.........................................
XVII.
- E ceva de capul tipilor alora?
- Nance se tine bine cand e sub presiune. Partenerul lui insa este un pisacios care se sperie si de umbra lui.
- Vreau ca telefoanele sa fie aranjate in noaptea asta.
- Se face.
Barry isi aprinse o tigara si dupa ce sufla fumul spre tavan isi miji ochii spre prietenul lui:
- Avocata este si ea protejata?
- Nu cred, raspunse Gronke fara sa-l priveasca.
- Unde locuieste? Ce fel de casa e?
- Sta intr-un apartament dragut chiar in spatele casei mamei ei.
- Locuieste singura?
- Cred ca da.
- Atunci e usor de ajuns la ea, nu? Intri, ii faci felul, furi ceva lucruri si ai inca o spargere care s-a terminat nasol. Im, cum ti se pare?
Dar Gronke clatina din cap, studiind cu atentie o tanara blonda aflata chiar langa bar.
- Cum ti se pare? repeta Barry intrebarea.
- Da, ar fi o lovitura usoara.
- Atunci hai s-o facem. Ma asculti, Paul?
Da, da, Paul il asculta, dar incerca sa evite privirea ochilor aceia plini de rautate.
- N-am chef sa omor pe nimeni, zise el, studiind-o in continuare pe blonda de la bar.
- Perfect. Atunci cauta-l pe Pirini.
Cu câţiva ani în urmă, un reţinut, cum li se spunea celor închişi în Centrul de detenţie pentru minori, un băiat de doisprezece ani murise chiar în camera alăturată din cauza unei crize de epilepsie. Întâmplarea fu urmată de o campanie de presă şi de un proces foarte dur şi, cu toate că nu fusese implicată, Doreen fusese zguduită de povestea respectivă. Se lăsase cu o anchetă, cu îndepărtarea unor oameni şi cu un nou regulament interior. Ultimul lucru pe care îl făcu înainte de ora cinci, când i se termina schimbul, fu să-l mai verifice încă o dată pe Mark. De fapt, asta făcuse toată după-amiaza şi văzu cu îngrijorare crescândă că starea copilului se deteriora din ce în ce mai mult, chiar sub ochii ei; băiatul vorbea tot mai puţin şi se mulţumea să zacă în pat, cu privirea pierdută în tavan. La ora cinci, Doreen aduse cu ea şi un sanitar care, după un control rapid, declară că Mark era viu şi sănătos, cu toate funcţiile vitale în stare normală. Înainte să iasă din cameră, Doreen masă uşor tâmplele micului prizonier, ca o bunicuţă îngrijorată de sănătatea nepoţelului, şi îi promise că se va întoarce a doua zi dimineaţă, devreme. Şi nu uită să-i mai trimită o porţie de pizza.
Mark o asigură că va rezista pînă la sosirea ei şi că va încerca să supravieţuiască peste noapte. Dar Doreen lăsase instrucţiuni precise, căci imediat după plecarea ei, supraveghetoarea de la etajul următor, o femeie micuţă şi dolofană pe nume Telda, bătu la uşă şi se prezentă. Apoi, de-a lungul următoarelor patru ore, Telda reveni în repetate rânduri şi de fiecare dată îl privea pe copil cu ochi disperaţi, de parcă ar fi avut de-a face cu un nebun care mai avea puţin şi o lua razna.
Mark se uită la televizor până la zece când începu jurnalul, după care se spălă pe dinţi şi stinse lumina. Patul i se păru destul de confortabil şi gândul îi fugi imediat la pătuţul acela şubred adus de infirmiere în camera lui Ricky de la spital, în care maică-sa încerca cu greu să adoarmă.
Pizza comandată la "Domino's" nu era doar o bucată tare de brânză aruncată la întâmplare într-un cuptor, ci era o pizza adevărată, pentru că Doreen plătise probabil din banii ei. În pat era cald, pizza era de-adevăratelea, iar uşa de la cameră era bine încuiată. Şi băiatul se simţi la adăpost nu neapărat de ceilalţi colegi de detenţie, de bandele şi de violenţa care existau fără îndoială şi aici, cât mai ales de omul cu şişul, cel care-i cunoştea numele şi pusese mâna pe fotografia din rulotă.
Omul care dăduse foc rulotei. Era mereu prezent în mintea lui de ieri dimineaţă, de când cu întâlnirea lor din lift. Se gândise la el şi astă-noapte,pe veranda de la Mama Love, şi în sala de judecată, în timp ce-i asculta pe Hardy şi McThune. Şi ceea ce-l îngrijora cel mai mult era că omul ăla bântuia prin spital, fără ca Dianne să aibă habar de existenţa lui.
A sta într-o maşină parcată pe Third Street, în plin centrul Memphis-ului, la miezul nopţii, nu era nici pe departe ceea ce Cal Sisson numea o distracţie sănătoasă, dar portierele erau blocate şi mai avea şi un pistol sub scaunul şoferului. Condamnările anterioare îi aduseseră interdicţia a deţine arme de foc, e-adevărat; dar maşina asta era a lui Jack Nance, nu a lui, şi era parcată în spatele unei dubite, chiar lângă Madison, la două străzi distantă de Sterick Building. Maşina nu avea nimic care să dea de bănuit, iar traficul era destul de paşnic.
Deodată, pe trotuar, la numai câţiva centimetri de Cal, se opriră doi poliţişti în civil care începură să-l privească foarte atent. Apoi oglinda retrovizoare îi arătă alţi doi poliţişti venind din spate. Patru! Unul dintre ei se aşeză pe portbagaj, făcând maşina să se clatine. Cal se întrebă disperat dacă nu cumva îi expirase timpul marcat pe aparatul de taxat din parcare. Era totuşi imposibil, doar plătise pentru o oră şi el nu era aici decât de zece minute. Nance îi zisese că afacerea nu avea să dureze mai mult de o jumătate de ceas.
Alţi doi poliţişti li se alăturară celor de pe trotuar şi pe Cal începură să-l treacă toate transpiraţiile. Cel mai tare îl îngrijora pistolul de sub scaun, deşi un avocat bun l-ar fi putut convinge pe ofiţerul care-l supraveghea că Sisson era doar şoferul lui Nance şi că arma nu era a lui.
Apoi o maşină fără însemnele poliţiei opri chiar în spatele lui şi din ea coborâră încă doi poliţişti în civil. Opt poliţişti!
Unul îmbrăcat în blugi şi tricou se aplecă brusc şi-şi lipi legitimaţia de fereastra din dreptul şoferului. Pe podeaua maşinii chiar lângă piciorul lui Cal, se afla un aparat de radio pe al cărui butor ar fi trebuit să apese cu treizeci de secunde în urmă, ca să-l avertizeze pe Nance, dar acum era prea târziu. Sumedenia de poliţişti care împânzeau locul picase parcă din cer.
Sisson coborî încetişor geamul ferestrei şi poliţistul îşi vârî capul în maşină:
- 'nă seara, Cal. Sunt locotenentul Byrd de la Poliţia din Memphis.
Faptul că-i spusese pe numele mic îl făcu pe Cal să tremure, dar încercă din răsputeri să-şi păstreze calmul.
- Cu ce pot să vă ajut, domnule locotenent?
- Să-mi spui unde este Jack.
Inima lui Sisson îşi opri bătăile; o sudoare rece îi cuprinse trupul.
- Jack şi mai cum?
Jack şi mai cum! Byrd aruncă o privire peste umăr şi-i zâmbi colegului de lângă el. Cei opt poliţişti încercuiseră practic maşina.
- Jack Nance, bunul tău prieten. Unde este?
- Nu l-am văzut.
- Ia te uită ce coincidenţă! Nici eu nu l-am văzut, cel puţin în ultimul sfert de oră. De fapt,ultima oară când l-am văzut pe Jack era la intersecţia dintre Union şi Second Street, acum mai puţin de treizeci de minute, şi tocmai cobora din maşina asta. Pe urmă tu ai plecat mai departe şi acum, surpriză, iată-te aici.
Cal trase cu greu aer în piept.
- Nu-nţeleg ce vreţi să spuneţi.
Byrd debloca portiera maşinii şi o deschise larg. Dă-te jos, Cal, ordonă el şi Sisson nici nu se gândi să se împotrivească. Apoi locotenentul trânti uşa la loc şi îl izbi pe Cal cu spatele de ea. Patru poliţişti îi înconjurară imediat; ceilalţi trei urmăreau cu toată atenţia ceea ce se-ntâmpla în zona Sterick Building. Faţa lui Byrd era aproape de cea a lui Cal.
- Ascultă-mă, şi ascultă-mă bine, Cal. Complicitatea la pătrunderea prin efracţie într-o clădire se pedepseşte cu şapte ani de puşcărie. Tu mai ai trei condamnări anterioare, aşa că ia ghiceşte cât ai să primeşti în calitate de recidivist?
Dinţii îi clănţăneau, iar trupul îi tremura ca bătut de vânt, dar Cal scutură din cap, ca şi cum chestiunea îl depăşea.
- Să-ţi spun eu, zise Byrd. Treizeci de ani, fără eliberare condiţionată.
Sisson închise ochii şi se prăbuşi. Aerul nu-i mai ajungea.
- Ei, şi-acum vreau să-ţi spun că în privinţa lui Jack Nance n-avem nic o grijă, povesti mai departe poliţistul pe un ton rece şi plin de cruzime. Câţiva băieţi de-ai noştri îl aşteaptă să iasă după ce aranjează telefoanele domnişoarei Love. Are să fie arestat, împachetat şi, când va veni vremea, livrat unde trebuie. Cu toate astea, nu ne facem iluzii că ne va spune prea multe. Mă urmăreşti?
Cal dădu iute din cap cum că da, nu scăpa nici un cuvânt.
- Numai că, vezi tu, Cal, noi ne-am gândit că tu s-ar putea să fii dispus să-nchei un târg. Să ne ajuţi puţin, înţelegi ce vreau să spun?
Cal dădea mai departe din cap, mărind însă ritmul mişcării.
- Noi suntem convinşi că tu ai să ne spui ce vrem să aflăm, iar noi te lăsăm să pleci.
Cal îl privea cu ochi disperaţi.
- Vezi trotuarul ăla, Cal? îl întrebă Byrd, arătându-i trotuarul de peste drum.
- Da, veni iute răspunsul, însoţit de o privire plină de speranţă în direcţia indicată.
- Ei bine, este cu totul al tău. Spune-mi ceea ce vreau să aud şi poţi să pleci. Okay? Îţi ofer treizeci de ani de libertate, Cal. Nu fi prost.
- Okay.
- Când se întoarce Gronke de la New Orleans?
- Mâine dimineaţă pe la zece.
- Unde stă?
- La Holiday Inn Crowne Piaza.
- Ce cameră?
- 782.
- Unde sunt Bono şi Pirini?
- N-am idee.
- Cal, te rog, nu ne lua drept tâmpiţi! Unde sunt ăştia doi?
- Au camerele 783 şi 784.
- Mai e cineva din New Orleans aici?
- Asta-i tot ce ştiu.
- Să ne aşteptăm şi la alte vizite de la New Orleans?
- Jur că habar n-am.
- Şi-au făcut cumva planul să-l lovească pe băiat, sau familia iui, sau pe avocată?
- A fost discutată şi varianta asta, dar nu există un plan pus la punct. Şi să ştiţi că eu nici nu vreau să am de-a face cu aşa ceva.
- Ştiu asta, Cal. Dar planuri pentru interceptarea altor telefoane?
- Nu, nu cred. Doar telefoanele avocatei.
- Ce ştii despre locuinţa avocatei?
- Din câte ştiu, nu se pregăteşte nimic acolo.
- Nici microfoane, nici casetofoane?
- Din câte ştiu eu, nu.
- Niciun plan pentru asasinarea cuiva?
- Nu.
- Dacă ai minţit cumva, Cal, să ştii că te caut şi ai din partea mea treizeci de ani ca să te pocăieşti.
- Jur că asta-i tot ce ştiu.
Deodată, Byrd îl lovi peste faţă şi începu să-l strângă de guler. Gura lui Sisson era larg deschisă, căutând aerul cu disperare; în ochii lui se citea groaza.
- Cine a dat foc rulotei? mârâi Byrd, împingîndu-l şi mai tare în portiera maşinii.
- Bono şi Pirini, veni imediat răspunsul.
- Ai fost şi tu implicat, Cal?
- Nu, jur că nu!
- Mai au de gând să repete figura şi în altă parte?
- Din câte ştiu eu, nu.
- Atunci pentru ce dracu' mai stau aici?
- Aşteaptă, ascultă, ştiţi, în caz că este nevoie de ei pentru vreo chestie. Depinde numai de puşti.
Byrd îl strânse şi mai mult de guler şi zâmbi larg.
- Cal, o singură minciună dac-ai spus, ţi-a luat foc curu', okay?
- Nu mint, pe cuvântu' meu că nu mint, se auzi vocea pierită a lui Sisson.
Atunci Byrd îi dădu drumul şi, făcând semn spre trotuarul de pe partea cealaltă a străzii, îi zise:
- Mergi în pace şi să nu mai păcătuieşti!
Zidul de poliţişti se desfăcu şi Cal traversă strada în fugă, dispărând în noapte.
28.
Era vineri dimineata. In camera invaluia in lumina cenusie de dinainte de revarsatul zorilor, Reggie sorbea ganditoare din cafeaua tare si amara, intrebandu-se ce noutati ii va mai aduce ziua care sta sa-nceapa. Era o dimineata racoroasa si senina, cum nu mai fusese pana acum in septembrie, primul semn ca vara fierbinte si umeda, atat de caracteristica Memphis-ului era pe sfarsite. Asezata in balansoarul din papura impletita de pe micul balcon din spatele apartamentului, Reggie incerca sa descifreze intamplarile ultimelor cinci ore.
Cand ceasul arata ora unu si jumatate noaptea, primise un telefon de la politie care o anunta ca aparuse o problema urgenta la ea la birou si o ruga sa dea o fuga pana acolo. Atunci ea ii telefonase lui Clint si mersera impreuna la birou, unde dadura de cel putin o jumatate de duzina de politisti. Acestia il lasasera pe Jack Nance sa-si duca la bun sfarsit misiunea lui murdara si sa iasa din cladire, pentru ca abia dupa aceasta sa puna gheara pe el. Lui Reggie si lui Clint le aratara apoi microfoanele minuscule implantate in receptoarele celor trei telefoane din biroul avocatei, admirand in acelasi timp maestria dovedita de Nance.
O data demontate, microfoanele se transformara in probe indubitabile ale vinovatiei celui care le plantase acolo. Politistii explicara modul in care Nance patrunsese in cladire si in birou si le atrasera de mai multe ori atentia asupra absentei oricaror sisteme de securitate. Reggie declara insa ca nu o ingrijora acest aspect deoarece in birou nu existau bunuri de valoare.
Apoi isi verifica dosarele, dar totul parea sa fie in ordine. Dosarul "Mark Sway" nu iesea niciodata din servieta personala, iar in clipa aceea se afla acasa, chiar in dormitorul avocatei. Clint insa anunta ca, dupa parerea lui, cineva umblase in dosarele din secretariat. Nu putea fi totusi foarte sigur de acest lucru, din cauza modului sau, din pacate cam dezorganizat, de lucru.
Politistii le spusera celor doi ca fusesera informati din timp de vizita lui Nance, dar refuzara sa-si dezvaluie sursele. Asa se face ca accesul in cladire fusese mult usurat - usi descuiate, paznici absenti etc., iar tipul fusese supravegheat de vreo doisprezece oameni. Acum se afla in arestul politiei refuzand insa cu incapatanare sa dea vreo informatie. Apoi unul dintre politisti o lua deoparte pe avocata si ii sopti in ureche esentialul despre relatiile existente intre Nance, Gronke, Bono si Pirini. Ultimii doi reusisera sa dispara, fara sa mai treaca pe la hotel. Gronke se afla inca la New Orleans, unde era supravegheat indeaproape.
Nance avea sa primeasca probabil, ceva mai mult de doi ani de inchisoare pentru ce facuse. Dar timp de o fractiune de secunda, Reggie se gandi ca pedeapsa cu moartea ar fi fost mult mai nimerita.
Pe la trei, Reggie si Clint ramasera in sfarsit singuri sa rumege in voie vestea neasteptata ca in birourile lor un profesionist isi intinsese capcanele. Un necunoscut angajat de niste ucigasi ca sa stranga informatii ce le-ar fi permis acestora sa loveasca atunci cand ar fi socotit ei necesar. Cum incaperile acestea si tot ce ceea ce implicau ele creau o stare de nervozitate deosebita, Reggie si Clint le parasira imediat dupa plecarea politistilor, incercand sa se refaca cu ajutorul unei cesti de cafea, intr-un bar de la periferia orasului.
Si asa se facea ca, dupa o noapte de nesomn, in pragul unei zile care se anunta innebunitoare, Reggie isi bea cafeaua, asteptand ca la rasarit, cerul sa devina portocaliu. Gandul ii zbura la Mark, care aparuse in biroul ei miercuri, adica acum doua zile; era muiat tot de ploaie si speriat de moarte si ii povestise dintr-o suflare de tipul care-l amenintase cu un cutit chiar intr-unul din lifturile spitalului. Era un barbat masiv si urat, care isi fluturase sisul prin fata ochilor ingroziti ai baiatului, dupa care ii aratase o fotografie ce-i reunea pe toti membrii familiei Sway. Avocata ascultase totul, simtind cum o cuprinde un sentiment de oroare; intamplarea era intr-adevar inspaimantatoare; si cu toate acestea, altcineva fusese implicat, cutitul nu fusese indreptat direct spre pieptul ei.
Numai că povestea asta se-ntâmpla miercuri, iar astăzi, vineri, aceeaşi bandă de criminali o atacase fără menajamente, situaţia devenind dintr-o dată a dracului de periculoasă. Pentru că micul ei client se afla într-un adăpost sigur, supravegheat de paznici înarmaţi, în timp ce ea stătea singură aici, în întuneric, neputându-şi muta gândul de la Bono, Pirini şi cine ştie cine mai era acolo afară, la pândă.
Undeva pe aceeaşi stradă, ceva mai departe de casa Mamei Love, doi agenţi FBI într-o maşină obişnuită supravegheau zona. Reggie fusese de acord cu această prezenţă.
Îşi imagină apoi o cameră de hotel îmbâcsită cu fum de ţigară, pe a cărei podea zăceau grămezi de sticle goale de bere şi cu ferestrele bine acoperite de draperii groase; în mijlocul încăperii, câţiva derbedei prost îmbrăcaţi se îngrămădeau în jurul mesei pe care era aşezat un magnetofon. Pe bandă erau înregistrate convorbirile ei cu diverşi clienţi, cu doctorul Levin, cu Mama Love, convorbiri personale care ar fi trebuit să fie confidenţiale. În general ascultătorii se plictiseau de moarte; uneori însă, unul sau altul dintre ei izbucnea în râs sau începea să mormăie semnificativ.
Mark nu folosise telefoanele de la biroul lui Reggie, aşa că microfoanele puse acolo erau de-a dreptul ridicole. Oamenii ăştia erau în mod evident convinşi că Mark ştia totul despre Boyd Boyette şi credeau că băiatul şi avocata lui erau suficient de idioţi ca să discute despre subiectul cu pricina prin telefon.
Exact în clipa aceea, liniştea fu sfâşiată de soneria stridentă a telefonului din bucătărie. Reggie tresări speriată, apoi îşi verifică ceasul - acele arătau ora şase şi douăzeci de minute. Probabil că iar se-ntâmplase ceva, pentru că altfel, nimeni nu dădea telefon la o asemenea oră.
- Alo?
- Bună dimineaţa, Reggie, se auzi la celălalt capăt al firului vocea lui Harry Roosevelt. Te rog să mă ierţi dacă te-am trezit.
- Nu, nu, nu mai dorm de mult.
- Ai văzut ziarul de astăzi? Reggie înghiţi în sec.
- Nu. Ce s-a-ntâmplat?
- Pe prima pagină sunt două fotografii mari de-ale lui Mark, una luată la plecarea din spital, în stare de arest după cum scrie aici, şi cealaltă în momentul în care ieşea din tribunal ieri, însoţit de poliţişti. Articolul este semnat de Slick Moeller şi este clar că tipul ştie tot ce-a fost în timpul audierii. Relatarea este însă corectă, fără înflorituri. Zice că Mark a refuzat să răspundă la întrebările mele despre Boyette şi că pentru asta eu l-am găsit vinovat de sfidarea Curţii şi l-am trimis înapoi la închisoare. După cum scrie acolo, eu m-am purtat ca un al doilea Hitler.
- Bine, dar cum de ştie toate astea?
- Citează nişte surse anonime.
Reggie numără iute persoanele care fuseseră prezente în mica sală de judecată, apoi îşi spuse părerea:
- Oare să fi fost Fink?
- Nu cred. Fink nu ar cîştiga nimic din asta, iar riscurile ar fi prea mari. Trebuie să fi fost cineva pe care să nu-l prea dea inteligenţa afară din casă.
- Păi tocmai de-aia am şi spus numele lui.
- Lovit la fix, dar nu cred că a fost un avocat. De altfel am de gând să-i trimit o citaţie domnului Moeller să se prezinte la tribunal astăzi la prânz. Am să-i cer să-mi spună sursa şi dacă refuză, îl bag la închisoare pentru că a sfidat Curtea.
- Minunată idee.
- N-ar trebui să dureze prea mult. Şi vom ţine audierea cealaltă după, okay?
- Fireşte, Harry. Ascultă, ar fi bine să-ţi spun ceva. Am avut o noapte foarte lungă.
- Da, te-ascult, zise el, şi Reggie îi împărtăşi rezumatul celor întâmplate în cursul nopţii, cu un accent special pe cuplul Bono-Pirini şi pe faptul că nu li se dăduse încă de urmă.
- Dumnezeule, exclamă Harry. Dar oamenii ăştia sunt complet nebuni.
- Şi periculoşi.
- Te-ai speriat?
- Bineînţeles că m-am speriat. Doar mi-a fost violată intimitatea, iar ideea că oamenii aceia ştiu atâtea despre mine este absolut înspăimântătoare.
- Reggie, să ştii că n-am să-i dau drumul lui Mark nici astăzi; să vedem ce se mai întâmplă în weekend. Oricum, băiatul este mult mai în siguranţă acolo unde este acum.
- De acord.
- Ai vorbit cu mama lui Mark?
- Da, ieri, şi nu a fost tocmai încântată de idee, aşa că s-ar putea să mai dureze. Biata de ea, e toată un pachet de nervi.
- Atunci vezi ce poţi face. Crezi că ar putea să vină astăzi la tribunal? Aş vrea să vorbesc şi cu ea.
- Am să-ncerc.
După ce puse receptorul în furcă, Reggie îşi mai turnă o ceaşcă de cafea şi se întoarse în balcon. Axle dormea dusă sub balansoar. Prima rază de soare se strecură printre frunzele copacilor. Reggie strânse în palme ceaşca de cafea şi îşi ascunse picioarele goale în halatul lung şi gros. Şi în timp ce savura aroma cafelei, îşi lăsa gândurile să alunece la tot ce se întâmplase în ultimele zile şi la cât de mult îi dispreţuia pe ziarişti. Lumea întreagă avea să ştie acum totul despre audiere. Halal confidenţialitate! Micul ei client devenise dintr-o dată mult mai vulnerabil. Faptul că ştia ceva ce n-ar fi trebuit să ştie era de-acum evident. Altfel, de ce să fi refuzat să răspundă la întrebările judecătorului? Cu fiecare oră ce trecea, jocul acesta devenea din ce în ce mai periculos. Iar ea, Reggie Love, avocat şi consilier juridic, ar fi trebuit să deţină toate răspunsurile şi să furnizeze sfaturi absolut perfecte. În curând, Mark o va privi cu ochişorii lui albaştri speriaţi şi o va întreba ce să facă. Or, de unde dracu' să ştie ea care-i răspunsul?
De-acum devenise şi ea ţinta aceloraşi bandiţi.
Doreen îl trezi devreme pe Mark. Pentru micul dejun îi pregătise nişte brioşe cu afine şi acum îl privea îngrijorată. Mark stătea pe un scaun cu o brioşă în mână şi privea fix podeaua; deocamdată nu mâncase nimic. După un timp, duse încet brioşa la buze, luă o firimitură, revenind apoi la nemişcarea dinainte. Doreen îi observa fiecare mişcare.
- Te simţi bine, scumpule? îl întrebă ea.
- A, mă simt foarte bine, răspunse el cu voce răguşită şi şovăielnică.
Doreen îl bătu încurajator cu palma pe genunchi şi pe umăr; în ochii ei se citea tulburarea.
- Ei, să ştii că am să fiu pe-aici toată ziua, zise ea, ridicându-se şi apropiindu-se de uşă. Am să mai trec pe la tine.
Mark nu reacţiona în niciun fel la vorbele supraveghetoarei, ci se mulţumi să mai ia o îmbucătură anemică din brioşa pe care o avea în mână. Apoi uşa se închise cu un pocnet, iar băiatul vârî în gură dintr-o singură mişcare restul de brioşă şi înhaţă o alta de pe masă.
Televizorul intră şi el în funcţiune, cu toate că antena nu capta decât un singur program care nu transmitea nici desene animate, nici filme vechi.
Dar Doreen se întoarse după numai douăzeci de minute.
- Mark, vino cu mine. Ai un vizitator.
Puştiul se transferă brusc într-o altă lume şi întrebă cu aceeaşi voce pierdută:
- Cine?
- Avocata ta. Sigur te simţi bine? întrebă Doreen, legănându-se doi paşi în faţa lui.
Mark confirmă clătinînd uşor din cap. Coborâră scările în tăcere.
Reggie îl aştepta în mica sală de conferinţe aflată cu un etaj mai jos. După ce schimbară câteva amabilităţi, Doreen îi părăsi şi cei doi se aşezară la măsuţa rotundă din mijlocul încăperii.
- Mark, suntem prieteni? îl întrebă avocata zâmbind.
- Da. Îmi pare rău că m-am purtat aşa ieri.
- Nu e nevoie să-ţi ceri scuze, Mark. Te rog să mă crezi că te-nţeleg. Ai dormit bine?
- Da, mult mai bine decât la spital.
- Doreen mi-a spus că o îngrijorezi.
- Ba sunt bine, mult mai bine chiar decât ea.
- Bun, zise Reggie, apoi scoase din servietă prima pagină a ziarului de dimineaţă şi o puse pe masă. Băiatul citi totul cu multă atenţie.
- Ai apărut pe prima pagină trei zile la rând, remarcă ea încercând să-şi fabrice un zâmbet încântat.
- Începe să se învechească. Credeam că audierea a fost confidenţială.
- Aşa ar fi trebuit. Domnul judecător Roosevelt mi-a telefonat mai devreme şi mi-a spus că este foarte supărat pe chestia asta şi că are de gând să-l cheme pe reporter ca să-l prăjească un pic.
- Da' este prea târziu, Reggie. Articolul a fost scris şi toată lumea poate să-l citească. Şi se vede de la o poştă că eu sunt puştiul care ştie prea multe.
- Exact.
Apoi Mark reciti articolul şi studie atent cele două fotografii care-l înfăţişau în compania poliţiştilor.
- Ai vorbit cu mama? îl întrebă ea după un timp.
- Da, doamnă. Ieri după-masă pe la cinci. Mi s-a părut obosită.
- Aşa şi este. Am văzut-o puţin mai înainte să suni tu şi ştiu că nu prea este bine. Ricky a avut o zi foarte grea.
- Păi, da, mulţumită curcanilor ălora idioţi. Hai să-i dăm în judecată.
- Poate ceva mai târziu. Deocamdată trebuie să stăm puţin de vorbă. Ieri, după ce ai plecat tu, judecătorul Roos-velt a stat de vorbă cu avocaţii şi cu cei de la FBI. Judecătorul vrea ca tu, Ricky şi mama să fiţi incluşi în Programul Federal de Protecţie a Martorilor. El este de părere că asta este cea mai bună modalitate de a vă proteja, şi eu înclin să-i dau dreptate.
- Ce-nseamnă asta?
- Asta-nseamnă că FBI-ul vă mută într-un alt loc, foarte secret, unde veţi avea nume noi, şcoli noi, totul va fi absolut nou. Mama ta va primi o altă slujbă, mult mai bine plătită. S-ar putea ca după câţiva ani să vă mute iar, pentru siguranţă. Pe Ricky au să-l interneze într-un spital mult mai bun până când se va face bine. Bineînţeles că guvernul va suporta toate cheltuielile.
- Îmi cumpără şi o bicicletă nouă?
- Sigur că da.
- Glumeam. Ştii, am văzut doar o chestie de-asta într-un film despre Mafia. Un informator a pus pe masă tot ce ştia despre organizaţie şi ăia de la FBI l-au ajutat să dispară. I-au făcut o operaţie plastică, i-au găsit o nevastă nouă, tot tacâmul. Şi l-au trimis în Brazilia, sau pe-acolo.
- Şi ce s-a-ntâmplat până la urmă?
- Păi, le-a luat numai vreun an ca să-l găsească. Şi au omorât-o şi pe nevastă-sa.
- Ăla a fost doar un film, Mark. Şi de altfel nici nu ai de ales. Este cea mai sigură mişcare pe care o poţi face.
- Bineînţeles că va trebui să le spun tot ce ştiu mai înainte ca ei să facă toate chestiile astea minunate pentru noi.
- Face parte din înţelegere.
- Mafia nu uită niciodată, Reggie.
- Mark, ai văzut prea multe filme la viaţa ta.
- Poate. Da' spune-mi, FBI-ul a pierdut vreodată vreun martor băgat în programul ăsta?
Răspunsul era afirmativ, dar nu avea nici un exemplu concret.
- Nu ştiu, dar când ne vom întâlni din nou cu ei, poţi să le pui oricâte întrebări doreşti.
- Şi dacă nu vreau să mă-ntâlnesc cu ei? Şi dacă vreau să rămân în celula mea până când am să fac douăzeci de ani şi judecătorul Roosevelt va fi în sfârşit mort? Atunci am să pot pleca de-aici?
- Bun. Dar te-ai gândit la mama şi la Ricky? Ce se v-a întâmpla cu ei cînd Ricky va ieşi din spital şi nu vor avea unde să se ducă?
- Pot să se mute aici cu mine, Doreen are să aibă grijă de noi.
Ei, drace, da' îi merge mintea, pentru un copil de unsprezece ani. Reggie îi zâmbi, dar Mark o privi încruntat.
- Ascultă, Mark. Ai încredere în mine?
- Da, Reggie. Am multă încredere în tine. De fapt, eşti singurul om din lume în care mai am încredere. Aşa că te rog, ajută-mă.
- Nu va fi uşor să ieşim din toată povestea asta, okay.
- Ştiu.
- În momentul de faţă singuranţa ta constituie unica mea preocupare. Siguranţa ta şi a familiei tale. Iar judecătorul Roosevelt vede lucrurile în exact acelaşi fel. Acum, va fi nevoie de câteva zile ca să fie puse la punct detaliile programului de protecţie. Judecătorul le-a spus celor de la FBI să se apuce imediat de lucru şi eu cred că asta este cea mai bună variantă.
- Ai vorbit şi cu mama?
- Da; şi cred că i-a plăcut ideea. Dar vrea să mai discutăm puţin.
- Da' de unde ştii că are să meargă? Crezi că este absolut sigur?
- Nimic nu este absolut sigur, Mark. Nu există garanţii.
- Grozav. Adică poate au să ne găsească, poate nu. Să vezi ce viaţă lipsită de monotonie o să ducem.
- Ai o idee mai bună?
- Sigur, şi este foarte simplă. Încasăm asigurarea pentru rulotă şi ne luăm alta, eu îmi pun lacăt la gură şi trăim fericiţi pînă la adânci bătrâneţe. Reggie, să ştii că nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă n-au să găsească niciodată cadavrul ăla. Pur şi simplu nu îmi pasă.
- Îmi pare rău, Mark, dar asta nu se poate.
- De ce?
- Pentru că din păcate eşti un mare ghinionist. Tu ai intrat în posesia unor informaţii extrem de importante şi vei avea mereu necazuri, până în clipa în care dai aceste informaţii celor care ţi le cer.
- Şi pe urmă s-ar putea foarte bine să mor.
- Nu cred aşa ceva.
Dar Mark îşi încrucişa braţele la piept şi închise ochii. Vânătaia de pe obrazul stâng începuse să capete o nuanţă brună. Astăzi era vineri. Clifford îl lovise luni, şi cu toate că întreaga poveste părea să se fi întâmplat cu multe săptămâni în urmă, vânătaia aceea îi amintea lui Reggie că lucrurile se desfăşurau într-un ritm mult prea rapid. Bietul copil mai purta încă pe faţă semnele atacului pe care îl suferise.
- Şi unde am putea să mergem? întrebă el cu glas slab, fără să deschidă ochii.
- Departe, departe de tot. Domnul Lewis de la FBI a menţionat un spital de psihiatrie pentru copii din Portland care se pare că este unul dintre cele mai bune din ţară. Ricky va fi internat acolo şi va primi cea mai bună îngrijire.
- Da' ceilalţi pot să ne urmărească?
- Cei de la FBI vor avea grijă de tot.
Mark îşi deschise brusc ochii şi o privi atent.
- Cum se face că ai aşa, deodată, încredere în FBI?
- Pentru că nu am în cine altcineva să mă încred.
- Şi cât durează până când totul va fi pus la punct?
- Sunt două probleme de rezolvat. Una este legată de detaliile afacerii şi de documentele de care este nevoie. A doua problemă se numeşte Ricky. S-ar putea ca doctorul Greenway să nu permită transferul lui mai devreme de câteva zile.
- Adică mai stau încă o săptămână la închisoare?
- Aşa se pare. Îmi pare rău.
- N-ai de ce, Reggie. Mă descurc. De fapt, aş putea foarte bine să stau mai mult aici, dacă aş fi lăsat în pace.
- Ştii bine că aşa ceva nu se poate.
- Trebuie neapărat să vorbesc cu mama.
- S-ar putea sa vină la audierea de astăzi. Domnul judecător Roosevelt vrea şi el s-o vadă. Bănuiesc, de altfel, că domnul judecător se va întâlni în particular şi cu cei de la FBI, ca să discute despre programul de protecţie a martorilor.
- Păi, atunci, dacă tot am să stau mai departe la închisoare, de ce să mai ţină audierea asta?
- În cazurile de sfidare a Curţii, judecătorul este obligat să te aducă periodic la tribunal ca să-ţi permită să te dezvinovăţeşti. Cu alte cuvinte, ca să faci ceea ce vrea judecătorul.
- Legea asta e complet aiurea. E o prostie, nu?
- Deseori, aşa este.
- Ştii, astă-noapte, când încercam să adorm, mi-a venit un gând nebunesc. Mă gândeam - ce-ar fi dacă senatorul ăla sau, mă rog, cadavrul lui, nici nu se află acolo unde zicea Clifford? Dacă Clifford înnebunise pur şi simplu, şi atunci în pădure bătea câmpii? Tu te-ai gândit pân-acum la asta, Reggie?
- Da, de multe ori.
- Dacă toată povestea asta este o glumă uriaşă?
- Mark, nu putem să riscăm.
Băiatul îşi frecă ochii, apoi se ridică şi începu să se plimbe prin cameră.
- Adică ne facem bagajele şi ne lăsăm fostele noastre vieţi aici, corect? Păi, să ştii că ţie îţi vine uşor să vorbeşti, Reggie. Tu nu ai coşmaruri noaptea. Pentru tine toate au să fie la fel ca-nainte. Pentru tine, pentru Clint şi Mama Love. Ai să-ţi păstrezi biroul mic şi drăguţ ai să ai mai departe o sumedenie de clienţi. Noi, în schimb, vom trăi cu spaima-n suflet pentru tot restul vieţii.
- Nu cred.
- Dar nu eşti sigură. E foarte uşor să stai aici şi să spui că totul are să fie bine. Nu tu eşti în bătaia puştii.
- N-ai de ales, Mark.
- Ba da, am. Aş putea să mint.
Nu era decât o cerere de amânare, adică, în mod normal, o hărţuială juridică obişnuită şi plictisitoare. Deşi numai de plictiseală nu putea fi vorba atunci când Barry-Şiş era acuzatulşi Willis Upchurch oratorul. Dacă mai adăugaţi la asta şi orgoliul nemăsurat al venerabilului Roy Foltrigg, precum şi talentul excepţional de care dădea dovadă Willy Boxx în manipularea presei, atunci această audiere inofensivă consacrată cererii de amânare lua aspectul unei adevărate execuţii, în dimineaţa aceea, sala de judecată unde urma să prezideze onorabilul James Lamond era înţesată de un public curios, de reprezentanţi ai presei şi de o mică armată de avocaţi invidioşi care aveau, bineînţeles, treburi mult mai importante de rezolvat, dar care se nimeriseră prin vecinătate. Toţi se plimbau de colo-colo, împărtăşindu-şi impresiile pe un ton grav, fără să-i scape însă din ochi pe ziarişti. Căci avocaţii sunt atraşi de reporteri şi de camerele de luat vederi aşa cum rechinii sunt atraşi de mirosul sângelui.
Foltrigg se afla dincolo de balustrada care despărţea publicul de actori, în mijlocul unui grup compact de asistenţi care şopteau încruntaţi, de parcă plănuiau o invazie. Venerabilul se împodobise cu hainele de duminică - costum din trei piese de culoare închisă, cămaşă albă, cravată roşu-cu-albastru, pantofi strălucitori de atâta frecat cu peria, părul impecabil pieptănat. Stătea cu faţa spre cei din sală, dar era, bineînţeles, prea preocupat ca să remarce pe careva.
În partea opusă a sălii, Muldanno se aşezase cu spatele la flecăreala spectatorilor, prefăcându-se că-i ignoră pe toţi. Era îmbrăcat în negru de sus până jos, iar coada de cal se arcuia perfect spre spate. Willis Upchurch se aşezase pe marginea mesei rezervate avocaţilor apărării şi, cu faţa spre zona presei, purta o discuţie deosebit de animată cu un funcţionar local. Căci Upchurch adora să se afle în centrul atenţiei, sentimentul său depăşindu-l în intensitate chiar şi pe cel resimţit de Foltrigg, dacă aşa ceva era omeneşte posibil.
Pentru moment, Muldanno nu aflase de arestarea lui Jack Nance, nu ştia că Sisson le povestise poliţiştilor tot ce ştia, nu primise nicio veste de la Bono şi Pirini, şi în dimineaţa aceasta îl trimisese pe Gronke la Memphis, ignorând complet evenimentele petrecute în timpul nopţii.
Pe de altă parte, Foltrigg se simţea foarte sigur de sine. Înregistrarea conversaţiei captate cu ajutorul borcănelului de sare îi va permite cu siguranţă să obţină luni inculparea lui Muldanno şi Gronke pentru obstrucţionarea justiţiei, iar condamnările nu vor pune nici o problemă. Îi avea la mână pe cei doi bandiţi; Muldanno risca o pedeapsă de cinci ani.
Roy nu găsise însă cadavrul. Or, un proces în care Barry Şiş era acuzat de obstrucţionarea justiţiei nu se va bucura niciodată de publicitatea extraordinară care ar însoţi un proces de omucidere, asezonat cu fotografii color ale cadavrului descompus şi cu rapoartele patologice despre traiectoria gloanţelor. Un astfel de proces s-ar întinde pe mai multe săptămâni şi în tot acest timp Roy ar străluci în fiecare seară pe ecranul televizorului, la ora jurnalului.
Foltrigg îl trimisese în dimineaţa aceasta pe Fink înapoi la Memphis, punându-i în braţe şi citaţiile prin care puştiul şi avocata lui erau somaţi să se prezinte în faţa marelui juriul dinNew Orleans. Era de presupus că mişcarea aceasta va mai înviora un pic lucrurile. Luni după-amiază puştiul va vorbi, în sfîrşit, şi, cu puţin noroc, luni seara Foltrigg va pune mâna pe rămăşiţele pământeşti ale senatorului Boyette. Gândul acesta îl ţinuse pe procuror la birou până la ora trei dimineaţa. Acum venerabilul se plimba ţanţoş prin sală, aruncându-i priviri încruntate lui Muldanno, care îl ignora complet.
Aprodul se opri în faţa jilţului judecătorului şi le strigă celor prezenţi în sală să se aşeze la locurile lor. Curtea era în şedinţă, prezidată de onorabilul James Lamond. În clipa aceea judecătorul îşi făcu apariţiape o uşă laterală; era însoţit de un asistent care ducea un teanc de dosare. Abia trecut de cincizeci de ani, Lamond era un mic copil printre matusalemicii judecători federali, fiind un reprezentant tipic al numerosului grup de magistraţi numiţi de administraţia Reagan, tipul de profesionist, fără zâmbete şi amabilităţi. Ocupase postul de procuror general pentru Southern District of Louisiana înainte de Roy Foltrigg şi îşi ura succesorul la fel ca toată lumea. La numai şase luni după ce preluase postul, Foltrigg pornise într-un turneu prin tot districtul în timpul căruia prezentase o sumedenie de scheme şi grafice din care rezulta că activitatea procuraturii devenise mult mai eficientă decît în perioadele anterioare. Traficanţii de droguri se aflau dincolo de gratii, funcţionarii publici erau speriaţi, lumea interlopă dăduse de necaz, iar interesul public era de-acum apărat cu încrâncenare şi aceasta numai şi numai pentru că el, Roy Foltrigg, era acum procuror federal-şef al districtului.
.........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu