Umbra, John Saul

.....................................
                   III.

         - Acolo, exclamă Josh, arătând spre unul din indicatoarele ce-i ghidaseră până în campus. Ia-o la dreapta, spre deal. 
    Desi nu vazuse semnul, Brenda urma instructiunile baiatului. Cateva minute mai tarziu ajunsera la o poarta mare, dubla, din tabla, deschisa spre o frumoasa alee. Brenda opri masina si privi in jur. La capatul celalalt al drumului strajuit de pini, la cateva sute de metri, se afla cea mai impozanta cladire pe care o vazuse pana atunci. Din corpul central, de patru etaje, se desprindeau doua aripi imense cu trei nivele. Etajul patru parea sa adaposteasca un fel de apartament cu ferestre largi, ce ofereau panorama intregii zone. Desi imensul imobil era flancat de alte doua constructii, Brenda intelese imediat ca, initial, aici fusese o resedinta particulara.
    - Doamne, exclama ea, stupefiata. Iti imaginezi ca ai putea sa traiesti intr-un astfel de loc?
    - A fost casa domnului Barrington, o informa Josh. Stii tu, cel care a construit calea ferata Barrington Western.
    Brenda il privi uluita.
    - Nu, replica ea. N-am stiut. Dar e clar ca tu stii.
    Josh zambi smechereste.
    - M-am dus ieri la biblioteca si m-am informat. Omul care a construit toate astea s-a numit Eustace Barrington si detinea, practic, tot pamantul de aici pana in San Francisco. Asta era resedinta lui de vara, iar orasul s-a nascut pentru ca i-au trebuit multi oameni pentru a ingriji ferma.
    - Ferma? se mira Brenda. Parca ai spus ca el a construit o cale ferata.  
    - Aşa e, insistă Josh, cu tonul celui care-şi dădea seama că maică-sa făcea pe neştiutoarea.
    - Dar a făcut o afacere cu guvernul şi a căpătat majoritatea terenului de lângă şinele de cale ferată. Atunci a început şi construirea fermei şi a continuat să cumpere din ce în ce mai mult pământ. În fond, l-a obţinut practic pe gratis, pentru că singurul mod de a ajunge aici era pe calea ferată, şi el nu permitea ca trenurile să se oprească pe terenul altcuiva.
    - Şi acum se crede că el a fost un fel de erou, nu? replică Brenda, dezgustată de simplitatea machiavelică a planului.
    I se părea că totul aducea a şantaj.
    Porni  din nou motorul şi apucă pe o alee către imobil. Văzură, printre copaci, ici şi colo copii, unii în grupuri de doi-trei, cei mai mulţi însă de unii singuri, împrăştiaţi pe pajişte, citind sau desenând. Deşi scena era paşnică - idilică, chiar -, Brenda simţi cum o furnică ceva prin măduva spinării. Era prea paşnic. Prea liniştit.
    Ceva nu era în regulă. Ceva care-i scăpa printre degete.
    "Dar e ridicol", îşi spuse ea. "Nu e nimic în neregulă! Ai frisoane pentru că Josh pleacă de acasă."
    "Asta e, bineînţeles" - hotărî ea. Scena n-avea nimic rău. De vină era doar diferenţa faţă deEden. Acolo, dacă se adună un grup de copii - şi erau cam douăzeci - aceştia începeau imediat jocurile zgomotoase, ţipetele, certurile şi râsetele. 
    Copiii de la academie erau absorbiţi, lucrau în linişte. Chiar şi grupuleţele de doi şi trei erau discrete; îşi vorbeau între ei numai cu voce scăzută.
    Se debarasă, hotărâtă, de prima reacţie de instinctivă anxietate şi trase maşina în faţa uriaşei vile. Reşedinţa avea în faţă o verandă acoperită, care traversa toată lungimea clădirii şi dispărea după colţuri. Pe ea stăteau doi puşti, aplecaţi deasupra unei table de şah. Băieţii se uitară la Brenda, apoi privirea lor se mută spre Josh, care coborâse din maşină şi se postase în faţa ei. 
    - Tu eşti tipul cel nou? întrebă unul dintre ei.
    Înainte Josh să poată răspunde, uşa de la intrare se deschise şi apăru o femeie corpolentă de circa patruzeci şi cinci de ani. Era îmbrăcată cu o pereche de pantaloni largi, albi şi o tunică viu colorată care o făcea să arate mai zveltă decât era. Picioarele îi erau încălţate în sandale,iar în jurul gâtului avea înfăşurată o eşarfă elegantă de mătase. Dintr-o dată, Brenda se simţi stânjenită cu îmbrăcămintea ei din poliester verde. În Eden, ţinuta sa părea cea mai potrivită pentru ziua de azi. Aici era exact invers.
    Însă femeia nu păru să acorde vreo importanţă hainelor ei. Coborî treptele, cu mâna întinsă. 
    - Doamna  MacCallum? Eu sunt Hildie Kramer. Începusem să-mi fac griji în privinţa dumneavoastră.
    - Eu..... noi n-am ştiut cât timp ne va lua, se bâlbâi Brenda. Sper că n-am întârziat prea mult, nu? 
    Hildie râse. Sunetul scos era cald şi sincer. O făcu pe Brenda să se simtă imediat ceva mai bine.
    - Oh, fireşte că nu - rosti Hildie. Oricând aţi fi apărut ar fi fost la fel de bine.
    Se întoarse spre Josh şi-i întinse mâna, aşa cum făcuse şi cu Brenda. 
    - Şi tu eşti Josh, corect? Sau Joshua?
    - Josh răspunse băiatul strângând, nesigur, mâna femeii.
    - Bun, spuse Hildie. Îmi place acest nume. E drăguţ şi sună sănătos. I-ai cunoscut pe Jeff Aldrich şi Brad Hinshaw?
    Se întoarse spre cei doi băieţi, care se concentraseră din nou asupra tablei de şah. Auzindu-şi numele, ei îşi ridicară privirea apoi se sculară în picioare. Hildie făcu prezentările. 
    - Ştii să joci şah? îl întrebă, în final, pe Josh. Băiatul ezită, apoi dădu din cap.
    - Atunci o să te înveţe ei, în timp ce eu o să discut puţin cu mama ta. În regulă?
    Josh  păli uşor şi scrută cu privirea pe cei doi băieţi. Păreau a avea cu câţiva ani mai mult ca el.Fu sigur că ei vor începe să necheze şi să-şi dea ochii peste cap, aşa cum făcuseră băieţii din Eden, vara trecută, când maică-sa îl determinase să se ducă la orele de sport şi profesorul îl pusese în echipa de oină. Jucase un singur tur, apoi fugise acasă, având mereu în urechi râsul batjocoritor al celorlalţi, izbucnit după ce nu fusese în stare să prindă nici măcar o minge în terenul bun şi ratase toate cele trei lovituri cu măciuca atunci când îi venise rândul să lanseze mingea.
    Spre surprinderea lui, băiatul care se numea Jeff îi făcu semn să se apropie de masa de joc. Când Josh se ghemui între ei, Brad îi spuse:
    - Ăsta e regele.
    Arătă spre cea mai valoroasă piesă.
    - Eu sunt cu albele şi Jeff cu negrele; tot ce trebuie să faci e să capturezi regele celuilalt. Arătă rapid spre celelalte piese, numindu-le pe fiecare.
    - Priveşte, şi o să vezi cum se joacă. 
    - Şi fă-i să-ţi explice toate mutările posibile, îl avertiză Hildie. Le place să ţină unele lucruri pentru ei şi să ţi le arunce ca să te păcălească. Ca o capcană. Asigură-te că-ţi vor destăinui secretele jocului.
    - Uau! Zău aşa, Hildie, se plânse Jeff Aldrich. E mai distractiv dacă trişăm. 
    - Sigur că e, fu de acord Hildie. Şi dacă ceea ce ştiu eu despre Josh e adevărat, atunci trişatul va fi singurul mod de a-l bate după ce deprinde jocul.
    Jeff zâmbi neîncrezător şi-i spuse:
    - Vrei să pariezi?
    Sprâncenele lui Hildie se arcuiră.
    - Sigur acceptă ea. Pe un dolar că Josh te bate de prima dată. Dar trebuie să-mi promiţi că-i arăţi toate mutările şi că nu inventezi mutări noi când joci. Ne-am înţeles? 
    - Ne-am înţeles, încuviinţă Jeff.
    - O să stau aici să fiu sigur că nu trişează, vesti Brad.
    Instantaneu, trecu de la jocul împotriva lui Jeff la a-i demonstra lui Josh cum se făceau mişcările şi care era scopul lor. Deşi vorbea atât de repede încât Brenda fu imediat buimăcită, Josh părea că înţelege fiecare cuvânt rostit. După ce-i urmări câteva clipe, ea se lăsă condusă în clădire.
    O jumătate de oră mai târziu, după ce făcu un tur complet al casei - mai puţin cupola de la etajul patru, care adăpostea apartamentul particular al doctorului Engersol -, Brenda se cufundă în canapeaua de piele din biroul lui Hildie Kramer, recunoscătoare că putea avea o clipă în care să-şi adune gândurile într-un mod atât de confortabil. Hildie avea biroul sufocat de hârtii şi diapozitive. O cană de metal se odihnea lângă o farfurie pe care rămăsese o gogoaşă, probabil restul micului dejun al lui Hildie. Brenda se simţea copleşită de tot ceea ce era în jurul său. Nimic nu semăna cu aşteptările ei. Din ceea ce văzuse, academia nu aducea deloc a şcoală. Părea a fi pe dinăuntru întocmai cum era pe dinafară: un cămin imens în care locuiau oameni.
    Văzuse sufrageria uriaşă. Precum majoritatea casei, părea încremenită în timp la anul 1942, când murise, la vârsta de 103 ani, Eustace Barrington. Pereţii erau încă tapetaţi cu mătase roşie şi bufetele originale, pline cu servicii de porţelan, stăteau în acelaşi loc nemişcate de o sută de ani. În centrul camerei atârna un imens candelabru de cristal cu ornamente strălucitoare. Hildie îi explicase că unica schimbare făcută era înlocuirea mesei originale, la care se aşezau uzual cincizeci de persoane cu ocazia petrecerilor date de Barrington, cu mai multe măsuţe pentru patru persoane.
    Fiecare cele douăzeci de camere care îi fuseseră prezentate Brendei avea pereţii acoperiţi cu lambriuri din lemn de mahon şi tavanele decorate cu arabescuri din ipsos.
    În partea din spate a parterului se afla camera de muzică, ale cărei ferestre ofereau o largă panoramă spre terasa din spate şi spre dealurile ce se înălţau în apropiere.
    - În conformitate cu testamentul domnului Barrington, explicase Hildie când intraseră în birou, casa trebuia păstrată în starea iniţială, până la nivelul mobilei. A lăsat fonduri imense şi dând instrucţiuni ca locul să fie transformat în muzeu. Şi-a dat însă seama că va veni, poate, o vreme în care banii rămaşi să nu mai fie suficienţi pentru întreţinerea reşedinţei, aşa că a adăugat o clauză care menţiona: citez: "că va fi păstrată ca o reşedinţă pe cât posibil mai apropiată de destinaţia iniţială, aceea de cămin pentru copii, pentru uzul şi bucuria lor". 
     Hildie continuase prin a remarca cuvântul "copii", care se dovedise a fi elementul-cheie. Avocaţii demonstraseră că, de vreme ce el nu specificase că era vorba de copiii "lui", clauza putea fi interpretată în sensul că "orice" copil se putea bucura de casă şi că, atâta vreme cât imobilul va fi utilizat în beneficiul copiilor, testamentul va fi satisfăcut. 
    - De fapt, primul care a avut ideea a fost doctorul Engersol, îi spuse Hildie.
    - Doctorul Engersol? se miră Brenda.
    - Directorul şcolii, o lămuri Hildie. Academia e ideea lui. A fost întotdeauna interesat de copiii dotaţi şi s-a pus pe lucru când a devenit evident faptul că imobilul se va transforma într-o enormă fosilă dacă nu e folosit cum trebuie.
    Zâmbi când rememora maniera în care George Engersol renovase clădirea.
    - Bănuiesc că sunteţi familiarizată cu termenul "sărman", nu?
    Brenda încuviinţă.
    - Unii copii îi spun aşa lui Josh.
    - Normal să o facă, fu de acord Hildie. În orice caz, vreau să-ţi spun că toată această zonă e plină de oameni care au fost sărmani când erau copii. Acum însă nu mai sunt aşa. Azi au devenit milionari de pe urma computerelor şi au mai mulţi bani decât le trebuie. Doctorul Engersol a mers la fiecare în parte, explicându-le ce voia să facă. A fost simplu. Le-a spus limpede că dorea să înfiinţeze o şcoală pentru copii foarte inteligenţi, dar săraci, cum fuseseră ei pe vremuri, o şcoală complet dotată nu numai din punct de vedere al învăţăturii, ci şi pe plan psihologic şi social. Nu e nevoie să spun că răspunsul a fost uluitor. Într-un an, academia a dispus de toată suma necesară, iar fondurile continuă să sosească. 
    Brenda prinse momentul pentru a-şi exprima îngrijorarea ce o cuprinsese din momentul în care auzise de această şcoală. 
    - Dar trebuie să fie foarte scumpă, opină ea. Hildie încuviinţă.
    - Costă o adevărată avere să o faci să funcţioneze. Dar doctorul Engersol a reuşit să acopere şi această deficienţă. De vreme ce inteligenţa nu e întotdeauna asociată cu bunăstarea, a insistat să nu se ceară prea mult, din punct de vedere financiar, familiilor celor care vin aici să înveţe. Operăm deci pe bază de reciprocitate. Cu cât e mai mare venitul familiei, cu atât mai mari sunt taxele. Dar niciodată ele nu depăşesc nivelul pe care şi-l poate permite familia fără a se restrânge. 
    Brenda înghiţi în sec. Spera ca vocea să nu-i trădeze stânjeneala pe care o simţea.
    - E...... eu nu ştiu dacă-mi pot permite vreun şfanţ.
    Hildie o opri cu un gest al mâinii.
    - Cunoaştem deja acest aspect, rosti ea blând. Trebuie să înţelegeţi că banii nu sunt o problemă aici.
    Scopul nostru a fost, încă de la început, de a lucra cu copii ca Josh, indiferent cât şi-ar permite părinţii să plătească. Interesul doctorului Engersol e de a le pune la dispoziţie un mediu în care ei să înflorească. Noi nu suntem aici ca să-ţi luăm banii, Brenda. Existăm ca să ajutăm copii ca Josh, care au minţi sclipitoare, şi pentru a rezolva toate problemele care însoţesc această calitate. 
    - Numai Domnul ştie câte probleme are el, suspină Brenda. Uneori mi se pare că nu mai are altceva decât probleme.
    - Aici se află o mulţime de copii ca el, rosti Hildie cu regret. Cel puţin, aşa sunt când vin aici. Şi o groază din aceste probleme sunt mai serioase decât bănuiesc familiile lor. Cel puţin, spuse ea cu grijă, nu află mai nimic despre puştii lor până ce aceştia nu încearcă să se sinucidă. 
    Cuvintele o loviră pe Brenda ca o rafală puternică.
    - Ştiţi ce a făcut Josh? murmură ea.
    - Bineînţeles.
    Hildie o privi în ochii şi-i vorbi cald.
    - Ăsta e unul din motivele pentru care am vrut să ne întâlnim cu el  cât mai repede posibil.
    Ieşi din spatele biroului şi i se alătură Brendei pe canapea.
    - Ştiu că ţi s-a părut bizar gestul lui Josh. Dar printre copii de felul lui sinuciderea e un act mai des întâlnit decât printre cei cu o inteligenţă normală. Dacă te gândeşti puţin, există şi o logică aici. Sunt plictisiţi de şcoală, au puţine în comun cu cei de seama lor şi, când încep să intre în buclucuri - pe care adeseori le provoacă numai ca să se distreze -, încep să se simtă ca nişte rataţi. Totul devine un cerc vicios în care copilul se simte din ce în ce mai izolat, din ce în ce mai în afara evenimentelor din jurul lui, şi în cele din urmă, moartea le apare ca singurul mod de ieşire din ceea ce e, pentru ei, o viaţă mizerabilă. Copiii, oricât de dotaţi, nu pot vedea prea departe în viitor. Pentru ei un an e aproape cât o viaţă şi a le spune că totul va fi bine când vor creşte nu ajută la nimic. Aşa că încercăm să-i plasăm într-un mediu în care se află laolaltă cu corespondenţii lor intelectuali şi emoţionali. Îmi pare rău că trebuie să o spun,dar asta este realitatea - în Eden, cei de acolo nu pot face nimic pentru Josh, n-au nimic să-i ofere. Dacă va rămâne în continuare la şcoala aceea, sentimentul de izolare se va înrăutăţi. 
     Brenda trase adânc aer în piept. Ştia că vorbele lui Hildie Kramer purtau pecetea adevărului. O întrebă:
     - Vreţi să spuneţi că îl luaţi?
     Constată cu stinghereală că palmele începuseră să-i transpire.
    - Sunt aproape sigură, răspunse Hildie. În după-amiaza aceasta, după prânz, doctorul Engersol îl va supune pe Josh la nişte teste şi va purta o discuţie cu el. După dosarele lui, mă îndoiesc că va exista vreun motiv pentru care să-l refuzăm. Dar mai e o problemă, adăugă ea. 
    Fruntea Brendei se încreţi. 
    - O altă problemă? se îngrijoră ea.
    Hildie zâmbi fin.
    - Problema e însuşi Josh. El vrea să vină aici? 
    Brenda simţi că speranţa care crescuse în ea se sparge în mii de cioburi. S-o mintă pe această femeie? Era ceva în Hildie Kramer care o liniştea. Deşi n-o întâlnise, până acum o oră, niciodată în viaţa ei, simţi că putea avea încredere în ea.
    - N.... nu sunt sigură, răspunse. Când i-am menţionat această posibilitate pentru prima oară, s-a gândit... ei bine, s-a gândit că e un loc pentru copii nebuni şi că eu încerc să-l pedepsesc pentru... pentru ce a făcut.
    Hildie dădu gânditoare din cap.
    - Era de aşteptat. Dar ai spus că asta a fost la început. Şi-a schimbat părerea?
    Brenda reflectă puţin. Îşi aminti tăcerea lui Josh din ultimele zile, când rămăsese acasă cu surioara lui şi cu Mabel Hardwick cât timp era ea la serviciu. Îşi dădea seama că el încercase să se comporte cât mai bine de când îl adusese de la spital. Ca şi cum ar fi sperat că, dacă era cuminte, ea nu l-ar mai fi trimis la academie?!
    Dar se dusese la bibliotecă şi, aparent, citise tot ce găsise nu numai despre instituţie, ci şi despre omul al cărui nume îl purta aceasta.
    - Nu ştiu, admise ea în final. În ultimele zile a fost ciudat de tăcut şi nu l-am mai trimis înapoi la şcoală. N-a prea spus multe. Decât că a urât dintotdeauna şcoala. N-am idee ce ar putea spune dacă l-am întreba.
    Hildie zâmbi conspirativ:
    - Atunci să nu-l întrebăm. Să-l lăsăm să simtă locul şi să facă cunoştinţă cu câţiva copii.Dacă e asemenea majorităţii lor, se va trezi antrenat în viaţa de aici, fără a se gândi măcar dacă şi-o doreşte sau nu.
    Brenda înălţă capul privind-o pe femeia de lângă ea.
    - De aceea l-aţi lăsat afară, ca să vadă cam ce e pe aici?
    - Bineînţeles, aprobă Hildie. Cu cât îşi face mai repede prieteni, cu atât îşi va dori mai mult să rămână.
    Aruncă o privire, pe fereastră, la partida de şah ce era în plină desfăşurare la câţiva metri distanţă.
    - Din  ce văd eu, se pare că vom mai întârzia în birou încă vreo jumătate de oră. Vrei o ceaşcăde cafea?
    Brenda ochi gogoaşa ce rămăsese pe farfurie de la micul dejun.
    - V-ar deranja dacă mănânc eu asta? întrebă ea timid. Nu ne-am oprit nicăieri pentru a servi masa de dimineaţă. 
    Nu adăugă că nici nu dorise să cheltuiască bani cu micul dejun. Hildie îi pasă farfuria şi ceru la telefon o cană cu cafea şi două ceşti. În timpul ăsta, Brenda privi şi ea pe fereastră, încercând să urmărească jocul de şah, în care fiul său părea complet absorbit. Tocmai când se uita la ei, Jeff Aldrich mută o piesă şi captură una de la Josh. 
    - Bănuiesc că nu se descurcă prea bine, observă ea, pregătindu-şi defensiva. Dar e abia la început. Nu cred că a văzut vreodată un joc de şah în afara televizorului.
    Hildie furişă o nouă privire afară şi zâmbi:
    - Mie mi se pare că se descurcă de minune. În clipa asta, pot spune că şansele sunt de doi la unu ca Jeff să-mi achite pariul.
    Râse pe înfundate.
    - Şi, oh, Doamne, cât urăşte puştiul ăsta să piardă pariurile făcute cu mine! 
    Brenda muşcă din gogoaşă zâmbindu-i lui Hildie. O întrebă:
    - Chiar iubiţi copiii aceştia, nu-i aşa?
    - Pe fiecare dintre ei, răspunse Hildie. Nimic nu e mai sublim decât să-i vezi cum cresc şi ajung să fie aşa cum şi-au dorit dintotdeauna. 
    "Îl  iau" îşi spuse Brenda, formulând cuvintele ca o rugă. "Trebuie să-l ia. El aparţine acestui loc". 

    O jumătate de oră mai târziu, Brenda MacCallum şi Hildie Kramer păşiră afară pe verandă. Josh le privi o fracţiune de secundă apoi se întoarse la tabla de joc. Revăzu în minte toate mutările pe care le putea efectua cu piesele pe care le mai avea, apoi calculă toate contramutările posibile ale lui Jeff. Dacă nu scăpase din vedere nimic, putea muta tura lui patru câmpuri în faţă şi, indiferent ce ar fi făcut Jeff, i-ar fi capturat regele la următoarea mutare. Şi apoi ce se va întâmpla? 
    Jeff era de aceeaşi vârstă cu colegii lui Josh de la şcoala din Eden. Îşi aminti privirea din ochii lor, din acea zi de luni, când el răspunsese la întrebarea la care ei nu putuseră răspunde.
    Priviri mânioase, priviri care l-au rănit de parcă ar fi fost lovit de ei.
    Se va uita Jeff la el în acelaşi mod?
    Sau el pierduse intenţionat, făcând deliberat greşeli?
    Revăzu în minte întreaga partidă, mutare cu mutare. Cât rememora desfăşurarea întregului joc, analiză cu atenţie tot ce făcuse Jeff.
    Niciuna din mutările lui nu fusese prostească şi niciuna din greşeli - dacă existaseră - nu fusese voluntară.
    Iar starea jocului din acest moment era clară. 
    Aşa că, dacă nu făcea mutarea cu tura, Jeff şi-ar fi dat seama că ar fi renunţat deliberat.
    Cu toate astea ezita.
    Atunci auzi lângă el vocea lui Brad:
    - Haide, Josh, fă-o! El ştie ce ai de gând. De ce nu-l termini?
    Josh văzu că băieţii îl studiază. Brad părea nerăbdător să vadă ultima mutare, dar Jeff părea... Cum?
    În niciun caz supărat. De fapt, se comporta ca şi cum ştia ce avea să vină şi aştepta deznodământul.
    Ezitând, Josh mută tura.
    - Şah mat! cârâi Brad. Te-a luat! De la primul joc te-a bătut!
    Josh nu se mişcă. Aştepta.
    Pe  buzele lui Jeff apăru un zâmbet. Cam strâmb, totuşi era un zâmbet. Chiar dacă era supărat, nimic nu trăda această stare. Ochii nu reflectau nimic din ceea ce gândea.
    - Frumuşel jucat, admise Jeff. Poate ar trebui să ne înscriem în turneu anul acesta.
    - Şi poate ar trebui să-mi plăteşti un dolar, îi aminti Hildie Kramer
    Jeff dădu din umeri.
    - Toţi banii mei sunt în camera. Ce-ar fi dacă îţi plătesc mai târziu?
    - Ce-ar fi să-mi aduci dolarul meu până nu uit? contraatacă Hildie.
    - Ei, haide, Hildie, mai scuteşte-mă.....
    - Un pariu e un pariu. Dacă nu suporţi să pierzi, atunci nu juca. Acum du-te.
    - Offf, Isuse, mormăi Jeff.
    Se ridică însă în picioare şi-i făcu semn lui Josh să meargă cu el.
    - Hai cu mine. Ai să vezi ce oribile sunt camerele de aici. Poate ai să-i spui mamei tale, după aceea, să te ia din această închisoare.
    Sări într-o parte când Hildie încercă să-i tragă o palmă în joacă. O secundă mai târziu, dispăru în clădire cu Josh pe urmele lui.
     Când intrară în holul imens, Josh se opri, zgâindu-se în jurul lui, surprins. La piciorul scării, Jeff îi zâmbi:
    - Răcoros, huh? 
    Josh incuviinta, cu ochii atintiti pe cusca ascensorului.
    - Functioneaza? intreba el.
    Zambetul se lati pe fata lui Jeff.
    - Sigur. Vrei sa urci cu el?
    Josh dadu din cap. Era deja in drum spre batrana ciudatenie. Deschise usa si urmari cum se imbina partile din alama stralucitoare ale barierei. Pasi inauntru, il astepta pe Jeff, apoi inchise usa. Apasa un buton negru pe care era inca atasata o mica sageata cu varful in sus. Masina prinse viata. De undeva, de jos, horcai un motor si cusca porni, zumzaind, spre etajul doi, ghidata numai de cablul metalic.
    - Chiar ca e racoare, murmura Josh cand ajunsera la destinatie.
    - Asteapta sa intram in camera mea, replica Jeff. E cea mai racoroasa din scoala.
    Josh pufni, amintindu-si cuvintele pe care Jeff le rostise cu numai cateva minute inainte.
    - Dar ai spus ca e ca o inchisoare.....
    - Am vrut s-o necajesc pe Hildie. Haidem. 
    Il duse pe Josh catre o camera de la capatul coridorului. Deschise usa si se dadu la o parte pentru a-l lasa sa intre primul.
    - Ta-ta! canta el, rotindu-si un brat ca si cum ar fi fost un magician care isi uluise audienta.
    - Cea mai excelenta camera din scoala, daruita mie pentru ca sunt o persoana cu adevarat merituoasa!
    Josh privi de jur imprejurul incaperii largi. Era de cel putin patru ori mai mare decat cea pe care o impartea acasa cu sora-sa si avea ferestre pe ambele laturi. Inauntru era un birou sufocat de carti si hartii. Se mai afla un pat nefacut, cu o harabura de haine murdare pe el. Atentia lui Josh fu insa inoxirabil atrasa de un enorm acvariu, asezat langa perete in vecinatatea uneia dintre ferestre. Nu vazuse asa ceva pana atunci. Acvariul era plin cu pesti, pe care ii recunoscu imediat dupa pozele pe care le vazuse in colectia "National Geographics" a bibliotecii din Eden.
    - Isuse, sopti el. E apa sarata, nu-i asa?
    - Ihi, mormai Jeff si incepu sa cotrobaie in birou dupa bani.
    Josh se apropie mai mult de acvariu. 
    - Cum de il tii atat de curat? intreba el. La scoala nu reuseam asa ceva nici cu apa proaspata.
    - E computerizat, ii spuse Jeff. Vezi?
    Incepu sa-i arate toti senzorii din vasul de sticla, care erau atasati computerului de pe birou.
    - Computerul supravegheaza tot, pastreaza apa aerata si verifica toate filtrele. Memoreaza chiar si nivelul de salinitate si imi spune ce trebuie sa adaug.
    - Uau! exclama Josh. De cat timp il ai?
    Jeff dadu din umeri.
    - De o vreme. De anul trecut. Dar am inceput sa ma cam plictisesc de el. Adica, pestii nu fac nimic, ma intelegi?
    - Dar e misto, protesta Josh. Daca aveam eu asa ceva.....
    Jeff nu-i acorda atentie.
    - Daca vrei sa vezi ceva misto, il intrerupse el, atunci trebuie sa vezi ce are frate-meu.
    - Fratele tau? se mira Josh. Unde e?
    - Alaturi. Hai cu mine.
    Il duse pe Josh in camera invecinata. Fara a se deranja sa bata la usa, o deschise si pasi inauntru. Noua incapere contrasta flagrant cu cea dinainte. Era curata si ordonata. Patul era facut si hainele puse in ordine in dulap si in cuier. Biroul nu avea pe el decat un computer, iar cartile erau stivuite ordonat in rafturi.
    La terminalul computerului se afla un baiat. Degetele lui zburau pe tastatura si ochii i se lipisera de monitor. Nimic din atitudinea lui nu arata ca ar fi realizat ca nu mai era singur in camera. Jeff il inghionti cu cotul pe Josh, isi puse degetul la buze in semn de tacere, apoi se furisa in spatele celuilalt baiat. Apuca brusc de scaun si-l rasuci pe frate-sau cu fata spre ei.
    Josh facu ochii mari.
    Vazu in fata lui o copie la indigo a lui Jeff. Isi muta privirea de la unul la celalalt, cautand diferente.
    Nu parea a exista vreuna.
    Fiecare dintre ei avea acelasi par negru, ondulat, aceiasi ochi caprui si aceeasi barbie patrata.
    - El e Adam, anunta Jeff. E fratele meu geaman, mai tanar cu zece minute.
    Fata lui Adam se impurpura. Incerca sa-l inlature pe Jeff de langa el, dar acesta se tinu de scaun si incepu sa-l impinga, cu scaun cu tot, catre Josh.
    - El e Josh MacCallum, ii comunica geamanului. Vreau sa-ti vada jucarioara.
    - Nu stii sa bati? se planse Adam. N-ar trebui sa intri in camerele oamenilor cand usile sunt inchise. Iar eu sunt prins pana peste cap cu o chestie.
    - Tu esti totdeauna prins cu o chestie, replica Jeff. Si nu fi jigodie, insenineaza-te si distreaza-te putin. Adu casca si manusa si arata-i lui Josh cum functioneaza.
    Un moment, Josh crezu ca Adam se va certa cu Jeff. Urmari tacut cum cei doi se infruntara din priviri. Dupa cateva secunde, ca si cum Jeff detinea o influenta ciudata asupra celuilalt, din ochii lui Adam disparu dorinta de lupta. Desi nici unul nu scosese vreun cuvant, Josh avu senzatia bizara ca Jeff castigase. Adam se ridica, in tacere, de pe scaun si se duse la dulap. 
    Jeff facu o grimasa smechereasca catre Josh.
    - E un catar, dar face ce-i spun eu. Sa vezi ce grozav o sa fie. O sa te infiori.
    O secunda mai tarziu, Jeff potrivi pe capul lui Josh un tip ciudat de casca si ii vari mana dreapta intr-o manusa grea.
    - Nu vad nimic, protesta Josh, cand liziera castii ii cazu peste ochi.
    - Nici nu trebuie sa vezi, il linisti Jeff. Asaza-te pe scaun si stai linistit un minut cat Adam face legaturile. 
    - N-ar trebui sa....., incepu Adam, dar frate-sau i-o reteza:
    - Tu doar fa-o, Adam. Intelegi? Nu e cine stie ce mare secret. Probabil, Josh o sa aiba si el asa ceva pana saptamana viitoare!
    Adam nu mai comenta. Josh se lasa ghidat spre scaun si astepta sa vada ce avea sa se intample.
    Imediat, partea din fata a castii prinse viata. In fata ochilor ii aparu imaginea camerei in care se aflau. Fiecare detaliu era atat de bine reprodus, incat era in stare sa jure ca povestea de pe cap devenise transparenta. 
    - Intoarce capul, il instrui Jeff.
    Sunetul vocii venea din difuzoarele montate in casca.
    Josh facu ce i se zisese si imaginea camerei se schimba.
    - Ridica-te si umbla, ii zise Jeff.
    Josh ezita. In cele din urma, se ridica si facu un pas sovaielnic in fata. Daca ar fi fost suficient de lung cablul, te-ai fi putut invarti prin toata casa si imaginile din jurul tau ti-ar fi aparut in casca.
    - Uau! exclama, stupefiat, Josh. Maiculita!
    - Ti-ai dorit vreodata sa zbori? il intreba Jeff.
    - Hi?
    - Priveste.
    In cateva secunde, imaginea se schimba si Josh se trezi in carlinga unei chestii care semana cu un avion, zgaindu-se la peisajul de dedesubt. Putea insa sa vada si tabloul de bord. 
    - Vezi joystickul? il intreba Jeff. Foloseste-ti mana dreapta pentru a-l manui.
    - D...... dar nu e real obiecta Josh.
    - Tu doar incearca-l, comanda Josh. Foloseste-ti mana dreapta si imagineaza-ti ca apuci de mansa.
    Mima actiunea cu dreapta si o vazu pe ecranul castii indreptandu-se spre joystick. Cand il "atinse", manusa transmise palmei un stimul ca sa simta obiectul pe care il prinsese.
    - Acum zboara! ii porunci Jeff.
    Intrigat de ceea ce se intampla, Josh muta maneta spre dreapta si "avionul" paru ca se inclina. Orizontul paru sa se rastoarne, iar peisajul isi schimba abrubt configuratia. Aproape instinctiv, duse mansa la loc si "corecta" pozitia aparatului. 
    - C....  ce se intampla daca ma prabusesc? intreba el.
    Il auzi pe Jeff razand.
    - Poate o sa mori. De ce nu incerci?
    Detecta o usoara nota de batjocura in vocea lui Jeff, o nota pe care o auzise de multe ori inainte la baietii din Eden.
    Fiind sigur ca Jeff rade de el, impinse sfidator masina inainte. "Avionul" plonja in picaj. Josh se simti putin ametit cand vazu pe ecran ca imaginea - privelistea unui tarm cu dealuri, ale caror poale se opreau pe plaja si in apele marii - incepu sa se apropie rapid de el. 
    - Mai bine l-ai ridica, il sfatui Jeff.
    Josh astepta, convins ca nu se va intampla nimic. Dar isi pierdu calmul cand vazu ca "aparatul" intra in vrie si marea incepe sa se apropie vertiginos. Smunci de mansa inapoi. O secunda, Josh simti ca il trage in jos gravitatia. Atunci ecranul se umplu de imaginea unui deal si, dintr-o data, fu prea tarziu. "Avionul" se izbi, facandu-se tandari. Fereastra zbura in bucati si in urechi mugi zgomotul exploziei. Josh scoase, inconstient, un urlet. Smulse manusa din mana si arunca casca din cap. Palid si tremurand din tot corpul, se holba la Jeff, care radea in hohote.
    - Ti-e frig? il tachina acesta. Ti-e frig sau ce? Isuse! Arati de parca esti gata sa vomiti.
    O secunda, Josh crezu ca, intr-adevar era pe punctul de a varsa. Intreaga experienta fusese teribil de reala, de inspaimantatoare.
    Si Jeff i-a facut-o intentionat......
    Nu!
    Jeff l-a avertizat ce se va intampla daca se va prabusi; i-a spus sa traga de mansa.
    Si chiar ca nu i se intamplase nimic. Era intreg. Se afla inca in camera si nu era ranit.
    Si Jeff "il avertizase". El nu se comportase ca pustii de acasa, care pareau a astepta intotdeauna  sa i se intample ceva si ii intindeau capcane in care sa cada.
    Jeff ii aratase doar cum functioneaza.
    Simti cum ii trece greata si reusi un zambet vag.
    - E misto, admise el. Dar cum lucreaza?
    Jeff ii zambi cald.
    - Chiar vrei sa stii?
    Josh incuviinta.
    Jeff se apleca si-i sopti in ureche:
    - Magie. Functioneaza prin magie.
    O clipa, Josh il crezu.

                     6.

           - Inca douazeci de minute, anunta George Engersol.
    Brenda privi automat ceasul. Chiar in acea clipa, limba facu inca un pas si se opri la cinci fara nouasprezece minute. Statea aici, asteptand de aproape trei ore.
    De la ora doua, Josh se afla, singur, in camera de langa biroul lui Engersol, situat intr-una din cladirile noi, construite intre academie si campusul universitar - si rezolva setul de teste ce avea sa determine eligibilitatea lui pentru scoala.
    In prima ora Brenda a incercat sa para linistita. Oricare ar fi fost continutul testelor, Josh le-ar fi trecut cu usurinta. Asculta fascinata cum Engersol - un barbat de patruzeci si cinci de ani, incaruntit si purtand ochelari cu rama de fildes care, desi iesisera din moda cu douazeci de ani in urma, se potriveau perfect cu fata lui ascutita - ii explica detaliat structura academiei si ce cautau ei sa obtina, nu numai pentru elevii proprii, ci si pentru copiii dotati de pretutindeni. 
    Cu cat auzea mai mult, cu atat Brenda era impresionata de el - de ideile lui si de usurinta cu care era capabil sa le expuna. Pentru ea, era limpede ca doctorul ii privea pe elevi nu numai ca niste pusti iesiti din comun care trebuiau sa fie formati, ci de-a dreptul ca pe proprii sai copii. Din fiecare fraza rostita razbatea spiritul sau patern. De aceea, Brenda isi muta atentia spre Josh fara prea multa tragere de inima. Isi putea vedea fiul pe ecranul televizorului montat pe peretele din cabinetul doctorului. In cladire, functiona un sistem de televiziune cu circuit inchis.
    - E constient ca-l urmarim? intreba ea.
    - Doar daca observa camera de luat vederi, care insa e foarte bine ascunsa, raspunse Engersol.
    Dacă  ar şti că e privit, ar putea fi distras şi, ca  atare, rezultatele testului n-ar mai fi concludente.
    - Dar mi se pare, nu ştiu, mi se pare cumva o nedreptate faptul că noi îl putem vedea fără ca el să ştie.
    Engersol dădu din cap.
    - Nu chiar. Una din chestiunile pe care vreau să le aflu e cum tratează procedura de testare. Dacă ar şti că e urmărit, ar face inconştient ceea ce ar crede că aştept de la el. De exemplu, priviţi ce face acum şi amintiţi-vă că i-am spus că e liber să abordeze testele oricum ar dori. 
    Brenda observă cum Josh răsfoieşte cu repeziciune volumul gros ce conţinea testul, apoi cum pufneşte şi o ia de la capăt. La reluare însă, se opri în unele locuri şi marcă de fiecare dată un răspuns pe foaia de punctaj ce se afla alături. 
    - Ce face? întrebă Brenda.
    - Testul  are o structură foarte eterogenă. Nu există secţiuni diferite - totul e pus laolaltă. Poate să fie o problemă de algebră, urmată imediat de o analogie sau de un identificator de aptitudine.
    - Mă tem că nu înţeleg, oftă Brenda.
    Se întrebă, pentru prima oară, de unde moştenea Josh mintea lui sclipitoare. Îşi spuse cu sinceritate că nu de la ea. În ciuda eforturilor doctorului de a se face înţeles, ea trebuia să se lupte serios cu sine însăşi ca să nu piardă, din când în când, şirul vorbelor. 
    - Nu mă interesează numai cât de bine rezolvă el testul, ci şi cum, continuă Engersol. Mă fascinează întregul concept al funcţionării inteligenţei. De exemplu, unii copii se concentrează numai asupra anumitor părţi ale testului. Cei mai mulţi, asupra matematicii. De fapt, bănuiesccă şi Josh se ocupă acum de problemele de matematică şi le rezolvă cât de repede poate, ca să scape de ce i se pare mai uşor. Uneori, se întâmplă ca puştii să înceapă cu cele mai grele probleme, tocmai pentru a depăşi ce este mai dificil până nu obosesc. Desigur că nu poţi afla nimic cu certitudine până ce nu începi să corectezi, dar urmărirea lor îmi spune o groază de lucruri. 
    Făcu semn cu capul spre monitor unde îl văzură pe Josh oprindu-se brusc şi clătinând neîncrezător din cap, apoi dând înapoi filele până la pagina trei. O clipă mai târziu, se mută iarla sfârşitul volumului şi iar începu să întoarcă rapid foile spre început. Ochii cercetau problemele atât de rapid încât Brendei nu-i venea să creadă că le şi citeşte.
    - Nu le citeşte, răspunse Engersol când ea îşi mărturisi nedumerirea cu glas tare. A descoperit una din şmecherii şi cred că încearcă să verifice.
    - Şmecherii? se miră Brenda.
    - Sunt o mulţime de probleme date de două ori. Să vedem ce va face în continuare.
    În camera în care lucra, Josh gândea cu repeziciune. Până atunci, testul fusese destul de uşor. Aruncase o privire asupra întregului lot de întrebări şi-şi dădu de îndată seama că trebuia să lucreze rapid dacă voia să termine totul în timpul cerut.
    A început cu matematica, unde n-a trebuit să se gândească prea mult. Tot ce avea de făcut era să se uite la numere şi răspunsurile apăreau cu claritate, mai ales că nu avea nevoie de o intuiţie deosebită, în definitiv, cine ar fi crezut, cu adevărat, că rădăcina cubică a lui 27 putea fi 9? La o mulţime de probleme n-a trebuit decât să elimine, pur şi simplu, răspunsurile greşite ca să marcheze pe cel corect.
    Însă erau atât de multe... atunci îi veni o idee. Proceda greşit. Nu trebuia să rezolve toate problemele. Dacă le rezolva corect pe cele mai dificile, era evident că ştia răspunsurile şi la cele mai uşoare.
    Răsfoi volumul încă o dată, căutând ceva ce nu puea rezolva.
    Se holbă  la o ecuaţie ce presupunea un calcul laborios şi simţi că-i vine rău. Nu ştia nimic despre calculul matematic.  
    Simţi că are dubii, pentru prima oară de când începuse testul. Continuă să caute, prin carte, întrebări grele, dar cărora să le poată veni de hac.
    Observă atunci că rezolva o problemă care se repeta. Răsfoi înainte şi găsi aceeaşi problemă pe ultima pagină. Pufnind, frunzări încă o dată cartea, cu ochii în căutarea problemelor care se repetau. Medita o clipă. Ar fi bine să găsească toate duplicatele şi să le marcheze cu aceleaşi răspunsuri?
    Dar asta  era o tâmpenie. O dată ce a găsit răspunsul corect, de ce s-ar deranja să-l repete? Se decise să ignore duplicatele, lăsându-le, pur şi simplu, nemarcate. 
    Se reapucă de lucru şi rezolvă problemele una după alta. Ajunse la punctul în care nu mai trebui să se gândească la rezolvarea lor. Abandonă matematica, trecând peste întrebări ca şi cum nici nu le-ar fi observat.
    Începu  să descifreze analogiile, căutând imediat punctele cele mai obscure şi cuvintele pe care nu le putea defini.
    În timp ce ocupă o parte a minţii cu lămurirea analogiilor, frunzări cartea şi alese întrebările subiective referitoare la aptitudini, care erau amestecate cu întrebări obiective ce tratau despre cunoştinţele lui şi despre abilitatea de a judeca. Curând, găsi un ritm de rezolvare şi începu să parcurgă testele în zbor. Cu o parte a creierului continua să proceseze probleme mai grele, în timp ce cu restul se concentra asupra întrebărilor ce nu aveau un răspuns determinat, ci erau destinate să dea o imagine a talentului şi a însuşirilor sale.
    Pe măsură ce se adânci în muncă, se simţi din ce în ce mai sigur pe el.
    Fu convins că avea să triumfe, aşa cum triumfase la toate testele pe care le dăduse.
    În cabinetul doctorului, Brenda privea uimită ecranul.
    - Nu pricep, murmură ea. Ce face?
    George Engersol nu răspunse. Se holba şi el la monitor. Privirea lui părea că soarbe imaginea de pe ecran. Josh MacCallum lucra într-un mod cum nu mai văzuse niciodată până atunci - părea că dă paginile la întâmplare, ca şi cum nu se mai obosea să citească întrebările, ci culegea un răspuns în mod aleatoriu.
    Renunţase?
    Dar dacă ar fi renunţat şi marca răspunsurile la întâmplare, de ce mai folosea volumul de teste? De ce nu parcurgea, pur şi simplu, foile de marcaj, punctând numere?  
    În birou şi în camera alăturată sună un clopoţel. 
    Josh privi la ceas şi fu surprins să constate că timpul alocat expirase. 
    Privirea  se mută pe foile de marcaj şi simţi un gol în stomac. Cel puţin un sfert din întrebări nu erau deloc marcate. În plus, oare la câte răspunsese greşit? 
    Dar nu era posibil - niciodată nu i se întâmplase să nu completeze un test, nici măcar pe acelea despre care se spunea că nimeni nu trebuia să le termine, întotdeauna le dusese la capăt înainte de a expira timpul prescris.
    Iar acum eşuase.
    N-avea să intre în academie!
    Simţi cum se rupe ceva în el. Culese creioanele care erau frumos aşezate în faţa lui, pe masă, şi le aruncă prin cameră. Apoi, smulgând volumul de teste, dădu buzna pe uşa cabinetului doctorului.
    - N-a fost uficient timp! răcni el cu faţa roşie de furie şi ochii îngustaţi ca două fante.Nimeni n-ar putea termina testul dumitale idiot!
    Azvârli cartea spre doctorul Engersol şi se năpusti afară din cabinet, trântind uşa după el. Brenda simţi că ia toată foc de ruşine. Sări în picioare şi porni după Josh. 
    - Îmi pare rău, îi spuse ea doctorului peste umăr. Nu ştiu ce l-a apucat. O să-l fac să-şi ceară scuze.
    Înainte să iasă pe uşă, Engersol o opri.
    - E-n regulă, doamnă MacCallum, spuse el apucând-o de braţ şi conducând-o înapoi spre scaun. Credeţi-mă, indiferent unde s-ar fi dus sau ce ar face, cineva îl observă.
    Brenda  încremeni. Ce spunea omul acesta? Aici se urmăreau copiii tot timpul? Dar de ce? Avu senzaţia că ştie răspunsul. Ei făceau tot ce le stătea în puteri pentru a preveni tocmai genul de întâmplare prin care trecuse Josh luni. Ultimul lucru pe care şi l-ar fi dorit cei din şcoală era ca unul dintre copii să-şi facă singur rău.
    - Totuşi nu se poate purta aşa! bombăni ea. Nu are nici un drept să fie măgar cu dumneavoastră, indiferent ce crede!  
 ......................................