă Brenda.
Se opri brusc, amintindu-şi propriile cuvinte pe care nu intenţionase să le audă şi Josh - cuvinte care nu aveau, desigur, înţelesul pe care li-l atribuise el. Dar dacă auzise numai ultimele vorbe adresate doctorului Engersol.....
- Oh, dragule, îmi pare rău, rosti ea.
Îngenunche şi-l trase lângă ea.
- Bineînţeles că vreau să te iau acasă. Dar tu aparţii acestui loc. N-ai picat examenul. Ai făcut mai bine ca oricine înaintea ta! Nu spuneam decât că îmi pare rău că nu poţi începe chiar de acum!
Josh se holbă la ea. Pe măsură ce percepu mesajul cum trebuia, ochii i se măriră din ce în ce.
- Am trecut? izbucni el. Am intrat?
- Bineînţeles că ai intrat, îl linişti Brenda.
- D...... dar dacă nu vreau să rămân? reluă el cu vocea nesigură. Dacă nu îmi place aici? Dacă vreau să plec acasă?
Înainte ca Brenda să răspundă, de maşină se apropie, ezitând, fetiţa pe care o văzuse la ieşirea din biroul doctorului Engersol.
- Josh? întrebă Amy. Ce s-a întâmplat?
- N...... nimic, murmură băiatul.
Nu dori să-i spună fetiţei că i se făcuse, dintr-o dată, frică.
- Poate nu vreau, pur şi simplu, să vin aici.
Amy păru îndurerată. Nu zise nimic şi-l apucă pe Josh de braţ.
- Dar trebuie s-o faci, îl contrazise ea. Ai promis, îţi aminteşti? Dacă intri şi tu, rămân şi eu, şi o să fim prieteni.
- Asta a fost înainte, bombăni Josh.
Ochii fetiţei începură să lăcrimeze, dar ea rămase fermă pe poziţie.
- Vrei să spui că nu doreşti să fii prietenul meu?
- N.... nu, retractă imediat Josh. Adică nu asta am vrut să spun. E.....
- Dar nu-mi poţi fi prieten dacă nu o să te mai văd, obiectă Amy.
- Şi ce dacă? se ofuscă Josh. Nici măcar nu mă cunoşti.
Amy ezită, apoi se decise.
- Ba da, rosti ea apăsat.
Pe faţă i se citea încăpăţânarea.
- Eşti la fel ca mine. Eşti doar speriat. Şi ai spus că oricum nu ai prieteni la tine, în deşert. Aşa că ai putea la fel de bine să rămâi. De acord?
Josh clipi. Era posibil ca ea să creadă în ceea ce spunea? Că voia cu adevărat să-i fie prieten? Dar el se hotărâse deja. Cum se mai putea răzgândi?
Atunci interveni maică-sa.
- Ascultă, spuse ea. N-am vrut să spun ceea ce ai înţeles tu, şi n-am de gând să te decid să faci ceva ce nu-ţi doreşti. Deci ce-ar fi să mergem la picnic pe plajă, aşa cum ne-a rugat doamna Kramer, rămânând să te hotărăşti mai târziu. Dacă, după aceea, o să continui să nu vrei să rămâi aici, îţi promit că te iau acasă şi nu-ţi mai vorbesc niciodată despre locuri ca acesta. Bine?
Josh o privi neîncrezător.
- Pe cuvântul tău de onoare?
- Pe cuvântul meu de onoare, replică Brenda, făcându-şi cruce în dreptul inimii.
Josh ezită, apoi încuviinţă.
- Bine. Dar să nu uiţi că ai promis.
Respirând uşurată, Brenda se luă după copii, spre clădire, pentru ca Amy să-şi ia din cameră un prosop de plajă.
7.
Josh şi Amy, însoţiţi de Brenda, ajunseră în jurul orei şase în vârful dealului ce străjuia Crescent Cove, o fâşie îngustă de nisip, prinsă între două stânci bătute de vânt ce ieşeau direct din ocean şi pe care creşteau, din loc în loc, conifere. Brenda se opri câteva clipe pentru a admira priveliştea ce i se desfăşura în faţa ochilor.
- Nu e magnific? întrebă ea. Poate ar trebui să renunţ la slujba mea şi să mă mut aici.
Ştia însă că aşa ceva era imposibil. Când trecuseră prin oraş văzuseră şi restaurantele, şi fiecare dintre ele părea că e ticsit cu fete de liceu care lucrau ca ospătăriţe. Chiar dacă şi-ar fi găsit o slujbă, n-ar fi fost niciodată în stare să-şi permită a-şi închiria un apartament.
- Sau ar fi mai bine să mă mulţumesc cu ce am, eh? adăugă ea.
Josh nu răspunse, aşa că ea îşi îndreptă privirea spre el. Băiatul nu-i acorda nicio atenţie, nici ei şi nici oceanului. O privea ţintă pe Amy, care era palidă şi se holba la plaja de dedesubt.
- Amy? întrebă Brenda. Ai păţit ceva?
Fetiţa îşi scutură pletele.
- M..... mă simt ameţită, mărturisi.
Făcu un pas înapoi, îndepărtându-se de buza dealului.
- Am simţit că sunt pe punctul să mă prăbuşesc, explică ea.
- Se numeşte acrofobie, anunţă Jeff. Se întâmplă când ai rău de înălţime.
- Ştiu asta, ripostă Amy.
Se mută şi mai departe de margine, apoi se întoarse, cu ochii fixaţi pe panta nesigură a dealului, pe care zigzagau trepte de lemn până pe plaja de dedesubt.
- P.... poate că ar fi mai bine să mă întorc la şcoală, îngăimă ea.
Simţea un gol în stomac numai la gândul c-ar trebui să coboare treptele.
- Cum rămâne atunci cu picnicul? protestă Josh.
- N....... nu-mi prea plac picnicurile, minţi Amy.
Privirea ei mătura încă scările.
- Ţi-e frică de scări, nu-i aşa? o întrebă Brenda, ghemuindu-se lângă fetiţă.
Amy nu scoase niciun sunet. Îşi mişca doar capul, semnificativ, în sus şi în jos.
- Sunt convinsă că sunt sigure, o asigură Brenda. Uită-te la toată lumea de acolo de jos. Toţi au coborât pe aceste trepte.
O luă pe Amy de mână şi încercă să o aducă mai aproape de margine, astfel ca ea să-i poată vedea pe ceilalţi copii jucându-se pe plajă. Însă Amy se trase înapoi.
- D...... dacă o să cad? întrebă ea.
Vocea îi tremura.
Josh se apropie şi-i luă cealaltă mână, încadrând-o.
- N-o să te las eu să cazi, se îmbăţoşă el.
Ezitând, Amy se lăsă condusă mai aproape de margine. Ameţeala păru că pune încă o dată stăpînire pe ea. Avu senzaţia că era pe punctul de a fi trasă în hău.
- E-n regulă, o linişti Josh, mângâindu-i mâna. N-ai să cazi.
Ajunseră imediat pe platforma de la capătul scărilor. Amy încremeni şi refuză să pună piciorul pe traversele de lemn mâncate de timp.
- Mergi tu înainte, mami, rosti Josh. O să se convingă astfel că scara nu se prăbuşeşte.
Brenda ezită o secundă. Simţea şi ea un fior pe şira spinării. Se rugă ca fiul ei să aibă dreptate şi păşi hotărâtă pe platformă. Începu să coboare, ţinându-se strâns cu cealaltă mână de balustrada protectoare.
- Vezi? i se adresă ea fetiţei. E foarte solidă.
Vocea îi era mai liniştită decât se simţea în realitate.
Amy o urmări încordată, apoi privi temătoare spre Josh.
- Promiţi că o să mă ţii de mână tot drumul până jos? îl întrebă ea.
- Promit, o asigură Josh. Dacă stai spre interior şi nu te uiţi în jos, nu va fi nicio problemă. Haidem.
Se postă şi el pe platformă. Ţinându-l strâns de mână, Amy trase adânc aer în piept şi puse piciorul pe prima grindă de lemn.
Îşi imagina ea sau simţea, într-adevăr, că tremură sub picioarele ei?
Agăţându-se de Josh cu o mână şi echilibrându-se cu cealaltă, porni să coboare.
La fiecare pas avea impresia că se va poticni şi se va rostogoli pe scări izbindu-se de solul pietros de dedesubt.
- O să fie bine, o reasigură Josh, simţindu-i frica. O să vezi. Continuă să cobori.
Câteva minute mai târziu ajunseră la ultima cotitură, îi mai separau de plajă doar cinsprezece paşi. Simţind că-i dispare panica, Amy dădu drumul mâinii băiatului.
- Am reuşit! izbucni ea. Am făcut-o şi pe asta.
Râzând sări peste ultima treaptă, îşi croi drum printre roci şi alergă spre apă. În fugă, se debarasă şi de sandale.
Brenda se afla deja pe plajă. O privi pe Amy cum aleargă, apoi îşi mută atenţia spre George Engersol.
Când se afla la jumătatea coborâşului îl observase cum urmărea, de pe plajă, înaintarea fetiţei pe scări. Se oprise atunci pentru câteva clipe, studiindu-l cum o privea pe Amy. Când simţi ochii Brendei aţintiţi asupra sa, doctorul se uitase drept spre ea. Brenda lăsase, atunci, ochii în jos şi se grăbise să-şi continue mersul. Cât timp însă aşteptase pe nisip, constatase că el continuase să o urmărească pe Amy. Expresia de pe faţa lui i se păruse ciudată.
Era o expresie de concentrare atât de intensă, buzele erau strânse până la a nu fi decât o linie, iar ochii se îngustaseră şi căpătaseră o privire ascuţită -, încât Brenda simţi că o trec fiorii, ca şi cum o pălise o adiere rece dinspre ocean. Până când reuşise să se debaraseze de senzaţie, Amy ajunsese, în sfârşit, la poalele dealului şi se azvârlise spre valurile oceanului. Engersol nu se mişcase din loc. Nu s-a întors să-i vorbească Brendei, deşi ea stătea numai la câţiva paşi de el. În loc de asta, a preferat să plece, cu capul în pământ şi cu mâinile încrucişate la spate.
Îl privi cum se îndepărtează şi simţi o puternică agitaţie interioară. Se gândi că reacţia lui, în faţa succesului repurtat de fetiţă în lupta ei cu frica, fusese cel puţin ciudată.
Înainte însă de-a aprofunda problema, de ea se apropie Hildie Kramer, cu mâna întinsă în gest de bun venit.
- Haide, rosti planturoasa femeie cu faţa numai zâmbet. Sunt aici nişte persoane pe care vreau să le cunoşti.
În timp ce Josh o luă pe urmele noii sale prietene, Brenda fu condusă către un grup format din câţiva profesori de la academie şi părinţii a doi copii, în câteva clipe, se trezi că poartă o conversaţie cu Chet şi Jeanette Aldrich, cu al căror fiu, Jeff, se întâlnise deja.
- Iar el e celălalt, spuse Jeanette, arătându-l pe Adam, care se bălăcea cu fratele său în apă, la câţiva metri de ţărm.
Brenda se uită surprinsă la cei doi băieţi.
- Aveţi doi la fel? exclamă ea. Doamne, când mă gândesc la problemele pe care le-am întâlnit eu, avându-l numai pe Josh...
Brusc, se opri stânjenită. Spre uşurarea ei, Jeanette Aldrich zâmbi trist.
- Povestiţi-mi, rosti ea. Şi când vă gândiţi la mine, dublaţi-le. Doi băieţi au suficient creier cât patru.
Pe faţa femeii apăru o umbră pe care Brenda nu o putu descifra. Nu dură decât o clipă, după care ea se însenină şi continuă:
- Credeţi-mă, fără acest loc aş fi fost până acum într-un spital de nebuni.
Chet Aldrich o servi pe Brenda o cutie cu bere, deja desfăcută. Ea folosi momentul pentru a spune cu voce tare tot ce acumulase în ea până în acel moment. Cei doi Aldrich o ascultară cu răbdare, părând că avuseseră şi ei aceleaşi experienţe. Brenda îşi dădu seama că se adresa pentru prima oară unor oameni care înţelegeau foarte bine comportamentul lui Josh.
Pentru ea, chiar dacă Josh refuza în final să rămână în academie, discuţia cu cei doi Aldrich avea darul de a face întreaga călătorie utilă.
Josh şi Amy se plimbau încet de-a lungul liniei ţărmului. Valurile li se spărgeau blând la picioare. Erau pe plajă de mai bine de o jumătate de oră, dar nici unul dintre ei nu încercase să se alăture restului copiilor. Preferaseră să rămână împreună şi să se vânture prin zona de nord a promontoriului. Călcau în picioare micile băltoace, rămase printre pietre în urma refluxului, şi Amy îi arăta băiatului creaturile ce-şi făcuseră sălaş în acea porţiune. Când începu fluxul, trebuiră să se întoarcă, cu părere de rău, spre ceilalţi copii, care erau adunaţi în jurul unui bărbat pe care Josh nu-l mai văzuse înainte.
- Cine e? o întrebă el pe Amy, indicându-i blondul înalt şi bărbos.
- Domnul Conners, răspunse Amy. E profesorul nostru de engleză.
- Cum e?
Înainte ca Amy să apuce să răspundă, spre ei alergă Jeff Aldrich, ţipându-le de la distanţă:
- Haideţi! O să jucăm volei!
Josh simţi că i se face rău. O privi pe Amy, care nu părea mai fericită de idee decât era el. Ştia deja ce avea să se întâmple. Profesorul va alege pe cei mai înalţi doi tipi şi ei îşi vor face echipele. Şi, dacă se va întâmpla la fel ca în Eden, el va fi ales ultimul.
- Nu vreau, îi spuse el lui Jeff. Urăsc voleiul.
- Şi eu, adăugă Amy.
Dintr-o dată, Josh fu sigur că ea se gândea la acelaşi lucru.
- O să privim doar, concluzionă ea.
O luară spre zona de plajă pe care erau întinse cearşafuri, dar, înainte să depăşească ceata de copii, Steve Conners strigă după ei.
- Hei, voi doi! Veniţi încoace! Nimeni nu are voie să nu participe!
Josh şi Amy îngheţară, uitându-se unul la altul. Ce ar fi dacă ar zice nu?
Nici unul nu ştia.
Ezitară amândoi, ca şi cum fiecare îl aştepta pe celălalt să decidă ce trebuiau să facă.
- P...... poate ar fi bine să ne ducem, îngăimă, în sfârşit, Josh. Nu vreau să intru în bucluc.
- Dar urăsc voleiul! izbucni Amy. Nimeni nu mă alege şi fac toţi nişte mutre groaznice când se împiedică de mine.
- Asta mi se întâmplă şi mie, recunoscu Josh.
- Hei, veniţi odată? strigă din nou Conners. Amy, tu o să stai în partea asta, iar Josh o să se ducă dincolo.
Brusc, fără ca să aleagă cineva echipele, grupul se împărţi. O parte a copiilor rămase alături de Amy, restul se alăturară lui Josh de cealaltă parte a fileului.
După o scurtă numărare, Conners anunţă:
- Prea mulţi dincolo. Să vină cineva aici.
Stând cel mai aproape de plasă, Adam Aldrich se ghemui pe sub ea şi schimbă echipa.
- Bine. Cine vrea să servească primul? întrebă Conners.
Spre surprinderea lui Josh, nimeni nu ceru mingea.
Într-un târziu, Brad Hinshaw îl indică cu degetul pe Josh.
- Să servească el, rosti băiatul. Dacă e tot atât de bun la asta pe cât e la şah, poate o să înscriem ceva puncte!
Înainte ca Josh să poată spune ceva, Steve Conners îi pasă mingea, care-l lovi pe băiat în piept şi-l trânti la pământ. Puştiul încremeni acolo, aşteptând să audă râsetele celorlalţi. Nimeni n-o făcu.
Apucă mingea şi se duse cu ea la marginea terenului. Când ajunse unde credea el că se află linia de servire, pentru că nu erau trasate limite pe nisip, întrebă nesigur:
- A...... aici?
Profesorul dădu din umeri.
- E la fel de bine ca oriunde.
Josh simţi ochii celor din echipa lui aţintiţi asupra sa.
Curând, când vor afla că habar n-are să joace, îl vor distruge.
Poate ar fi mai bine să cadă intenţionat şi să se prefacă că şi-a răsucit glezna. Cel puţin atunci n-ar mai trebui să participe la joc.
Ar trebui însă să şchiopăteze toată seara şi toată noaptea şi s-ar putea să-l trimită chiar la cabinetul medical.
Resemnat, ţinu mingea cu mâna stângă şi o pocni cu dreapta.
Aşa cum prezisese, balonul o luă în direcţie greşită şi căzu în nisip undeva, departe, în afara terenului. Simţi cum faţa i se împurpurează şi aşteptă explozia de râs.
- Nu contează! strigă la el Brad Hinshaw.
Descumpănit, Jos se uită la Brad, care dădu din umeri.
- A ieşit din teren. Se ţine socoteală de ea numai dacă trecea peste fileu, îi explică băiatul.
- Dar nu aşa se joacă acasă......, începu Josh.
- Mă rog, aşa jucăm noi aici, strigă altcineva, încearcă din nou mai aproape de fileu. Şi loveşte-o de sus!
Josh primi mingea şi se mută mai aproape de plasă. Conştient că e privit din nou de toată lumea, îşi ţinu respiraţia, strânse pumnul drept şi aruncă mingea în sus. Se năpusti asupra ei - şi greşi ţinta! Pierzându-şi echilibrul, căzu cu faţa în jos pe nisip şi simţi cum mingea îl loveşte în spate.
Acum îi auzi râzând.
Îşi dădu seama că se făcuse de ruşine. Cu ochii în lacrimi, se ridică în picioare şi începu să se îndepărteze, alergând, de locul blestemat.
Când îşi văzu fiul fugind, Brenda încercă să se ridice ca s-o ia după el. Alături de ea, pe pătură, Jeanette Aldrich îi puse o mână pe umăr şi o obligă să se reaşeze.
- Stai aşa, sfătui ea. Lasă-l pe Steve Conners să rezolve.
- Dar Josh urăşte sportul, protestă Brenda. Şi nu domnul Conners l-a obligat să joace?
- O să-şi revină, o asigură Brenda. Steve ştie ce are de făcut.
Instinctul îi spuse Brendei să nu ţină cont de cuvintele femeii, să se ducă după fiul ei şi să încerce să-i ridice moralul, dar se opri. O ţintui ideea că Josh va trebui să se obişnuiască fără ajutorul ei dacă se hotăra să rămână aici.
Iar dacă s-ar fi dus la el acum, având în vedere cele întâmplate, era convinsă că ştia ce i-ar fi răspuns el:
- Vezi! Râd de mine! Nu stau aici! Vreau acasă! Controlându-şi dorinţa de a-l cocoloşi, îşi impuse să rămână acolo unde era.
La o sută de metri mai jos, stând pe vine, Josh se întreba de ce o lăsase pe maică-sa să-l aducă aici. Nu va fi altfel decât la şcoala de acasă, unde toţi râdeau de el. Umilinţa celor îndurate îi şterse din memorie jocul de şah cu Jeff Aldrich şi începutul de amiciţie cu Brad Hinshaw. Iar acum, după ce se comportase ca un dobitoc, era posibil ca nici Amy să nu-l mai placă. Sesiză o prezenţă în spatele lui şi înţepeni. Oh, Isuse - doar nu venise maică-sa după el, nu-iaşa? Acum toţi o să creadă că nu era decât un bebeluş, însă vocea pe care o auzi nu fu a maică-si.
Era domnul Conners. Josh fu convins că ştie de ce venise după el: să-i ţină un discurs despre jocul cinstit. Se închise şi mai mult în el şi-şi apucă genunchii între braţe.
- Vrei să-mi spui de ce n-a mers? întrebă Steve Conners, aşezându-se pe nisip lângă băiat.
Josh negă încăpăţânat din cap. Nici măcar nu-l privi.
Câteva clipe, Conners nu spuse nimic. În cele din urmă, începu să-şi plimbe mâna prin părul puştiului.
- Hei, să fim serioşi, toţi greşesc serviciul. Se întâmplă mereu.
- Dar mie mi se întâmplă ÎNTOTDEAUNA, şi toţi râd de mine!
Vocea îi tremura. Încercă să se îndepărteze de mâna profesorului.
- Ei, ei! nu sunt convins că râdeau de tine, îi spuse Conners. Cred că mai mult de ceea ce ţi s-a întâmplat. Ai fost tare caraghios când ai ratat mingea. Asta e tot. Ar fi trebuit să te vezi. Ai fi râs şi tu. A fost ca şi cum ultimul lucru pe care-l aşteptai să se întâmple era să ratezi.
- De ce mi-a spus tipul ăla să lovesc de sus? se răţoi Josh. Ştia ce se va întâmplă şi nu voia decât să mă vadă că arăt ca un dobitoc.
- Ei, hai, las-o mai moale, de unde era să ştie Philip Meredith ce avea să se întâmple? întrebăConners. Nu te-a văzut niciodată până acum jucând volei, nu-i aşa? Poate voia doar să te ajute.
- Nu, nu voia. Toţi se hlizesc pe seama mea când încerc să particip şi eu la vreun joc idiot. Iar dacă nu râd, ţipă la mine. Numai pentru că nu sunt bun.
- Cine a spus că nu eşti bun? Pe lângă asta, a fi bun la chestii cum e voleiul nu înseamnă prea mult aici. Cum ai spus chiar tu, e numai un joc.
Josh se încruntă.
- Am spus că e un joc IDIOT şi aşa e!
- Mă rog, este, dacă te supără, fu de acord Conners. De fapt, dacă îl iei prea în serios, nu prea mai e un joc, nu-i aşa? Adică, se presupune că jocurile sunt distractive. Nu prea contează cine învinge.
- Dar oricui îi pasă cine învinge, replică Josh.
- Dar ţie?
Josh îşi ridică fruntea şi se uită la profesor.
- N......nu ştiu.
Conners îl privi amuzat, cu prefăcută surprindere.
- Ce? Există ceva ce să nu ştii tu? Atunci poate au făcut o greşeală. Eşti sigur că aici ţi-e locul? Se presupune că toţi copiii aceştia din jur ştiu totul despre totul.
Conners încetă să-l tachineze şi continuă, serios:
- Uite ce e, Josh. Ştiu că nu ţi-a mers prea bine în ultima vreme. Şi regret sincer că au râs de tine. Poate că n-ar fi trebuit s-o facă. Dar mai dă-le o şansă, bine? Nu uita că toţi au exact acelaşi fel de probleme cum ai tu. Crede-mă că nici ei nu dau mai mulţi bani pe volei decât dai tu.
Josh încremeni, cu privirea în ochii profesorului.
- Dar acasă......, începu el, încăpăţinându-se să o ţină pe a lui.
Conners i-o reteză:
- Acasă lucrurile stau altfel. De aceea eşti aici şi nu acolo. Ce-ai zice acum dacă vii cu mine şi te aşezi să urmăreşti jocul? Dacă o să vrei să mai joci, e perfect. Dacă nu, e la fel de perfect.
Fără a aştepta răspunsul, Steve îl ridică blând pe băiat în picioare şi o luă înapoi spre teren, cu mâna protejând umerii copilului.
Când se apropiară, Josh văzu că vorbele profesorului erau adevărate, deşi copiii puneau mult suflet în încercările lor de a pasa mingea peste fileu, reuşeau numai doi sau trei. Ca şi el, majoritatea lor ratau complet cel puţin jumătate din încercări, iar pe restul le trimiteau, cele mai multe, la naiba-n praznic.
Văzându-l, Amy se agită făcându-i semn cu mâna:
- Ar fi trebuit să vezi, Josh! ţipă ea. Am reuşit! Am trecut mingea peste plasă! Şi a fost numai a treia încercare!
Înainte de a-şi da seama ce i se întâmplă, Josh se trezi antrenat din nou în partidă. Când îi veni rândul să servească, reuşi şi el să trimită balonul peste fileu.
Desigur, nu reuşi decât din a patra încercare. La a treia, când căzu pe spate datorită faptului că îşi ridicase mingea strâmb, râse şi el la fel de tare precum toţi ceilalţi.
Se gândi că, la urma urmei, voleiul nu era un joc chiar atât de stupid.
Cel puţin nu când era jucat în academie.
La ora zece seara, Josh şi ceilalţi copii stinseră cu nisip focul pe care-l făcuseră pentru cină. Pe parcurs, Brenda căpătase convingerea că el se hotărâse. Îl urmărise toată seara: cum se aşezase lângă Amy să mestece un hot-dog, apoi cum se alăturase cercului de copii din jurul focului care îl ascultau pe Jeff Aldrich povestind istoria cu fantome cea mai populară din academie - un basm înfricoşător despre bătrânul domn Barrington, al cărui spectru se mai plimba încă noaptea prin casă, căutând răzbunare pentru moartea unui copil despre care nu se ştia exact dacă a existat sau nu.
- Nu se ştie câţi ani avea fiul bătrânului domn Barrington când a murit, le spuse Josh copiilor, care ţineau urechile ciulite. Dar se spune că era ceva în neregulă cu băiatul şi că domnul Barrington îl ţinea ascuns, undeva, în casă. Însă nimeni nu ştia unde şi nimeni nu ştia ce avea.Când domnul Barrington a devenit bătrân de tot, a devenit şi el ciudat.
Vocea lui Jeff scăzu în intensitate şi căpătă un ton de mister. Începu să repovestească vechea legendă a reşedinţei Barrington...
"Eustace Barrington ieşi din ascensor, clipind din cauza luminii strălucitoare a soarelui, care inunda spaţiul prin ferestrele cupolei. Închise dulapul trucat, din lemn de mahon, care ascundea uşile liftului, după care se duse la fereastră şi privi afară.
Avusese dreptate să construiască reşedinţa aici, s-o ridice sus, pe vârful dealului, astfel ca, din acest mic apartament de pe acoperiş, să poată privi nu numai munţii din spate, ci şi oceanul, vuind în depărtare.
Să vadă toate lucrurile pe care fiul lui nu le mai putea vedea.
Sau pe care alesese să nu le mai vadă.
De când începuse să construiască vila, Eustace Barrington simţise că era ceva în neregulă cu băiatul, ceva ce-l făcea diferit de oricare alt copil pe care-l cunoscuse până atunci.
Fiul său nu vorbea şi nu se purta ca ei. Trăia însingurat, părând că e mai interesat de ce se petrece în propria lui minte decât de lumea exterioară.
În cele din urmă, băiatul a încetat să vorbească; Eustace Barrington l-a dus la doctorul familiei şi apoi la orice doctor găsea.
Toţi clătinau, sceptici, din cap.
- E întârziat, spusese unul.
- O să iasă din asta, îl asigurase altul.
Poate ar trebui să-l internaţi undeva, sugerase altul şi-i dăduse numele unui loc din cealaltă parte a ţării, de unde n-avea să-şi mai revadă fiul niciodată.
În loc să le urmeze sfaturile, Eustace Barrington ridicase această reşedinţă şi o prevăzuse cu un spaţiu special, destinat fiului său, sub subsol, în care se putea pătrunde numai cu ajutorul liftului din apartamentul său personal, apartament care străjuia restul casei de deasupra acoperişului şi care permitea, astfel, luminii să inunde camerele, ca şi cum, compensând lipsirea fiului său de soare, şi-ar fi uşurat durerea pe care o resimţise în toţi aceşti ani.
Era sigur că făcuse cel mai corect lucru. Când fiul lui se retrase în sine atât de adânc, încât nu mai catadicsi să dea niciun semn de viaţă lumii exterioare, şi când prietenii tatălui începură să vorbească despre băiat ca despre un obiect lipsit de viaţă, de care te puteai dispensa fără prea multe regrete, Eustace îl duse în subsol.
Decorase camerele de acolo cu mai multă grijă decât o făcuse în restul vilei ca să se asigure că băiatul se va simţi confortabil, va avea la dispoziţie tot ce îi era necesar şi nu se va răni singur din întâmplare.
Camera principală conţinea patul băiatului şi suficientă mobilă pentru amândoi, încât să se simtă bine în timpul pe care tatăl îl petrecea cu copilul său, vorbindu-i, în ciuda faptului că era sigur că fiul lui nu-l mai auzea.
În altă cameră erau o masă şi două scaune. Acolo îi ducea mâncare în fiecare zi şi se aşeza la masă cu el.
La masă servea el. Nu lăsa niciodată un servitor s-o facă, pentru că n-avea încredere în nici unul.
Nimeni, în afară de Eustace Barrington, nu ştia că băiatul era acolo. Tatăl hotărâse cu mult înainte că era mult mai bine să-şi păstreze copilul acasă unde putea fi înconjurat cu dragoste şi lăsat în pace cu gândurile misterioase ce i-ar fi trecut prin cap, decât să-l predea grijii străinilor,care nu l-ar fi iubit şi nu l-ar fi înţeles.
Eustace Barrington era convins ca fiul lui era un geniu.
Credea cu tarie ca nu era nebun, ci avea o minte speciala, in ciuda faptului ca nu facea decat sa murmure numere si parea a fo orb si surd.
Uneori, cand intelegea ce numere murmura fiu-sau, le nota si petrecea ore intregi, singur la biroul lui, incercand sa gaseasca o legatura intre ele.
Ceea ce fiul lui calcula in cateva secunde, ii lua tatalui ore intregi de lucru pe hartie.
Intr-o zi se nelinisti.
La urmatoarea aniversare implinea nouazeci si sase de ani.
Fiul lui avea numai cincizeci si cinci.
Si se afla de cincizeci de ani in locuinta de sub pamant.
Eustace Barrington mai avea, dupa toti acesti ani, o singura dorinta.
Sa-i supravietuiasca fiului, astfel ca acesta sa nu fie predat strainilor.
Dar putea sa moara inaintea lui; trebuia, deci, sa faca ceva.
Trebuia sa gaseasca o cale de a distruge pe oricine l-ar fi putut ameninta pe baiatul din subsol. Pe baiatul care traia in obscuritate.
Daca el va fi vatamat, atunci vor suferi si altii......"
- S-a mai intors vreodata? murmura Josh MacCallum, cand povestea lua sfarsit. A facut ceva?
Jeff Aldrich zambi misterios.
- Poate ca da, sopti el. Poate se intoarce uneori noaptea si se invarte in jurul casei, cautandu-si fiul.
Vocea ii cobori si mai mult, si-l tintui cu privirea pe Josh:
- Si se spune ca, atunci cand o sa gaseasca baiatul potrivit, o sa-l ia cu el. De fapt, anul trecut.....
- Ajunge, Jeff! interveni Hildie Kramer, distrugand atmosfera creata cu un hohot de ras. Doar nu vrei sa-l sperii pe bietul Josh in prima lui noapte la noi, nu-i asa?
- Dar ma simt excelent, protesta Josh. Imi plac povestile cu fantome!
Jeff il privi admirativ, asa ca adauga o minciuna:
- Nu ma sperie deloc!
Jeff i se uita, o secunda, drept in ochi, dupa care privi in alta parte, lasandu-l pe Josh sa se intrebe daca noul lui prieten il crezuse sau nu.
Brenda urmari cum baiatul ei fu absorbit, incet-incet, in grup. Vazu cum el isi lasa garda de protectie din ce in ce mai jos, pe masura ce pustii - la fel de stralucitori ca si Josh - il atrasera in cercul lor, facandu-i loc cand se apropia, ascultandu-l cand vorbea, acceptandu-l. Chiar asa cum era - impratita intre greutatea de a-si lasa fiul printre straini, la patru sute de mile de casa, si dorinta de a-i oferi ceva mai bun decat la Eden - Brenda aflase in aceasta seara, discutand incet cu familia Aldrich, ca problemele ei nu erau unice. Ascultase tacuta cum Chet Aldrich relatase intamplarea ce avusese loc cu un an in urma, cand il gasisera pe Adam in baie, inconstient, cu o sticluya de somnifere, goala, langa el. Dupa ce trecusera peste socul si groaza intamplarii, se hotarasera amandoi sa ia taurul de coarne si sa admita ca amandoi baietii lor aveau nevoie de programe speciale. Ca atare, ii adusesera la academie.
- Sunt genul de copii care te fac sa iti intrebari cu privire la propria inteligenta, remarcase Chet, adaugand ca, de cand sosisera aici, gemenii se transformasera ca prin miracol.
"Si asta e si miracolul meu" gandi, in acel moment, Brenda. "Miracolul pe care l-am asteptat." In acea clipa ezitarea disparu.
A doua zi, avea sa stea fata in fata cu Hildie Kramer si sa intocmeasca formalitatile inscrierii lui Josh la academie.
Uitase complet de fiorul pe care-l simtise mai devreme, cand il vazuse pe George Engersol cum o priveste pe Amy, ca pe un specimen bun de cercetat la microscop.
Uitase toate necazurile, pentru ca Josh va fi fericit aici.
La urma urmei, asta era singurul lucru care conta.
8.
Dimineata, Josh se simti dezorientat cand se scula in sunete de muzica clasica. Clipind din cauza luminii puternice ce venea de afara din lucarna, avu parte de unul din acele oribile momente de spaima violenta care-l cuprindea cand nu stia unde se afla. Intr-un tarziu, isi aminti, dar asta nu facu decat sa-i diminueze prea putin starea de frica, pentru ca isi aduse aminte si de faptul ca, noaptea trecuta, duminica, maica-sa il sarutase si-i spusese adio, dupa ce-l instalase in noua lui camera si-l asigurase ca o sa vina sa-l vada in week-end-ul urmator, cand va aduce cu ea si restul hainelor lui. Bravand, Josh ii spusese ca e suficient daca expediaza imbracamintea prin posta. Insistatse ca nu simtea nevoia s-o vada. Acum insa nu mai era asa de sigur. Statu in pat cateva minute, paralizat de o subita teama.
Ce trebuia sa faca?
Sa faca un dus, asa cum facea acasa in fiecare dimineata?
....................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu