Clientul, John Grisham

......................................
                         XVI.

                  - S-ar putea să fie cum spui tu. Dar dacă ştie ceva şi refuză să vorbească, atunci este evident că obstrucţionează justiţia. Ce anume ştie băiatul, Reggie? Dacă-mi spui, am să pot să-l ajut mult mai bine. 
     - Nu pot să-ţi spun nimic, Harry. Este confidenţial. 
     - Fireşte că da, încuviinţă el zâmbind. Dar este mai mult decât evident că ştie foarte multe. 
     - Da, probabil că aşa este. 
     - Ascultă-mă, draga mea. Micul nostru prieten a încurcat-o rău de tot. Aşa că hai să-ncercăm să-l ajutăm să iasă la liman. Eu zic să facem fiecare lucru la timpul său, să-l ţinem pe copil într-un loc sigur, unde noi suntem stăpânii, şi între timp să discutăm cu federalii despre programul lor de protecţie a martorilor. Dacă lucrurile se aranjează şi pentru el şi pentru familie, atunci băiatul va putea da în vileag toate secretele alea îngrozitoare pentru că va fi protejat.
      - Bine. Am să stau de vorbă cu el.

                                 25.

                 Mica adunare îşi reluă locurile sub privirea vigilentă a aprodului, un tip pe nume Grinder. Fink arunca priviri temătoare în jur, neştiind dacă să se aşeze ori să rămână în picioare, dacă să vorbească ori să se ascundă sub masă. Ord avea ce avea cu o pieliţă de la degetul mare. Baxter McLemor îşi trase scaunul cât mai departe de cel ocupat de Fink. 
       Domnul judecător sorbi ultimele picături de ceai, aşteptând ca ceilalţi să se aşeze şi să se liniştească. 
      - Să se consemneze, începu el, adresându-se grefierei. Domnişoară Love, trebuie să ştiu dacă tânărul Mark Sway va depune mărturie. 
      Reggie, care stătea cu câţiva centimetri mai în spate, nu putea să vadă decât profilul clientului său: ochii băiatului nu se uscaseră nici acum. 
      - Date fiind circumstanţele, zise ea, clientul meu nu prea are de ales. 
      - Asta înseamnă da sau nu? 
      - Asta înseamnă că îi dau voie să depună mărturie, dar că nu voi tolera nici un fel de întrebări abuzive din partea domnului Fink. 
      - Vă rog, domnule judecător, interveni Fink. 
      - Linişte, domnule Fink. Adu-ţi aminte regula numărul unu: nu vorbeşti dacă nu eşti invitat s-o faci. 
      - Lovitură ieftină, mârâi procurorul, privind-o pe avocată. 
      - Potoleşte-te, domnule Fink, puse Harry punct discuţiei; apoi se întoarse spre Mark, cu un zâmbet plin de căldură pe buze: Mark, vreau să rămâi la locul tău, lângă avocatul tău, iar eu am să-ţi pun câteva întrebări.
      În sfârşit, puştiul avea să vorbească! Fink îi făcu mulţumit cu ochiul lui Ord. 
      - Mark, ridică mâna dreaptă, zise domnul judecător şi băiatul se supuse; mâna dreaptă, ca şi cea stângă, tremura ca o frunză în bătaia vântului. 
      Femeia aceea mai în vârstă veni în faţalui Mark şi totul se petrecu aşa cum cerea legea. Copilul nu se ridicase în picioare, în schimb îşi apropiase uşor scaunul de cel al lui Reggie. 
      - Ei, şi-acum, Mark, am să-ţi pun câteva întrebări. Dacă nu înţelegi ceva, orice, te rog să te simţi liber să discuţi cu avocata ta, okay? 
      - Da, domnule. 
      - Voi încerca să formulez întrebări cât mai clare şi cât mai simple, iar dacă simţi nevoia să mergi şi să vorbeşti cu Reggie, este de-ajuns să-mi spui. Okay? 
      - Da, domnule. 
      Fink îşi răsuci atunci scaunul în aşa fel încât să-l aibă pe Mark drept în faţa ochilor şi rămase într-o aşteptare nervoasă, asemenea unui căţel flămând. Ord îşi terminase manichiura şi acum era gata să-şi noteze totul în carnetul de pe masă. Harry îşi mai trecu o dată în revistă însemnările, apoi îşi îndreptă privirea zâmbitoare spre martor. 
      - Mark, vreau să-mi povesteşti cum anume l-aţi descoperit luni, tu şi cu fratele tău, pe domnul Clifford? 
      Băiatul se agăţă cu toată puterea de braţele scaunului şi îşi drese glasul; lucrurile nu se desfăşurau deloc aşa cum crezuse. În toate filmele pe care le văzuse martorii nu erau interogaţi de judecători. 
      - Păi, luni, eu şi cu fratele meu ne-am furişat în pădurea din spate rulotelor ca să fumăm o ţigară, începu el povestea, ajungând încet-încet la momentul în care Romey vârâse pentru prima oară furtunul pe ţeava de eşapament şi apoi se urcase în maşină. 
     - Şi voi ce-aţi făcut atunci? întrebă domnul judecător, plin de nerăbdare.
     - Eu m-am apropiat de masina si am scos furtunul de-acolo, zise Mark, povestind apoi tot acel du-te-vino prin buruieni pentru a scoate din functiune instalatia aducatoare de moarte mesterita de Romey. Si cu toate ca mai vorbise despre asta cu maica-sa, cu doctorul Greenway si cu Reggie, Mark nu reusise sa sesizeze pana acum partea amuzanta a intamplarii. Acum insa, pe masura ce povestea, ochii judecatorului incepura sa scanteieze; ba la un moment dat, onorabilul Harry Roosevelt izbucni pur si simplu in ras. Aprodul si grefiera impartaseau starea de spirit a judecatorului, iar femeia mai in varsta care se ingrijea de prestarea juramantului zambi pentru prima data de la inceputul sedintei.
      Ajuns la episodul in care domnul Clifford pusese mana pe el, il pocnise si-l aruncase in masina, Mark constata ca publicul inceta brusc sa se mai amuze, asa ca povesti totul, privind tinta la pantofii de culoare inchisa ai grefierei.
      - Asta inseamna ca ai fost in masina domnului Clifford inainte de moartea lui, nu? intreba domnul judecator cu multa prudenta si cat se poate de serios.
      - Da, domnule.
      - Si el ce-a facut dupa ce te-a varat in masina?
      - Pai, mi-a mai tras o palma si m-a amenintat, zise Mark, adaugand tot ce-si amintea despre revolver, sticla de whiskey si pastile.
     Toti cei prezenti in mica sala de judecata incremenira cu sufletul la gura, uitand de mult sa mai zambeasca. Mark isi cauta cu grija cuvintele, evitand privirea celor din jur si vorbind ca-n transa.
     - Domnul Clifford a folosit atunci pistolul? intreba judecatorul.
     - Da, domnule, declara Mark, povestind in amanunt si aceasta secventa.
     Apoi se opri, asteptand urmatoarea intrebare pe care Harry o puse dupa un lung moment de reflectie.
     - Unde a fost Ricky in tot acest timp?
     - S-a ascuns in tufisuri. La un moment dat l-am vazut strecurandu-se prin iarba si mi-am inchipuit ca avea de gand sa scoata iar furtunul de pe teava. Mai tarziu am aflat ca asa si facuse. Domnul Clifford ii dadea inainte ca el simte mirosul de gaz si ma tot intreba daca nu-l simt si eu. Mi se pare ca am spus "da" de vreo doua ori, dar eram sigur ca Ricky reusise miscarea.
     - Deci Clifford nu stia nimic Ricky? veni judecatorul cu o noua intrebare, complet irelevanta, dar in clipa aceea mintea lui Harry nu putuse gasi nimic mai bun.
     - Nu, domnule.
     - Asadar si fost in masina si, in tot timpul asta, ai stat de vorba cu Clifford, nu? intreba Harry dupa un alt moment de tacere.
     Mark isi dadu imediat seama ca a sosit momentul, asa ca reactiona cu repeziciune, incercand sa abata cumva atentia celor prezenti spre o zona mai putin periculoasa.
     - Da, domnule, si pot sa va spun ca isi iesise din minti. Vorbea mereu de o calatorie in Tara-de-Dincolo unde trebuia sa ne intalnim cu Vrajitorul din Oz, pe urma iar tipa la mine ca de ce plang si dupa aia ma ruga sa-l iert ca m-a lovit.
     - Asta este tot ce-ai vorbit? intreba Harry.
     Iar Mark o privi iute pe Reggie, care nu-l scapa din ochi. Fink veni o idee mai aproape, grefiera inghetase in fata masinii de stenografiat.
     - Ce vreti sa spuneti? se impotmoli Mark.
     - Vreau sa stiu daca domnul Clifford ti-a mai spus si altceva.
     Timp de o secunda, Mark analiza in gand situatia si hotari ca o uraste pe Reggie. Daca n-ar fi fost ea, ar fi putut sa raspunda pur si simplu "nu, domnule, domnul Clifford nu mi-a mai spus nimic altceva", si spectacolul ar fi luat sfarsit. Clifford a batut campii pret de cinci minute si pe urma a adormit, iar eu am fugit ca din pusca. Daca n-ar fi cunoscut-o pe Reggie si nu i-ar fi ascultat predica despre adevarul  pe care trebuie sa-l spui cand esti sub prestare de juramant, raspunsul lui ar fi fost "nu, domnule". Dupa care s-ar fi putut intoarce acasa, sau la spital, sau oriunde in alta parte.
     Sau cine stie? Cand era in clasa a patra, cei de la politie venisera la scoala si le vorbisera, printre altele, despre detectorul de minciuni. Facusera si o demonstratie cu ajutorul lui Joey McDermant, cel mai mare mincinos din clasa; si de cate ori Joey deschidea gura, acul aparatului parca innebunea brusc. Atunci, politistul le spuse ca in felul acesta puteau fi prinsi si criminalii.
     Of, din moment de atatia agenti federali si politisti viermuiau in preajma lui, detectorul de minciuni nu putea fi nici el departe, nu? De cand murise Romey, Mark spusese atatea minciuni incat obosise.
     - Mark, te-am intrebat daca domnul Clifford ti-a mai spus si altceva.
     - De exemplu?
     - De exemplu, a amintit cumva de senatorul Boyd Boyette?
     - De cine?
     Un suras bland lumina pentru o clipa chipul judecatorului.
     - Mark, domnul Clifford ti-a spus ceva despre un caz de-al sau din New Orleans in care erau implicati un anume domn pe nume Barry Muldano si raposatul senator Boyd Boyette?
     Un paianjen mititel se tara spre pantofii grefierei si baiatul il urmari cu privirea pana cand mica insecta disparu sub trepied. Gandul la afurisitul ala de detector nu voia sa-i dea pace; Reggie ii promisese sa faca tot ce-i sta in putinta sa-l tina  cat mai departe de el, dar daca juecatorul are sa ceara si testul asta?
     Lungul moment de tacere care-i preceda raspunsul fu cat se poate de elocvent. Inima lui Fink batea nebuneste, iar pulsul o luase razna. Aha! Deci derbedul asta mic stie intr-adevar ceva!
     - Nu cred ca vreau sa raspund la intrebarea asta, zise Mark, cu ochii tinta in podea, asteptand reaparitia micul paianjen.
     Raspunsul lui il facu pe Fink sa-l priveasca plin de speranta pe Harry.
     - Mark, uita-te la mine, zise judecatorul aidoma unui bunic bland si intelegator. Vreau sa raspunzi la intrebare. Domnul Clifford a amintit numele lui Barry Muldanno sau al lui Boyd Boyette?
     - Pot sa cer amendamentul cinci?
     - Nu?
     - De ce, doar se aplica si la copii, nu?
     - Asa este, dar nu in situatii de genul acesta. Tu nu esti implicat in moartea senatorului Boyette. De fapt, tu nu esti implicat in nicio crima.
     - Atunci de ce m-ati bagat la inchisoare?
     - Sa stii ca am sa te trimit inapoi daca nu raspunzi la intrebari.
     - Oricum, eu cer amendamentul cinci.
     Martor si judecator isi incrucisara privirile si martorul fu cel care clipi primul. Ochii i se umplura de lacrimi si reusi sa scape si doua suspine. Mark isi musca buzele, incercand din rasputeri sa nu planga; mainile i se inclestara pe bratele scaunului, iar lacrimile incepura sa-i curga pe obraji, in timp ce continua sa se uite in ochii intunecati ai venerabilului Harry Roosevelt.
     Lacrimi ale unui baietel nevinovat. Harry nu mai rezista nici el, ochii i se umezira si judecatorul cauta o batista in sertarul mesei.
     - Vrei sa vorbesti putin cu avocata ta?
     - Am mai stat de vorba, zise Mark cu un glas slab, stergandu-si lacrimile cu maneca bluzei.
     Fink ajunsese in pragul infarctului. Avea atat de multe de spus, atatea intrebari pentru mormolocul asta, atat de multe sugestii pentru felul in care Curtea ar fi trebuit sa abordeze aceasta problema. Pustiul stie, fir-ar a dracului de treaba! Asa ca hai sa-l facem sa vorbeasca!
     - Sa stii, Mark, ca nici mie nu-mi place ceea ce sunt obligat sa fac, dar trebuie sa raspunzi la intrebarile mele. Daca refuzi, atunci te faci vinovat de sfidarea Curtii. Intelegi ce-ti spun?
     - Da, domnule. Reggie mi-a explicat despre ce e vorba.
     - Si ti-a explicat si ca, in cazul in care sfidezi Curtea, pot sa te trimit din nou la Centrul de Detentie pentru minori?
     - Da, domnule. Sa stiti ca puteti sa-i ziceti inchisoare ca nu ma supar.
     - Multumesc. Vrei sa te intorci la inchisoare?
     - Nu prea, da' oricum nu am unde sa ma duc in alta parte.
     Glasul ii era mai sigur si lacrimile nu i se mai prelingeau pe obraji. Acum ca vazuse cum arata pe dinauntru, inchisoarea nu-l mai speria asa de tare. Putea sa reziste acolo cateva zile, de fapt, dupa parerea lui, era mai resiztent decat judecatorul insusi. Acum era convins ca in curand numele sau va aparea  din nou in ziare si ca reporterii vor fi la curent cu faptul ca judecatorul Harry Roosevelt il pusese sub cheie pentru ca refuzase sa vorbeasca. Si cu siguranta ca pana la urma judecatorul are sa dea de dracu' pentru ca a bagat la zdup un copi care nu a gresit cu nimic. Iar Reggie ii spusese ca are dreptul sa se razgandeasca oricand se va plictisi de stat la inchisoare.
     - Domnul Clifford a amintit numele lui Barry Muldanno?
     - Cer amendamentul cinci.
     - Domnul Clifford a amintit numele lui Boyd Boyette?
     - Cer amendamentul cinci.
     - Domnul Clifford ti-a spus ceva despre asasinarea lui Boyd Boyette?
     - Cer amendamentul cinci.
     - Domnul Clifford ti-a vorbit de locul unde se afla acum cadavrul lui Boyd Boyette?
     - Cer amendamentul cinci.
     Harry isi scoase pentru a nu stiu cata oara ochelarii de la ochi si incepu sa-si maseze fata.
     - Mark, nu poti cere amendamentul asta, ti-am mai spus.
     - Pai tocmai l-am cerut.
     - Iti ordon sa raspunzi la intrebare.
     - Da, domnule. Imi pare rau.
     Harry lua un stilou si incepu sa scrie ceva pe o bucata de hartie.
     - Domnule judecator, zise Mark, sa stiti ca respect foarte mult ceea ce incercati sa faceti. Dar nu pot sa raspund la intrebari pentru ca mi-e teama de ceea ce ar putea sa ni se intample mie si familiei mele.
    - Te inteleg, Mark, dar legea nu da voie cetatenilor sa treaca sub tacere informatii care se pot dovedi cruciale pentru mersul unei anchete penale. Iar eu aplic legea, nu am nimic personal impotriva ta. De aceea, te consider vinovat de sfidarea Curtii, dar sa stii ca nu sunt suparat pe tine. Pur si simplu nu-mi dai nicio alta posibilitate. Ai sa te intorci la Centrul de Detentie pentru minori unde ai sa ramai atat timp cat vei refuza sa raspunzi la intrebarile mele.
     - Si cat are sa dureze asta?
     - Totul depinde numai de tine, Mark.
     - Si daca ma hotarasc sa nu raspund niciodata?
     - Nu stiu ce sa-ti spun. Deocamdata luam lucrurile unul cate unul, zise Harry, apoi rasfoi agenda si nota ceva pe una din pagini. Ne intalnim din nou maine la pranz si, daca se poate, cu toata lumea aflata aici.
     Fink se simtea zdrobit. O pornire interioara il facu sa se ridice in picioare, dar tocmai cand se pregatea sa deschisa gura, Ord il prinse de brat si il trase inapoi pe scaun.
     - Domnule judecator, incepu el, dupa stiti, biroul se afla in New Orleans si.....
     - Ba ai sa fii maine aici, domnule Fink, si domnul Foltrigg te va insoti. Voi ati vrut sa depuneti plangerea la Memphis; ei bine, acum sunteti in jurisdictia mea. Asa ca te sfatuiesc sa-i telefonezi domnului Foltrigg imediat ce pleci de-aici si sa-i spui sa fie in sala asta maine la pranz. Vreau ca amandoi petitionarii sa fie aici maine la ora doisprezece fix. Iar daca nu va conformati, atunci am sa va gasesc vinovati de sfidarea Curtii si am sa va bag la racoare si pe dumneata si pe seful dumitale.
     Cum buzele lui Fink refuzau a articuleze vreun cuvant, Ord vorbi pentru prima oara de la inceperea audierii.
     - Domnule judecator, din cate stiu eu, domnul Foltrigg trebuie sa participe maine dimineata la o audiere la tribunalul federal. Domnul Muldanno si-a angajat un nou avocat care a cerut o amanare, iar judecatorul de acolo a fixat audierea pentru maine dimineata.
     - Este adevarat, domnule Fink?
     - Da, domnule.
     - Atunci, comunica-i domnul Foltrigg ca vreau sa-mi trimita prin fax o copie dupa hotararea judecatorului referitoare la audierea de maine. Doar asa ii accept absenta. Dar tine minte ca, atata vreme cat Mark va sta la inchisoare pentru sfidarea Curtii, am de gand sa-l aduc aici in fiecare zi, ca sa vad daca nu cumva doreste sa vorbeasca, si vreau ca amandoi petitionarii sa fie de fata.
     - Situatia este cam dura pentru noi, domnule judecator.
     - Are să fie şi mai rău dacă nu vă prezentaţi aici când vă spun. Voi aţi ales tribunalul ăsta, domnule Fink, aşa că ar fi cazul să vă conformaţi regulilor noastre. 
     În timpul acesta, aprodul venise chiar în spatele mesei la care stăteau Reggie şi Mark, aşteptând semnalul domnului judecător. 
     - Mark, îţi dau voie să pleci acum, zise Harry mâzgălind ceva pe un formular; ne vedem mâine din nou. Dacă ai ceva probleme la centrul de detenţie, îmi spui mâine şi am să mă ocup eu de toate. Okay?
     Mark dădu din cap în semn că a înţeles, dar Reggie îl prinse de braţ şi-i zise: 
     - Am să vorbesc cu mama ta şi am să vin să te văd mâine dimineaţă. 
     - Spune-i lu' mami că sunt bine, şopti Mark la urechea avocatei, şi că am să-ncerc să-i telefonez în seara asta. 
     Apoi se ridică şi ieşi însoţit de aprod. 
     - Trimite-i încoace pe tipii ăia de la FBI, îi spuse Harry aprodului pe când acesta se pregătea să închidă uşa în urma sa.
     - Putem şi noi, domnule judecător? întrebă Fink, a cărui frunte era scăldată de sudoare; procurorul era nerăbdător să scape odată din sala asta afurisită şi să-i transmită lui Foltrigg îngrozitoarea veste. 
     - Da' de ce atâta grabă, domnule Fink?
     - A, nu-i nicio grabă, domnule judecător. 
     - Atunci linişteşte-te. Vreau să stau puţin de vorbă, neoficial, bineînţeles, cu voi, băieţi, şi cu oamenii FBI-ului. Nu durează mai mult de un minut. 
     Grefiera şi femeia în vârstă primiră şi ele permisiunea de a părăsi sala în clipa în care McThune şi Lewis îşi făcură din nou apariţia şi se aşezară chiar în spatele avocaţilor. 
      Toţi erau cu ochii pe Harry, care îşi desfăcu roba fără să o scoată însă de pe el, apoi îşi şterse faţa cu o batistă şi îşi termină ceaiul din pahar. 
     - Nu am de gând să-l ţin pe acest copil în închisoare, zise el privind-o pe Reggie. În orice caz, nu pentru prea multe zile. Mie mi se pare evident că el deţine nişte informaţii foarte importante pe care are datoria să le comunice. 
     Fink dădu aprobator din cap.  
     - Copilul este speriat, lucru absolut de înţeles de altfel. Poate că am putea să-l convingem să vorbească dacă îi garantăm securitatea lui, a mamei şi a fratelui. Şi aş vrea ca domnul Lewis să ne ajute în privinţa asta. Sunt deschis oricăror propuneri.
      K.O. Lewis era gata de atac. 
     - Domnule judecător, am făcut deja demersurile preliminare pentru a include copilul în programul nostru de protecţie a martorilor. 
     - Am auzit de acest program, domnule Lewis, dar nu cunosc detaliile.
     - Este destul de simplu. Mutăm familia într-un alt oraş, le facem rost de noi identităţi, îi găsim mamei o slujbă bună, şi le punem la dispoziţie şi o casă frumoasă. Nu o rulotă sau un apartament, ci o casă adevărată. Facem în aşa fel încât băieţii să meargă la nişte şcoli bune. Au să primească şi ceva bani, iar noi vom fi tot timpul pe aproape. 
     - Pare tentant, domnişoară Love, zise Harry.
     Fireşte că da. În clipa de faţă, familia Sway nu mai avea nici un loc care să poată fi numit acasă, Dianne lucra într-o fabrică îngrozitoare, iar în Memphis nu aveau nicio rudă. Varianta lui Lewis era într-adevăr tentantă. 
     - Deocamdată nu pot pleca nicăieri pentru că Ricky trebuie să stea în spital, îi informă Reggie. 
     - Am luat legătura cu un spital de psihiatrie pentru copii din Portland şi cei de-acolo sunt dispuşi să-l primească imediat pe băiat, explică Lewis. Este un spital particular, nu o chestie de-asta de binefacere, precum "St. Peter's", şi este unul din cele mai bune spitale din ţară. Îl primesc oricând dorim, iar cheltuielile ne privesc. Când copilul va putea să plece de-acolo, vom muta familia într-un alt oraş. 
     - Cât timp durează până când întreaga familie va fi inclusă în programul ăsta? întrebă Harry. 
     - Mai puţin de o săptămână, răspunse Lewis. Domnul director Voyles a hotărât că este vorba de o prioritate absolută. Pentru acte avem nevoie de câteva zile: permis de conducere, asigurări sociale, certificate de naştere, cărţi de credit, lucruri de genul ăsta. Familia trebuie să hotărască ce vrea să facă, iar mama trebuie să ne spună unde vrea să meargă. 
     - Ce părere ai, domnişoară Love? Crezi că doamna Sway va fi de acord? 
     - Am să stau eu de vorbă cu ea. Doamna Sway trăieşte acum într-o tensiune extraordinară: un copil este în comă, celălalt la închisoare, iar focul de astă-noapte i-a distrus locuinţa, în condiţiile astea, ideea de a porni undeva, în necunoscut, aşa, în miez de noapte, s-ar putea să n-o încânte, cel puţin deocamdată. 
     - Dar încerci s-o convingi, da? 
     - Am să fac tot ce stă în putinţă. 
     - Crezi că mâine ar putea să fie prezentă la tribunal? Aş vrea să vorbesc cu ea. 
     - Am să-l întreb pe doctor. 
     - Bun. Atunci, şedinţa se amână. Oameni buni, ne vedem mâine, la prânz.

     Aprodul  îl încredinţă pe Mark celor doi poliţişti în civil care îl conduseră spre uşa laterală ce dădea în parcare. Apoi aprodul urcă un etaj şi intră în toaleta pustie. Pustie şi nu tocmai: Slick Moeller aştepta răbdător sosirea celuilalt. 
     - Suntem singuri? întrebă aprodul. 
     - Da. Ce s-a-ntâmplat? Hai, zi repede ce ai de zis!
     - Puştiul n-a vrut să vorbească aşa că l-au trimis înapoi la închisoare. Sfidarea Curţii.
     - Dar ce ştie copilul?  
     - Eu zic că ştie totul. Sare-n ochi chestia asta. A zis că a fost în maşină cu Clifford, că au vorbit de una, de alta, şi când Harry a strâns şurubu' pe afacerea din New Orleans, puştiu' a cerut amendamentul cinci. Se ţine tare! 
     - Dar ştie ceva? 
     - A, păi sigur că da. Numa' că nu vrea să spună. Judecătorul vrea să-l vadă iar aici, mâine la prânz, poate că o noapte la răcoare o să-l facă să se răzgândească. 
     Slick scoase o hârtie de o sută de dolari din buzunar şi i-o dădu aprodului care îi atrase atenţia:
     - N-ai aflat nimic de la mine. 
     - Ai încredere în mine, da? 
     - Fireşte, răspunse aprodul şi ăsta era adevărul. Mole Moeller nu-şi dezvăluise niciodată sursele.

     Moeller îşi plasase trei fotografi în trei puncte diferite din preajma clădirii Tribunalului pentru minori. Cunoştea obiceiurile locului mai bine decât poliţiştii înşişi, aşa că îşi imagină imediat că Mark şi însoţitorii lui vor folosi la plecare uşa laterală care dădea spre rampa de încărcare. 
     Ceea ce de altfel se şi întâmplă; numai că exact în clipa în care cei trei dădeau să se urce în maşina fără niciun însemn oficial, o femeie solidă îmbrăcată într-o salopetă coborî iute dintr-o dubită şi îi fotografie. Poliţiştii începură să strige la femeie, încercând în acelaşi timp să-l ascundă pe băiat în spatele lor, dar era prea tîrziu. Aşa că se lăsară păgubaşi şi urcară repede în maşina care demară în trombă.
     Grozav, îşi zise Mark în sinea lui. Nu era încă nici ora două a după-amiezii şi ziua asta îi adusese deja focul care le distrusese rulota, arestarea de la spital, o nouă locuinţă la închisoare, o audiere cu judecătorul Roosevelt, iar acum încă un nenorocit de fotograf lucrând la ceea ce avea să fie, fără îndoială, un nou articol pe prima pagină a ziarului.
     Maşina porni cu toată viteza, roţile scrâşnind amarnic pe asfalt, iar Mark se făcu mic de tot pe bancheta din spate. Stomacul îl durea, nu de foame, ci de spaimă. Rămăsese din nou singur.

                      26.

            Foltrigg aştepta telefonul de la Memphis, urmărind cu privirea vânzoleala de oameni şi maşini de pe Poydras Street. Se săturase să-şi tot verifice ceasul, să dea telefoane şi să dicteze scrisori. În mintea lui nu exista decât o singură şi încântătoare imagine, aceea a lui Mark Sway stând în boxa martorilor, undeva, într-un tribunal din Memphis, şi dezvăluindu-şi minunatele secrete. 
     Trecuseră deja două ore de la începerea audierii şi cu siguranţă că cei din Memphis vor lua o pauză care să-i permită lui Fink să-i telefoneze. 
     Larry Trumann era şi el pregătit să intre în acţiune împreună cu o întreagă poteră de vânători de cadavre. În ultimele opt luni deveniseră mari specialişti în săpături de genul ăsta. Din păcate nu găsiseră încă niciun cadavru. De data asta, situaţia avea să fie complet diferită. După ce va primi telefonul cu pricina, Roy va intra în biroul lui Trumann, îi va spune ce şi cum şi, împreună, vor pleca să-l scoată la lumină pe răposatul Boyd Boyette. 
     Foltrigg vorbea de unul singur; nu şoptea, nu mormăia, ci ţinea un adevărat discurs adresat presei prin care făcea cunoscută vestea senzaţională cum că da, îl găsiseră pe senator care, da, avea capul găurit de şase gloanţe, trase de o armă de calibrul 22. Fragmentele de glonţ descoperite indicau fără urmă de îndoială că arma crimei era aceeaşi cu pistolul acuzatului, domnul Barry Muldanno. Conferinţa de presă va fi un moment cu adevărat minunat.
     În clipa aceea se auzi o bătaie uşoară şi uşa se deschise mai înainte ca Roy să reacţioneze. Era Wally Boxx, singura persoană care era exceptată de la protocol. 
     - Ai aflat ceva? întrebă el, apropiindu-se de fereastră şi de umărul şefului. 
     - Nu, nimic. Ah, dacă Fink ar avea un telefon la îndemână. Doar i-am dat instrucţiuni cât se poate de clare.O vreme, cei doi priviră în linişte strada de la picioarele lor.
     - Cu ce se mai ocupă juriul? rupse Foltrigg tăcerea. 
     - Cu inculpări obişnuite; nimic deosebit.
     - Cine-o acolo?
     - Hoover. Este vorba de afacerea aia cu droguri de la  Gretna. În după-amiaza asta ar trebui să se termine. 
     - Lucrează şi mâine? 
     - Nu. Au avut o săptămână încărcată şi ieri le-am promis că mâine îşi pot lua liber. La ce te gândeşti? 
     Foltrigg îşi lăsă uşor greutatea pe celălalt picior şi îşi mângâie bărbia. Ochii lui priveau fără să vadă maşinile care alergau pe Poydres Street. Gândirea profundă era uneori dureroasă în cazul lui. 
     - Mă gândeam aşa: dacă, dintr-un motiv sau altul, copilul nu vorbeşte, sau dacă Fink o zbârceşte, ce ne facem atunci? Eu zic să cerem juriului două citaţii pentru copil şi pentru avocată şi să-i aducem aici, pe sus. În clipa asta, puştiul este speriat bine; dacă-l aducem aici, are să fie de-a dreptul înspăimântat. 
      - Da' de ce s-o cităm şi pe avocată? 
      - Ca s-o speriem şi pe ea. Din pură hăituială. Ca să-i zgâlţâim bine pe amândoi. Luăm citaţiile astăzi şi le punem deoparte până mâine după-masă când totul se va închide pentru weekend, şi abia atunci le servim ălora doi. Citaţiile au să le ceară să se prezinte în faţa juriului luni dimineaţă, la ora zece. Asta nu le va mai da posibilitatea să dea fuga la tribunal şi să anuleze citaţiile şi îi va speria prea mult ca să-ndrăznească să nu apară aici, pe terenul nostru, luni dimineaţă. Chiar în clădirea noastră, pe culoarul pe care ne aflăm, Wally. 
     - Da' dacă puştiul nu ştie totuşi nimic?
     Roy clătină nervos din cap: în ultimele patruzeci şi opt de ore, discutaseră subiectul ăsta de nenumărate ori. 
     - Credeam că am lămurit aspectul ăsta o dată pentru totdeauna. 
     - Poate. Şi poate că puştiul este tocmai acum pe cale să spună tot ce ştie. 
     - Poate că lucrurile stau într-adevăr aşa.
     Interfonul începu să pârâie brusc şi secretara anunţă că domnul Fink aşteaptă pe linia unu. Foltrigg alergă la birou şi înşfacă receptorul. 
     - Audierea s-a terminat, Roy, raportă Fink, cu o nuanţă de uşurare şi de oboseală în voce. 
     Foltrigg puse în funcţiune boxa telefonului şi se lăsă să cadă în fotoliu; Wally îşi cocoţă fundul îngust pe un colţ al biroului. 
     - Tom, Walfy este aici, cu mine. Spune-ne ce s-a-ntâmplat. 
     - Nu cine ştie ce. Puştiul este din nou la închisoare pentru că n-a vrut să vorbească şi judecătorul l-a găsit vinovat de sfidarea Curţii. 
     - Cum adică n-a vrut să vorbească? 
     - Uite-aşa, n-a vrut. Interogatoriul a fost condus de judecător şi puştiul a recunoscut că a fost în maşină şi că a stat de vorbă cu Clifford. Dar când judecătorul l-a întrebat despre Boyette şi despre Muldanno, puştiul a cerut aplicarea amendamentului cinci. 
     - Amendamentul cinci! 
     - Cum ai auzit. Şi nimic nu l-a mai urnit din loc. Ba a zis că, la urma urmelor, închisoarea nu era aşa de speriat şi că tot nu avea unde să se ducă în altă parte. 
     - Da' ştie, nu-i aşa, Tom? Derbedeul ăla mic ştie. 
     - A, din punctul ăsta de vedere, nu am nicio îndoială. Clifford i-a spus tot. 
     Foltrigg pocni din palme. 
     - Ştiam eu! Ştiam eu! Ştiam eu! De trei zile vă tot spun asta! exclamă el sărind în picioare. 
     Dar Fink continuă: 
     - Judecătorul a programat o nouă audiere pentru mâine la prânz. Vrea ca puştiul să fie adus din nou la tribunal ca să vadă dacă nu s-a răzgândit între timp. Şi să ştii că pe mine nu prea mă dă optimismul afară din casă. 
     - Tom, vreau să fii de faţă mâine, la audierea aia. 
     - Da, da' judecătorul vrea să fii şi tu acolo. I-am explicat că mâine dimineaţă trebuie să participi la audierea referitoare la cererea de amânare a procesului cu Muldanno, şi-atunci a insistat să-i trimiţi prin fax o copie după ordinul de audiere. A zis că numai aşa îţi scuză absenţa. 
     - Judecătorul ăsta e nebun sau ce? 
     - Nu-i nebun deloc. A zis că are de gând să ţină mai multe asemenea audieri săptămâna viitoare şi că vrea să ne vadă acolo pe amândoi în calitate de petiţionari. 
     - Atunci sigur e nebun. 
     Wally făcu ochii mari şi clătină neîncrezător din cap; judecătorii ăştia locali sunt uneori atât de lipsiţi de judecată.
     -  După audiere, judecătorul a stat cu noi de vorbă despre includerea puştiului şi a familiei lui în programul de protecţie a martorilor. După părerea lui, puştiul ar putea fi convins să vorbească dacă i se garantează securitatea. 
     - Păi, asta ar putea să dureze săptămâni de zile! 
     - Şi eu sunt de aceeaşi părere, dar K.O. a zis că totul se poate aranja în numai câteva zile. Şi, sincer să fiu, Roy, eu unul nu cred că puştiul are să spună ceva dacă nu-i dăm nişte garanţii. Să ştii că este un copil care ştie ce vrea. 
     - Dar avocata lui?
     - Ea n-a prea vorbit şi s-a purtat okay, da' este în relaţii foarte bune cu judecătorul. Şi am impresia că puştiul a fost foarte bine sfătuit. Nu este deloc tâmpită. 
     Wally simţi atunci nevoia să spună şi el ceva. 
     - Tom, eu sunt, Wally. Ce crezi că are să se întâmple în week-end-ul ăsta? 
     - Cine ştie?! Cum spuneam, nu cred că puştiul are de gând să se răzgândească peste noapte şi nu cred că judecătorul are de gând să-i dea drumul, pentru că este la curent cu Gronke, Muldanno şi ceilalţi. După părerea mea, vrea să-l ţină pe băiat în închisoare tocmai ca să-l apere într-o oarecare măsură. Mâine este vineri şi se pare că puştiul va petrece sfârşitul de săptămână acolo unde se află acum. În plus, sunt convins că judecătorul are să ne cheme luni la o altă partidă de conversaţie. 
     - Vii încoace, Tom? întrebă Roy. 
     - Da, am un avion peste vreo două ore şi am să mă întorc la Memphis mâine dimineaţă, explică Fink cu glas foarte obosit. 
     - Te aştept aici în seara asta, Tom. Ai făcut treabă bună. 
     - Mda. 
     - Du-te şi pregăteşte-i pe juraţi, comandă Foltrigg după ce închise telefonul şi Wally sări de pe birou, îndreptându-se spre uşă. Spune-i lui Hoover să ia o pauză. N-o să dureze mai mult de un minut. Adu-mi dosarul lui Mark Sway şi spune-i ăluia de la registratură că citaţiile rămân închise până mâine după-amiază, când vor fi trimise destinatarilor. 
      Când Wally se făcu nevăzut, Foltrigg se întoarse la fereastră, murmurând: 
      - Ştiam eu, ştiam eu!

     Unul dintre  poliţişti îşi puse semnătura pe tabelul lui Doreen, plecând apoi împreună cu colegul său.  
     - Vino cu mine, îi zise ea lui Mark cu glas nervos, ca şi cum băiatul ar fi păcătuit din nou, iar răbdarea ei ar fi ajuns la capăt. 
     Copilul o urmă neluându-şi ochii de la fundul lat, îmbrăcat în nişte pantaloni negri şi strâmţi din poliester, care se legăna în faţa lui. De centura groasă şi strălucitoare care îi încingea talia îngustă atârnau două legături de chei, două cutii negre despre care presupuse că sunt pagere şi o pereche de cătuşe. Armă nu avea. Cămaşa era albă, cu tot felul de însemne pe mâneci şi tivită cu auriu la guler.
     Holul era pustiu când porniră spre camera lui. 
     - Mă miră că te văd iar aici, zise Doreen, inspectând toaleta ca un câine specializat în depistarea drogurilor într-un aeroport. 
     Lui Mark nu-i veni în minte nici un răspuns adecvat unei asemenea observaţii, şi de altfel nici nu avea chef de conversaţii. Dar în timp ce-i urmărea mişcările iuţi şi precise, băiatul se gândea la soţul femeii şi la condamnarea lui la treizeci de ani de închisoare pentru spargerea unei bănci; dacă mai insista cu conversaţia, putea foarte bine să aducă vorba chiar despre subiectul ăsta, ceea ce ar fi liniştit-o cu siguranţă. 
     - Probabil că l-ai supărat pe domnul judecător Roosevelt, zise ea, privind pe fereastră. 
     - Probabil. 
     - Cât ai să stai aici? 
     - N-a spus. Da' mâine trebuie să mă duc iar la tribunal. 
     - Am citit ce-au scris în ziare despre tine şi frăţiorul tău, adăugă Doreen în timp ce aranja păturile de pe paturile suprapuse. E un caz tare ciudat. Cum se mai simte fratele tău? 
     Mark rămăsese în picioare lângă uşă, sperând s-o vadă plecând. 
     - Probabil că până la urmă are să moară, răspunse el cu voce tristă. 
     - Nu se poate! 
     - Ba da şi este îngrozitor. Ştiţi, Ricky este în comă, îşi suge degetul mare şi din când în când geme şi bolboroseşte fără şir. Şi nu mănâncă nimic.
     - Iartă-mă că te-am întrebat despre el. 
     Doreen îl privea cu ochii larg deschişi; încetase să se mai foiască de colo-colo. 
     Pun pariu că-ţi pare rău, îşi zise Mark în sinea lui.
     - Eu ar trebui sa fiu la spital, lângă el. Mami este acolo, dar şi ea e cu nervii la pământ. A luat o mulţime de pastile. 
     - Îmi pare tare, tare rău. 
     - Este îngrozitor. Şi eu m-am simţit ameţit. Adevăru' este că, cine ştie, poate că am să sfârşesc şi eu ca fratele meu. 
     - Vrei să-ţi aduc ceva? 
     - Nu. Simt doar nevoia să mă întind puţin.Şi zicând aceasta, se trânti în patul de jos. 
     Doreen îngenunche alături, pe podea; era profund mişcată. 
     - Dacă vrei ceva, puiule, spune-mi, okay? 
     - Okay. Mi-ar plăcea nişte pizza. 
     Doreen se ridică şi se gândi câteva clipe. Mark închise ochii, aparent copleşit de durere. 
     - Să văd ce pot să fac. 
     - Ştiţi, n-am mâncat nimic la prânz. 
     - Mă-ntorc imediat, zise ea, părăsind apoi încăperea. 
     În urma ei, uşa se închise cu un zgomot răsunător. Atunci Mark sări în picioare şi ascultă intens sunetele din jur.

                       27.

             Ca de obicei,  în cameră domnea întunericul; lumina era stinsă, uşa închisă, jaluzelele trase. Singurul punct luminos era ecranul televizorului suspendat sus de tot, pe perete. Pe Dianne o epuizaseră fizic şi nervos cele opt ore petrecute în pat alături de Ricky, mângâindu-l, strângându-l în braţe, vorbindu-i, încercând să nu-şi piardă cumpătul în celula asta mică şi insalubră.
      Reggie trecuse mai devreme pe la spital şi cele două femei stătuseră de vorbă preţ de o jumătate de oră. Avocată povesti ce se-ntâmplase la audiere, o asigură pe interlocutoarea ei că Mark mâncase şi că nu se afla în pericol, descrise camera băiatului la centrul de detenţie, căci o cunoştea pe dinafară, îi spuse lui Dianne că Mark era mai în siguranţă acolo decât la spital şi povesti despre judecătorul Roosevelt, despre FBI şi despre programul de protecţie a martorilor. 
      Ţinând cont de împrejurări, propunerea părea foarte atrăgătoare: la început, se vor muta cu toţii într-un alt oraş, unde vor avea nume noi, o slujbă nouă şi o locuinţă ca lumea. Ar putea să plece departe de toată nebunia de aici şi să ia totul de la început. Aveau voie să aleagă oricare dintre oraşele mari unde băieţii se vor pierde în mulţime. Numai că, pe măsură ce analiza lucrurile, entuziasmul i se risipea. În fond, ideea era oribilă - să fie mereu gata să fugă în altă parte, să tresară la orice bătaie în uşă, să intre în panică dacă unul dintre băieţi întârzie la şcoală, să spună numai minciuni despre trecutul lor. Planul ăsta este pentru toată viaţa. Ce se va-ntâmpla, se întrebă Dianne, dacă într-o bună zi, peste cinci sau zece ani, când procesul de la New Orleans se va fi terminat de mult, cineva complet necunoscut va scăpa o vorbă care va fi auzită de cine nu trebuie şi li se va da de urmă? Şi dacă, atunci cînd Mark va fi, să zicem, în ultimul an de liceu, un necunoscut îl va aştepta într-o zi după ore şi îi va pune un pistol la tâmplă? Pe băiat nu-l va mai chema Mark, e-adevărat, dar va fi tot atât de mort ca şi în cazul în care şi-ar păstra numele. 
      Tocmai era pe cale să respingă definitiv ideea cu pricina când Mark îi telefona din închisoare şi îi spuse că mâncase o pizza enormă, că se simţea nemaipomenit, că totul era mai bine decât la spital, şi vorbea atât de repede încât Dianne îşi dădu imediat seama că băiatul minte. Mark îi mai spusese şi că va încerca să evadeze cât de curând. Apoi vorbiră despre Ricky şi despre rulotă şi despre audierile de la tribunal. Puştiul declară că are încredere în sfatul lui Reggie şi Dianne fu de acord cu el. În sfîrşit, Mark o rugă să-l ierte că nu poate s-o ajute să-l îngrijească pe Ricky şi lui Dianne îi dădură lacrimile auzindu-l cum încearcă să pară matur. 
     Şi totuşi, conversaţia lor fu foarte scurtă, pentru că lui Dianne îi venea foarte greu să vorbească cu fiul ei, biata femeie se simţea îngrozitor, văzându-se lipsită de orice mijloace de a-şi scoate copilul din închisoare. Nu putea să-l viziteze, nu putea să stea de vorbă cu judecătorul, nu putea să-l sfătuiască în nici un fel pe băiat pentru că era la fel de speriată ca şi el. Tot ce putea să facă era să stea în patul ăsta îngust şi să se uite pe pereţi, rugându-se la Dumnezeu să o trezească odată din coşmarul ăsta.
     Când ceasul arătă ora şase, pe ecranul televizorului apăru chipul familiar al prezentatorului ştirilor şi Dianne speră din suflet ca nenorocirea să nu se producă. Dar nu avu noroc. La numai două-trei minute de la începerea jurnalului, pe ecran apăru brusc fotografia alb-negru a lui Mark, însoţit de poliţistul pe care Dianne îl pălmuise în dimineaţa aceea. 
     În momentul în care tânăra femeie mări volumul sunetului, prezentatorul tocmai relata datele de bază despre ridicarea lui Mark Sway, având grijă să nu pronunţe cuvântul "arestare", apoi făcu legătura cu un reporter aflat chiar în faţa clădirii Tribunalului pentru minori, care începu să turuie despre audierea petrecută cu uşile închise, despre faptul că minorul Mark Sway a fost dus înapoi la Centrul de detenţie şi despre audierea care urma să aibă loc a doua zi în aceeaşi sală de judecată sub conducerea judecătorului Harry Roosevelt. Când prelua din nou legătura, prezentatorul le reaminti telespectatorilor tragica întâmplare în care era implicat tânărul Mark, şi anume sinuciderea lui Jerome Clifford. Pe ecran apărură câteva secvenţe de la înmormântarea ce avusese loc chiar în dimineaţa aceeala New Orleans, printre participanţi remarcîndu-se Roy Foltrigg, surprins de camera de luat vederi în timp ce vorbea cu un reporter. Prezentatorul trecu apoi la extrase din articolele lui Slick Moeller şi la faptul că bănuielile se amplificau: poliţia din Memphis, FBI-ul, procuratura, Tribunalul pentru minori din Shelby County nu făcuseră nici un fel de declaraţii. Şi pe măsură ce relatarea pătrundea tot mai adânc în lumea vastă şi obscură a speculaţiilor provenite din surse anonime, gheaţa se subţia din ce în ce mai mult.
      Când, într-un târziu, locul jurnalului fu luat de spoturile publicitare, marele public lipsit de informaţii clare putea foarte uşor să creadă că tânărul Mark Sway se făcea vinovat nu numai de sinuciderea lui Jerome Clifford ci şi de asasinarea lui Boyd Boyette. 
     O durere ascuţită îi străpunse stomacul, şi Dianne stinse televizorul cu un gest nervos, lăsând camera în beznă. Durerea îi aminti că nu mâncase nimic de peste zece ore. Ricky se zvârcolea şi gemea întruna şi lucrul acesta o irita la culme. Simţi o nevoie imperioasă să fumeze o ţigară şi, dându-se jos din pat, intră în sala de baie unde se aşeză pe marginea căzii şi îşi scoase pachetul de ţigări din buzunar. Se simţea groaznic: o enerva Greenway pentru că starea lui Ricky nu se îmbunătăţea deloc, îi era silă de spitalul ăsta cu aspect de cetate părăsită, era îngrozită de un sistem care permitea trimiterea copiilor la închisoare, dar mai presus de toate o înspăimântau umbrele acestea misterioase care îl ameninţau pe Mark, le dăduseră foc la rulotă şi se arătau dornice şi de alte grozăvii. 
     Mâinile îi tremurau, iar mintea refuza să lucreze. La baza craniului simţea deja migrena care, până la miezul nopţii, avea s-o paralizeze complet. Sau poate, cine ştie, pastilele vor avea totuşi efect. 
     După ce aruncă la toaletă mucul de ţigară, Dianne se întoarse lângă Ricky. Îşi jurase să rezolve problemele una câte una, da' să fie ea a naibii de situaţie dacă nu se strica pe măsură ce treceau orele, şi Dianne pur şi simplu nu mai putea să reziste.

     Barry-Şiş alesese băruleţul acesta amărât pentru că era un loc liniştit şi întunecos care îi amintea de adolescenţa lui de tânăr aspirant la gloria de huligan, petrecută pe străzile din New Orleans. Localul nu făcea parte dintre cele pe care obişnuia să le frecventeze, dar era amplasat chiar în inima Cartierului Francez; asta însemna că Barry putea să-şi parcheze liniştit maşina lângă Canal, pentru ca apoi să se piardă printre turiştii de pe Bourbon şi Royal fără ca federalii să-i ia urma. 
     În clipa aceasta, Şiş stătea la o masă mai retrasă şi sorbea din paharul cu vodcă, aşteptându-l pe Gronke.
     Ar fi vrut să meargă la Memphis, dar se afla în libertate supravegheată, şi posibilităţile sale de mişcare erau extrem de reduse. Dacă voia să părăsească statul, avea neapărat nevoie de un permis special şi nu era nebun să-l ceară. Pe de altă parte, îi era foarte greu să ia legătura cu Gronke, iar situaţia generală îl îmbolnăvise de nervi. De opt luni de zile, nu vedea decât poliţişti în toţi străinii care-şi îndreptau privirile curioase spre el. Necunoscutul care păşea în urma lui pe trotuar nu putea fi decât un federal ce se ascundea în întuneric. Telefoanele îi erau fără îndoială ascultate şi cu siguranţă că avea microfoane în maşină şi în casă. Îi era frică să vorbească, pentru că simţea efectiv prezenţa fizică a microfoanelor şi a senzorilor.
     Tocmai în momentul în care comanda încă o vodcă dublă, zări caroseria impresionantă a lui Gronke făcându-şi apariţia în scaunul din colţ. Plafonul se afla la doi metri de capetele lor. 
     - Frumos local, începu Gronke. Şi tu, ce mai faci?
     - Okay, răspunse Barry, făcându-i semn chelnerului să se apropie.
     - O bere, comandă Gronke. 
     - Ai fost urmărit? se interesă Muldanno.\
      - Nu cred. Am bătut jumătate din Cartier până să ajung aici. 
     - Spune-mi, ce se-ntâmplă acolo? 
     - La Memphis? 
     - Ei, nu, la Milwaukee, dobitocule! zise Barry zâmbind. Ce s-a întâmplat cu copilul? 
     - Acum este la răcoare şi nu vrea să vorbească. L-au dus acolo azi-dimineaţă, p-ormă l-au adus la tribunalu' pentru minori pe la prânz, pentru nu-ş'ce audiere, şi dup-aia l-au dus înapoi la puşcărie.
     În timpul acesta, barmanul intră în bucătăria murdară şi înghesuită, cărând o tavă plină cu halbe murdare. Imediat ce trecu de uşile batante, fu oprit de doi agenţi FBI care se legitimară şi apoi îi luară tava din braţe. 
     - Ce dracu'! exclamă barmanul, lipindu-se cu spatele de perete şi zgâindu-se la legitimaţiile pe care i le băgaseră sub nas. 
     - FBI. Avem nevoie de un serviciu, îl informă, calm, agentul special Scherff.
      Barmanul avea două condamnări la activ şi se bucura de libertate de numai şase luni, ceea ce îl făcu să devină cât se poate de vioi şi de serviabil.
      - Fireşte. Orice. 
      - Cum te cheamă? îl întrebă Scherff. 
      - Aă, Dole, Link Dole, răspunse omul după o scurtă ezitare. De-a lungul vremii, folosise atât de multe nume încât până şi lui îi venea greu să se descurce. 
     Agenţii veniră şi mai aproape şi Link se temu de un atac direct. 
     - Okay, Link. Poţi să ne ajuţi? 
     Link făcu iute semn că da. Bucătarul, cu ţigara spânzurând în colţul gurii, amesteca de mama focului într-o cratiţă plină cu orez; era mult prea ocupat ca să-i bage în seamă pe cei trei nou-veniţi. 
     - Dincolo, la masa din colţul unde tavanul este foarte scund sunt doi tipi care au comandatde băut. 
     - Da, okay, sigur. Da' io n-am niciun amestec, da? 
     - Da, da, nicio grijă, Link. Fii atent! zise Scherff, scoţând din buzunar două borcanele pline cu sare şi respectiv piper. Uite, pune astea pe o tavă împreună cu o sticlă de ketchup şi du-le la masa tipilor, ca şi cum aşa s-ar obişnui. Pe tipi îi întrebi dacă vor ceva de mâncare sau de băut. Înţelegi? 
     Link nu pricepea nimic, dar dădu imediat din cap. 
     - Aă, da' ce-i în astea? 
     - Sare şi piper, îl lămuri Scherff. Şi o gânganie mică, să ascultăm ce-şi spun băieţii ăia. Pentru că sunt nişte criminali pe care îi supraveghem îndeaproape, Link. 
     - Să ştiţi că nu vreau să mă băgaţi în chestia asta, zise Link, ştiind sigur că la cea mai slabă ameninţare din partea agenţilor s-ar fi băgat urgent şi cu mâna lui "în chestia asta". 
     - Ia să nu mă enervezi, îl atenţiona Scherff, agitând borcănelele cu condimente. 
     - Okay, okay. 
     În clipa aceea, uşile batante fură împinse la perete de un chelner ale cărui braţe erau ocupate de un teanc de vase murdare. 
     - Să nu mai spuneţi la nimeni, zise Link tremurând. 
     - S-a făcut, Link. Asta are să fie micul nostru secret. Ei, şi-acu', ia zi, aveţi pe-aici vreun dulap gol? întrebă Scherff, privind în jur. 
     Răspunsul era însă evident: în spelunca asta nu se mai găsea nici măcar un centimetru pătrat de spaţiu liber de mai bine de cincizeci de ani. Link se gândi cîteva secunde, foarte dornic să colaboreze cu noii săi prieteni, apoi spuse: 
     - Nu este nici unu', da' avem un birou mititel chiar deasupra barului. 
     - Bravo, Link. Acum du-te şi plasează astea, iar între timp noi o să ducem nişte echipament în biroul de care zici. 
    Şi astfel discuţia luă sfârşit; Link luă grijuliu cele două borcănele cu sare şi piper, de parcă ar fi putut exploda în orice clipă şi se duse la bar. Un chelner puse o sticlă verde de bere pe masă în faţa lui Gronke şi apoi dispăru. 
     - Ticălosul ăla mic ştie ceva, nu? zise Şiş. 
     - Fără îndoială. Doar de-asta se-ntâmplă tot ce se-ntâmplă. Altfel de ce şi-ar fi luat un avocat? Şi de ce încăpăţânarea asta? îşi dădu cu părerea Gronke, după care goli dintr-o dată jumătate din sticla de bere.
      Link se apropie de masa celor doi, cărând o tavă plină cu borcanele de ketchup, muştar, sare şi piper.
     - Hei, oameni buni, ceva  mâncare? întrebă el pe un ton pur profesional în timp ce schimba recipientele cu condimente.
      Barry îi făcu semn să-i lase în pace, iar Gronke zise scurt "nu", aşa că barmanul dispăru urgent din faţa lor. Dar la nici zece metri distanţă de locul cu pricina, Scherff şi alţi trei agenţi îşi desfăcură servietele grele şi unul dintre ei îşi puse iute la urechi o pereche de căşti. 
     - Copilul ăsta mă sperie, omule, zise Barry. Precis i-a spus totu' avocatei, aşa că acum sunt doi care ştiu despre ce este vorba. 
     - Aşa o fi, da' puştiu' nu suflă o vorbă, Barry. Eu zic să te mai gândesti. I-am arătat poza aia, am avut grijă de rulotă şi puştiu' e speriat de moarte. 
     - Nu ştiu. Există vreo cale să punem mâna pe el? 
     - Deocamdată nu. Vreau să spun că, la dracu', poliţia a pus deja mâna pe el şi-l ţine la loc sigur. 
      - Da, da' ştii şi tu că există întotdeauna o posibilitate. Eu unu' mă-ndoiesc că paza este cine ştie ce într-o închisoare pentru copii. 
      - S-ar putea, numai că şi poliţiştii sunt speriaţi. Au împânzit spitalul, au paznici pe culoar, federali deghizaţi în doctori bântuie peste tot, adică oamenii ăştia sunt de-a dreptul îngroziţi. 
     - Şi totuşi îl pot face să vorbească. Pot să-l bage în programul ăla special, să-i dea o grămadă de bani maică-sii, la dracu', pot să le cumpere o rulotă nouă, dublă sau ceva pe-aproape. Paul, sunt al dracului de nervos, să ştii. Îţi dai seama că dacă puştiul ar fi fost curat, n-am fi auzit niciodată de el. 
     - Barry, nu putem să lovim în copil. 
     - Şi de ce nu, mă rog? 
     - Pentru că este doar un copil. Pentru că toţi ochii sunt pe el în clipa asta. Pentru că dacă facem aşa ceva, o să avem pe urmele noastre un milion de curcani care până la urmă au să ne bage în mormânt. Pur şi simplu, nu merge. 
     - Atunci ce zici de maică-sa sau de frate-său?
     Gronke luă încă o înghiţitură de bere şi clătină, nervos, din cap. E adevărat că se număra printre gangsterii duri, care nu se dădeau în lături de la orice ameninţare, dar spre deosebire de prietenul său, Gronke nu era un ucigaş. Iar această vânătoare nechibzuită îl speria. De aceea prefera să nu spună nimic. 
     - Da' avocata? întrebă Barry. 
     - Păi pe ea de ce s-o omori? 
     - Poate pentru că-i urăsc pe avocaţi în general. Poate pentru că în felul ăsta copilul s-ar speria şi mai tare şi ar intra în comă, întocmai ca frate-său. Nu ştiu. 
     - Şi poate că a ucide oameni nevinovaţi la Memphis nu este totuşi o idee grozavă. Puştiul are să angajeze pe altcineva.
      - Atunci îl omorâm şi pe următorul. Ia gândeşte-te, Paul, aşa o chestie ar putea să facă minuni în tagma avocăţească, zise Barry izbucnind într-un râs zgomotos, apoi se aplecă mult în faţă, ca şi cum tocmai atunci îi venise o idee extrem de importantă; bărbia lui se afla acum la numai câţiva centimetri de borcanul cu sare. Ia gândeşte-te, Paul. Dacă o scoatem din circulaţie pe avocată, atunci niciun alt avocat cu capul pe umeri nu ar mai fi dispus să-l reprezinte pe puşti. Pricepi? 
     - Barry, o iei pe-alături, omule. Te lasă nervii. 
     - Da, ştiu. Da' recunoaşte că este o variantă grozavă. Dă-i la cap avocatei şi-ai să vezi că puştiul n-are să mai vorbească, nici măcar cu maică-sa. Cum o cheamă pe avocată, Rollie, Ralphie? 
     - Reggie. Reggie Love. 
     - Ce dracu' de nume e ăsta pentru o gagică? 
     - De unde vrei să ştiu eu?
     Barry îşi goli paharul şi-i făcu din nou semn chelnerului să se apropie. 
     - Ce zice la telefon? întrebă Barry cu glas scăzut, chiar deasupra borcanului cu sare. 
     - Nu ştiu, că n-am putut să intrăm în biroul ei astă-noapte. 
     - Ce face?! exclamă Şiş, furios; ochii răi îi scînteiau violent. 
     - Dacă totul merge bine, omul nostru are să facă ce trebuie în noaptea asta.
     - Ce fel de birou este? 
     - Unul mititel într-o clădire înaltă din centrul oraşului. N-are să fie mare lucru.
     În ascunzătoarea lor, Scherff şi doi dintre tovarăşii lui îşi apăsară şi mai tare căştile pe urechi.  În mica încăpere nu se auzea decât ticăitul regulat al magnetofonului.
......................................