Umbra, John Saul

...................................
                        VI.

                 "Chiar foarte proaste", se corecta el. Pana sa ajunga la usa, in minte i se contura deja o posibilitate a ceea ce se intamplase. Cand deschise si-l vazu pe Jeff, inima porni sa-i bata nebuneste. Fiul lui era palid si avea ochii mariti de groaza. Tremura din tot corpul. In spatele lui se afla Hildie Kramer, flancata de doi politisti.
    O clipa, Chet simti ca-l invadeaza speranta. Probabil ca se inselase si nu se intamplase nimic altceva decat ca Jeff o stersese in mijlocul noptii si se bagase in vreun bucluc. Respinse insa supozitia imediat ce citi expresia din ochii femeii. Nu reflectau manie si nici macar dezamagire.
    Chet vazu in ei compasiune.
    Compasiune si simpatie.
    - Ce s-a intamplat? intreba el si se dadu la o parte pentru a lasa patru persoane sa intre in casa. Nimeni nu scoase nicio vorba, ca si cum fiecare astepta ca altul sa transmita vestea.
    Atunci, Chet isi dadu seama:
    - Adam, nu-i asa? S-a intamplat ceva cu el.
    Hildie Kramer rupse tacerea. Il apuca pe Chet de brat, ca si cum ar fi vrut sa-l sustina, si-i spuse:
    - Imi pare rau, Chet. El e..... Mi-e teama ca a murit.
    - Oh, Doamne! murmura Chet.
    Cuvintele i se oprira in gat. Simti cum genunchii incep sa-i tremure. De acum numai sprijinul femeii il facea sa stea drept.
    - Nu, ingaima el. E o greseala..... Trebuie sa fie.
    - Regret sincer, domnule Aldrich, rosti un politist. S-a intamplat cu o ora, o ora si ceva in urma. Era pe sine, cand......
    Fu  întrerupt de Jeanette, care se trezise şi stătea acum în capul scărilor, cu rochia înfăşurându-i protector corpul şi cu faţa de pe care nu dispăruseră urmele somnului.
   - Şine? întrebă ea. Despre ce vorbiţi acolo?
   Luptându-se cu sine pentru a rămâne în picioare, Chet se uită la nevastă-sa cu o privire goală.
   - Despre Adam, îi comunică el. El e..... Hildie spune că e mort.
    Hildie spune.....
    Ca şi cum ar exista şansa ca Hildie să se înşele, ca totul să nu fie decât o cumplită eroare, ca Adam să fie undeva, în viaţă. Şi totuşi şi aceste cuvinte avură efect. Ochii ei, măriţi şi neîncrezători, îşi mutară atenţia către şefa administraţiei academiei.
    - Adam? îngăimă Jeanette. Dar asta nu-i posibil. Spuneai că îi merge de minune.
    Pe măsură ce respingea ideea, vocea îi crescu intensitate.
    - Şi îi mergea bine! în week-end-ul trecut, la picnic.....
    Hildie porni să urce scările, părăsindu-l pe Chet, care era încă încremenit, ca şi cum vestea îl golise de toată tăria.
    - Jeanette, nu ştiu exact ce s-a întâmplat, rosti ea.
    Căuta să observe ceva de care s-ar fi putut apuca femeia, aflată în stare de şoc.
    - E posibil să fi fost un accident.....
    - Accident? repetă Jeanette. C.... ce s-a întâmplat?
    Unul  din poliţişti le spuse povestea mecanicului, în timp ce Jeanette coborî scările, susţinută de Hildie.
    - A spus că n-a putut face nimic, încheie poliţistul. De îndată ce l-a văzut pe fiul dumneavoastră, a acţionat frânele şi a tras sirena, dar era prea târziu. Băiatul a rămas nemişcat, iar trenul mergea prea repede ca să se oprească la timp.
    - N..... nu s-a mişcat? repetă Jeanette. A.... a stat pur şi simplu, acolo?
    - Îmi pare rău, confirmă poliţistul. Mecanicul a spus ca a fost ca şi cum aştepta trenul să-l lovească.
    Jeanette se agăţă de soţul său. Chet îşi puse braţele în jurul ei. Jeanette începu să plângă. Toată povestea asta era imposibilă. Nu dorea şi nici nu putea s-o accepte. De aia îl trimisese pe Adam la academie, tocmai ca să prevină aşa ceva.
    - Nu, murmură ea. Nu pot să cred. Nu e Adam. E...... e altcineva. Trebuie să fie altcineva.
    - Îmi pare atât de rău, Jeanette, o compăti Hildie pe femeia distrusă. Mi-aş fi dorit să fi fost altcineva.Din păcate nu e nicio greşeală.
    Dintr-o dată, Jeanette simţi că o prinde o putere supranaturală.
    - Vreau să-l văd, rosti ea ferm. Vreau să-l văd pentru mine.
    Palid, Jeff stătuse până atunci în cadrul uşii şi ascultase cum sunt informaţi părinţii lui de moartea lui Adam. Când maică-sa rosti ultimele cuvinte, se duse şi se ghemui strâns lângă ea. Inconştient, Jeanette îl mângâie pe păr, cu ochii fixaţi pe poliţistul care îi comunicase ce se întâmplase.
    - Vreau să văd unde s-a întâmplat, rosti ea cu o voce lipsită de culoare. Şi vreau să-mi văd fiul. Cred că am dreptul la asta, nu?
    Tânărul ofiţer se mişcă stingherit de pe un picior pe altul.
    - Nu e absolută nevoie, doamnă, replică el. Vreau să spun că nu e niciun dubiu asupra celor întâmplate şi.....
    - Nu! rosti, tăios, Jeanette. EU am dubii. Vreau să-l VĂD pe el! Nu poţi înţelege asta? E fiul meu şi vreau să-l văd!
    Îşi ridică vocea în pragul isteriei. Jeff se strânse şi mai tare lângă ea, iar Hildie Kramer schimbă o privire cu poliţistul.
    - O să rămân aici cu Jeff, zise ea. Puteţi să-i duceţi acolo pe domnul şi doamna Aldrich?
    Fu rândul lui Chet să vorbească, împleticindu-se în cuvinte:
    - Jeanette, nu trebuie să facem asta. Noi......
    Însă Jeanette negă cu înverşunare din cap.
    - Nu, Chet. Eu trebuie s-o fac. Nu voi crede nimic până ce nu voi vedea cu ochii mei.
    Se degajă cu blândeţe din strânsoarea braţelor fiului ei.
    - Pot să merg şi eu? întrebă Jeff.
    Jeanette păru că ignoră rugămintea, însă Chet negă.
    - Nu ţi-ar place, fiule, rosti el, cu o voce sfâşietoare. Rămâi aici cu Hildie, iar noi o să ne întoarcem cât putem de repede. Bine?
    - Dar vreau şi eu să merg! protestă Jeff cu încăpăţânare. Vreau şi eu să văd ce s-a întâmplat. Îi era încă proaspăt în minte visul pe care-l avusese, deşi nu pomenise nimănui despre el, cu excepţia lui Josh şi Brad.
    Şi în acest vis......
    Nu! Ce s-a întâmplat în vis n-a reprezentat realitatea. Singurul lucru real era faptul că Adam era mort. Dar el nu putea să fi murit! Spusese doar că va pleca......
    - Haide, Jeff, rosti tandru Hildie, luându-l cu blândeţe pe băiat către bucătăria din spatele casei. Să-i lăsăm puţin pe părinţii tăi singuri, de acord?
    Jeff îi îngădui să-l ia cu ea. Încercă să pună toate lucrurile la locul lor în mintea sa şi să împace visul cu realitatea morţii fratelui său. Îşi văzu, cu coada ochiului, părinţii părăsind casa, însoţiţi de cei doi poliţişti.

     Maşina poliţiei trase pe dreapta şoselei. Se găseau la aproximativ patru mile nord de Barrington. La o sută de metri în faţa lor, drumul şi calea ferată care mergea paralel cu el, făceau o curbă şi dispăreau din vedere, urmărind relieful coastei. Paralel cu şinele, un parapet de beton taluza dealul. Jeanette ieşi din maşină şi o trecură fiori prin tot corpul când văzu sânge împrăştiat pe peretele de beton.
    La faţa locului se aflau mai mulţi indivizi, care fotografiau, făceau schiţe şi măsurau, pentru a putea determina viteza locomotivei în momentul impactului. Doi membri ai echipajului trenului se agitau nervoşi lângă platforma din spate, dar mecanicul nu se vedea nicăieri.Chet întrebă unde se afla acesta.
    - L-au dus la secţie ca să-i verifice alcoolemia şi dacă luase droguri, explică unul dintre investigatori. Nu ne aşteptăm să descoperim ceva. Cei din echipajul trenului spuneau că Lawrence, aşa îl cheamă pe mecanic, Gary Lawrence, e un abstinent înverşunat. Nevastă-sa a fost alcoolică, aşa că el nu se atinge pentru nimic în lume de licoare. Nimeni nu l-a văzut vreodată bând ceva mai tare decât o cafea.
    În timp ce Jeanette se apucă să cerceteze locul unde fusese izbit Adam, Chet începu să caute, fără tragere de inimă, indicii ale prezenţei corpului. Investigatorul, realizând ce căuta Chet, îşi coborî vocea, ca să nu fie auzit de Jeanette şi spuse:
    - L-am luat deja pe fiul dumneavoastră, domnule Aldrich. E...... ei bine, e cam făcut bucăţi şi nu sunt convins că aţi dori să-l vedeţi.
    Chet dădu aprobator din cap. Se simţi uşurat. El şi nevastă-sa fuseseră scutiţi, cel puţin deocamdată, de a vedea realitatea în întregime.
    - Unde l-au dus? izbucni Jeanette, trezindu-se din reverie. Unde e?
    Investigatorul rosti stânjenit.
    - La morga din Santa Cruz. După întocmirea formalităţilor, îl ţine acolo până ce le veţi spune dumneavoastră ce să facă.
    - Vreau să merg la spital, anunţă Jeanette. Acum, vă rog.
    Chet  o ajută pe nevastă-sa să urce în maşină şi simţi cum îi apare un gol în stomac. Dorinţa ei nu avea cum să fie contrazisă.
    "Iluzii", se gândi Chet. "îşi pune speranţa în iluzii". Ştia însă că nu-i putea spune nimic. Tot ce putea face era să stea cu ea şi să-i ofere tot sprijinul de care avea nevoie până ce avea să se convingă de oribilul adevăr.
    Dar cu el ce se va întâmpla? Către cine să se plângă? De când deschisese uşa şi o zărise pe Hildie, i se formase un nod dureros în gât, care ameninţa acum să-l stranguleze. Cât timp trecuse? O jumătate de oră? Îşi privi, neîncrezător, ceasul. Avea senzaţia că se scursese o veşnicie.
    Simţise, în această jumătate de oră, că se împietreşte, că se apără faţă de cumplita veste prin această încremenire, deşi o parte din el respingea realitatea la fel de înverşunat precum Jeanette.
    Cum era posibil ca Adam să fi murit? Cum putea accepta ideea de a nu mai vedea niciodată faţa fiului său, atât de deosebită de a lui Jeff şi totuşi atât de asemănătoare cu a lui? 
    În minte îi apăru imaginea lui Adam, o poză tăcută a lui, aşa cum era el adesea, singur, explorând universul din interiorul propriei sale minţi, care era total necunoscut restului lumii, chiar şi fratelui său geamăn. Întotdeauna cel extrovertit, cel care lega prietenii fusese Jeff şi el îl atrăgea pe Adam, adeseori în ciuda protestelor acestuia, în jocurile cu ceilalţi copii. 
    Oare ceea ce se întâmplase de dimineaţă fusese protestul final al lui Adam? Fusese actul de respingere definitivă a unei lumi din care nu simţise niciodată că face parte? Sau fusese un capriciu momentan, peste care ar fi trecut dacă i s-ar fi dat suficient timp?
     Chet îşi dădu seama că nu va şti niciodată răspunsul corect. Adam plecase irevocabil.Ajunseră, într-un târziu la intrarea de urgenţe. Cei doi Aldrich intrară împreună în spital. Îi întâmpină un individ deşirat şi palid, într-o uniformă albă, încreţită. Era medicul de gardă. Pe faţa lui se puteau citi ravagiile făcute de lungile ore ale nopţii care trecuse. Doctorul veni spre ei fără tragere de inimă, ceea ce-l determină pe Chet să se întrebe dacă nu cumva era pentru prima oară că trebuia să discute cu părinţi care tocmai îşi pierduseră copilul.
    - Domnul şi doamna Aldrich? întrebă medicul. Mă numesc Joel Berman. Eu am fost de gardă când l-au adus pe fiul dumneavoastră.
    Le făcu semn, indicându-le o canapea şi două scaune, situate în jurul unei măsuţe, pe care aburea o stacană de cafea.
    - Dacă vreţi să luaţi loc.....? îi invită el.
    Jeanette negă.
    - Vreau să-l văd pe Adam.
    Nervii începură să o lase, iar vocea îi căpătă accente de nesiguranţă.
    - Vă rog, trebuie să-mi văd fiul.
    Faţa lui Joel Berman deveni severă.
    - Eu..... Doamnă Aldrich, nu sunt convins că v-ar plăcea să-l vedeţi.
    - Ba da. rosti, sec, Jeanette. Trebuie s-o fac.
    O clipă, Berman păru că are de gând să obiecteze din nou. Apoi se răzgândi şi-i făcu semn femeii, spunându-i încet:
    - Pe aici.
    Îi conduse de-a lungul unui coridor scurt şi apoi în camera de autopsie. Pe o targă, acoperit de un cearşaf, se afla ceva ce aducea cu un trup uman. Jeanette se opri în uşă. În cele din urmă, îşi făcu curaj.
    Se deplasă până la targă, atinse, ezitând, cearşaful şi îl trase încet la o parte.
    Privi faţa lui Adam.
    Cu greu  putea fi recunoscută. Era mânjită de sânge şi zdrobită din impactul cu locomotiva. Cu toate astea, Jeanette ştiu imediat că era fiul ei. Zidul pe care şi-l construise în ea se frânse. Începu să plângă.
    - Oh, Adam, şopti ea cu noduri în gât. Îmi pare aşa de rău, copilul meu. Îmi pare aşa de rău. De ce n-ai venit acasă? Aş fi rezolvat eu totul, dragule. Aş fi avut eu grijă de tine.
    Cu lacrimile curgându-i şuroaie pe obraji, se înclină şi-l sărută blând, în ciuda sângelui uscat de pe faţa lui.
    Abia după aceea îngădui doctorului să acopere din nou capul lui Adam şi ca soţul ei să o ia de acolo.
    Câteva minute mai târziu, Jeanette încercă cu greu să bea o ceaşcă de cafea fierbinte. Mâinile îi tremurau. Depunea toate eforturile să urmărească cuvintele medicului, prin care acesta o asigura că Adam nu suferise.
    - A murit  instantaneu. Se pare că se afla pe şine, cu spatele la tren. A murit, probabil, chiar de la primul impact. Sunt convins că n-a simţit nimic.
    "Dar  teroarea?", se gândi Jeanette. Ce a simţit când a auzit trenul cum duduie venind spre el? Auzi în minte ţipătul sirenei şi uruitul locomotivei; îşi imagină chiar şinele vibrând sub masa trenului. Se scutură ca de un fior de groază. Cafeaua sări din ceaşcă, pătând rochia fină, din dantelă albă, pe care o purta încă.
    Îşi dădu seama abia acum că plecase de acasă fără a se schimba. Puse ceaşca de cafea jos, şi rosti:
    - Du-mă acasă, Chet.
    Când ieşi din spital, simţi cum în ea începe să se cuibărească durerea.

    Puţin după ora şapte dimineaţa, Steve Conners ajunse la academie. Imediat îşi dădu seama că se întâmplase o tragedie. În faţa clădirii principale, erau trase două maşini ale poliţiei. Lângă ele, şi Olds mobile-ul bleumarin al doctorului Engersol. Ignorând obiceiul său matinal de a se duce în primul rând la clasa lui din aripa de vest a clădirii, Conners parcă lângă celelalte automobile şi urcă scările spre veranda largă. Când intră în imobil o văzu pe Hildie Kramer discutând cu un poliţist. Lângă piciorul scării, un grup de copii şuşoteau între ei, urmărind conversaţia dintre administratoare şi omul legii.
    Steve se duse lângă Hildie.
    - Ce se întâmplă aici? întrebă el.
    Hildie se uită în direcţia copiilor. Decise că n-avea nici un rost să se retragă în biroul ei. În mod sigur, toţi puştii aflaseră până acum ce se întâmplase.
    - Adam Aldrich, răspunse ea. Mă tem că nu o să-ţi placă. S-a sinucis azi noapte.
    - Oh, Doamne! gemu Steve.
    Îşi aminti brusc de toate lucrurile pe care nu le făcuse cu o zi înainte.
    Nu împărtăşise nimănui îngrijorarea sa legată de băiat. Intenţionase să facă asta, dar ceva îi abătuse atenţia şi-l făcuse să uite.
   Să uite! Acum, Adam Aldrich era mort.
   Probabil că această cumplită remuşcare i se citea pe faţă, pentru că Hildie îl privi ţintă şi-l întrebă:
   - Steve, ce e?
    Conners  scutură din cap ca şi cum ar fi încercat să îndepărteze presiunea vinovăţiei care-l copleşise. Însă gestul nu rezolvă nimic.
    - Trebuia să fi făcut ceva, răspunse el. Ştiam că e ceva care merge prost. Intenţionam să vorbesc, despre el, cu tine şi cu George.
    Poliţistul îl privi fix.
    - Ştiaţi ceva despre băiat? îl interogă el.
    Steve încuviinţă amărât.
    - Făcea parte din clasa mea de engleză.
    Le povesti, pe scurt, ce se întâmplase cu o zi înainte.
    - Ştiam că e supărat pe ceva şi voiam să vorbesc cu tine, Hildie, despre asta, dar mi-a ieşit din minte. Şi acum......
    - Şi acum te simţi ca şi cum ai fi putut preveni evenimentul - completă Hildie propoziţia în locul lui.
    Îşi îndreptă, din nou, atenţia spre poliţist.
    - Dacă aţi terminat cu mine deocamdată, aş vrea să am o discuţie cu domnul Conners.
    Ofiţerul dădu aprobator din cap, şi-şi închise carneţelul de notiţe. Rosti:
    - Cred că am aflat tot ce puteam afla. Se pare că nimeni n-a vorbit cu el şi nimeni nu l-a auzit plecând. Iar nota de pe monitor e limpede. Dacă voi mai avea nevoie de ceva, o să vă caut.
    După ce omul legii plecă, Hildie îl trase pe Conners în biroul ei şi-i făcu semn să ia loc.
    - Steve, să ştii că n-am să pretind că n-a avut nicio importanţă faptul că ai uitat să vorbeşti cu mine. Probabil am fi putut rezolva ceva, pe termen scurt. Dar, dacă vrei să pricepi ce se întâmplă în această şcoală, trebuie să înţelegi un lucru.
    Se opri ca şi cum aştepta un răspuns de la tânărul profesor. Cum el nu scoase nicio silabă, continuă:
    - Nu e  prima şi nici ultima oară că pierdem un elev pe această cale. Ăsta e unul din motivele pentru care existăm ca instituţie. Aproape toţi copiii de aici au probleme, iar unii au încercat în trecut să se sinucidă. Adam se număra printre ei. Desigur, dacă mi-ai fi povestit ce s-a întâmplat ieri, i-aş fi vorbit şi l-aş fi pus, probabil, de îndată în discuţia consiliului. Dar nu l-aş fi introdus nicidecum sub supraveghere permanentă.
    Conners se încruntă.
    - Dar de ce nu? întrebă el. Dacă a mai încercat aşa ceva şi înainte....
    - Ultima  dată, nimeni n-a luat-o în serios. Adeseori, copiii nu încearcă în mod serios să-şi ia viaţa. Cei mai mulţi dintre ei nu ştiu exact ce înseamnă moartea. Ei ştiu că există aşa ceva, dar numai în mod abstract. Majoritatea lor se simt nemuritori, nu simt că vor muri vreodată. Unui copil îi e greu să conştientizeze chiar şi faptul că el creşte. Aşa că mă îndoiesc că l-am fi spitalizat pe Adam, date fiind aceste circumstanţe. Bineînţeles că m-aş fi consultat cu doctorul E., dar nu am nicio garanţie că tragedia n-ar fi avut loc. Şi trebuie să-ţi mărturisesc că nu există nicio garanţie că nu se va mai întâmpla din nou, cu un alt elev. De fapt, sunt aproape sigură că aşa va fi. E trist, dar nu e nicio cale, în afară de a-i izola pe fiecare, ca să oprim definitiv fenomenul.
    Pe faţă îi apăru un zâmbet palid.
    - Mă îndoiesc că te-ai pronunţa mai abitir decât oricare altul în favoarea izolării acestor copii.
    Steve Conners  scultase cuvintele ei în tăcere. Ştia că, orice ar fi zis ea, el se simţea încă vinovat pentru cele întâmplate, şi va continua să se simtă aşa, probabil, toată viaţa. Ştia că băiatul se aflase în dificultate, dar nu făcuse nimic.
    Pentru că îi ieşise din minte.
    ÎI IEŞISE DIN MINTE!!!
    Iar acum nu mai putea întreprinde nimic ca să îndrepte situaţia şi să-l învie de Adam.
    Singurul lucru pe care-l putea face era să observe, pe viitor, copiii mai bine şi să nu mai rateze acţiunea dacă va vedea că unul dintre ei are probleme.
    Cu tot acest jurământ tăcut, Conners îşi dădu seama că nu era suficient.
    Indiferent ce-ar fi făcut, nu-şi va putea ierta vina niciodată.

                                         11.

                 Josh.
    Băiatul îşi înălţă privirea de pe cartea în care o citea în timpul micului dejun. Când o văzu pe Amy, albă ca varul la faţă, şi când i se uită în ochi, care aveau o privire sălbatică, puse cartea deoparte.
    - Ai mai fost la vreo înmormântare? întrebă Amy.
    Josh negă.
    - Nici măcar n-am cunoscut pe cineva care să fi murit până acum.
    - O să ne facă să ne uităm la Adam?
    Vocea ei era neliniştită, iar faţa i se îmbujoră.
    - Ce contează? o linişti Josh. Ţi-e frică să te uiţi la un cadavru?
    Amy roşi şi mai tare.
    - N.... nu ştiu, murmură ea. Doar că..... În fine, nu sunt sigură că VREAU să privesc un om mort.
    - Ei bine, s-ar putea să nu ne facă aşa ceva. Vreau să spun, dacă Adam a fost lovit de un tren.....
    Josh lăsă cuvintele în suspensie. Îşi imagină un tren care duduie pe şine şi-l izbeşte pe Adam, aruncându-i corpul la mare distanţă. Oare picioarele şi mâinile îi fuseseră retezate? Posibil. Chiar şi capul putea să fie zdrobit, dacă fusese lovit într-o anumită poziţie. Imaginea îi dădu fiori, şi se decise să nu se mai gândească la asta.
    Numai că sâmbătă şi duminică nu se discutase decât despre Adam şi despre ce păţise el. 
    De sâmbătă dimineaţă, Jeff nu se întorsese la şcoală. Cei mai mulţi dintre copii nu credeau că se va mai întoarce vreodată.
    Brad Hinshaw nu fusese de acord.
    - Am vorbit cu el adineauri, dăduse el raportul cu o după-amiază în urmă. El zice că vine înapoi, iar Jeff obţine întotdeauna ceea ce vrea.
    - Eu pun pariu că nu vine, îl contrazisese Amy. Pariez că mama lui îl va ţine acasă. Nu crezi că îşi pune problema dacă nu va proceda şi el la fel ca fratele lui?
    - Nu Jeff, replicase Brad. Dacă el vrea să vină înapoi, va veni.
    În acel moment, Josh încetase să mai asculte discuţia. Mintea i se agăţase de cuvântul folosit de Amy, când ea făcuse referire la cele întâmplate cu Adam.
    O va face.
    Acest "o" părea a fi vorba utilizată de toţi, ca şi cum era o greşeală să se afirme cu glas tare că Adam s-a sinucis.
    Dar exact acest lucru făcuse el, nu? Se aşezase pe şine şi aşteptase ca trenul să-l lovească. Josh simţi un nou fior.
    - Mă întreb cât de zob a fost făcut, gândi el cu voce tare.
    Amy tocmai mesteca o budincă de cereale. La cuvintele lui Josh, se înecă şi expulză îmbucătura pe şerveţel.
    - Asta-i nesimţire, Josh! exclamă ea, când îşi recăpătă putinţa de a vorbi.
    - Ma rog, intrebam doar, replica Josh. Ce e rau in asta? N-a spus domnul Conners  ca e bine sa vorbim deschis despre asta?
    Amy il privi dispretuitoare.
    - A spus ca e bine sa discutam despre ce A FACUT Adam. Dar n-a spus ca ar trebui sa vorbim despre cat.....
    Se opri, nefiind in stare sa-si gaseasca cuvintele potrivite. De la masa alaturata, Brad, care ascultase conversatia, zambi malitios.
    - Despre cat de zbrobit a fost? sugera el.
    Amy paru neajutorata. Se uita, furioasa, la Brad si-si trase scaunul de la masa.
    - Sunteti mitocani! Nu mai vreau sa vorbesc cu voi.
    Se rasuci pe calcaie si parasi masa. Josh se duse imediat dupa ea.
    - Nu te infuria, o ruga el cand o prinse din urma, in foaier. Ma gandeam doar la ce i s-a intamplat.
    I se alatura. Amy nu-i raspunse, dar nici nu-l goni de langa ea. Iesira din cladire si se asezara pe scarile din fata usii de la intrare. Josh arunca o privire de jur-imprejur. Vazu ca nu se afla nimeni in apropiere si ii vorbi din nou prietenei lui, cu voce joasa:
    - A..... ai auzit ceva vineri noapte?
    Amy ridica din sprancene, intrigata.
    - Ce sa aud?
    Josh rosi, dar isi continua ideea, cu riscul ca Amy sa-l creada un natarau:
    - As....scensorul, se balbai el. L-am auzit de doua ori si, dupa ce mi-am amintit povestea lui Jeff despre batranaul Barrington, m-am dus sa vad despre ce era vorba.
    Amy stranse din buze.
    - Si?
    - Si nu mergea, explica el. Se afla la parter, ca de obicei. Dar il AUZISEM!
    Amy il privi cu severitate.
    - Sa nu incerci sa ma sperii, Josh MacCallum!
    - Nu incerc, protesta Josh.  Iti spun doar ce s-a intamplat. Si daca....
    Ezita, apoi se avanta:
    - Daca Adam nu s-a sinucis? Daca..... ei bine, daca batranul Barrington l-a luat cu el?!
    Amy facu ochii mari. Ideea ii stimula imaginatia. Imediat insa nega violent din cap.
    - Asta e o poveste scornita de Jeff! il tempera ea. Pun pariu ca n-ai auzit nimic. Si apoi, toata lumea stie ca Adam s-a sinucis!
    Josh tacu. Cantarea in minte vorbele fetei. Daca NU AUZISE, intr-adevar, niciun zgomot? Era posibil? Oare totul fusese doar in imaginatia lui din cauza povestii lui Jeff?
    Intoarse problema pe toate fetele si decise ca n-avea cum sa afle ce se intamplase cu adevarat in noaptea aceea. Vorbi din nou, cu o voce care tremura usor, dar nu mai facu nicio referire la acele zgomote ciudate.
    - Tu ai fi putut face asa ceva? Sa stai, pur si simplu, pe sine si sa astepti trenul sa te izbeasca?
    Amy dadu din cap.
    - Nici macar nu ma pot gandi la un asemenea lucru.
    Josh se rasuci ca s-o priveasca mai bine.
    - Dar cum ai face? Adica, daca ai vrea sa te omori.
    Amy inalta din umeri. Se uita, pierduta, in zare.
    - Nu stiu, raspunse ea. Cine se gandeste la chestii d-astea?
    - Vrei sa spui ca n-ai facut-o niciodata? Nu te-ai gandit niciodata sa te sinucizi?
    - N.... nu stiu, raspunse ea cu voce indoita. Adica, anul trecut, cand eram la scoala normala si n-aveam niciun prieten, ma culcam uneori cu speranta ca nu ma voi mai scula de dimineata.
    Se uita la Josh.
    - Tu ai simtit vreodata asa?
    Josh incuviinta. Apuca o ramurica de pe ultima treapta si o racusi printre degete.
    - Imi doream asta permanent, marturisi el. Totdeauna am avut sentimentul ca mamei mele i-ar fi fost mai bine daca eu nu m-as fi nascut.
    - Si eu am simti asta, il secunda Amy. Dar nu cred ca m-am gandit vreodata la sinucidere. Vreau sa spun ca asta e putin altceva fata de a-ti dori sa nu te mai scoli, nu-i asa?
    Josh dădu din umeri nesigur. Rămurica îi căzu dintre degete când atinse, involuntar, cicatricile de la încheietura mâinii. Când îi zări cicatricile, încă proaspete, Amy ezită o clipă, apoi se hotărî şi-i puse o întrebare pe care o rumega în minte de când domnul Conners petrecuse o oră cu copiii, discutând despre cele întâmplate. Atunci Amy tăcuse. Acum, ea rosti:
    - A durut? Adică..... ştii, când te-ai tăiat?
    Josh ezită. Încercă să-şi aducă aminte. Fusese amuzant - îşi amintea cum ţinuse cuţitul în mână şi cum izbucnise sângele, dar nu-şi putu aminti gestul în sine.
    Şi nici dacă îl duruse sau nu.
    - Nu-mi reamintesc, replică el. Dacă m-ar fi durut, mi-aş fi adus aminte, nu?
    Amy dădu din umeri.
    - M..... mă întreb dacă Adam a simţit ceva când l-a lovit trenul, zise ea meditativ. Să fii mort nu e chiar atât de rău dacă nimic nu te-a făcut fericit, nu? Dar dacă doare când mori......
    - Ştiu, interveni Josh. Numai la asta mă gândesc. Şi o dată ce-ai făcut-o... ei bine, nu prea mai ai loc să te răzgândeşti, nu?
    Amy îşi scutură capul.
    - Nu cred c-aş putea s-o fac, se decise ea. Oricât de rău ar fi, cred că aş fi prea înspăimântată chiar şi numai pentru a încerca.
    Conversaţia le fu întreruptă de o maşină care trecuse de poartă şi o luase pe aleea spre reşedinţă. Când se apropie, Josh o recunoscu.
    Era mama lui. Ce căuta ea aici?
    Simţi un gol în stomac. Auzise, probabil, de ceea ce i se întâmplase lui Adam şi se răzgândise, iar acum venea să-l ia acasă.
    Simţi impulsul de a fugi să se ascundă. Îşi dădu însă seama că astfel nu rezolva nimic. Dacă venise să-l ia de acolo, l-ar fi găsit indiferent unde ar fi fost şi s-ar fi făcut de râs. Aşa că rămase pe loc, nervos, privind cum maică-sa parchează maşina şi coboară, făcându-i semn cu mâna. O clipă mai târziu, ea se repezi pe scări şi îl luă în braţe, strângându-l la piept de parcă nu l-ar fi văzut de un an.
   - Isuse, mamă, se plânse Josh. Lasă-mă jos! Dacă mă văd copiii? O să mă tachineze tot anul.
    În ciuda motivului pentru care venise, Brenda nu se putu opri să nu râdă de stinghereala fiului ei.
    - Şi ce-o să creadă ei daca mama ta nu te pupă când te vede?
    - Dar nu trebuie să mă iei aşa în braţe, bombăni el. Nu mai sunt un copilaş!
    - Just! fu de acord Brenda şi-i dădu drumul. De acuma eşti mare şi eşti gata a începe să-ţi câştigi existenţa, ca s-o sprijini pe bătrâna ta mamă, da?
    - Maaaamă! gemu Josh.
    Brenda se întoarse spre Amy şi-i făcu cu ochiul. O întrebă:
    - Mama ta te stinghereşte tot aşa de mult ca eu pe Josh?
    - S-ar putea, răspunse fetiţa.
    Dădu drumul gândului care-i trecuse lui Josh prin minte în clipa în care văzuse maşina maică-sii:
    - O să-l luaţi pe Josh acasă?
    Zâmbetul de pe faţa femeii dispăru. Brenda îşi privi fiul.
    - Nu ştiu, admise ea.
    Se lăsă să cadă pe trepte. Simţise brusc o sfârşeală, datorată oboselii acumulate pe parcursul drumului străbătut. Auzise vestea despre Adam de abia ieri după-amiază, când o sunase Hildie, şi încă nu-şi revenise din starea de şoc. Abia dacă îl ştia pe băiat, dar simţise că ea şi cei doi Aldrich sunt deja prieteni. Pe toată durata schimbului său de la serviciu se gândise dacă să întreprindă sau nu călătoria până la Barrington.
    Îşi dăduse seama, în final, că n-are altceva de făcut. Şi asta nu numai din cauza funerariilor.  Ci şi din cauza lui Josh.
    Trebuia să vadă cu propriii săi ochi ce făcea el şi cum reacţiona în urma tragicului eveniment. 
    Mai mult, trebuia să vadă cum se adaptase cu şcoala. Era hotărâtă ca, dacă el nu era fericit aici, să-i împacheteze lucrurile şi să-l ia acasă atunci în acea după-amiază.
    Dacă  Adam Aldrich se comportase astfel, cine îi garanta ei că Josh nu-l va imita? Chiar şi numai acest gând îi îngheţa sângele în vine. În timpul orelor lungi de noapte, cât condusese prin deşert, se auto-convinsese că şcoala aceasta fusese o alegere greşită.
    Se razgandise insa, la rasaritul soarelui, cand patrunsese pe autostrada 101.
    Josh nu era ca Adam, niciun copil de la academie nu era indentic cu altul. Chiar si fratele geaman al lui Adam era diferit de acesta.
    Si nu-i spusesera ca sinuciderea era o problema pentru cei de aici?
    Dar esuasera cu Adam Aldrich. N-au fost capabili sa vada ce avea sa urmeze si sa ia, in consecinta, masuri de precautie. 
    Se certase cu ea insasi pana se simtise epuizata. Intr-un taziu, se hotarase sa se rezume la a-l urmari pe Josh si la a vorbi cu el; abia dupa aceea sa ia o decizie finala.
    Reusi sa zambeasca cand vazu cat de nevinovata se uita la ea fetita cu parul rosu si cu ochelari cu lentile groase.
    - Cred ca sunt ingrijorata pentru el, recunoscu ea.
    - Din cauza lui Adam? intreba Amy.
    Brenda fu socata de cat de directa fusese intrebarea.
    - C..... cred ca da, ingaima ea.
    - Tocmai vorbeam despre asta, ii comunica Amy. Am ajuns la concluzia ca noi n-am putea face asa ceva.
    - Nu? rosti Brenda.
    Simti ca i se invarteste capul. Era adevarat ca statea aici si discuta despre sinucidere cu o pustoaica de zece ani? Si totusi, Amy si Josh pareau a crede ca asta e cel mai natural lucru din lume.
    - Am vorbit despre asta multa vreme, continua Amy. Problema e ca, daca faci ce a facut Adam, nu te mai poti razgandi mai tarziu. Adica, odata ce ai murit.....
    Vocea i se stinse.
    Brenda interveni:
    - Pe langa asta, a te sinucide e un pacat.
    - De ce? intreba Josh.
    Brenda isi privi fiul, care se uita serios la ea si astepta un raspuns.
    Dar avea ea unul? Isi dadu seama ca nu. Acceptase, placida, intotdeauna ca a te sinucide era o eroare. Dar de ce?
    - Ei bine, pentru ca Dumnezeu nu vrea sa te sinucizi, raspunse ea, amintindu-si invataturile bisericii catolice, pe care le primise cu multi ani inainte.
    - Tatal meu spune ca nu exista Dumnezeu, rosti Amy. El e ateu.
    - Aha, inteleg, raspunse Brenda, desi nu intelegea deloc.
    Cum putea sa existe cineva care sa nu creada in Dumnezeu? Desi nu mai fusese la biserica de mai bine de zece ani, ea credea inca. Incerca sa gaseasca un raspuns potrivit la afirmatia fetitei, dar cautarile ii fura intrerupte cand Hildie Kramer aparu in usa si o salva.
    - Doamna MacCallum? Banuiam eu ca sunteti dumneavoastra.
    Brenda se grabi sa se ridice in picioare.
    - N-am putut sta deoparte, explica ea. M-am hotarat sa vin la funeralii.
    Hildie isi petrecuse cea mai mare parte a ultimelor doua zile la telefon, vorbind cu aproape toti parintii elevilor academiei. Reusi acum sa zambeasca obosita.
    - Sunt bucuroasa c-ati facut-o, spuse ea. In special de dragul lui Josh. O sa va dea o idee despre cum se simte el aici.
    Intinse mana si ciufuli parul baiatului. Chicoti cand el se feri de degetel ei.
    - De ce nu vaduceti voi sa va imbracati cum se cuvine, ei? le sugera ea, aratand, semnificativ, ceasul ei. Ceremonia incepe la zece si nu vreau sa intarziem.
    - Dar nu e nici macar ora noua, protesta Josh.
    - Cât vei aştepta la duş? ripostă Hildie. Să nu-mi spui că ai făcut deja unul, văd murdăria de pe urechile tale de aici. Hai, plecaţi acum, amândoi.
    Spre  surprinderea ei, Amy şi Josh se supuseră dispărând în clădire. După ce nu se mai văzură, Hildie se întoarse spre Brenda:
    - Presupun că te afli aici pentru că te îngrijorează Josh, rosti ea.
    Brenda ezită puţin înainte de a încuviinţa.
    - După ce s-a întâmplat cu Adam Aldrich....
    - Sigur, rosti Hildie. Nu pot spune că sunt surprinsă să te văd. Nu eşti singurul părinte îngrijorat şi ai tot dreptul să fii aşa. Sunt, într-adevăr, bucuroasă că ai venit. Ce-ar fi să bem nişte cafea şi o să-ţi dau atunci toate informaţiile despre ce s-a întâmplat şi cum facem faţă situaţiei.
    Brenda se aşteptase la o atitudine evazivă din partea celor de la academie. O oră mai târziu, descoperi că rămăsese impresionată de atitudinea deschisă discuţiei, adoptată de Hildie Kramer referitor nu numai la sinuciderea băiatului, ci şi la repercusiunile posibile asupra colegilor lui.
    În final, Hildie îi răspunse:
    - În  ceea ce-l priveşte pe Josh, nu-ţi pot spune decât să-l observi pe timpul zilei şi apoi să te hotărăşti dacă vrei să stea cu noi sau nu.
    La urma urmei, Brenda era mişcată cel mai mult de decizia lui Hildie de a nu-i impune rămânerea lui Josh în academie. Când Hildie o conduse în micul ei apartament de la parterul reşedinţei pentru a se împrospăta şi a-şi schimba ţinuta, Brenda era deja pe jumătate convinsă că, în ciuda celor întâmplate, nu-l va lua pe Josh cu ea după-amiază.
    Îl va observa totuşi pe toata durata dimineţii şi a după-amiezii.
    Numai dacă va fi satisfăcută de ceea ce va vedea se va hotărî.

                                         12.

                         Jeanette stătea în faţa oglinzii de la măsuţa de toaletă, zgâindu-se la imaginea reflectată de sticlă. Era chiar ea? Ale ei erau pungile de sub ochii roşii de nesomn şi înconjuraţi de cearcă nenegre de oboseală? Ale ei erau firele albe care se vedeau în masa de păr castaniu şi care apăruseră peste noapte? Puteau fi, într-adevăr, ale ei?
    Oare  trecuseră numai trei zile de când arătase şi se simţise cu zece ani mai tânără? 
    Părea că trecuse mai mult de un an. De când se holbase la faţa desfigurată a lui Adam, fiecare minut care se scursese i se păruse a avea lungimea unei ore de cumplită tortură. Acea imagine îi rămăsese atârnată în faţa ochilor.
    Nu mai era Adam cel cunoscut de ea. Nu mai era băiatul frumos şi liniştit, cu ochii mari, negri, şi părul ondulat moştenite de la ea. Acea imagine, care-i zâmbea încă enigmatic dintr-o fotografie înrămată de pe toaletă, dispăruse. Era pierdută pentru totdeauna şi fusese înlocuită de faţa oribil zdrobită văzută pe targa de la spital.
    Nicio trăsătură a lui nu mai era la locul ei. Pielea îi fusese sfâşiată şi umplută cu sânge, părul nu era decât o masă năclăită, iar pielea capului fusese aproape complet jupuită.
    Va putea ea să uite acea imagine? Va fi capabilă să o înlocuiască cu altele pe care le avea despre copilul ei când acesta trăia încă? Sau va fi mereu acolo, impunându-se în faţa tuturor amintirilor despre Adam?
    N-ar fi  trebuit s-o facă, n-ar fi trebuit să insiste să-l vadă; n-ar fi trebuit să refuze, fără nicio logică, să accepte adevărul morţii sale până nu se convingea singură de existenţa cadavrului. 
    Cadavru. 
    O trecură fiorii când rosti, pentru sine, cuvântul. Suna aşa de urât pentru a descrie ce rămăsese din splendidul ei copil.
    Dar era  prea târziu; prea târziu pentru a se întoarce în timp, acceptând să nu-l vadă mort ca să-şi amintească de Adam aşa cum fusese el când trăia. Acea viziune de coşmar avea s-o chinuiască tot restul vieţii.
    Începu să se machieze, cu degete la fel de amorţite ca şi creierul. Făcu tot ce-i stătu în puteri pentru a remedia ravagiile făcute de durere, deşi asta nu rezolva nimic. Indiferent ce mască îşipunea pe faţă, nu exista vreo cale de a cicatriza rana sângerândă din ea, nu exista vreo modalitate de a alina durerea care îi măcina sufletul.
    Doisprezece ani!
    N-avea decât doisprezece ani! Nu era drept. De ce nu venise acasă în acea noapte ca să-l îngrijească ea? De ce îi întorsese spatele?
    N-avea să ştie niciodată. Nu va mai avea niciodată vreo şansă de a-l alina şi de a-l asigura că nu era nimic în neregulă cu el, că era un copil perfect.
    - Iubito?
    Ea  îşi ridică ochii, privind în oglindă imaginea reflectată a soţului ei. Vocea lui, îngrijorată, îi întrerupse reveria. Chet stătea în cadrul uşii deschise a dormitorului.
    - Se face târziu, îi spuse. Maşina o să fie aici în câteva minute.
    Jeanette  încuviinţă, scurt, din cap, dar nu făcu nicio mişcare pentru a-şi continua machiajul. Privirea ei rămase aţintită pe Chet. El arăta şi acum ca întotdeauna. Voinic, chipeş, părea cu câţiva ani mai tânăr decât era în realitate. Oare nu simţea nimic faţă de pierderea fiului lui? Nici măcar nu-i păsa că Adam plecase definitiv?
     "Nu-i corect ce faci", îşi spuse ea, făcând un efort pentru a se întoarce la treaba pe care o avea de făcut. El doar se comportă altfel, asta-i tot. Nu e decât diferenţa dintre bărbaţi şi femei. "Noi ne exteriorizăm sentimentele, pe când ei, nu. Asta nu înseamnă că suferă mai puţin ca mine."
    Reuşind să-şi controleze tremurul mâinilor, termină de machiat, apoi îşi îmbrăcă rochia bleumarin închis pe care o alesese pentru înmormântare. Când auzi o portieră de maşină şi sunetul clopoţelului de la intrare, porni să coboare scările. Evită să se uite în direcţia uşii închise de la camera lui Adam.
     Nu putuse până acum nici măcar să intre în această cameră, darmite să se achite de îndatorirea de a se debarasa de lucrurile lui.
    N-avea idee când, sau dacă va fi în stare să-i păşească pragul.
    Îi găsi pe Chet şi pe Jeff aşteptând-o la capătul scărillor. Inspecta automat, cu ochi matern costumul lui Jeff şi-i aranja nodul la cravată.
    - Unde-i..... ?
    Vocea i se stinse brusc.
    "Adam"  avusese ea de gând să zică din reflex. Se redresa însă la moment, muşcându-şi buza până la sânge în timp ce se lupta cu lacrimile care ameninţau să se reverse. Ieşi în lumina soarelui şi se strecură pe canapeaua din spate a limuzinei care aştepta. Geamurile fumurii de la portiere filtrau lumina şi-i dădeau o iluzie de uşurare. Pe locul din fata ei se aşeză Jeff. De cum intră, băiatul exploră comenzile sistemului de televiziune şi audio.
    - Pot să iau o Coca? întrebă el, descoperind răcitorul cu gheaţă ascuns sub una din rezemătoarele de cot.
    - Nu acum, Jeff, replică Chet.
    O simţi pe Jeanette că se încordează. Luă loc lângă ea.
    - Mai târziu, bine?
    Jeff pufni înciudat.
    - Dar n-o să mă întorc cu voi, nu? Nu mă duc înapoi la şcoală azi? Mâine o să am cursuri. 
    Părinţii schimbară o privire. Jeff se îmbufna şi mai tare.
    - O să mă lăsaţi să mă duc înapoi, nu? întrebă el, cu o voce încărcată de suspiciune.
    - Nu ne-am hotărât încă, îi răspunse Chet.
    Privirea i se îndreptă spre şofer. Atinse butonul care comanda ridicarea geamului despărţitor dintre conducător şi pasageri.
    - Mama ta crede că......, începu el după aceea.
    - Dar nu-i drept! izbucni Jeff. Mie îmi place în academie. Acolo sunt toţi prietenii mei!
    - Nu! exclamă Jeanette, mai dur decât intenţionase. Nu te mai vreau deloc acolo. Nu poţi înţelege asta? După... după ce i s-a întâmplat lui Adam, te vreau acasă.
    - Dar de ce? vru să afle Jeff, încăpăţânat. N-am făcut nimic rău. De ce mă pedepseşti?
    - Nu te pedepsesc.
    Jeanette încercă, pentru a patra oară în ultimele douăzeci şi patru de ore, să-i explice.
    - Iubitule, trebuie să înţelegi cum mă simt eu. Vreau să te ştiu acasă, unde pot să am grijă de tine. Iar ţie îţi plăcea şcoala normală.
    - Ba nu, o contrazise Jeff. O uram la fel de mult ca şi Adam. Toţi profesorii erau nişte tâmpiţi, ca şi ceilalţi copii. Dar la academie....
    Degetele femeii strânseră mai tare braţul soţului ei. Chet ridică mâna pentru a-şi face fiul să tacă.
    - Nu acum, Jeff, spuse el cu un ton ce nu admitea nicio replică. O să vorbim mai târziu şi-ţi promit c-o să ai dreptul de a-ţi spune părerea. Acum însă va trebui să trecem printr-un moment greu, suficient de dureros pentru noi toţi ca să nu fie nevoie de a-l face tu şi mai dificil... Aşa că las-o baltă deocamdată, bine?
    Gura  lui Jeff se strâmbă de furie. Chet crezu o clipă că băiatul se va repezi mai departe, însă Jeff păru că acceptă, momentan, situaţia. Se cufundă în tăcere pe tot restul drumului până la capela din campusul Universităţii Barrington.
    Cinci minute mai târziu, maşina trase în faţa capelei. După ce mângâie liniştitor mâna soţiei sale, Chet deschise uşa pentru a coborî din limuzină şi fu orbit de strălucirea luminii soarelui. Odată ajuns afară, el întinse mâna pentru a o ajuta pe Jeanette să iasă. Pentru ea, lumina avu un efect mai puţin brutal, căci borul de la pălărie îi filtra razele.
    La sfârşit coborî şi Jeff. O porni instinctiv spre colegii adunaţi laolaltă în faţa bisericuţei, dar, înainte de a putea face vreun pas, mâna liberă a lui Chet i se puse pe umăr, forţându-l să stea locului. Se îndreptară toţi trei spre uşile deschise ale capelei. Mulţimea de copii şi adulţii veniţi cu ei, urmă în tăcere familia îndoliată.
    Când Jeanette trecu pragul capelei, în faţa ei apăru o femeie pe care n-o recunoscu imediat. Abia după ce-i vorbi îşi dădu seama că e Brenda MacCallum.
    - Îmi pare aşa de rău, Jeanette, o compătimi ea. Ştiu că nu pot face nimic, dar.....
    Jeanette făcu un efort să zâmbească.
    - Brenda. Ce bine c-ai venit. Un drum aşa de lung.....
    Vocea i se stinse când nu mai găsi altceva să spună.
    - Trebuia să vin. Ştiu că nu ne cunoaştem prea bine, dar simt că suntem prietene.
    - Sigur, murmură Jeanette.
    Făcu un pas ezitant, ca şi cum ar fi vrut să treacă pe lângă Brenda. Cînd îşi dădu seama, jenată, că a pătruns în intimitatea Jeanettei, Brenda se îndepărtă de ea. Însă Jeanette îi apucă braţul, oprind-o.
    - Am  greşit în legătură cu academia, spuse ea. Ştiu ce ţi-am spus week-end-ul trecut, dar am greşit, în locul tău l-aş lua pe Josh de aici înainte de a fi prea târziu.
    Brenda încremeni la auzul vorbelor femeii, iar Chet îşi conduse soţia de-a lugul culoarului  spre strana din faţă. Îl simţi pe Josh cum o bate uşurel pe mână.
    - Hai, mami, şopti el. N-ar trebui să vorbim cu ei până după înmormântare. Hildie ne-a spus asta!
    Brenda  îl lăsă pe Josh s-o conducă către una din stranele din spate. Va avea ea ocazia să discute mai pe larg cu Jeanette după amiază. Oare asta era reacţia Jeanetttei la tragedia ce se abătuse peste fiul ei? 
    Sau era ceva legat de moartea lui Adam, despre care nu-i spusese încă nimeni nimic?
...........................

  "Cele mai dificile trei lucruri în această viaţă sunt: a păstra un secret, a ierta şi a profita de timp."
                           Benjamin Franklin

Oare cum or fi florile, Ana Blandiana

                       Oare cum or fi florile
                        Când nu se uită nimeni la ele
                        Şi se dezbracă pe furiş
                        Până la piele?

                        Cum or fi arătând romaniţele
                        Când îşi dau jos rochiţele
                        Lor albe cu centura aurie,
                        Pe care toată lumea le ştie?

                        Cum or fi oare stânjeneii
                        Când îşi leapădă cămăşuţele şi ciorăpeii
                        Albaştri ca zarea fără nici un pic de gri,
                        Pe care îi poartă şi noapte şi zi?

                        Şi cum pot să fie crăiţele
                        Când îşi leagănă fustiţele
                        Încreţite, cu horbote şi cu dantele,
                        Ca să se minuneze lumea de ele?

                        Şi cârciumăresele cum or fi
                        Fără catrinţele lor roşii şi portocalii,
                        Fără iile lor strânse-n brâuri
                        Cu-arnici, cu alesături şi râuri?

                        Şi, mai ales, trandafirii cum arată, oare,
                        Fără costumele lor atât de elegante,
                        Încât par să fie croite pentru o serbare
                        La care părinţii se maschează-n plante?

                        Tare-aş mai vrea să se întâmple odată,
                        Într-o singură clipă, fără sfială,
                        Să pot zări, pe furiş, cum arată
                        Florile în pielea goală.

Umbra, John Saul

.......................................
                         V.

              Concluzionând că n-avea cum să-i strice, trase pe el halatul de baie, pe care-l primise cadou anul trecut de Crăciun şi care îi era deja prea mic, şi o luă pe coridor până în capăt, unde se găsea toaleta băieţilor. Înăuntru erau două separeuri cu duşuri.
    Unul era  deja ocupat de cineva, însă celălalt era liber. Pe jumătate adormit, îşi scoase halatul, intră în separeu şi dădu drumul la apa caldă.
    - Isuse! strigă băiatul de alături.
    Temperatura apei sale scazuse brusc cu zece grade.
     - Vrei sa iesi naibi de aici si sa ma lasi in pace, cretinule ce esti?
     - I.....imi pare rau, se balbai Josh.
     Se simti lovit de cuvintele baiatului si in minte ii revenira, cu forta unei furtuni oceanice, amintirea chinurilor la care il supusesera pustii din Eden.
    Tocmai era pe punctul de a fugi din camera de baie, cand usa se deschise si inauntru pasi Jeff Aldrich. Il vazu pe celalalt baiat la dus si isi duse degetul la buze pentru a-l preveni pe Josh sa nu faca vreun gest de protest. Se duse in separeul gol si inchise apa calda in acelasi timp in care deschise robinetul cu apa rece.
    Din separeul ocupat izbucni un urlet de durere. Instantaneu, dinauntru tasni Brad Hinshaw. Avea fata rosie de furie.
    - Ce mama dracu`.... izbucni el.
    Furia i se topi cand vazu zambetul pacatos de pe fata lui Jeff.
    - Te-am prins! tipa Jeff, izbucnind in ras cand vazu cat de furios era Brad.
    - Isuse! gemu Brad. De ce nu poti sa ma lasi in pace?
    Apucand un prosop si tragandu-si halatul pe el, iesi cu apa curgand siroaie de pe el.
    - E a cincea dimineata la rand, ii spuse Jeff lui Josh. Mi-am inchipuit ca s-a strecurat aici, cand nu l-am gasit in toaleta de jos.
    Josh radea si el.
    - L-am prins si eu, chiar inainte de a intra tu. A fost numai un accident, dar a crezut ca esti tu. A fost de-a dreptul ofticat pe mine.
    Satisfacut de succesul poznei sale, Jeff o porni catre iesire, dar se opri dupa cativa pasi si se intoarse.
    - Hei, rosti el. Ce camera ti-au dat?
    - Una din fata. A doua de la scari.
    Pe fata lui Jeff aparu un zambet straniu.
    - Baiete, in locul tau n-as vrea sa stau in camera aia. A fost a lui Timmy Evans.
    - A cui?
    - A lui Timmy Evans, repeta Jeff. A fost aici anul trecut.
    Josh se mira.
    - SI cum se face ca nu mai este aici si anul asta?
    Ranjetul de pe fata lui Jeff se lati.
    - A murit, raspunse el, sec.
    - A..... a m.....murit? se balbai Jeff, simtind un fior rece pe sira spinarii. Ce s-a intamplat?
    Jeff ridica din umeri.
    - Au spus ca s-a sinucis. Dar poate ca n-a facut-o. Se opri si studie expresia de pe fata lui Josh, apoi continua:
    - Poate ca a venit dupa el batranul Eustace Barrington. Poate a crezut ca Timmy era fiul lui si l-a luat cu el. Oricum, nu mi-ar placea sa dorm in camera aia.
    Aruncandu-i lui Josh o ultima privire ca pentru ai spune: "Ai grja!", Jeff parasi si el sala de baie, lasand usa sa se inchida singura, incetisor, in urma lui.
    Josh uită de duş. Câteva minute mai târziu, se duse în sufragerie, unde ceilalţi copii îşi luau deja micul dejun. Îşi alese mâncarea de pe bufetul unde farfuriile erau deja pregătite şi se îndreptă automat spre o masă goală. După câţiva paşi însă Jeff îi făcu semn. Ezită o secundă, pentru că povestea cu Timmy Evans îi era încă proaspătă în minte, dar, în cele din urmă, când Jeff îl invită a doua oară, se alătură gemenilor.
    Când  apăru în încăpere Amy, Jeff îi făcu şi ei semn. În tot restul săptămânii ce urmă, cei patru statură împreună la fiecare masă. Spre uşurarea lui Josh, Jeff nu mai menţiona numele lui Timmy Evans.
    Zilele  trecură repede. Josh şi Amy descoperiră că academia nu semăna deloc cu şcolile de la care veniseră. Deşi erau încă priviţi cu circumspecţie, amândoi simţiră că pentru prima oară în viaţa lor aparţineau unui grup şi nu se mai aflau în afară. Începură amândoi să ia parte la tachinări şi chiar să participe la râsul general, când glumele erau făcute pe socoteala lor. Josh începu, în sfârşit, să creadă că nu era chiar aşa de găgăuţă cum îl făceau să se simtă cei din Eden.
    Într-o vineri, se afla la ora de engleză ţinută de Steve Conners, cu un volum din Shakespeare, deschis pe pupitru la piesa Hamlet. Trecuseră la recitarea piesei încă de la debutul orei, cu el în rolul lui Hamlet şi Amy în postura Ofeliei. Primele lor replici fuseseră făcute monoton, şters, ceea ce îl adusese pe domnul Conners - căruia Josh nu îndrăznea încă să i se adreseze pe numele mic, aşa cum făceau ceilalţi copii - în situaţia de a-i opri. Se uită la ei cu un soi de exasperare comică.
    - Ce se întâmplă cu voi, amicilor? ceru el să afle. Asta-i o piesă! A fost scrisă pentru a fi prezentată pe scenă. Cine credeţi că ar fi dat bani s-o vadă dacă actorii ar fi recitat în felul în care o faceţi voi? Ce naiba, puneţi un pic de suflet, daţi un pic din voi, bine?
    O  luară de la capăt. Dintr-o dată - piesa care i se păruse lui Josh a fi îngrozitor de greoaie când o citise cu o noapte înainte, subliniindu-şi replicile lui cu linii galbene pentru a nu le pierde şirul - prinse viaţă. Pe măsură ce colegii lui se implicară în atmosfera dramei, Josh începu să vadă aievea camerele vaste şi reci ale castelului Elsinore.
    În mijlocul uneia din replicile sale, uşa se deschise şi Josh întoarse ochii să vadă cine intră. Era Adam Aldrich, care şovăi şi apoi se opri. Unul din lucrurile la care ţinea Steve Connors cu stricteţe era punctualitatea.
    - Am doar o oră cu voi, şi n-am intenţia s-o irosesc, explicase el luni, când Josh întîrziase din cauză că nu găsise sala de curs. Aşa că, dacă nu apăreţi la timp, nu vă mai deranjaţi deloc. E clar?
    Ruşinat de reproşul primit, Josh dăduse tăcut din cap în semn că a înţeles şi se strecurase spre locul lui. Acum, aştepta să vadă ce avea să i se întâmple lui Adam. 
    Steve Connors îl ţintui cu privirea pe Adam, căruia părea că nu-i prea păsa de întârziere. 
    - N-ai priceput ce-am spus luni? întrebă profesorul. 
    Puştiul ridică din umeri. 
    - Am un bilet de la doctorul Engersol, rosti el. Înmână hârtiuţa profesorului. Conners aruncă o privire scurtă asupra conţinutului şi-i făcu semn cu capul să treacă la locul lui.
    - În regulă. Să reluăm de unde am rămas. Adam, tu o să-l joci pe Polonius. Suntem la pagina douăzeci şi şapte.
     Scena fu reluată. Când veni rândul lui Polonius, Adam Aldrich nu scoase o vorbă. 
    Conners se încruntă. 
    - Adam? 
     - Am pierdut şirul, răspunse băiatul.Citi replica, fără expresie, împiedicându-se de cuvinte. Când veni următoarea replică, rată din nou. 
     - Ce se întâmplă, Adam? întrebă, intrigat, Conners. N-ai citit piesa aseară? 
    Adam se făcu mic în scaunul lui. 
    - N-am avut timp, murmură el, atât de încet încât Conners abia îl auzi. 
     Îl privi pe băiat. Părea că, de la o zi la alta, Adam îşi pierdea din ce în ce mai mult interesul pentru cursuri. Nu mai departe decât cu o zi în urmă, petrecuse întreaga oră uitându-se pierdut pe fereastră. Nu participase nicio secundă la discuţia despre Shakespeare şi teatrul elisabetan.Cu toate acestea, anul trecut jucase în două piese montate de academie şi participase chiar la una din producţiile departamentului de dramaturgie al universităţii. 
    - Ce aveai mai important de făcut decât să-ţi faci tema? îl chestiona mai departe Conners, păstrând o voce blîndă. 
     - Făceam altceva. Asta-i tot, replică Adam.
     Expresia de indiferenţă de pe faţă făcuse loc uneia de ţâfnă. 
     - Nu e treaba dumitale, încheie el. 
     Conners se irită. 
     - Să fim serioşi, Adam. Dacă îţi afectează comportamentul din clasă, atunci e treaba mea. 
     - Atunci poate că nu o să mai fiu în această clasă, ripostă, dur, băiatul. 
    Ceilalţi elevi priviră uluiţi cum Adam apucă ghiozdanul, scoase din el manualul de engleză şi se ridică în picioare. 
     - Urăsc clasa asta, anunţă el. Din punctul meu de vedere, se poate duce naibii. 
     Se îndreptă spre uşă şi dispăru. 
    Peste clasă se lăsă o linişte mormântală. Josh rămase cu privirea pierdută spre uşă, întrebându-se ce avea să se întâmple. Se va duce, oare, domnul Conners după el ca să-l aducă înapoi? Şi felul în care Adam îi vorbise profesorului... 
    - Haideţi, copii, rosti, într-un târziu, Conners. Continuaţi să citiţi. Brad, vrei tu să dai replicile lui Polonius?
    Brad încuviinţă în tăcere, iar Conners se repezi pe urmele băiatului. Îl văzu pe Adam la capătul holului, pe punctul de a ieşi din clădire. Conners o luă la fugă şi-l prinse când cobora ultima treaptă a scării din faţa intrării şi pornise spre vila din mijloc. 
    - Adam? îl chemă el pe nume cînd ajunse lângă băiat. Hei, ce naiba, nu poţi să pleci aşa!
    Băiatul continuă să meargă, cu mâinile înfundate în buzunare. De încheietura pumnului drept îi atârna, pe punctul de a atinge solul, ghiozdanul. Conners îl apucă uşor de umăr. Reuşi să-l oprească şi-l întoarse cu faţa spre el. 
    - Adam, vrei să-mi spui ce se întâmplă? Ştii bine că eu ţin la tine.
    Puştiul îşi îndreptă privirea în altă parte. 
     - Nu e nimic cu mine, răspunse el. Pur şi simplu nu-mi place ora dumitale şi n-am de gând să mai vin la ea. 
    - Ei, chiar aşa? rosti exasperat Steve. 
    Încerca să-şi păstreze vocea calmă, deşi pe el pusese stăpânire îngrijorarea. Îl observa pe Adam de o săptămână şi întrebările pe care şi le punea în legătură cu băiatul se înmulţiseră din ce în ce. 
    - Cum îţi închipui că o să scapi de ea? continuă el. Engleza nu e o materie la alegere, să ştii. 
    - O să reuşesc, declară Adam. 
    Privirea i se îndreptă spre cupola de la etajul patru al reşedinţei. 
    - Doctorul Engersol o să mă scape, reluă el. 
    Conners se încruntă. Urmări privirea lui Adam. Acolo fusese, oare, Adam de dimineaţă? Sus, în cuibul particular al lui Engersol? 
    - Ce se petrece, Adam? Cum ai obţinut acel bilet de la doctorul Engersol? Doar ştie ce părere am eu despre lumea care întârzie. 
    - Lucram împreună la ceva, repetă el cu o voce care îl informa pe Conners să nu se amestece unde nu-i fierbe oala. 
    - Ascultă, Adam, rosti Conners, decis să o ia de la capăt. Nu ştiu ce se întâmplă cu tine, dar cred că ar trebui să-mi povesteşti. Nu te pot ajuta... 
    Adam se smulse de lângă el. 
    - N-am nevoie de niciun ajutor! răbufni el. Şi nu se întâmplă nimic cu mine. Nu mă poţi lăsa în pace?
    Făcu doi paşi în spate, apoi se întoarse şi o luă la fugă peste pajişte, către reşedinţă.
    Conners  fu tentat să se ia după el, dar îşi aminti de restul elevilor care, teoretic, se aflau încă înăuntru; ora nu se terminase. Cu toate astea, aşteptă până ce văzu uşa masivă din lemn închizându-se după băiat. Abia apoi porni spre clasă. Era convins că Hildie Kramer l-a văzut pe Adam din biroul ei şi a lăsat orice deoparte pentru a-l descoase pe puşti. Steve descoperise, în scurtul timp de când era angajatul şcolii, că Hildie avea un instinct deosebit pentru copii. Adeseori părea că simte când unul dintre ei era în încurcătură înainte ca puştiul respectiv sa-şi dea seama.
    Cu asta, Conners adăugă încă o problemă pe lista făcută în minte, a situaţiilor de care va trebui să se intereseze mai târziu.
    Va trebui să vorbească cu Hildie pentru a afla ce se întâmplă cu Adam.

    - Ce se petrece cu Adam? întrebă Josh în acea seară. 
    Trecuse o oră de la cină şi se aflau în camera lui Jeff Aldrich, lucrând la o problemă de trigonometrie, de care se izbiseră mai devreme. Cu el venise şi Amy Carlson, care stătea confortabil pe patul lui Jeff, cu o carte de istorie deschisă în poală, şi citea. 
    Când auzi întrebarea lui Josh, ea săltă privirea, aşteptând replica lui Jeff. 
   Acesta, concentrat asupra monitorului computerului de pe birou, se uită cu atenţie la Josh. Îi răspunse pe tonul folosit când povestise istorisirea cu fantome: 
    - Poate l-a văzut pe domnul Barrington.
    Josh oftă din rărunchi. 
    - Fii serios, omule. Aia e o minciună! Nu există fantome. 
    - Zău? rosti Jeff tărăgănat. Adică vrei să spui că nu l-ai auzit deloc? 
    Josh îşi reaminti ce-i spusese Jeff despre Timmy Evans. 
    - Să aud pe cine? 
    - Ascensorul, rosti Jeff cu o intonaţie de rău augur. Uneori, noaptea târziu, îl auzi cum merge, dar, dacă te duci să vezi cine e, observi că nu se mişcă şi că nu e nimeni în el.
     Amy se holbă, fascinată, la Jeff. 
    - Atunci, dacă nu e liftul, ce e? întrebă ea.
    Josh îşi îndreptă atenţia spre ea scrutând-o cu privirea. 
    - Aşa cum v-am spus la picnic. E bătrânul Eustace Barrington, care bântuie noaptea în jurul casei, căutându-i pe cei care i-au ucis fiul. Sau poate îşi caută, într-adevăr, propriul fiu! 
    Josh simţi că i se pune un nod în gât. 
    - C-care fiu? îngăimă el pierdut. Ai spus că e posibil ca acel băiat să nici nu fi existat! 
    - Dar a existat! declară Jeff. A dispărut când avea cinci ani şi nimeni nu l-a mai văzut după aceea şi nici nu i s-a găsit corpul. Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat. Se spune însă că a murit în această casă şi bătrânul e încă aici, căutându-i pe ucigaşi. Poate, de aceea, se poartă Adam atât de ciudat. Poate l-a văzut pe domnul Barrington! Poate l-a văzut şi Timmy Evans! 
     - Ce dracu'! protestă Josh, încercând să se debaraseze de fiorul care-l cuprinsese. Nu spune istorii d-astea când e şi Amy de faţă! O s-o înspăimânţi! 
     - Pe ea? Dar ce să zic despre tine? Arăţi ca un şoarece care a văzut pisica. Şi poate că povestea e adevărată, nu? 
    - Cine e Timmy Evans? ceru Amy să afle.
     Ascultă în extaz reproducerea istoriei pe careJeff i-o povestise lui Josh cu câteva zile înainte. 
    - Şi dacă e adevărat? şopti ea după ce Jeff termină. Adam s-a purtat foarte ciudat astăzi. S-ar putea să-i fie frică de o fantomă? 
    Jeff înălţă din umeri. 
    - Nu mă întreba pe mine. Nimeni nu ştie ce se petrece cu Adam. Uneori îl apucă tăcerea... 
    - Dar azi n-a fost tăcut, observă Josh. A fost de-a dreptul insolent cu domnul Conners.
    Jeff îl privi cu luare-aminte pe Josh.
    - Ei, hai, fii serios, rosti el neîncrezător. Adam? Nu i-ar răspunde urât nimănui. 
    - Mă rog, a făcut-o azi dimineaţă, insistă Josh. Îi povesti lui Jeff ce se întîmplase la ora de engleză. 
    - Ce treabă are el cu doctorul Engersol? îl chestiona el pe Jeff în final.
     Jeff ezită, ceea ce o făcu pe Amy să-l cerceteze întrebător. 
    - Ce e? Vreun secret mai aparte? rosti ea. 
    - E un seminar special, replică Jeff. Se referă la inteligenţa artificială. 
    - Nu există un asemenea lucru, interveni Amy, sigură pe ea. Nu va fi niciodată aşa ceva până ce nu se va descoperi cum gândesc oamenii. Iar până acum nimeni n-a reuşit s-o facă. 
    - Zău? o ironiza Jeff. Ce te face să fii atât de sigură? 
    - Am citit, replică Amy. În Scientific American. Se povestea acolo totul despre încercările făcute la Stanford, M.I.T. şi-n alte părţi. Până acum, nu s-a reuşit nici măcar să fie determinat un computer să se gândească la a-şi pune o haină de ploaie dacă plouă afară. Josh izbucni în râs. 
    - Şi ce dacă? întrebă el. Computerele nu se plimbă pe afară. 
   Amy îşi dădu ochii peste cap. 
    - Am vrut să spun, dacă ar fi mers pe afară. Apoi, nimeni nu s-a gândit la ceva real. Era numai o simulare. Şi n-a mers. 
    - Ei, asta e chestiunea la care lucrăm noi, rosti Jeff. Doctorul Engersol încearcă să-şi dea seama cum gândesc oamenii. Dacă va reuşi, se va schimba totul.
    Amy ridică sprâncenele, intrigată. 
    - Deci ce făcea Adam azi-dimineaţă? 
    Pe faţa lui Jeff apăru din nou aerul de mister. 
    - E un secret. Nimeni din cei care lucrează acolo nu povesteşte nimănui ce face. Şi aşa v-am spus prea multe. 
     - Dar e o poveste, rosti Amy. Nu te cred. Pariez că, dacă l-aş întreba pe Adam, el mi-ar spune.
     Buzele lui Jeff se strâmbară, dispreţuitoare. 
     - Pariez că n-ar face-o, spuse el cu superioritate. 
    Cei trei copii se îndreptară împreună către camera învecinată, unde îi găsiră pe Adam stând în faţa computerului, cu casca montată pe cap şi mănuşa strânsă în mâna dreaptă.
     Jeff făcu semn celorlalţi doi să nu scoată nicio vorbă. Se duse la computer şi privi ecranul. Ridică apoi microfonul de pe birou, apăsă pe butonul lateral şi şopti în el: 
    - Sunt aici, Adam. Sunt aici şi te urmăresc. 
    Adam încremeni, apoi smulse casca de pe cap şi-l privi mânios pe frate-său: 
    - Ce dracu' vrei? se răţoi el. 
    - Hei, îl opri Jeff. Las-o mai moale, da? Voiam numai să-ţi vorbim câteva clipe. 
    Adam îi observă pe Josh şi pe Amy stând jenaţi lângă uşă.
    - Sunt ocupat, rosti el, ursuz. N-aţi văzut că uşa era închisă? 
    - Voiam numai să aflăm de la tine despre ce e vorba în lecţiile tale cu doctorul Engersol, îi spuse Josh, făcând deja un pas în retragere. In orice caz, ce se întâmplă cu tine? De ce te porţi atât de bizar?
     Câteva clipe pe faţa lui Adam se aşternu o expresie de defensivă, ca şi cum ar fi trebuit să se apere de un atac. Însă băiatul îşi reveni imediat şi bolborosi: 
     - S...sunt în regulă. Sunt doar ocupat cu ceva. 
     - Dar cu ce? îl chestiona Amy. Ce e cu casca aia? 
     Adam îşi trecu, nervos, limba peste buze şi ochii îi fugiră către frate-său. 
     - E ceva ce mi-a fost dat de doctorul Engersol, răspunse el. 
     - De ce nu-i spui? interveni Josh. Mie mi-ai prezentat-o mai deunăzi, nu? 
     Se întoarse spre Amy şi continuă:
     - Se numeste casca a realitatii virtuale. Cand o montezi, iti arata diverse chestii pe ecran care par ca si cum ar fi reale.
    - CHiar asa? se mira Amy. Pot sa o incerc si eu?
    - Nu! bubui Adam.
    Replica o ustura pe Amy. Il privi, manioasa, pe Adam si izbucni:
    - Ei bine, cine ar vrea sa-ti vada casca ta idioata? Eu plec!
    Se intoarse pe calcaie si se napusti, furioasa, afara din camera. Josh il privi, intrigat, pe Adam. Niciodata pana atunci nu se mai purtatse astfel. Pana azi, fusese intotdeauna tacut si dragut si-l lasase mai tot timpul pe Jeff sa  vorbeasca in locul lui.
    - Nu trebuia sa fii rau cu ea, incepu el.
    Adam i-o reteza:
    - Dar nici n-am invitat-o aici, nu? Si nici pe tine. Asa ca de ce nu-ti urmezi prietena si nu ma lasi naibii in pace.
    Josh simti ca ia foc.
    - In regula, asa voi face, rosti el calm si se repezi afara din camera trantind usa in urma lui.
    Dupa ce Josh disparu, Jeff isi privi fix fratele.
    - Va fi la noapte? intreba el.
    Adam clatina, nesigur, din cap.
    - Nu stiu. S-ar putea. N-am hotarat inca.
    Privirea lui Jeff deveni si mai intensa.
    - Si cand te VEI decide?
    Adam se rezema de speteaza scaunului, evitand sa se uite la geamanul sau.
    - Nu stiu. N.... nici macar nu stiu daca vreau sa ma duc.
    Jeff se incrunta. Doar n-avea sa se retraga ca un las, nu? Nu putea! Nu acum, dupa tot ce planuisera impreuna.
    - Fii serios, rosti el. Credeam ca am hotarat deja. Urasti locul asta. Nu-ti place nicaieri. Deci, ce mare scofala? Daca vrei sa pleci, pleci. N-am hotarat asta odata?
    Adam dadu nepasator din umeri si se duse la fereastra.
    - D.... dar daca m-as razgandi. Adica, dupa aceea?
    Jeff rase fals.
    - Ar fi cam tarziu, nu-i asa? Adica, ai fi plecat deja.
    - Stiu, aproba Adam, cu vocea stinsa. Numai la asta ma gandesc.
    Se intoarse si-si vazu fratele privindu-l suparat.
    - Chiar VREI sa te sustragi, nu-i asa? il acuza Jeff.
    - N-am spus asta, se apara Adam cu voce rugatoare.
    - Mda, dar asta ai lasat sa se inteleaga. Doamne, Adam, dar tare slab mai esti! Niciodata n-ai facut decat sa te plangi de toate, iar cand ai, intr-adevar, sansa sa faci ceva, te ascunzi ca un las. Ei bine, daca nu o sa pleci la noapte, toata povestea cade. O sa le spun lui tati si lui mami ce planuiesti, si ei or sa te opreasca. Probabil ca, de data asta, o sa te trimita la Atascaredo sau prin preajma.
    Ochii lui Adam se marira de spaima la gandul de a fi inchis cu adevarat intr-un spital psihiatric.
    - Doar n-ai sa faci asa ceva, nu?
    - Ba da. Si inca cum. Oricum, chiar daca nu te inchid, pot pune pariu ca te retrag de la scoala si te tin acasa. Atunci nu o sa mai ai niciodata sansa de a o face, nu?
    Adam inghiti in sec.
    - Eu......
    Jeff isi simti fratele tremurand.
    - Linisteste-te Adam. La noapte. Trebuie s-o faci la noapte.
    Adam isi pierdu, brusc, controlul.
    - Daca tii atat de mult sa se intample, de ce n-o faci tu? rabufni el.
    Jeff nu spuse nimic. Gandea cu repeziciune, intoarsera impreuna chestiunea pe toate fetele si petrecusera ore intregi aducand argumente pro si contra. In cele din urma, Adam fusese de acord ca el era cel care trebuia sa se duca. Acum dadea inapoi, inecandu-se ca tiganul la mal. Ei bine, asa ceva n-avea sa se intample. Prea era totul pus la punct. De data asta, nu-l va lasa pe Adam sa se poarte ca un las.
    - O s-o faci, rosti, hotarat, intr-un tarziu, Jeff.
    Vocea nu ii era decat o soapta furioasa, care il facu pe Adam sa simta furnicaturi pe spate.
    - Daca n-o s-o faci, o sa te ucid cu mana mea, Adam. O sa gasesc eu o cale ca nimeni sa nu afle c-am fost eu. Si o sa ma asigur ca o sa te doara. Asta vrei de la mine? Sa te fac sa suferi?
    Adam cazu, secerat, pe scaun.
    - Nu, ingaima el. Si n-am spus ca n-o s-o fac. Doar....
    Jeff nu-l lasa sa termine. Incepu sa-l intimideze, sa-l convinga, sa transfere propriile ganduri in mintea fratelui sau, asa cum facuse intotdeauna.
    In final, tot ca intotdeauna, Adam incuviinta.
     - Bine, rosti el, palid. O s-o fac la noapte. Asa ca lasa-ma sa ma pregatesc singur, in regula?
    - Juri c-o s-o faci? ii ceru Jeff.
    Adam isi ridica ambele brate si-si incrucisa degetele de la maini cu cele ale fratelui sau, asa cum se intamplase mereu de cand depasisera stadiul de bebelusi. Era un gest ce semnifica ca unul dintre ei ii facuse o promisiune sfanta celuilalt.
    - Jur, declara el.
    Jeff zambi, dar fara caldura.
    - Bine, rosti el.
    Porni spre usa. Ajuns acolo, se opri.
    Se intoarse si-si privi fratele cu ochi lipsiti de orice expresie.
    - Dupa aceea, o sa-ti iau eu jacheta de piele. Bine?
    Adam ridica, indiferent, din umeri.
    - Doar daca n-o s-o port cand plec, rosti el. Oricum, maine poti sa iei tot ce vrei. Va ramane totul aici.
    Dupa cateva clipe de reflectie, Jeff vorbi din nou:
    - Fii atent sa nu te razgandesti! Ne mai vedem noi.
    Disparu si-l lasa pe Adam singur in camera.
    - Daaa, replica Adam. Ne mai vedem noi.
    Insa se intreba: Avea sa-l mai vada vreodata?
    Probabil, nu?
    Ce mai conta, insa?
    Mai conta, cu adevarat, ceva?
    In definitiv, nu-si amintea sa fi avut vreo zi in viata lui in care sa fi fost cu adevarat fericit. Jeff fusese mereu acolo, gandind pentru el, luand hotarari pentru el, spunandu-i ce sa faca. Si el intotdeauna il lasase sa faca asta.
    Asa ca, oriunde s-ar fi dus la noapte, nu putea fi mai rau decat fusese aici.
    La urma urmei, Jeff nu pleca cu el. Va fi, astfel, liber, cel putin o bucata de vreme.
    Apuca de casca si si-o potrivi inca o data pe cap.
    O clipa mai tarziu, se pierdu in lumea inchipuita de computer, o lume care nu era nici mai mult, nici mai putin decat o proiectie a senzatiei de a fi in interiorul aparatului, de a fi un electron bazaind intre circuite si explorand complexul univers de pe suprafata microprocesorului.
    Asa ceva ar fi trebuit sa fiu eu, isi spuse Adam.
    N-ar fi trebuit sa ma nasc niciodata.
    Ar fi trebuit sa fiu altceva, ceva ce nu simte niciun fel de durere.
    La noapte, reflecta el, frematand de anticipatie, voi fugi de durere. Si nu ma voi intoarce niciodata.

                        9.

                Adam astepta in pat sa treaca o jumatate de ora de cand sunase stingerea. La ora unsprezece, se ridica din pat. Fara a aprinde lumina, isi trase rapid hainele pe el. Alese o pereche de blugi jerpeliti si o camasa de un rosu aprins, care nu-i placuse niciodata. Spre deosebire de Jeff, Adam nu acordase niciodata o prea mare importanta imbacamintii. Hainele nu erau decat marfa, iar marfa nu contase niciodata in viziunea lui. Singurul lucru care era relevant pentru el era universul din prorpiul lui creier si, o data ce-l va descoperi, si cel din computerul sau. Iar singura persoana de care tinea cont era Jeff.
    Jeff.
    Singurul om care il cunoastea mai bine decat se stia el insusi.
    Persoana careia ii putea vorbi despre absolut orice.
    Persoana de care fusese cel mai apropiat toata viata.
    Si care il indeparta de langa el, la noapte.
    Poate ca vor fi din nou impreuna, candva. Si asa va fi daca se va intampla cum gandea el ca va fi.
    Asa crezuse intotdeauna in legatura cu actul pe care-l va executa la noapte.
    Chiar si asta-seara, cand sosise ultima clipa, nu numi in niciun fel ceea ce avea sa se petreaca cu el.
    Dupa ce se imbraca, se duce la computer si puse monitorul in functiune. Ecranul incepu sa lumineze stins in intuneric. Adam se aseza in fata tastaturii. Pe ecran aparu meniul principal, proiectat chiar de el. Adam se uita la el cateva secunde, apoi alese unul din programele utilitare de pe lista.
    Incepu, cu regret, sa stearga toate fisierele de pe hard-disk-ul de 80 de megabiti. Dupa ce-si termina sarcina si sterse, unul cate unul, toate directoarele si subdirectoarele, privi in tacere noul arbore pe care nu se mai afla nimic, in afara de utilitarul pe care il folosea. Mai avea timp sa se razgandeasca. In definitiv, nu stersese decat prima litera a numelui fisierelor. Datele se aflau inca pe disc. Daca voia, putea sa le recupereze in cateva minute.
    Ezita. In cele din urma, se hotari.
    Miscandu-si rapid degetele, tipari comenzile de spalare a discului, prin care computerul avea sa treaca prin tot directorul radacina si sa retina numai un anumit numar de digiti preselectati. Computerul va repeta procesul de trei ori. Cand va termina, nu va mai ramane nimic in afara unicului program utilitar.
    Va disparea totul. Se vor irosi toate programele pe care invatase sa le utilizeze in cei cinci ani de cand lucra la propriul lui computer. Se vor duce toate datele pe care le compilase, toate jocurile pe care nu numai ca le indragise, dar le remodelase dupa gustul lui, refacandu-le codurile, astfel ca nimeni in afara de el sa nu se poata juca cu ele.
    Intr-un fel, era ca si cum isi stergea propria viata, astfel ca nimeni sa nu gaseasca niciun indiciu asupra motivul pentru care facuse ceea ce avea sa faca.
    In definitiv, nu era treaba nimanui, era viata lui si putea face ce voia cu ea.
    Computerul bazai incet, indicand ca-si terminase sarcina.
    Adam scoase utilitarul din memorie. Cand aparu prompterul, tipari o singura linie:
    C: ERASE*.*
    Presa tasta de intrare. Pe ecran aparu o intrebare:
    ARE YOU SURE? ALL YOUR FILES WILL BE ERASED.
    O clipa, fu din nou tentat sa se razgandeasca. Oftand din adancul sufletului apasa tasta Y.
    Cand intrebarea aparu din nou, dandu-i o ultima sansa de a-si schimba hotararea, presa din nou aceeasi tasta.
    Peste o clipă, prompterul reapăru. Deşi computerul funcţiona încă, nu mai putea executa nimic. Adam îi lichidase orice posibilitate de a fi folositor. Nu mai era acum decât o memorie goală ce aştepta să fie repopulată cu date.
    Câteva secunde, Adam continuă să tasteze, apoi stinse monitorul, lăsând camera din nou în beznă. Se duse în tăcere la uşă, o întredeschise şi se furişă în culoarul slab iluminat ce traversa etajul doi pe toată lungimea lui.
    Holul era pustiu şi nu se auzea niciun sunet.
    Păşi pe coridor, închizând uşa în urma lui. Sunetul discret al închizătorii i se păru a fi nefiresc de zgomotos. Încremeni, aşteptând ca uşile de pe sală să se deschidă şi ceilalţi copii să iasă, mânioşi, din camere.
   Nu se întâmplă nimic.
   Liniştea clădirii în înconjura ca un giulgiu.
   Se opri o secundă în dreptul uşii lui Jeff. Să intre şi să-şi ia rămas bun de la fratele lui?
    Nu.
    Cel mai bine era să se topească în bezna nopţii.
    Mergând tiptil, ajunse în capul scărilor largi, care spiralau până la parter, şi se opri să asculte.
    Linişte.
    Lumina candelabrului spânzurat în holul de la intrare fusese diminuată pentru regimul de noapte. Adam privi dedesubtul uşii biroului lui Hildie Kramer.
    Era lumină înăuntru?
    Nu fu sigur.
    Coborî cările ţinându-se de zid, ca şi cum masa acestuia l-ar fi ascuns de orice privire care l-ar fi urmărit, aşteptându-l.
    Ajunse, în sfârşit, la uşa de la intrare. Răsuci clanţa încet, temându-se că şi cel mai mic zgomot l-ar putea trăda. Deschise uşa doar atât cât să se strecoare afară. Ieşi pe verandă şi aşteptă în umbră până ce se asigură că nu se afla nimeni pe terenul din faţa imobilului. Într-un târziu, se repezi să traverseze pajiştea, furişându-se de la copac la copac, ca un mic animal care se teme să nu fie vânat. Abia după ce trecu de poartă îşi permise să respire uşurat.
    După ce pulsul i se linişti, se topi în noapte. Simţea un fior sălăşluind în el, deşi era neobişnuit de cald afară.
    Era însă hotărât.
    Douăzeci de minute mai târziu, se afla în faţa casei în care crescuse. Era o clădire veche, acoperită cu şindrilă şi având două etaje, pe care părinţii o cumpăraseră când el avea numai doi ani. Situată în apropierea plajei ea era înconjurată de o pajişte care era mândria tatălui lui. De ambele părţi ale verandei din faţă creşteau tufişuri enorme de camelii. Privirea băiatului se opri asupra etajului doi şi, în special, asupra camerei care fusese odată a lui. Ştia că în acea încăpere mai erau încă o droaie de lucruri care îl aşteptau să revină.
    De-acum aveau să aştepte o veşnicie. El n-avea să se mai întoarcă în această casă.
    Un drăcuşor îl zgândări. Simţi, o clipă, apriga dorinţă de a intra şi de a o scula pe mama lui.
    Poate ar fi trebuit să-i povestească ce avea de gând să facă......
    Nu!
    Îi răsunau încă în urechi ameninţările lui Jeff. În plus, Adam ştia cum va reacţiona maică-sa.
    Va chema doctorul şi-l va închide undeva.
    Suficient de departe ca să nu mai poată face ce voia.
    Se îndepărtă de casă şi se duse în mica zonă comercială a oraşului, unde privi produsele expuse în vitrine. Nu dorea nici unul din ele şi nu avea să le ducă lipsa.
    Continuă să meargă, privind îngrijorat în jurul său şi ascunzându-se în umbră de fiecare dată când de el se apropia o maşină. De acum nu mai putea fi prins. Era prea aproape de îndeplinirea ţelului.
    Porni înapoi spre academie. Se mişca rapid. Simţea fiecare secundă care trecea. Ajunse la poartă, o depăşi, apoi o luă de-a lungul pajiştei, ţinându-se aproape de gard. Într-un târziu, se îndreptă spre reşedinţă.
    Scruta ferestrele intunecate ale intregii cladiri, apoi isi indrepta atentia spre etajul patru, in directia ciudatei cupole, care semana cu o pasare incovoiata asupra prazii sale.
    Prin ferestrele apartamentului se vedea lumina.
    Privi tinta luminile, care scanteiau in noapte.
    Restul academiei dormea.
    Mai putin el.
    Isi baga capul intre umeri, si is infunda mainile in buzunare.
    Sosise timpul sa ispraveasca treaba.

    Trenul se misca cu repeziciune pe sine. Nu era decat o locomotiva care tragea cateva vagoane goale si o platforma cu soldati. N-avea nicio oprire pe parcurs si nu avusese niciodata. Nu era decat una din obisnuitele curse saptamanale din Salinas, care trecea prin Santa Cruz.
    N-avea decat un singur scop. De a mentine dreptul de folosire in favoarea companiei Barrington Western Railroad.
    Era o cursa plictisitoare. Singura zona mai interesanta se intindea in lungul promonitoriului din nord. Acolo, trenul cobora incetisor cu spatele. Un membru al echipajului observa intotdeauna linia de pe platforma din spate si ii comunica, din timp in timp, mecanicului daca drumul era liber. Insa dupa ce ajungeau la capatul liniei, la patruzeci de mile de Barrington, si o porneau din nou, echipajul intra in amortire si mai degraba era tentat sa priveasca luna reflectata in mare, decat sa supravegheze sinele.
    In definitiv, in cei douazeci de ani de cand efectua cursa, mecanicul n-avusese niciodata de semnalat superiorului sau vreun eveniment deosebit, in consecinta, nici in aceasta seara nu era foarte atent la ce se intampla in fata lui.
    Oricum, n-ar fi avut nicio importanta. Cand vazu obiectul de pe linie, dupa o curba, fu oricum prea tarziu sa-l evite.
    Totusi, el se napusti asupra franelor si-i striga pompierului:
    - Isuse Cristoase! Un cretin si-a lasat un sac de gunoi pe linie!
    Trenul incepu sa incetineasca. Franele scrasnira cand mecanicul apasa mai puternic pe pedala. Apoi, el isi dadu seama, in lumina lunii, ca obiectul nu era un sac de gunoi.
    Era un om, incovoiat peste sine, cu spatele la tren.
    Mecanicul trase de sirena. Noaptea fu sfasiata de un tipat strident, care sperie un stol de vrabii si le facu sa zboare din cuiburile lor, facute in copacii de langa calea ferata.
   Persoana de pe sine nu se misca.
   Mecanicul isi simti sudoarea curgandu-i pe tot corpul, cand realiza ce avea sa se intample si cand isi dadu seama ca nu va putea face nimic pentru a evita asa ceva. Inertia locomotivei Diesel era atat de mare incat, chiar daca ar fi blocat complet franele, masa imensa de otel ar fi continuat sa alunece, frecandu-se de sine si improscand scantei.
    Dar asta n-ar fi fost suficient.
    Trenul se apropie de obiect. Pierdea viteza cu fiecare secunda ce trecea. O clipa, mecanicul se ruga sa apara un miracol.
    N-a aparut.
    Locomotiva izbi persoana. Cand corpul fu proiectat in aer, mecanicul isi dadu seama ca era un baiat.
    Un pusti, imbracat in blugi si camasa rosie.
    Se trezi ca se intreaba daca nu cumva baiatul se imbracase intentionat in rosu, pentru ca sangele sa se confunde cu culoarea camasii.
    Nu mai avea importanta. Forta loviturii il transformase, probabil, intr-o masa neidentificabila de carne si oase.
    Din instinct, mecanicul se uita la ceas. Era aproape patru treizeci dimineata.
    Mizerabila ora pentru a muri.

    Cu toate ca era intuneric de nu se putea vedea nimic, Jeff Aldrich stia ca nu e singur in camera, incaperea era mare; atat de mare, ca nu-i putea simti peretii si tavanul,  desi era sigur ca erau acolo.
    In orice caz, putea sa-l simta pe celalalt in camera.
    Adam.
    Pierdut in intuneric, cautandu-l, inauntru se afla Adam.
    Jeff isi chema fratele, dar nimeni nu-i raspunse.
    Facu un pas inainte, ezitant, simtind intunericul, dar nu atinse nimic.
    Striga.
    - Adam? Hei, Adam, unde esti?
    Desi urlase din toti bojocii, vocea lui paru slaba, strangulata. Cuvintele fura greu audibile, chiar si pentru el.
    Simti cum, din bezna, il invaluie frica, il atinge; ii simti tentaculele ce il agata si il absorb in fiinta intunericului.
    - Nu! gemu el. O sa-l gasesc. Trebuie sa-l gasesc.
    Se lupa cu frica. Incerca sa fuga de ea, dar isi simtea picioarele impiedicate, de parca era prinse intr-un soi de noroi gros si ud sau intr-o mlastina de nisip miscator.
    - Adam? Adam, n-am vrut! Iarta-ma, Adam!
    Se elibera din noroi si apoi se trezi alergand cat putea de repede prin intuneric. Iar in jurul lui, bezna lua alt contur.
    Nu mai era in camera. Era afara si totul parea diferit de cum fusese, desi arata la fel.
    Iar el simtea ca se apropie de Adam!
    In cele din urma, vazu inaintea lui un punct luminos.
    Se napusti spre lumina. Ii disparu ultimul fior de frica. Inima ii batea nebuneste si picioarele il dureau din cauza efortului, dar nu putea incetini fiindca lumina era Adam. Daca ar fi putu ajunge la ea....
    Atunci incepu sa capete forma. Nu mai era un punct, ci devenise un fascicul, care stralucea de undeva, de deasupra capului. Cand se uita in sus, nu put identifica sursa luminoasa.
    In fascicul, insa, parand a fi suspendat in aer, statea Adam.
    Se uita la el c ochi acuzatori.
    Jeff se opri.
    - Adam!
    Scoase cuvintele nesigur pe el, pentru ca se schimbase ceva la fratele lui, ceva ce nu intelegea. Isi strecura mana in fasciculul de lumina, incercand sa-si atinga fratele. Dar mana ii disparu si Adam incepu sa rada.
    - Credeai ca n-o s-o fac? rosti el. AI crezut ca o sa fiu las. Totdeauna ai crezut ca sunt un las.
    Jeff simti ca-l inunda un val teribil de remuscare.
    - N...nu! exclama el. N-am crezut asta. Eu.......
    Dar era prea tarziu. Fasciculul luminos incepu sa scada in intensitate si imaginea fratelui sau incepu sa tremure. Apoi, incet, disparu. Cand muri ultima raza de lumina, Jeff striga inca o data numele fratelui sau.
    - Adam!!!!

    In camera de la etajul trei, Josh MacCallum era treaz. Statea intins, si asculta intunericul.
    Se desteptase mai devreme, nu stia precis cand, cand auzise un sunet.
    Nu-i luase mai mult de o secunda pentru a-si da seama ce fusese.
    Acensorul, cu motorul lui zbarnaind si cusca zornaind pe ghidaj.
    Ii venise instantaneu in minte povestea lui Jeff, si primul lui impusl fusese sa-si ascunda capul sub invelitoare incercand astfel sa estompeze sunetul din urechi. Dupa aceea isi dadu seama ce se intampla.
    Era chiar Jeff, care se juca cu liftul in casa cuprinsa de intuneric si care radea pe-nfundate, fara indoiala, de spaima pe care o provoca.
    Asa ca Josh se sculase, isi pusese pe el halatul, dupa care iesise pe hol, strecurandu-se de-a lungul coridorului in bezna pana ce ajunsese la putul ascensorului.
    Putea inca sa auda sunetul masinariei.
    Insa liftul nu se misca. Cand se zgaise sa vada ce era in golul putului, nu observase decat capacul custii, slab iluminata de candelabrul din hol.
    Dintr-o data, sunetul incetase. Josh isi oprise respiratia. Ii fusese frica sa faca cea mai mica miscare.
    Nu se intamplase nimic.
    Continuase sa asculte cateva minute lungi cat o vesnicie, asteptand ca fantoma lui Eustace Barrington sa apara pe scari, plutind catre el in intuneric. Vazand ca nu se intampla nimic, s-a hotarat sa se intoarca in pat.
    Ca sa stea treaz si sa asculte.
    Auzi din nou sunetul liftului si se duse inca o data sa se uite.
    Cusca era tot in fundul putului, unde fusese si mai devreme. Cu toate astea, acum era un sunet nou. Se intoarse in pat si se aseza in capul oaselor. Ce fusese?
    Auzi, prin fereastra deschisa, o voce disperata care striga:
    - Adam, vino inapoi!
    Jeff! Era vocea lui Jeff!
    Sari din pat si, imbracat numai in pijama, se napusti din camera alergand pe scari. Sarind cate trei trepte odata, ajunse la etajul doi la timp ca sa vada fete somnoroase  care se zgaiesc la el.
    - Ce e? intreba cineva. Ce s-a intamplat?
    Josh nu raspunse. Continua sa alerge pe coridor pana la camera lui Jeff. Deschise cu violenta usa si aprinse lumina. Apoi se opri, holbandu-se in fata privelistii.
    Jeff statea in capul oaselor in pat, palid. Corpul ii tremura din toate incheieturile.
    In afara de draperiile care falfaiau usor in boarea care intra prin fereastra deschisa, care era tacuta si linistita.
    - Jeff? rosti incet Josh. Ce s-a intamplat? Esti bine?
    O clipa, Jeff nu spuse nimic, apoi reusi sa dea aprobator din cap.
    - A.... am avut in cosmar. Era in legatura cu Adam. El... el plecase. Era ca si cum ar fi murit, sau asa ceva, si era vina mea.
    - Isuse! exclama, stupefiat, Josh.
    Jeff se scutura.
    - A fost asa de real.
    Era treaz de acum. Intregul corp ii era acoperit de o sudoare rece. Avea inca acel sentiment cumplit care-l coplesise cand isi strigase , pentru ultima oara, fratele.
    - Ce se intampla? intreba Brad Hinshaw, intrand si el in camera. Il zari pe Jeff.
    - Isuse! Omule, arati de parca ai vazut o stafie.
    - C.... chiar a vazut una, murmura Josh. A visat ca Adam murise din vina lui.
    - Rahat! exclama Brad.
    Inainte insa de a mai apuca sa spuna ceva, altcineva intra in camera.
    - Adam e aici?
    Peste incapere se asternu o liniste de mormant. Cei trei se holbara unul la altul. Apoi Jeff se scula greoi din pat si se indrepta spre usa. Josh si Brad se retrasera instinctiv, inapoi, pentru a-l lasa sa treaca. Jeff iesi pe coridor, se duse pana in camera alaturata, ezita un moment, apoi intra inauntru.
    Patul era gol, desi arata ca si cum s-ar fi dormit in el.
    Toate obiectele lui Adam erau la locul lor obsnuit.
    - P..... poate tocmai s-a dus la toaleta, sugera Brad Hinshaw.
    Insa o noua voce interveni:
    - Tocmai am fost eu acolo. E pustie.
    Jeff fixa patul inca o clipa, apoi isi muta privirea spre computerul de pe birou. Ca in transa, se apropie de el si apasa butonul de punere in functiune a monitorului. O fractiune de secunda, straluci o lumina verde, apoi ecranul se lumina. Cateva clipe mai tarziu, langa prompter aparura, tiptil, ultimele cuvinte ale lui Adam. Se holbara toti la mesajul scris:
     C: NIMENI NU MA INTELEGE. ASA CA E TIMPUL SA PLEC. MA DUC INTR-UN LOC MAI BUN SI MAI INALT
    Cand intelese semnificatia cuvintelor, Josh simti ca-i vine rau. Fu instantaneu inapoi in timp, la inceputul saptamanii trecute, pe patul din camera sa, in Eden, cu cutitul de vanatoare in maini.
    Degetele de la mana stanga atinsera, inconstient, cicatricele de la incheietura mainii drepte, singurele ramasite ale gestului pe care il facuse.
    Intelese brusc de ce Adam se purta atat de ciudat in ultimele zile. Josh se gandise la moarte doar cateva minute, la furie. Spre deosebire de el, Adam planuise, probabil, totul timp de mai multe zile.
    Planuise si se hotarase.
    Dar ce facuse anume? Unde era?
    - C.... ce-o sa faci? il intreba el pe Jeff.
    Jeff se multumi sa se intoarca pe calcaie si sa plece. Cand parasi camera fratelui sau, in capul scarilor aparu Hildie Kramer.
    Paru socata cand il vazu, dar ii vorbi cu o voce joasa si calma.
    - Jeff? Vrei sa vii jos cu mine? Trebuie sa vorbesc cu tine in legatura cu ceva.
    Un minut mai tarziu, stand pe canapea, in pijama, alaturi de Hildie, Jeff asculta in tacere cum ea ii spune ca tocmai fusese gasit cadavrul lui Adam.
    - Era pe sinele de cale ferata, explica ea. Banuiesc ca s-ar fi putut sa fie un accident....
    Vocea i se stinse. Strecura un brat in jurul umerilor lui Jeff.
    - Nu! exclama baiatul, N-a fost un accident. A lasat un bilet de ramas bun pe computer.
    Cateva secunde, Hildie nu spuse nimic. Apoi, rasufland adanc, rosti:
    - Cred ca ar fi mai bine sa te duc la parintii tai.
    Jeff nu spuse nimic. O lasa sa-l conduca inapoi in camera lui pentru a se imbraca. Cand incepu insa sa-si puna hainele pe el, visul ii reveni in memorie.
    Deci ceea ce i-a spus atunci Adam era adevarat: nu s-a sustras.
    Ciudat. Jeff se simtea mandru de fratele lui.
    In acea clipa, stiu ca acesta era secretul lui, pe care nu-l va spune nimanui.
    Niciodata.

                                  10.

                  Chet Aldrich se destepta incetisor. Ochii lui cautara automat afisajul ceasului electronic de pe noptiera. Era sase fara treisprezece minute. Alarma fusese programata sa sune la sase si jumatate.
    Chet se incrunta. Niciodata nu se trezise cu atat de multa vreme inainte ca alarma sa dea desteptarea; intotdeauna se trezea cu un minut inainte sa auda bipul ei iritant, astfel incat avea mereu ocazia sa o inchida.
    Ceva insa ii deranjase somnul. Se uita pe fereastra pentru a privi cerul care incepuse deja sa se lumineze. Vreun tunet? Respinse ideea cand vazu luna, care statea inca spanzurata deasupra orizontului. Cand fu pe punctul de a se rostogoli la loc ca sa-si ingroape din nou capul in perna, auzi clinchetul soneriei de la intrare.
    Ultimele ramasite ale somnului il parasira instantaneu. Se scula din pat si papai in jur in cautarea halatului. Il gasi, il trase pe el si-i arunca o privire Jeanettei, care dormea inca profund, ghemuita pe partea stanga, cu parul revarsat pe perna.
    Clopotelul se facu din nou auzit. Chet se grabi sa coboare. Il cuprinse o prevestire rea. Cand cineva suna la usa la o ora atat de matinala era semn clar de vesti proaste.
...................................