joi, 22 ianuarie 2015

Miezul iernii, Vasile Alecsandri

                        În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
                        Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
                        Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
                        Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.


                        Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
                        Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
                        Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
                        Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.


                        O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
                        În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
                        Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
                        Unde crivătul pătrunde, scoţând note-ngrozitoare.


                        Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
                        Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
                        Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
                        E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu