Umbra, John Saul

............................................
                              II.

                Cu fiecare propoziţie furioasă sfâşia altă foaie din carte şi o arunca pe fereastră, până ce începu să rupă mai multe odată, producând în zona din spatele maşinii o furtună albă:
      - Şi te urăsc şi pe tine! ţipă el. Urăsc pe oricine şi pe orice!
      Brenda se întinse şi apucă ce mai rămăsese din carte, o smulse din mâinile copilului şi o aruncă pe bancheta din spate.
     - Ei bine, amice, să ştii că acum nu sunt prea îndrăgostită de tine nici eu.
     O secundă, se gândi să-i tragă o palmă. Apoi privirea ei fixă geamul portierei din dreptul lui. Pentru prima dată în ultimii doi ani era larg deschis. Mica minune avusese loc.
     Josh o privi contrariat. Brenda îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă în hohote.
     Imediat însă râsul i se opri. Aşa cum era şi normal, izbucnirea nervoasă nu-şi găsi alinarea decât când începu să plângă.
     Miracolul geamului deschis era prea mic. Avea nevoie de unul mult mai mare. Dar de unde putea veni el?

                                 3.

                 Brenda trase maşina sub şopronul părăginit din spatele imobilului unde locuia. Se întrebă pentru a suta oară dacă era mai bine să cheme proprietarul casei pentru a îndepărta zugrăveala cojită de pe bloc sau să facă un mic apel la voluntariat printre tineri, ca să-şi vopsească singuri clădirea. Bill Roeder putea chiar să facă ceva cu grinzile hodorogite ale şopronului - să pună nişte stâlpi sau altceva.
     - Locul ăsta e infect, remarcă Josh, ca şi cum ar fi ghicit gândurile ei.
     - Ar  putea fi şi mai rău, îi reaminti Brenda. Sunt milioane de oameni care nu au nici măcar un asemenea loc în care să trăiască.
     Urcară scările până la etajul doi şi o luară pe pasarela scăldată în soare spre apartamentul de la capătul dinspre sud al clădirii. Locuinţa avea un mare inconvenient: deşi avea ferestre pe trei laturi, toate trei erau în bătaia soarelui. După-amiaza, pe la ora patru, camerele luau, în mod obişnuit, aspectul chinuitor de cuptor încins. Brenda căutase peste tot o altă locuinţă, dar nu putuse găsi nicăieri ceva mai bun faţă de chiria pe care o plătea aici.
     Introduse  cheia în broască şi descuie uşa. Fu uşurată când văzu că Mabel Hardwick, vecina de jos care se oferise să stea cu Melinda în timpul orelor ei de serviciu, işi amintise să lase draperiile jos. Cu toate că aflase că astfel se păstrase răcoare, în cameră era întuneric. Brenda se duse la fereastra dinspre est şi dădu la o parte draperiile. Lumina şi sunetul ascuţit de metal hârşâit o treziră pe Mabel, care moţăia pe canapea, cu televizorul zumzăind în faţa ei.
     - Oh! icni femeia mai vârstnică.
     Îşi înnăbuşi un căscat şi-şi ridică capul semiconştientă.
     - Brenda! Ce faci.....
     Îl zări pe Josh, care stătea tăcut în cadrul uşii, şi-l compătimi:
     - Oh, dragă! N-ai reuşit să treci nici măcar de prima zi?
     Deşi tresări - chiar şi doamna Hardwick credea, cu siguranţă, că venise acasă devreme din vina lui -, Josh nu scoase o vorbă. Până să apuce Brenda să explice ce se întâmplase, Melinda, care stătea în ţarcul ei şi privea televizorul, o zări pe maică-sa, se ridică anevoie pe picioruşe şi începu să se smiorcăie. Brenda o luă în braţe şi o strânse la piept.
    - Gata, gata, iubita mea, o linişti ea. Mama e cu tine acum. Totul e bine.
    Melindei  se deranjase programul obişnuit, aşa că începu să orăcăie şi mai tare. Brenda se duse cu bebeluşul la frigider, scoase o sticlă şi puse conţinutul ei la încălzit.
     - Stai jos aici şi lasă-mă pe mine să fac asta, rosti Mabel Hardwick, ridicându-se în picioare. În primul rând, n-ar fi trebuit să aţipesc, dar ştii cum e când ai vârsta mea.
     Porni către bucătăria care era doar ceva mai mare decât o scobitură în peretele sufrageriei, dar se opri când Brenda clătină din cap.
     - Mabel, de ce nu-ţi iei câteva minute pentru tine? Mă întorc la lucru abia peste o jumătate de oră.
     Asta era o minciună, dar Max nu va observa dacă ea avea să întârzie un sfert de oră.
     - Pe lângă asta, ai nevoie să fii odihnită dacă vei avea grijă de amândoi copiii în această după-amiază.
     Josh, care se dusese după bătrână în bucătătrie, îşi dădu ochii peste cap. 
     - Au, zău aşa, mami! Nu e cazul ca doamna Hardwick să vină înapoi. Pot să am eu singur grijă de Melinda.
     - Chiar  aşa? îl ironiza Brenda. Nu pot să fiu liniştită nici măcar că vei termina prima zi de şcoală fără a fi dat afară şi vrei să am încredere că o vei îngriji pe soră-ta?
     Josh căscă gura şi îşi simţi ochii plini de lacrimi, întoarse spatele rapid celor două femei ca să nu i se vadă durerea din suflet.
     - Nemaipomenit! murmură el. Dacă nu pot face nimic ca lumea, atunci n-o să mişc niciun deget pentru absolut nimic!
     O luă cu paşi mari spre holul micuţ, ce separa cele două mici dormitoare şi baia de living. Se auzi o bubuitură când trânti uşa de la camera pe care o împărţea cu surioara lui.

     Josh se aruncă pe pat şi-şi înfundă faţa în pernă.
     Nu era  drept! Nimic nu era drept. Nici ce-i făcuse Ethan Roeder, nici faptul că domnul Hodgkins nu-l crezuse, nici felul cum procedase mama lui, luându-l acasă de la şcoală, nimic. De ce nu i-au tras un şut în fund lui Ethan? El începuse bătaia! Şi de ce n-a vrut mama lui să-l lase să aibă grijă de Melinda? Nu mai era mic. O groază de copii de vârsta lui stăteau acasă în timp ce mămicile lor munceau.
     Melinda era de vină. Nu avea încredere să-l lase cu Melinda. Se ridică, uitându-se chiorâş la pătuţul din colţul opus al camerei.
     Nici măcar nu mai era camera lui. Devenise şi camera Melindei şi părea din ce în ce mai mult că e numai a ei. Privirea lui mânioasă mătură podeaua şi se fixă pe jucărelele soră-si, împrăştiate peste tot. Poate ar trebui să deschidă fereastra şi să le arunce pe toate în praful din stradă. Ridică jucăria favorită a Melindei, un ursuleţ pe care el însuşi i-l alesese după ce se născuse ea, şi se îndreptă spre fereastră, însă se răzgândi când puse mâna pe cercevea.
     Melinda nu era cu nimic vinovată pentru tot ce s-a întâmplat. Era numai un bebeluş. De ce ar pedepsi-o? Luă ursuleţul şi-l puse lângă perna din pătuţ, ca să fie acolo când Melinda va fi pusă din nou în el. Îndreptă apoi cu grijă pătura peste jucărie, astfel ca ursuleţul să stea cuibărit acolo. Îi lăsă afară numai capul îmblănit, cu ochii strălucitori care parcă-l priveau.Curăţenia şi aspectul îngrijit al pătuţului îl făcură să se simtă ceva mai bine. Fără a conştientiza, începu să culeagă de pe jos restul jucăriilor împrăştiate.
     Literele din alfabetul ei păreau a fi peste tot. Le strânse şi le aşeză atent pe raftul care servea şi ca bibliotecă pentru cărţile lui, şi drept cutie de jucării. Lăsă spaţiu pentru literele pe care nu le găsise. Când termină, erau toate acolo, mai puţin C şi N. Litera C o descoperi sub pat, iar după multe căutări, găsi litera N îndesată în papucul lui. După ce le aranja pe toate, luă o cutie mare de puzzle, puse literele la locul lor în cadrul jocului şi aşeză cutia lângă perete. Începu apoi să strângă desenele şi creioanele care inundaseră, pur şi simplu, spaţiul.
     După ce termină cu lucrurile soră-si, începu cu ale lui. Era o adevărată adunătură în neorânduială, ce umplea toată partea lui de cameră. Metodic, începu să sorteze fleacurile pe care le strânsese şi puse fiecare articol acolo unde îi era locul.
     Când ridică o cămaşă murdară de pe masa de lângă patul lui, privirea îi căzu pe cuţitul de vânătoare, pe care tatăl său i-l trimisese anul trecut drept cadou pentru ziua de naştere.
     Nu, nu anul trecut. Acum doi ani.
     Anul trecut n-a primit nici măcar o carte poştală.
     Apucă cuţitul şi privi lama. Se întrebă unde era taică-su şi ce făcea el.
     Îşi mai amintea că avea un fiu pe care-l chema Josh? Sau avea de acum un nou fiu, un alt băiat, cu care juca baseball şi pe care-l lua la picnicuri sau în alte locuri unde merg taţii cu băieţii lor?
     Lucruri  pe care Josh nu le făcuse niciodată cu tatăl lui. Nici măcar nu şi-l amintea prea bine. Îi trecu un gând prin minte, dar se descotorosi de el. Lăsă cuţitul jos, făcând mai departe curăţenie.
     Dar, pe măsură ce continuă cu aranjatul, gândul îi reveni în minte şi începu să-l obsedeze. După ce puse ultimele haine murdare în coş şi atârnă în cuier ultimele cămăşi, suficient de curate ca să mai poată fi purtate, se aşeză pe pat şi aruncă o privire prin cameră.
     Acum, că era totul pus în ordine, era surprinzător să vadă cât de puţin îi revenea lui. Până şi rafturile de cărţi păreau a conţine mai multe obiecte de-ale Melindei decât de-ale lui.
    Peste puţin timp, când se va face mai mare, va avea nevoie de un pat. Camera nu era suficient de mare pentru două paturi. Dulapul şi garderoba erau deja pline.
     Ochii săi se îndreptară încă o dată spre cuţitul de vânătoare de pe masă.
    Îl ridică şi-l răsuci astfel încât lama să sclipească în lumina soarelui.
    Degetul îi atinse tăişul. Petrecuse ore în şir ascuţind oţelul, până când putea tăia firul de păr de pe mână fără a lăsa nici cea mai mică urmă. Mută lama pe pielea de la încheietura mânii şi văzu cum cade părul, despicat. Dacă răsucea cuţitul o idee doar, apoi apăsa tare pe el......
    Mintea i se umplu de imaginea sângelui care pulsa din arterele sale deschise.
    De ce nu?
    Îşi puse întrebarea în tăcere şi lăsă gândurile să-i plutească în jurul ei.
    Cui i-ar păsa dacă el s-ar duce?
    Melindei în niciun caz - abia dacă era conştientă de prezenţa lui
    Nici tatălui său - taică-său îl uitase de mult.
    Nu erau nici prieteni care să-i simtă lipsa. 
    Maică-sa?
    Se gândi la ea multă vreme. Într-un târziu, hotărî că era posibil să-i fie dor de el la început, dar era sigur că viaţa ei fără el ar fi fost mult mai uşoară. Nu mai trebuia să-şi facă griji pentru el şi pentru faptul că nu "trăia la potenţialul lui", ce-o mai fi însemnând şi asta.
    Auzise  această expresie toată viaţa, de când a luat prima notă în clasa întâi şi a citit comentariul profesorului din carnetul de note. Cuvintele îi rămăseseră săpate în memorie: "Josh nu pare motivat să lucreze la adevărata lui capacitate". Când a ajuns, în acea zi, acasă a căutat înţelesul frazei. După ce a descoperit semnificaţia fiecărui cuvânt, s-a întrebat ce dorise profesorul să spună cu asta. El putea să scrie şi să citească mai bine ca oricine din clasa lui! De fapt, la început era singurul care ştia să facă aşa ceva. Ştia deja tabla înmulţirii când ceilalţi învăţau abia să adune şi să scadă. De ce nu erau suficiente notele lui maxime?
     Mama lui i-a spus că totul era în regulă; profesorul voise doar să spună că Josh era mult mai deştept decât ceilalţi. De atunci încoace a avut întotdeauna sentimentul că, indiferent ce ar fi făcut, nu era suficient. Nici pentru profesori, nici pentru mami. Nici chiar pentru el însuşi. Îl apucă furia. Ce trebuia să facă? Era vina lui că îi plăcea să citească şi cunoştea deja toată materia predată la şcoală? Şi în fiecare an era la fel.
    "Josh nu lucrează la potenţialul lui."
    Şi el intra mereu în bucluc, iar mama lui era întotdeauna chemată în biroul domnului Hodgkins pentru a discuta despre el. Când se întâmpla aşa ceva, însemna că mami nu putea fi la lucru şi Max n-o plătea.
     Lama cuţitului licărea în lumina soarelui. Gândul luă proporţii. 
     Dacă ar fi fost mort.....
     Dacă  ar fi fost mort, n-ar mai avea nicio problemă. Nici cu mami, nici cum să nu intre în bucluc, nici cum să-i evite pe ceilalţi copii.
     N-ar mai trebui să se îngrijoreze că nu corespunde aşteptărilor altora.
     Şi nici mami n-ar mai trebui să-şi facă griji în legătură cu el. Ar putea să se ducă la lucru, să vină acasă şi să se ocupe de Melinda fără a-i mai purta lui de grijă. Şi când Melinda ar creşte, ar avea camera numai pentru ea.
     Ţinea cuţitul cu dreapta, cu ochii aţintiţi pe lama scânteietoare. Se întrebă dacă îl va durea. 
     Şi chiar dacă da, nu-l va afecta prea mult timp. Şi nici nu-l va durea la fel de mult pe cât suferise în viaţa lui.
     Mâna i se strânse pe mâner. Cu ochii larg deschişi, trecu lama peste încheietura mânii stângi.Instantaneu ţâşni o fântână de sânge. Transferă rapid cuţitul în mâna stângă.
     O secundă mai târziu, sângele erupse şi din mâna dreaptă.
     Ciudat, nu durea deloc.
     Dar era mai mult sânge decât crezuse.

     Brenda  se trezi la reclame. Privi ceasul de pe televizor şi-şi dădu seama că aţipise. Jumătatea de oră pe care şi-o permisese, după ce Mabel Hardwick plecase, era pe ducă.
     Melinda dormea senină în braţele ei. Brenda se ridică încet în picioare. Dacă era atentă, o putea duce în pătuţul ei fără a o trezi. De-acum Josh trebuia să se fi calmat suficient ca să recepţioneze scuzele ei.
     Se deplasă tăcută spre uşa dormitorului copiilor, o deschise încetişor şi paraliza în prag, şocată de ceea ce văzu. Josh, palid, stătea în mijlocul camerei. Peste tot era sânge - pe hainele lui, pe pat, pe carpeta de pe jos, care din verde se făcuse maro închis.
    I se păru că timpul s-a dilatat. Percepu fiecare amănunt al imaginii din faţa ei cu ochii măriţi de groază. Cuţitul de vânătoare, cu lama acoperită de sânge, întins pe perna lui Josh. Lumina soarelui, care scânteia roşie din cauza unor stropi de sânge, ajunşi tocmai pe geamul ferestrei.Căutătura pierdută din ochii lui Josh, expresia de uluială de pe faţa lui.
    Preţ de o secundă cât o veşnicie, mamă şi fiu se priviră reciproc cu groază. Cei care vorbi primul fu Josh. Vocea îi tremura.
    - Mami? Mi.... mi-e frică.
    Cuvintele avură efectul unui duş rece pentru Brenda. Zbură spre pătuţ, smulse păturile cu o mână şi o aşeză înăuntru cu cealaltă pe Melinda, care se trezise şi urla. Ignoră ţipetele fetiţei. Fugi la Josh, îi apucă încheieturile mâinilor pe rând şi i le înfăşură zdravăn în pătură.
    - Ajutor! strigă ea. Cineva să mă ajute!
    Josh  încercă să se îndepărteze, dar ea îl ţinu strâns, luptându-se cu pătura. Încheietura dreaptă îi scăpă şi pe uniforma ei roz scăpă un jet de sânge. Ignorându-l, ea îl duse pe Josh în baie, pe jumătate cărându-l, pe jumătate trăgându-l. Acolo aruncă pătura într-o parte şi începu să-i înfăşoare mâinile cu prosoapele mici, de faţă, care spânzurau lângă cadă. Auzi uşa de la intrare deschizându-se şi apoi vocea bătrânei chemând-o:
    - Brenda! Ce s-a-ntâmplat? Tu ai strigat?
    - Mabel, sună la 911, ţipă Brenda. E Josh! S-a tăiat!
    Mabel apăru imediat în cadrul uşii făcându-şi loc lângă Brenda.
    - După  aspectul sângelui sunt arterele, rosti ea. Cheamă tu ambulanţa şi lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.
    Înainte ca Brenda să scoată vreo silabă de protest, Mabel o împinse afară din baie şi închise uşa. Rămasă singură cu Josh, ea desfăşură prosopul de pe încheietura dreaptă, îl răsuci strâns până făcu o frânghie groasă, apoi puse o bucată de săpun pe interiorul antebraţului. Înfăşură strâns garoul obţinut în jurul braţului peste bucata de săpun. Sângele încetă imediat să curgă.
     - Ţine-l aşa, porunci ea.
     Josh apucă prosopul cu mâna stângă, care-i sângera încă. Mabel apucă de poala unui halat care atârna în cuierul din baie şi făcu al doilea garou pentru a înăbuşi şuvoiul de sânge de la încheietura stângă.
    - Aşa! exclamă ea când termină. Acum stai liniştit un minut, până mă uit eu la tăieturi.
    Dădu  drumul la apă, îndepărtă sângele de pe rana de la încheietura dreaptă şi simţi o uşurare. Se tăiase de-a latul şi oasele împiedicaseră cuţitul să intre mai adânc. Era doar o crestătură.
     - Unde  e banda adezivă? îi ceru ea şi Josh îi indică, tăcut, cu capul, dulăpiorul cu medicamente.
     Când  începu să-i bandajeze încheietura dreaptă se deschise uşa şi Brenda, la fel de palidă ca şi Josh, se zbătu să intre în spaţiul strâmt.
     - O să fie aici în cinci minute. E.... e rău?
     Mabel nu-şi întrerupse munca şi rosti:
     - Nu e atât de grav pe cât ar fi putut fi. Arată mai rău decât e în realitate. Când o să ajungă salvarea aici, pleci cu el. Eu o să rămân cu fetiţa şi o să-i dau de mâncare.
    Privi în sus şi văzu şocul şi panica de pe faţa Brendei.
    - Nici să nu te gândeşti să faci o criză, Brenda MacCallum! Mi s-au întâmplat chestii mult mai urâte decât aceasta şi nimeni nu m-a văzut vreodată pe punctul de a leşina. Dă-ţi cu nişte apă pe faţă şi revino-ţi!
    Cuvintele dure îi îndepărtară Brendei spaima. Se puse în mişcare şi urmă automat instrucţiunile vecinei. Când sosi ambulanţa, Brenda îşi revenise şi era gata să înfrunte totul cu curaj. Medicii insistară ca Josh să se întindă pe targa. Urmându-i, Brenda o strigă pe Mabel: 
     - Sună, te rog, la local, Mabel! Spune-i lui Max ca nu mă mai duc azi.
     Neaşteptând  răspunsul, se ghemui în salvare lângă targa. Unul dintre medici trânti uşa. Maşina demară de pe loc, scrâşnind cu sirena vuind. Brenda privi faţa vlăguită a băiatului.
    - Ce s-a întâmplat, dulceaţa mea? Ce ai vrut să faci?
    Josh o privi o clipă, apoi îşi întoarse ochii în altă parte.
    - Am vrut numai să nu mai stau în calea nimănui, asta e tot, spuse el cu voce stinsă.
    Brenda îşi dădu seama, pentru prima dată de când îl văzuse sângerând, că tăieturile nu se datorau unui simplu accident. Fiul ei, minunatul, strălucitorul ei fiu de zece ani intenţionase să se sinucidă.

     Jumătatea de oră pe care Brenda a petrecut-o în faţa camerei de urgenţă a spitalului a durat cât o veşnicie. A sunat şi ea la cafenea simţindu-se uşurată când, în locul lui Max, i-a răspuns Annette, care a asigurat-o că sunase şi Mabel şi i-a spus să stea liniştită. Max zisese că putea să-şi ia liber şi ziua următoare, dacă avea nevoie. Voia chiar să-i trimită o plăcintă băiatului. O pregătea chiar atunci şi îi pusese de două ori mai multe alune decât se obişnuia.
    - Bineînţeles că a trebuit să bolborosească el ceva ca să se simtă bine, dar, ştii bine, aşa e Max, încheie Annette. Să nu te îngrijorezi de nimic. De îndată ce plec de aici mă duc la tine şi pregătesc ceva de mâncare. Şi fără contraziceri, da?
    Închise telefonul înainte ca Brenda să-i poată măcar mulţumi.
    O secundă e gândi să-l caute pe Buck MacCallum. Renunţă rapid la idee. Văzuse cu mult timp în urmă că orice încercare de a apela la el pentru a ajuta băiatul era sortită eşecului. Nici măcar nu mai ştia unde locuieşte. Debusolată, se trezi că formează numărul părinţilor ei. 
    Aşteptă impacientată să răspundă cineva la celălalt capăt al firului. Ei se mutaseră din Eden cu cinci ani în urmă, când taică-său decisese că era timpul să ia afaceri pe cont propriu şi vânduse, în ciuda obiecţiilor mamei ei, casa, pentru a-şi deschide, în Texas, un magazin de capcane pentru animale, într-un târziu, răspunse maică-sa, care ascultă în tăcere istorisirea Brendei, apoi spuse că ea mereu crezuse că e ceva în neregulă cu Josh, aşa că Brenda n-avea de ce să fie surprinsă.
     - Mersi, mamă, rosti, rece, Brenda. Scuză-mă că te-am deranjat.
     Închise telefonul şi dădu, dezamăgită, din cap. Într-adevăr, nu trebuia să fie surprinsă. Se măritase cu Buck şi ca să plece de acasă. Se simţea cu ei de parcă în locuinţa aceea nu mai exista niciun pic de umanism.
     Începu să se plimbe nervoasă în jurul sălii de aşteptare, meditând. Oare de aceea făcuse Josh gestul? Crezuse că ei nu-i pasă? Fusese întotdeauna aşa de grijulie cu el tocmai ca băiatul să fie sigur că ea îl iubeşte şi e mândră de el.
    Dar ce altceva ar mai fi putut fi? Copiii de vârsta lui nu încearcă să se sinucidă, nu? Bineînţeles că nu! Nici măcar nu se gândesc la aşa ceva.
     Dar Josh s-a gândit.
     Brenda fu abătută de la gândurile ei de vocea unei femei. O soră o înştiinţa că-şi putea vedea fiul acum.
     Stătea în pat în capul oaselor, cu faţa albă, cadaverică. Părea mai mic decât cei zece pe care îi avea. Lângă pat stătea un doctor, care îi dărui Brendei un zâmbet încurajator când o văzu şi-i spuse:
    - Tipul ăsta micuţ cred că a făcut multă mizerie, dar dacă a vrut să-şi facă rău n-a prea reuşit. Câteva zgârieturi la fiecare încheietură şi nişte bandaje pentru publicitate.
    Îi zâmbi lui Josh şi-l mângâie pe păr. 
    - Data viitoare când vrei să vii pe la spital să mă anunţi, bine?
    Se îndreptă spre uşă, oprindu-se o secundă pentru a o pofti pe Brenda în cabinetul lui, după ce avea să termine cu Josh. Apoi dispăru şi ea rămase singură cu băiatul. Dintr-o dată îşi dădu seama că n-avea nici cea mai mică idee ce să-i spună. Se opri nemişcată, uitându-se la el. În sfârşit, privirile li se întâlniră.
     - E..... Eşti supărată pe mine, mami? întrebă el.
     Şoapta lui înspăimântată o făcu să-i dea lacrimile. Ştiu imediat ce să facă. Se duse la el, îl îmbrăţişă şi-l strânse la piept.
    - Supărată  pe tine? Cum aş putea să fiu supărată pe tine? Eşti cel mai bun fiu pe care cineva şi l-ar putea dori. Mă doare că am fost atât de dură cu tine astăzi. Doar că... Oh, iubitule, doar că uneori nu sunt o mamă prea bună.
     Josh icni, înconjurând gâtul mamei cu braţele şi ţinând-o aşa de parcă îi era frică să-i dea drumul.
     - Îmi pare rău, mămico, spuse el. Eu... Eu m-am gândit că poate dacă nu mai sunt îţi va fi mai uşor. Nu mai am niciun prieten, nu lucrez suficient de mult la şcoală şi mi se pare că nu facdecât să-i dezamăgesc pe toţi.
    Cuvintele  lui îi sfâşiară Brendei inima. Lacrimile începură să-i curgă şiroaie şi-l strânse mai aproape.
    - Nu, dragul meu, murmură ea. Nu e aşa. Eu te iubesc şi sunt mândră de tine, şi nu cred că am să rezist dacă ţi se întâmplă ceva, aşa că va trebui să îndreptăm toată situaţia asta, bine? 
    O bucată de vreme se ţinură strâns îmbrăţişaţi, într-un târziu, Brenda îl lăsă încet înapoi pe pernă.
    - Mă întorc, îi promise ea. Trebuie să mă duc să vorbesc cu doctorul un minut şi voi fi imediat înapoi, în regulă?
    Josh încuviinţă şi reuşi un zâmbet vag, apoi închise ochii. Brenda mai zăbovi o clipă privindu-l, plimbându-şi ochii pe faţa lui, senină acum. Când ieşi însă din cameră, temerile şi îngrijorarea îi cuprinseră din nou sufletul.
    Cum putea să se ţină de promisiune? Cum ar fi putut să îndrepte lucrurile pentru Josh, când abia putea să-l hrănească şi să-l îmbrace?
    Dar trebuia să existe o cale. Trebuia să fie.

                                 4.

               - Sper că nu m-aţi înţeles greşit acum câteva minute, zise Richard Hasborough.
    Fişele cu observaţiile medicale asupra lui Josh MacCallum erau împrăştiate peste tot pe birou. 
    - Vă rog să luaţi loc, doamnă MacCallum.
    Îi indică cu un gest scaunul din faţa biroului. Începu apoi să inspecteze dosarul din faţa lui. Când se uită la ea, ochii lui albaştri erau severi.
    - În cazuri ca ale lui Josh, eu sunt convins că e necesar să adopţi o tactică total neagresivă. Dar nu vreau să credeţi, nici măcar pentru o secundă, că am încercat să minimalizez ce s-a întâmplat.
    Brenda se propti mai bine în scaun. Simţi că se eliberează de tensiunea care pusese stăpânire pe ea din clipa în care îl descoperise pe Josh în camera lui. Îşi dădu seama că făcuse faţă până acum mai mult din instinct. Acum, când spaima i se diminuase, descoperi că tremura din cap până în picioare.
    - Nu pot crede că s-a întâmplat aşa ceva, rosti ea cu o voce ce era mai mult o şoaptă, ca şi cum se adresa sieşi. Ştiam că era nefericit - adică nici măcar n-a vrut să se ducă la şcoală azi-dimineaţă -, dar am crezut că sunt numai fandoselile obişnuite din prima zi - ştiţi doar cum e să fii într-o nouă clasă, cu alţi colegi, alţi profesori.
     Sprâncenele doctorului se împreunară a mirare. Ca atare, Brenda începu să-i explice cum sărise Josh peste o clasă pentru a doua oară şi cât de dificil îi era să se simtă atât de mic şi copil printre colegi şi cât
de cruzi puteau fi uneori copiii mai mari. Şi cât de îngrijorată era pentru el.Apoi îi veni o idee îngrozitoare.
    - Va trebui să-l trimit de aici, doctore Hasborough? - şopti ea. Vreau să spun, la un spital sau aşa ceva?
    Doctorul pufni şi ridică împăciuitor mâna.
    - Ei, haideţi să nu ne pierdem cu firea, bine? Deocamdată aş vrea să-l ţin aici peste noapte ca să-l pot supraveghea şi să încerc să aflu cum se simte. M-ar ajuta enorm să aflu ce s-a petrecut cu el în ultimele zile.
    În următoarele cincisprezece minute Brenda reuşi să înjghebeze o istorie a celor întâmplate în acea zi. Răspunse nervoasă întrebărilor precise ale doctorului legate de purtarea puştiului din ultimele zile ale vacanţei de vară. Încheie cu un suspin.
    - Tot ce vă pot spune e că n-a vrut să se reîntoarcă la şcoală. Dar cei mai mulţi puşti de vârsta lui se comportă la fel, nu?
    Întrebarea suna ca o rugăminte, ca şi cum îi cerea doctorului să-i furnizeze o dovadă că Josh nu era nebun.
    - Ehei, eu unul n-am vrut cu siguranţă să mă întorc la şcoală când aveam zece ani, fu de acord Hasborough.
     Zâmbetul încurajator îşi făcuse din nou loc pe faţa lui.
     - Şi din ceea ce mi-aţi spus nu mi se pare că joaca lui Josh cu cuţitul a fost premeditată. Mai degrabă, a fost foarte supărat pe toată lumea şi furios pe dumneavoastră; aşa că a găsit o cale să vă atragă atenţia.
    Brenda răsuflă adânc. Uşurarea dură însă doar o secundă. 
    - Dar ce înseamnă asta?
    Un nou gând îngrozitor îi dădea târcoale.
    - Va.... ar putea să încerce din nou?
    O bună bucată de vreme doctorul tăcu, parcă ezitând să-i spună adevărul.
    - Nu ştiu - rosti el în final. Dar mie mi se pare că trebuie să găsim nişte răspunsuri pentru el.
    Folosi deliberat pronumele "noi" şi răsuflă uşurat când o văzu că are o uşoară relaxare, ca şi cum faptul că nu mai era singură în faţa problemelor le făcea pe acestea mai uşor de rezolvat. Descoperise deja că Brenda MacCallum nu avea pe nimeni căruia să i se adreseze şi să ceară ajutor - nici părinţilor ei şi, cu siguranţă, nici fostului ei soţ. Era la fel de limpede că şcoala din Eden nu putea fi de ajutor. Suspiciunea îi fu confirmată când o întrebă ce o sfătuiseră cei de la şcoală.
    - Asta e de la domnul Hodgkins - remarcă Brenda, scoţând din geantă broşura pe care i-o dăduse directorul.
    - Iată marea lui idee.
    Puse broşura pe birou.
    - Vă vine a crede? Cum aş putea să-l trimit pe Josh într-un astfel de loc?
    Îşi împreună mâinile încet, pentru a le controla tremurul - nu ştia dacă aceasta se datora fricii sau supărării - observându-l, nervoasă, pe doctor cum studiază broşura. Richard Hasborough nu făcu nicio remarcă la sfârşit, ci se mulţumi să dea meditativ din cap. Brenda luă gestul ca pe o aprobare a propriului ei raţionament.
    - E o prostie, nu?
    Hasborough privi spre ea.
    - Prostie? Nu, deloc.
    Brenda amuţi, pierdută.
    - Vreţi să spuneţi că aveţi cunoştinţă despre acest loc?
    - Desigur. E ataşat universităţii la care a învăţat nevasta mea. Odată a lucrat şi ea cu copiii de acolo. A predat chiar şi câteva lecţii de artă.
     - Şi cât costă? întrebă Brenda. Ştiţi cumva?
     Orice sumă ar fi menţionat el era peste puterile ei.
     - Dacă Josh e admis, probabil că nu va costa nimic, răspunse Hasborough. Această academie n-a fost înfiinţată pentru a face bani. Lucrează în cooperare cu universitatea care îi studiază pe copii încă de la această vârstă.
    Expresia de pe faţa Brendei trăda scepticismul.
    - Vreţi să spuneţi că e un fel de laborator şi-i folosesc pe copii pe post de cobai?
    Era rândul doctorului să fie surprins.
    - Nici  pe departe! răspunse el rapid. De fapt, acolo e ca într-o familie. Deşi copiii sunt observaţi, ei nici măcar nu-şi dau seama de asta.
     Brenda deschise gura să întrebe ceva, dar Hasborough o opri cu un gest al mâinii.
     - Ascultaţi, înainte să discutăm mai multe pe marginea acestei chestiuni, lăsaţi-mă să dau nişte telefoane. Cunosc câţiva oameni de acolo. Haideţi să vedem care e situaţia actuală. S-ar putea să nu mai aibă niciun loc disponibil, după cum este posibil să nu fie pregătiţi să-l examineze pe Josh. Dar merită o încercare.
     Brenda rămase nemişcată. Nu mai îndrăznea nici să respire. În mintea ei era un talmeş-balmeş: imagini ale fiului ei închis într-o cameră dintr-un spital psihiatric; sau terorizat de colegii de şcoală. Dar orice s-ar fi întâmplat în acest loc nou nu putea fi mai rău decât altă alternativă.
    Dădu drumul aerului din plămâni, blocaţi inconştient de spaimă.
    - Da, aprobă. Cred că e cel mai bine să vorbesc acolo.

    Iniţial, camera în care stătea Hildie Kramer la biroul ei fusese una din micile încăperi de primire ale blocului ce adăpostea Academia Barrington. Se strâmbă când apropie buzele pe cafeaua, rece ca gheaţa, din ceaşca de lângă telefon. Puse cana jos şi aruncă o privire afară bucurându-se, ca întotdeauna, de priveliştea paşnică a pajiştei largi pe care creşteau eucalipţi şi pini. Nu savură imaginea decât câteva secunde. Trebuia să revadă ultima oară materialul despre Joshua MacCallum, care-i sosise prin fax în după-amiaza precedentă şi în acea dimineaţă. Avea toate dosarele referitoare la el, începând cu perioada când fusese la grădiniţă. Avea şi rezultatele diferitelor teste la care fusese supus de-a lungul anilor.
    După ea, "supus" era cel mai nimerit cuvânt pentru acele teste. De când era membră a echipei de la academie, descoperise că toate experienţele, menite să măsoare coeficientul de inteligenţă şi acumulare, dădeau numai o evaluare relativă a calităţilor reale ale copilului. Ţineau în mult mai mică măsură cont de fondul subiectului - rasă, împrejurări socio-economice, situaţie familială - şi asta putea să influenţeze rezultatul global. În privinţa talentelordin alte domenii decât cel lingvistic, sau matematic sau ştiinţific, testele nu dădeau niciun rezultat, pentru că nu exista încă o metodă riguroasă de măsurare a darului natural pentru muzică, pictură sau sculptură. Măsurau logica? Da. Ofereau informaţii asupra aptitudinilor? Discutabil. Nu spuneau însă nimic, niciodată, despre adevăratul geniu.
    Cu toate astea, era evident că Josh MacCallum era un elev supradotat şi, judecând după dosarele din faţa ei, care merseseră mult mai departe decât primul I.Q. ce o făcuse să trimită o broşură la Eden Consolidated School, capabil să rezolve concomitent probleme. Fără a-l fi întâlnit măcar, era sigură că era un puşti ros de curiozitate şi plictisit de moarte în acel orăşel uitat de lume.
    Şi acum, din cine ştie ce motive, disperarea îl împinsese până la sinucidere.
    Pe scurt, era exact genul de copil pentru care fusese înfiinţată academia.
    Privi la ceasul încorporat în ornamentul elegant de nuc de pe biroul ei. Curând trebuia să sosească, pentru interviul final, însoţită de părinţi, o altă virtuală elevă, o fetiţă de zece ani,care se numea Amy Carlson. Hotărî că are suficient timp la dispoziţie să vorbească cu Richard Hasborough. Formă numărul şi începu să bată cu degetele în lemnul biroului cât aşteptă să-i fie dată legătura.
     - Aici e e Hildie Kramer, doctore Hasborough - începu ea fără a se formaliza să-l salute. Am nişte întrebări în legătură cu Joshua MacCallum. Prima: a vorbit cu vreun psiholog de când a avut accidentul? A doua: cât va mai trebui să stea în spital?
     În timp ce doctorul din Eden îi răspundea, determinând-o pe Hildie să-şi facă câteva însemnări pe marginea dosarelor puştiului, uşa biroului ei se deschise, lăsând să intre pe Frank şi Margaret Carlson, împreună cu fiica lor. Când o văzură că vorbeşte la telefon, făcură un pas înapoi, cu intenţia de a nu deranja. Hildie le făcu semn cu mâna să intre, invitându-i, printr-un gest, să se aşeze pe canapeaua de lângă perete. Câteva clipe mai târziu, cei trei Carlson se aliniară pe sofa, cu Amy la mijloc. Hildie văzu că era o copilă subţiratică, cu părul roşu şi ochelari rotunzi cu lentile groase, cocoţaţi pe un nas cârn. Părea a fi nu numai speriată, ci de-a dreptul înspăimântată, dar şi supărată. Hildie îi zâmbi călduros, dar faţa fetiţei rămase îngheţată.
    - Poate să plece, într-adevăr, oricând? întrebă ea la telefon. 
    Aparent,  tentativa băiatului de sinucidere nu fusese foarte serioasă; cel puţin aşa credeau doctorii din Eden.
    - Credeţi că mama lui va putea să-l aducă aici sâmbătă? Atât eu, cât şi doctorul Engersol credem că e un candidat de primă mână pentru academie, dar bineînţeles, nu luăm o decizie finală până ce nu vorbim cu băiatul şi nu facem o evaluare proprie.
     Asculăt un moment, apoi reluă:
     - Nu, nu e chiar grabă. Mai avem nişte locuri libere anul acesta. Dacă ştim că o să vină de vineri încolo, o să facem toate aranjamentele necesare.
    Îi transmise sec, toate cele bune doctorului şi închise telefonul. Adună apoi la un loc toate dosarele lui Josh şi le ură bun venit celor trei Carlson. I se adresă mai mult fetiţei, care îşi dusese, defensiv, genunchii la piept înconjurându-i cu braţele.
    Hildie se ridică de la birou şi îngenunche în faţa copilei, ca s-o privească direct în ochi. O întrebă:
    - De ce am eu senzaţia că nu te bucuri să mă vezi la fel de mult pe cât mă bucur eu.
    - Pentru că nu mă bucur deloc să te văd! izbucni, sfidătoare, Amy. 
    Faţa sa căpătase un rictus care demonstra perfect teama ce începuse s-o copleşească. Amy era înfricoşată de dimineaţă de când se sculase.
    - Nu vreau să vin aici! Vreau să mă duc acasă!
    Încercă  din răsputeri s-o privească pe Hildie, dar ochii începură să-i înoate în lacrimi. Îi închise brusc. Nu voia să fie văzută plângând.
    - Ei bine,  nu te condamn, fu de acord Hildie. Dacă ar fi încercat cineva să mă trimită departe, la o altă şcoală, când aveam zece ani, aş fi refuzat, pur şi simplu, să mă duc. M-aş fi luptat atât de mult cu dinţii şi cu ghearele încât părinţii mei nu mi-ar mai fi propus niciodată aşa ceva.
    Vorbele o uimiră pe Amy. Deschise din nou, involuntar, ochii.
    - Aşa ai fi făcut? întrebă ea cu o mină neîncrezătoare, ca şi cum bănuia o capcană.
    - Bineînţeles că da, continuă Hildie.
    Se ridică în picioare. Efortul o făcu să-şi aducă aminte  că trebuie să dea jos câteva kilograme.
    - Şi cu eram atât de inteligentă pe cât eşti tu. Dacă te-ai răzgândit, cum de n-ai imaginat ceva care să-i determine pe părinţii tăi să te lase acasă? Dacă eu aş fi putut, nu pot crede că n-ai fi putut şi tu!
    - Mă  rog, am încercat, recunoscu Amy fără să se gândească. M-am încuiat chiar în dulap, dar mami mai avea o cheie.
    - N-ai fost prea deşteaptă, remarcă Hildie. Dacă vrei să te închizi în dulap, fii întotdeauna sigură că ai luat cu tine toate cheile.
     Amy lăsă braţele, moale, în jos, punându-şi din nou tălpile pantofilor pe covor. Puţin mai destinsă, în colţurile buzelor sale miji un zâmbet. Îşi plimbă mâna prin cascada de şuviţe roşietice de păr.
    - M-am gândit deja la asta, admise ea. Dar tati m-a ameninţat că scoate uşa din balamale.
    - Oh, chiar aşa? Ei bine, atunci vino şi uită-te la asta.
    Hildie se duse la dulapul de pe peretele opus. După ce ezită o fracţiune de secundă, Amy se ridică şi se duse după ea.
    - Seamănă cu dulapul din camera ta? o întrebă Hildie.
    Amy studie uşa furniruită şi rama din lemn de nuc frumos sculptată şi încuviinţă:
    - Nu e chiar atât de frumos, dar seamănă destul de mult.
    - Atunci uită-te la balamale şi spune-mi ce se întâmplă dacă forţezi cuiele balamalelor.
    Pufnind, Amy se trase mai aproape şi studie o clipă balamalele, apoi examina crăpătura pe cealaltă parte.
    - Nu poţi s-o scoţi, anunţă ea în final. Chiar dacă desfaci cuiele, uşa nu se desprinde decât dacă e descuiată.
    - Foarte  bine, o felicită Hildie. Iată de ce aici nu avem broaşte pe uşile dulapurilor. Nu putem lăsa copii ca tine să se încuie înăuntru şi să ne forţeze să spargem cadrul din faţă al uşii, nu? Acum ce ai zice să mergem şi să aruncăm o privire în camera ta?
     Luă mâna fetiţei şi o conduse afară din birou, făcându-le semn părinţilor să le urmeze. Ignoră ascensorul demodat, a cărui ornamentaţie romantică fascina pe toţi băieţii din academie, şi traversă holul larg, până la prima treaptă a scării care ducea la etajul doi într-o curbă graţioasă. Expresia de pe faţa lui Amy era suficientă pentru Hildie: ghicise preferinţa fetiţei pentru scări, în detrimentul cuştii zbârnâitoare a liftului. Cu părinţii în spate, o zori pe scări pînă la etajul doi, apoi, pe o altă scară, până la etajul trei, unde se aflau zece camere, câte cinci pe fiecare parte a coridorului ce traversa întreaga lungime a imobilului. La jumătatea acestuia, Hildie deschise o uşă şi se dădu la o parte pentru a o lăsa pe Amy să păşească prima înăuntru. Fata se opri în prag, îşi vârî numai capul înăuntru, suspicioasă ca şi cum ar fi înţeles că, dacă ar fi făcut un pas în plus, ar fi însemnat că acceptă să rămână acolo.
     Se zgâi la lucarna aflată vizavi de uşă: avea pe pervaz o perniţă, iar draperiile cu modele florale luminoase erau date la o parte pentru a lăsa soarele să inunde camera. Pereţii camerei erau acoperiţi cu un tapet cu muguri de trandafiri, ce se potrivea perfect cu modelul de pe draperii. Lângă un perete, se afla o somieră încărcată cu perniţe. Vizavi de pat era o ladă cu sertare, un mic birou şi un set de rafturi, într-un colţ, cu uşa întredeschisă, se afla un dulap. Fără a se gândi, Amy se îndreptă spre dulap şi îi examina încuietoarea.
    - Intr-adevar, nu are broasca, constata ea, mai mult pentru sine.
    - Te-as fi mintit eu? intreba Hildie.
    - Dar ce fac daca am ceva pe care vreau sa-l ascund? se interesa Amy.
    Realiza imediat implicatia intrebarii, asa ca se corecta:
    - Adica, daca ma hotarasc sa raman.
    - Ce-ar fi sa ne hotaram cum vei proceda la timpul potrivit? ii propuse Hildie. Deci, ce crezi, Amy? Iti place?
    - E.... e draguta, admise ea. Dar....
    Se intoarse spre mama ei cu ochii din nou in lacrimi.
    - Chiar trebuie sa raman aici, mami? se ruga ea, alergand s-o cuprinda de mijloc pe maica-sa. De ce nu pot sa merg acasa?
    Margaret Carlson o batu usor pe Amy cu palma pe spate. Privirea ei ingrijorata se incrucisa cu privirea zambitoare a lui Hildie. Spuse:
    - Dar, draga mea, nu mai departe decat ieri erai teribil de emotionata de venirea ta aici. Nu-ti amintesti?
    Amy isi amintea. Cand fusesera in vizita, saptamana trecuta, cladirea mare si batrana si se paruse a fi curata si placuta, iar doamna Kramer draguta. Acum insa, gandul ca va fi lasata singura o facea sa tremure din tot corpul.
    - M-am razgandit, boci ea. Vreau sa stau cu tine, cu tati si cu Kitty-Cat!
    - Kitty-Cat? se mira Hildie Kramer. Nu mi-ai spus ca ai o pisica.
    - E neagra toata, cu labutele albe si doarme nu mine, pufni Amy.
    - Ei, avem si noi un pisoi aici. Il cheama Tabby si ieri se tot preumbla pe ici si colo cautand un loc unde sa doarma, dar nimeni nu parea dornic sa-l primeasca. Poate vrei sa-l iei cu tine.
    - Dar......
    Chiar in momentul in care Amy incepu sa protesteze aparu, ca la comanda, o felina. Privi in jur cateva clipe, apoi se duse direct spre fata si incepu sa-si frece blana de picioarele ei, mieunand rugator. Amy ezita, apoi se apleca, punandu-si palmele pe capul pisicii.
    - Ceea ce a spus ea e adevarat? intreba ea felina. N-ai unde sa dormi?
    Amy lua pisoiul in brate si se aseza pe pat pentru a se imprieteni cu el. Hildie profita de moment si-i facu semn lui Frank Carlson. Intelegand, tatal fetitei cobori sa aduca bagajul fiicei sale.
   
    Josh statea in capul oaselor in pat. In poala lui zacea, deschis, un exemplar din "Mizerabilii" pe care i-l daduse doctorul Hasborough. Pe noptiera de langa pat se afla o bucata, pe jumatate mancata, din placinta cu alune trimisa de Max. Afara, un vultur se rotea din ce in ce mai jos. Josh il astepta sa aterizeze, intrebandu-se ce descoperise pasarea.
    Un coitot? Probabil doar un iepure.
    Poate ar trebui sa se imbrace si sa vada cu ochii lui.
    La urma urmei, n-a fost doctorul Hasborough de acord sa plece dupa-amiaza acasa? Nu ii era rau si n-avea nimic. Nici incheieturile nu-l mai dureau. Asa ca de ce trebuia sa astepte pana ce-si termina munca mama lui si vine sa vorbeasca cu doctorul? De ce nu-i dau, pur si simplu, drumul? Nu se afla la mai mult de o mila de casa - ce mare scofala daca ar fi plecat pe jos?
    Privi ceasul si pufni? Unde era maica-sa? Era deja ora cinci si ar fi trebuit sa fie aici la patru si jumatate. Ce nu mersese ca lumea? Hotarasera sa nu-l mai lase acasa deloc?
    Puse cartea deoparte, se dadu jos din pat si se indrepta spre usa. Scoase capul afara si privi pe coridor. Cu exceptia sorei, care statea in spatele biroului de internari, nu se vedea nimeni.
    Poate ar fi bine sa se imbrace si sa plece? Sau, chiar mai bine, sa dispara pe fereastra?
    Numai ca daca va aparea maica-sa isi va face griji pentru el si se va speria, gandindu-se ca el incearca din nou sa se sinucida. Se duse inapoi in pat si se hotari sa mai astepte nitel. Dadu cearsaful la o parte si apuca din nou cartea, numai ca, in loc sa se cufunde in lectura, se trezi ca se gandeste la ziua ce trecuse.
     Chiar a incercat sa se sinucida? Medita putin amintindu-si ce-i spusese psihologului care venise sa-l vada de dimineata:
    - Cred ca mi-am dorit asta. Vreau sa spun, doar mi-am taiat venele, nu?
    Acum insa, cand se gandi mai bine, incepu sa aiba dubii. Poate fusese doar suparat pe maica-sa - si pe toti ceilalti - si voise sa se razbune pe toti.
    Si daca ar fi sangerat pana ar fi murit?
    Incerca sa se imagineze mort. Mort, in sicriu, intins in fata altarului bisericii in timpul slujbei de inmormantare. Nu reusi. Dimpotriva, se vedea viu si privindu-si propriile funerarii.
    Prin minte incepura sa i se perinde diverse imagini: mama sa, imbracata in negru, suspinand de durere; toti copiii din scoala, tristi cu adevarat si parandu-le acum rau ca-si batusera joc de el. Numai ca, daca ar fi murit intr-adevar, n-ar fi fost acolo sa-i vada si la ce bun i-ar fi facut sa le para rau daca el n-ar fi putut sa le primeasca scuzele?
    Inchise ochii, incercand sa nu perceapa niciun sunet. In fond, daca ar fi fost mort, totul trebuia sa fie negru si ar fi existat o liniste desavarsita. Din pacate, cu cat incerca sa nu auda nimic, cu atat i se parea totul mai zgomotos. Dintr-o data, ticaitul discret al ceasului de langa pat paru ca-i bubuie in urechi, iar zumzetul masinilor de pe strada i se paru un adevarat vuiet.
    Mort.
    Cum ar fi fost sa fie asa? Nu dorea sa stie cu adevarat, cel putin nu acum. Isi amintea inca cat de speriat fusese, cu o zi inainte, cand incepuse sa sangereze. Se ridicase imediat, intentionand sa fuga in living, dar realizase imediat cat de mult sange era in jur si cat de suparata ar fi fost mami cand ar fi vazut mizeria. Asa ca statuse pe loc, ca un prost, nefacand nimic.
    Daca ar fi sangerat pana ar fi murit? Se infiora la acest gand si decise ca orice ar fi fost in capul lui ieri era o tampenie. N-a reusit decat sa provoace un dezastru. Cel putin mama il iertase. Asta era unul din lucrurile cele mai placute la ea. Indiferent ce ar fi facut sau oricat de suparata ar fi fost pe el, in final il ierta intotdeauna. Decise sa se comporte mai bine de aici incolo.
    Se uita din nou la ceas. Era pe punctul de a incepe sa se imbrace cand aparu, zambindu-i, maica-sa.
    - Hei, tu, spuse ea. Arati bine. Te simti in stare sa mergi acasa?
    Ochii baiatului se marira.
    - E-n regula? Ma lasa, intr-adevar, sa merg acasa?
    Brenda incuviinta.
    - Si am si o surpriza pentru tine.
    - O surpriza? se mira pustiul. Ce?
    - Nu sunt sigura ca ar trebui sa ti-o dezvalui chiar acum, il tempera Brenda. Poate ar fi mai bine sa astept pana ajungem acasa sau chiar pana maine dimineata.
    - Nu! protesta Josh. Acum. Te rog!
    Coborase din pat si era deja pe jumatate imbracat.
    - Ei bine, o sa-ti spun, rosti Brenda, ca si cum tocmai se hotarase sa desconspire taina. Ce-ai zice daca n-ar trebui sa te mai intorci la scoala din Eden?
    Josh isi tragea pe el blugii. Ingheta cu ei in vine, privind-o pe maica-sa ca si cum nu-si credea urechilor.
    - Sa nu mai duc inapoi? repeta el. Ce vrei sa spui?
    - Ce-ar fi daca te-ai duce la alta scoala, care a fost infiintata special pentru pusti ca tine?
    Pulsul i se accelera. Despre ce vorbea ea? Avu apoi senzatia ca stie.
    Se referea probabil la o scoala pentru copii nebuni. Copii care incercasera sa se sinucida.
    Dar el nu era nebun - i-o marturisise deja noaptea trecuta, si din nou, dimineata. Se simtea doar rau, si asta era tot.
    - C.... ce scoala? ingaima, dintr-o data inspaimantat.
    - Cea despre care ne-a povestit domnul Hodgkins ieri. Academia Barrington, in nord.
    - D... dar i-ai explicat ca e prea scumpa..... incepu Josh.
    Brenda nu-l lasa sa termine.
    - Ei bine, sa pare ca nu e chiar asa, rosti ea. Doctorul Hasborough ii cunoaste pe cei de acolo si i-a sunat azi. Le-am trimis tot ce aveam despre tine si vor sa-ti vorbeasca.
    Nesiguranta pustiului crescu.
    - Vrei sa spui ca vor sa ma ia fara a se intalni macar cu mine? Cum vine asta? E un loc pentru copii nebuni?
    Brenda simti ca-i vine rau.
    - Bineinteles ca nu! striga ea. Nu e adevarat. E un loc pentru copii dotati, pentru pusti ca tine.
    Jos dadu, neincrezator, din cap.
    - Ma trimiti departe din cauza celor ce ti le-am facut, nu? Inainte de a ma taia ai spus ca nu e nicio posibilitate sa ajung acolo. Iar acum......
    Ochii i se umezira. Alerga spre maica-sa, imbratisand-o.
    - Iarta-ma, spuse el. N-am vrut cu adevarat sa mor. Eram doar innebunit. Nu ma trimite in alta parte. Te rog?!
    Brenda tacu. Isi tinea fiul in brate, incercand sa-si ordoneze gandurile. Era clar: el nu intelegea ca ea nu voia sa-l pedepseasca, ci ii dorea numai binele.
    - E-n ordine, iubitule - murmura ea. Niciodata nu te-as indeparta de langa mine, nu stii asta. Nu are nimic de-a face cu cutitul ala idiot. Nu e vorba decat de a te duce la o scoala in care sa fii fericit si sa-ti faci prieteni care sa te inteleaga.
    Josh inceta sa mai suspine. Isi aminti ca jurase, cu numai cateva minute in urma, sa n-o mai necajeasca pe maica-sa. Intr-un tarziu, cand fu sigur ca vocea nu il va mai trada, se desprinse din bratele ei.
    - S..... si ce-ar fi daca n-ar vrea sa merg? intreba el.
    - Atunci nu va trebui s-o faci, replica Brenda. In afara de asta, ei inca n-au spus ca te vor. Doresc doar sa mergem acolo sambata ca sa-ti vorbeasca si sa-ti dea sa rezolvi niste teste. Recunoaste ca nu e chiar asa de tragic, nu?
    Josh reflecta. Poate ca intr-adevar nu e un loc pentru copii nebuni. La urma urmei, domnul Hodgkins a inceput sa le vorbeasca despre acest loc inainte ca el sa tina cutitul in mana..... Si mama ii spusese ca nu trebuia sa mearga acolo daca nu voia.
    Se hotari.
    - Cred ca putem arunca o privire, admise el. Adica doar asa, sa vedem despre ce e vorba, bine?
    - Bine, rasufla usurata Brenda. De doua ori bine! Acum termina de imbracat, ca sa putem pleca de aici.
    Cateva minute mai tarziu iesira din spital. Brenda inspira adanc aerul desertului. Lucrurile incepeau, in sfarsit, sa mearga bine. Doar daca nu se razgandeau cei de la academie.
    Dar n-avea niciun rost sa-si faca griji dinainte; invatase de mult sa nu zica "hop!" pana nu sare. In afara de asta, era foarte hotarata: academia avea sa-i accepte oricum fiul. Creierul lui era prea bun pentru a se pierde la scoala din Eden.
    Va intra la academie - o simtea! Va intra si va fi cel mai stralucit elev din istoria ei.
    Isi dadu seama ca era pe punctul de a zice "hop!" fara a sti ce o asteapta. Sambata se va lamuri totul.

                           5.

              Brenda rasufla usurata si incepu sa creada ca batranul Chevrolet va supravietui calatoriei de 400 de mile abia dupa ce depasira autostrada 101 si incepura sa urcea dealurile dintre San Jose si Coasta Pacificului. Parasisera Edenul la ora patru dimineata, Josh plangandu-se ca era prea devreme sa se scoale. Insa Brenda insistase sa plece la acea ora, motivand ca era mai bine sa fi scapat de desert inainte de a se instala caldura torida a zilei, si asta din cauza masinii. Asa ca au pornit pe intuneric. Au traversat desertul, luand-o de-a lungul vaii San Joaquin, dupa care s-au indreptat spre vest, pana la nord de Bakersfield, intrand pe autostrada pe la Paso Robles.
    Josh se agita usor langa ea. Se trezise din motaiala in care cazuse cu o ora in urma. Se freca la ochi si clipi de cateva ori, apoi vazu un indicator mare, verde, ce spanzura deasupra drumului spre Santa Cruz: Barrington - 25 mile.
    - Aproape că am ajuns, rosti el, zgâindu-se la peisajul necunoscut din jur.
    Pe dealurile înverzite putea vedea pâlcuri de eucalipţi şi, din când în când, pini roşii. 
    - Măi, dar nu arată deloc ca în Eden, nu-i aşa? se miră el. 
    - Sigur că nu arată, aprobă Brenda, zâmbind.
    Cât timp Josh dormise, ea privise fascinată zona din afara oraşului San Jose. Ultima dată fusese pe-aici când era doar o fetiţă; zona era toată numai terenuri cultivate, aparţinând fermelor, iar San Jose era un orăşel cochet. Între timp se întinsese. Devenise un centru al industriei explozive a computerelor, iar fermele fuseseră înlocuite cu un şirag nesfârşit de cartiere de locuit şi parcuri industriale. În cele din urmă, lăsaseră toate acestea în urmă şi începuseră urcuşul înspre dealuri unde, cu excepţia câtorva clădiri mari ce păreau că apăruseră din senin, peisajul era încă nemodificat.
    O  jumătate de oră mai târziu ajunseră la periferia Barringtonului. Era un orăşel, mai mare însă decât Eden. Situat pe litoral şi cuibărit confortabil între plajă şi dealuri, oraşul nu avea nimic din aspectul aşezărilor noi de lângă San Jose. Centrul localităţii era riguros ordonat, cu magazine ale căror faţade variau de la arhitectura din vremea pionieratului şi până la stilul anilor '20 şi '30. Zona centrală era înconjurată de străzi tăiate drept, pe marginile cărora se lăfăiau case mici, acoperite cu ţiglă, şi copaci ce-şi atinseseră maturitatea cu zeci de ani în urmă. Chiar şi acum, în septembrie, cerceluşii înfloreau peste tot, iar viţa sălbatică îmbrăca zidurile multor clădiri.
    După ce urmă o serie de indicatoare, Brenda ajunse, în sfârşit, la universitate. Campusul arăta exact aşa cum îşi imaginase că trebuie să arate. Clădirile din cărămidă erau dispuse în jurul unei pajişti largi, pe care se înălţau pini şi arbuşti florali ai unor specii nemaiîntâlnite până acum. În spatele imobilelor vechi, căţărate pe deal, se aflau o serie de structuri mai noi, ce se integrau armonios în peisaj, dându-i un aspect modern, fără a-i strica farmecul.
    - Dar unde e academia? se întrebă Brenda cu voce tare. Trebuia să facă parte din campusul universitar.
..........................................