Clientul, John Grisham

......................................
                      XIX.
     
               Bono şi Pirini primiseră instrucţiuni extrem de precise. Or, cele două telefoane fără răspuns nu puteau avea decât două explicaţii: fie că poliţia pusese mâna pe ei, fie că situaţia îi obligase să-şi ia picioarele la spinare. Niciuna dintre variante nu era de dorit.
     Însoţitorul de bord îi aduse două beri. Abia trecuse de ora unu şi era prea devreme pentru alcool, numai că astăzi îşi simţea nervii întinşi; şi la urma urmelor, ce mama dracului! Pe undeva, pe lumea asta, exista fără îndoială un ceas care să arate în clipa asta ora cinci după-amiază.
     Muldanno mai avea puţin şi îşi pierdea busola, ceea ce îl va împinge la mişcări nebuneşti. Adică are să dea fuga la unchiu' ca să împrumute câţiva bandiţi în plus, împreună cu care va descinde la Memphis şi se va pune pe atacat oameni. Fineţea nu era nici pe departe punctul forte al lui Barry.
     Prietenia lor începuse pe când erau încă elevi în clasa a zecea. De fapt fusese ultimul lor an de educaţie oficială, pentru că, imediat după ce îl absolviseră, renunţaseră la şcoală şi îşi începuseră "cariera" pe străzile din New Orleans. Drumul ales în viaţă de Barry fusese hotărât de Familie; în cazul lui Gronke, lucrurile fuseseră ceva mai complicate. În prima lor acţiune comună, cei doi se ocupaseră de tăinuirea unor obiecte furate şi succesul fusese de-a dreptul stupefiant. Dar Barry subtilizate profiturile în beneficiul Familiei. Apoi făcuseră ceva trafic de droguri, ceva proxenetism, avuseseră chiar un bordel - una peste alta, numai acţiuni din care ieşiseră bani frumoşi. Atât că Gronke nu prea văzuse mare lucru din câştigurile cu pricina şi după zece ani de asociere păguboasă îi spusese lui Barry că vrea să lucreze pe cont propriu. Iar Barry îl ajută să-şi cumpere mai întâi un bar "topless", apoi un local porno. Gronke dovedindu-se foarte talentat în a face bani şi în a-şi păstra proprietatea. Ajunşi în acel punct al carierei lor, cei doi porniră pe căi diferite: Barry, mai ales, se transformă într-un ucigaş plătit, ceea ce-l făcu pe Gronke să se îndepărteze tot mai mult de el.
     Dar sentimentul de prietenie nu dispăru. Astfel, cam la o lună după dispariţia lui Boyette, cei doi petrecură un week-end prelungit la Acapulco, în casa lui John Sulari, însoţiţi de nişte târfe. Într-o noapte, în timp ce se plimbau singuri pe plajă, Barry bău tequila în neştire şi îşi dădu drumul la gură mai mult decât de obicei. Numele lui tocmai apăruse pe lista suspecţilor şi în noaptea cu pricina îi împuiase capul prietenului său cu meritele pe care le avea în asasinarea senatorului Boyette.
    Pentru  familia Sulari, groapa de gunoi din Lafourche Parish valora milioane, iar planul definitiv consta în a depozita acolo cea mai mare parte a deşeurilor din New Orleans. Or, senatorul se dovedise a fi un duşman neaşteptat ale cărui diatribe grosolane făcuseră o imensă publicitate negativă depozitului: lansase anchete federale; chemase o armată de reprezentanţi ai Asociaţiei pentru Protecţia Mediului înconjurător, ale căror studii efectuate la faţa locului condamnară proiectul. La Washington, lătrase atât de mult pe coridoarele Ministerului de Justiţie, încât până la urmă fusese declanşată o anchetă care să verifice implicarea Mafiei. În felul acesta, senatorul Boyette devenise cel mai mare obstacol în calea deschiderii minei de aur a lui John Sulari.
     Şi în cele din urmă fusese luată hotărârea de a-l elimina. 
     Barry îi povestise lui Gronke tot felul de amănunte despre crimă, bând bere şi stricându-se de râs. Îl urmărise pe Boyette timp de şase luni şi fusese plăcut surprins să afle în felul acesta că senatorul, care divorţase mai de mult, avea o înclinaţie specială spre femeile tinere; tinere şi ieftine, genul atât de uşor de găsit în bordeluri la preţul de numai cincizeci de dolari bucata. Iar stabilimentul preferat, un local absolut jegos, se afla undeva cam la jumătatea distanţei dintre New Orleans şi Houma, adică în zona depozitului. Era un ţinut bogat în petrol frecventat de tot felul de aventurieri şi de cohorta de târfuliţe nostime care se ţineau de capul lor. Evident, senatorul îl cunoştea pe proprietar şi de aceea beneficia de un tratament special. De exemplu, îşi parca întotdeauna maşina în spatele containerului pentru gunoi şi folosea întotdeauna intrarea de serviciu, cea de lângă bucătărie.
    Călătoriile senatorului la Houma deveniră cu vremea din ce în ce mai frecvente. Făcea pe nebunul la întrunirile cu primăria şi ţinea conferinţe de presă săptămânale, iar apoi se întorcea la New Orleans trecând, fireşte, pe la stabilimentul cu pricina. 
     Lovitura a fost uşoară - povesti Barry în timp ce se aşezaseră pe plaja tivită cu spuma albă a valurilor. Stătuse în plasa maşinii lui Boyette vreo treizeci de kilometri după ce acesta părăsise Houma, la capătul unei regiuni consacrate, evident, depozitul de deşeuri. Apoi îl aşteptase răbdător în spatele hotelului cu târfe, la adăpostul întunericului. Şi când Boyette îşi termină în sfârşit numărul şi se apropie de maşină, Barry îl pocni în cap cu un baston de cauciuc şi îl aruncă pe bancheta din spate. Apoi oprise maşina după câteva mile şi-i trăsese patru gloanţe în cap, după care înfăşurase cadavrul în nişte saci de plastic şi îl vârâse în portbagaj.
     Închipuieşte-ţi, se minună din nou Barry, un senator al SUA pescuit din obscuritatea unui bordel de mâna a şaptea. După douăzeci şi doi de ani de muncă, timp în care prezidase tot felul de comitete, participase la dejunuri oferite de Casa Albă, alergase pe tot globul căutând noi modalităţi pentru cheltuirea banului public, dirijase activitatea a optsprezece asistenţi care munceau pentru el, deodată, trosc! fusese prins cu pantalonii în vine. Mai mare caraghioslâcul! Fusese una din misiunile cele mai uşoare, declarase Barry, de parcă avea sute de asemenea performanţe la activ.
     La un moment dat în noaptea aceea, fusese oprit chiar de poliţie pentru exces de viteză când nu mai avea decât vreo zece kilometri până la intrarea în New Orleans. Îţi dai seama, Paul? Eu făceam conversaţie cu un curcan şi cadavrul ăluia se răcea în portbagaj. Tot vorbind despre fotbal am scăpat de procesul verbal de amendă. Pe urmă însă, intrase în panică şi se hotărâse să ascundă cadavrul în altă parte. Auzindu-l, Gronke fu cât pe aci să-ntrebe unde, dar îşi dădu seama la timp de greşeală. Dosarul împotriva lui Barry era departe de a fi solid. Raportul poliţistului cu amenda arăta că în momentul dispariţiei senatorului, Şiş se afla prin zonă, numai că în absenţa cadavrului nu putea fi stabilită cu nici un chip ora decesului. Una dintre prostituate declară că văzuse un bărbat ce semăna cu Barry ascunzându-se în întunericul din parcarea localului; femeia beneficia acum de programul de protecţie a martorilor, dar nimeni nu se aştepta ca ea să impresioneze prea mult tribunalul. Maşina lui Barry fusese curăţată şi puricată până când nu mai rămăsese nici o urmă de sânge, de păr sau de textile. Martorul-vedetă al acuzării era un informator al poliţiei, care îşi petrecuse douăzeci din cei patruzeci şi doi de ani de viaţă prin diverse închisori şi care, cu siguranţă, nu va trăi până la data procesului, în apartamentul uneia dintre iubitele lui Barry, poliţia găsise un revolver Ruger, calibru 22, dar absenţa cadavrului făcea imposibil de aflat cauza morţii. Arma era plină de amprentele lui Siş, dar iubita lui susţinea că era vorba de un cadou.
     Întotdeauna  juraţii ezită să condamne fără să aibă convingerea că victima este cu adevărat moartă. Boyette era un personaj atât de excentric încât dispariţia lui dăduse naştere la cele mai fanteziste speculaţii. Un raport medical publicat ulterior oferi detalii despre nişte probleme psihice recente ale senatorului, ceea ce dădu apă la moară părerii foarte răspândite, conform căreia Boyette se ţicnise subit şi ştersese putina în compania unei foarte june târfe. De altfel, avea datorii de joc, bea cumplit, fosta soţie îl dăduse în judecată pentru înşelătorie în procesul de divorţ, şi aşa mai de parte.
     Boyette avea o grămadă de motive să dispară.
     Dar, în clipa asta, un puşti de unsprezece ani din Memphis ştia unde fusese îngropat. 
     Gronke desfăcu şi cea de-a doua cutie de bere.

     Doreen îl ţinea pe Mark de braţ  şi împreună se plimbau prin cameră. Băiatul mergea cu pas măsurat, privind ţintă în podea, ca şi cum tocmai ar fi asistat la explozia unei maşini-capcană într-o piaţă plină de lume.
    - Te simţi bine, puiule? întrebă Doreen şi ridurile din jurul ochilor se adânciră de îngrijorare.
    Mark se mulţumi să dea doar din cap în chip de răspuns, continuându-şi umbletul anevoios prin încăpere. Reacţia lui o făcu pe supraveghetoare să-l aşeze pe patul de jos şi să descuie apoi iute uşa.
    - Întinde-te  aici, scumpule, zise ea, dând la o parte cuverturile şi ridicându-i picioarele pe pat. Sigur te simţi bine? insistă ea, îngenunchind alături şi căutându-i privirea. 
    Băiatul dădu iar din cap, fără să reuşească însă să scoată vreun cuvânt.
    - Vrei să chem un doctor?
    - Nu, articulă el greu. Sunt bine.
    - Ba cred că am să chem totuşi un doctor, hotărî ea, dar Mark o prinse de braţ, strângând-o uşor.
    - N-am nevoie decât să mă odihnesc puţin, bolborosi el. Atât.
    Şi Doreen părăsi în sfârşit încăperea. În clipa în care auzi pocnetul uşii, picioarele lui Mark reveniră pe podea.

     Vineri după-amiază la ora trei, legendara răbdare a judecătorului Harry Roosevelt se dusese pe apa sâmbetei. Harry şi cei doi fii ai săi urmau să-şi petreacă acest weekend la pescuit, în Munţii Ozark, şi cu toate că onorabilul prezida peste sala de judecată suprapopulată cu tătici neisprăviţi ce-şi aşteptau pedepsele pentru neplata pensiilor alimentare, în mintea lui zburătăceau imagini de vacanţă cu dimineţi somnoroase şi pâraie de munte. Scaunele din faţa lui erau ocupate de vreo două duzini de bărbaţi însoţiţi de actualele soţii sau iubite; câţiva dintre ei îşi aduseseră şi avocaţii, deşi nu se punea problema vreunui termen legal. Toţi însă aveau să fie obligaţi să muncească în week-end la colonia de muncă din Shelby County drept pedeapsă pentru că "uitaseră" să plătească pensia propriilor copii.
     Harry  ar fi vrut ca pe la ora patru să suspende şedinţa, dar situaţia din teren nu-i dădea prea mari speranţe. Cei doi fii se aflau şi ei în sală, pe ultimul rând de scaune. Jeepul îi aştepta în parcarea tribunalului şi aveau de gând ca, după ultimul pocnet al ciocănelului de lemn, să-l ia pe sus pe domnul judecător şi să-l facă dispărut în direcţia lui Buffalo River. Mă rog, aşa era planul. Deocamdată, băieţii se plictiseau la culme, mai ales că nu se aflau acolo pentru prima dată.
     În ciuda haosului care domnea în partea din faţă a sălii - aprozi care conduceau publicul, avocaţi care şopocăiau între ei în timp ce-şi aşteptau rândul, pârâţi care veneau fără nici un fel de entuziasm în faţa podiumului domnului judecător - banda rulantă funcţiona totuşi cu o eficienţă remarcabilă. Harry îl privea sever pe fiecare pungaş, îl cerceta puţin sau îi ţinea o mică predică, apoi semna o hârtie şi trecea la următorul.
     Reggie intră în sală şi reuşi să se strecoare până lângă funcţionara aşezată în imediata apropiere a podiumului. Cele două femei începură să discute în şoaptă despre un document adus de avocată şi, la un moment dat, Reggie izbucni în râs, deşi subiectul nu era prea amuzant; fu suficient însă ca Harry s-o observe şi să-i facă semn să se apropie. 
     - S-a-ntâmplat ceva? întrebă el, acoperind microfonul cu mâna.
     - Nu. Mark este bine, din câte ştiu eu. Dar am nevoie de o mică favoare. Este vorba de un alt caz.
     Harry zâmbi şi închise microfonul; era tipic pentru Reggie, toate cazurile ei erau cele mai importante şi necesitau atenţie imediată.
     - Care este problema? întrebă el.
     Funcţionara  îi aduse dosarul, iar Reggie îi întinse ordinul ce trebuia semnat. 
     - Păi, iar am un client care a fost internat într-un cămin, zise ea cu voce scăzută, deşi nimeni nu asculta, nimănui nu-i păsa de prezenţa ei acolo.
     - Cine este? întrebă Harry, răsfoind dosarul.
     - Ronald Allan Thomas al Treilea, cunoscut şi sub numele de Trip Thomas. Astă-noapte a fost luat în custodie de autorităţi şi internat într-un cămin. Maică-sa m-a angajat acum o oră.
     - În dosar scrie că este un copil abandonat şi neglijat. 
     - Nu-i adevărat, Harry. Este o poveste mai lungă şi acum n-am timp să ţi-o spun, dar te asigur că puştiul are părinţi cumsecade şi un cămin onest.
     - Şi vrei anularea internării?
     - Imediat. Am să mă duc să-l iau chiar eu de la cămin şi am să-l duc chiar şi acasă la Mama Love, dacă va fi nevoie.
     - Ca să mănânce lasagna.
     - Evident.
     Harry trecu repede cu privirea peste ordinul de anulare şi apoi semnă.
     - Trebuie să te cred pe cuvânt, Reggie.
......................................