Refugiul, Nicholas Sparks

................................................................

                        2-7

           Timp de trei ani fusese nevoită să locuiască în Refugiu şi să înveţe să se descurce cu ceea ce devenise: nici om, nici vampir, ci ceva între.
   Exersase să-şi dozeze puterea şi să-şi ţină sub control reacţiile pentru că, odată cu transformările suferite, devenise şi foarte, foarte irascibilă.
   Necesarul zilnic de somn era de două ore. Îl putea păşi timp de o săptămână, dar prefera să evite excesele, pentru că exista riscul să-şi piardă controlul şi să facă lucruri pe care să le regrete mai apoi. Şi asta detesta cel mai mult: să-şi piardă cumpătul. Prin urmare, avea întotdeauna grijă să le doarmă.
   Dieta ei era amestecată şi ciudată. Consuma cantităţi uriaşe de fructe şi legume crude, dar nu suporta gustul de carne sub nicio formă. De fapt, organismul ei respingea cu vehemenţă până şi ideea de carne, precum şi cea de alcool... însă nu făcea mofturi deloc când era vorba de sânge proaspăt!
   Sena avea grijă să-i aprovizioneze congelatorul cu pungi pline cu sânge animal, pe care i le aducea de la Refugiu. Raţia era cam un pahar la trei zile şi avea acelaşi efect asupra organismului ei ca şi cofeina, numai că o energiza mult mai eficient.
   Cea mai mare satisfacţie personală era aceea că nu aflase niciodată gustul sângelui uman.
   Înainte ca temperatura corporală să i se stabilizeze definitiv, semn că transformarea ei se apropia de final, avusese patru luni de coşmar, în care salivase necontrolat, tânjind dureros să-şi înfingă colţii în gâtul oricui avea o inimă care bătea în piept.
   Avusese dureri monstruoase în corp, senzaţia de uscăciune permanentă din gât fiind îngrozitoare şi insuportabilă. Era ferm convinsă ca dacă nu ar fi existat Guido şi Refugiul, Sena şi toţi cei de acolo, ar fi fost pierdută.
   Însă perioada aceea trecuse şi de atunci niciodată nu mai fusese tentată să privească un om ca pe viitoarea ei cină. Desigur, unii dintre ei miroseau cu adevărat delicios.
   Aceste ocazii erau rare şi, de regulă, înceta să mai respire pe nas în preajma lor sau părăsea încăperea. Dacă n-avea încotro, trecea la respiratul pe gură. Era nesatisfăcător, bineînţeles, dar era mai sigur.
   Alecsandra oftă şi închise ochii, sprijinindu-şi ceafa de marginea căzii.
   Bărbatul din seara asta, cel de la FBI, mirosea ca o acadea pe băţ. Folosea un parfum plăcut, citrice şi fum, însă mirosul de dedesubt, cel al trupului uman fusese cel care o întărâtase şi-i făcuse muşchii gâtului să i se contracte şi să-i tremure scurt de jind.
    Trebuia să stea departe de acel individ, aşa cum proceda de fiecare dată când se izbea de o situaţie similară, deşi şansa ca drumurile lor să se intersecteze din nou era foarte mică. Spera din toată inima că nu era vreun colecţionar pasionat care să bântuie extaziat prin galeriile de artă din centrul oraşului...

             Un sfert de oră mai târziu ieşi din cadă, se şterse de apă şi porni goală spre bucătăria micuţă şi elegantă.
  Deschise congelatorul, luă o pungă de sânge şi o goli într-o cană de sticlă fumurie, pe care o vârî la microunde, fixând cronometrul la patruzeci şi cinci de secunde. Înşfăcând un măr din fructieră, muşcă o gură mare din el şi ieşi din bucătărie, culegându-şi hainele de pe jos. Le adună cu o singură mână, apoi le duse la nas şi le mirosi prudentă.
   - Câh! se strâmbă ea, cu gura schimonosită într-o grimasă de silă.
   Ţinându-le la distanţă de un braţ, reveni în bucătărie şi le puse într-un sac de plastic, înnodându-l la gură şi îndesându-l în lada de gunoi.
   Cuptorul bipăi scurt de două ori. Alecsandra îl deschise şi luă cana. Bău conţinutul încet, stând în picioare lângă frigider, savurându-i gustul miraculos cu ochii închişi de plăcere.
   - Mmm, gemu ea, culegând ultimul strop cu vârful limbii, după care-şi linse buzele satisfăcută.
   Ştia să facă diferenţa între cel de porc şi cel de cal. Nimerise una cu sânge de cal, favoritul ei, şi, plină de speranţă, deschise uşa congelatorului şi adulmecă atentă.
   Un zâmbet larg i se întinse pe toată faţa. Sena ştia cum să facă fericit un vampir abstinent. Sau, în fine, pe cineva doar pe jumătate vampir abstinent.
   Spălă cana şi o puse la scurs, apoi se îndreptă spre dormitor. Luminiţa intermitentă de culoare roşie şi afişajul electronic al robotului o avertiza că avea trei mesaje înregistrate. Le ignoră, continuându-şi drumul, şi se întinse cu faţa în jos pe patul de dimensiuni regeşti, adormind instantaneu.
   Ştiu, încă dinainte de a aluneca în somn, ce avea să viseze. Rare erau dăţile când coşmarul acela o ocolea.
   Mânile i se strânseră în pumni, lacrimile îi arseră gâtul şi pleoapele. Buzele i se mişcară chinuite şi o singură şoaptă i se desprinse de pe ele:
   - Leo...

         Sala imensă era pavată cu dale de piatră şlefuită şi avea ferestre largi, ogivale, care dădeau spre pădurea cu vegetaţie abundentă.
   Două candelabre imense de cristal atârnau din tavanul înalt, din care lumina şiroia ca o ploaie aurie. Patru piloni groşi din lemn susţineau structura pe trei nivele a construcţiei masive, clădită în întregime numai din lemn şi piatră de râu.
   Exista un şemineu imens din granit, care avea doar un simplu rol decorativ, pentru că niciodată nu fusese folosit: ocupanţii Refugiului nu duceau deloc dorul căldurii. Canapele din piele moale, de culoare frunzelor toamna, erau amplasate cu gust, flancate de ghivece mari din teracotă, din care care se revărsau plante ornamentale de interior: ferigi, dracena, ficuşi Benjamina, hibiscuşi şi tuia. Un Aubousson de dimensiuni regeşti trona în centru încăperii. Din difuzoarele ascunse în pereţi curgea lin o simfonie de Vivaldi.
   Cum mai erau vreo două ore până la apus, draperiile groase din catifea de culoarea acelor de pin erau trase, împiedicând lumina zilei să pătrundă înăuntru.
   Alecsandra rămase pentru o clipă în pragul uşilor duble, îmbrăţişând tot livingul cu o privire rapidă. Aceasta era încăperea ei favorită din Refugiu, deşi şi celelalte avea indiscutabil farmecul lor. Însă ea o prefera pe aceasta. Şi nu numai ea.
   Toată lumea se strânsese acolo. O văzu pe Sena stând relaxată pe braţul unui fotoliu, cu braţul petrecut lejer pe după umerii lui Guido. Purta o rochie senzaţională, evident nouă, dintr-o mătase de culoarea mentei, despicată în dreptul coapsei până sus. Un picior superb, învelit în mătase de culoarea pielii, ieşea seducător dintre faldurile rochiei.
   Purta nişte pantofi din satin, în aceeaşi nuanţă cu rochia, cu nişte tocuri imposibile. Decolteul în formă de V mergea până- n talie, acoperindu-i sânii pe jumătate. Purta smaralde şi părul auriu îi era suit în creştet într-o coafură şic.
   Arăta extravagantă, scandaloasă şi sexy, la fel ca întotdeauna.
   Lângă ea, Guido stătea picior peste picior, fumând pipă. Purta un costum din trei piese de culoarea oului de raţă - avea întotdeauna grijă să-şi asorteze hainele cu cele ale frumoasei lui iubite.
   Fotoliul din faţa şefului de trib era ocupat de inflamabila Sofia.
   Sofia era de origine slavă, o roşcată înaltă şi suplă, cu forme generoase, ameţitoare. Părul îi era plin de inele şi lung până la jumătatea taliei. Purta o bluză cu paiete roşii, cu bretele înguste legate la ceafă care-i lăsa spatele gol, şi o pereche de pantaloni evazaţi din mătase neagră.
   Elegantă şi sofisticată, era cea mai letală dintre toţi cei prezenţi. Asta poate şi datorită talentului rar de a vedea cu o fracţiune de secundă următoarea mişcare a adversarului şi de a i-o deturna înainte să înceapă cu adevărat. La picioarele ei, privind-o adorator, şedea într-o rână Mario, un portughez cât un munte, cu braţele pline de tatuaje.
   Mario era febleţea Alecsandrei.
   Nonconformist, nerenunţând niciodată la ţinuta sa lejeră, formată invariabil din pantaloni, tricou şi pantofi sport de culoare neagră, Mario era un exemplar unic de frumuseţe masculină, curtoazie, şi un romantic incurabil.
   Portughezul avea cinci sute de ani, dar chipul îi trăda vârstă de douăzeci şi cinci, vârstă în care încremenise când viaţa îi fusese luată în schimbul nemuririi. În viaţa sa umană fusese pirat, unul de temut, care jefuia în neştire orice mişuna pe mările din jurul arhipelagului Caraibe. Cariera sa de lup al mării se încheiase brusc, când avusese neinspiraţia de a ataca un vas care transporta în cală doi vampiri de origine iugoslavă.
   Creaturile, două femei tinere şi absolut încântătoare pe nume Eva şi Milena, fuseseră impresionate de uriaşul cu braţele pictate şi trupul aidoma unui zeu grec, şi se hotărâseră să-l păstreze lângă ele ca amant şi bodyguard. Mai târziu, cum Alecsandra avea să afle chiar din gura lui, creaturile începuseră să-l dispute. Erau posesive, geloase şi lacome. Fiecare îi pretindea atenţia absolută iar Mario ajunsese la capătul răbdării.
   Le ucisese pe amândouă, recăpătându-şi dulcea libertate, şi rătăcise prin lume aproape trei sute de ani până să-l întâlnească pe Guido.
   Mario fusese unul dintre antrenorii ei la început şi singurul care, după ce-i tăbăcea fundul, dispărea rapid ca să-i aducă câte o floare la sfârşitul exerciţiilor, vârându-i-o în păr sau după ureche, sărutându-i galant mâinile zdrenţuite şi făcându-i încurajator cu ochiul:
   - Nu fi supărată, querido, data viitoare vei mai puternică şi mai rapidă, ţi-o promite papa Mario!
   Fireşte, următorul antrenament era mai dificil şi mai solicitant decât precedentul, numărul vânătăilor ei înmulţindu-se ca ciupercile după ploaie, dar Mario n-o lăsa niciodată pradă disperării.
   Dacă era iarnă şi nu avea flori la dispoziţie, îi aducea conuri de brad, oferindu-i-le la fel de ceremonios ca florile delicate din timpul verii şi zâmbindu-i la fel de duios. Mario era antidotul perfect pentru stările de depresie şi frustrare în care ea avea tendinţa să alunece uneori şi singurul care o învăţase să râdă şi să se bucure de privilegiile de a fi... ceea ce era acum.
   În colţul opus al încăperii, cea mai mare parte din „echipa tehnică” juca poker pe rupte. Mă rog, pentru cineva din afară, starea încremenită în care se aflau cei şase vampiri aşezaţi în jurul mesei ovale din lemn de trandafir ar fi părut o scenă curioasă din Muzeul Figurilor de Ceară.
   Palizi, vag plictisiţi, nemişcaţi ca nişte statui, fără să clipească, singurul lucru animat de pe faţa lor erau ochii de culoarea topazului, care se mişcau cu rapiditate de la unul la altul, fiecare calculându-şi şansele de a ieşi câştigător din acea partidă. Apoi, aşa cum era de aşteptat, cărţile inutile fură decartate fulgerător şi Cyril, cel care era şi pe post de crupier, împărţi cărţile atât de repede încât Alecsandra abia avu răgazul să vadă mişcarea.
   Urmă un moment de încordare, apoi Eleni şi Kay înjurară trivial şi anunţară că ies din joc.
   Alecsandra se sprijini cu umărul de tocul uşii, încrucişându-şi braţele şi urmărind scena cu un rânjet amuzat. Se paria pe sume mari, ceea ce însemna că partida era serioasă.
   Aşa cum era de aşteptat, Malcolm înhăţă potul. Era curată sinucidere financiară să joci cu el la masă! Mal avea un noroc porcesc la joc, care se datora în mare parte şi faptului că avea talentul extraordinar de a vedea dincolo de modelul tipărit de pe spatele cărţilor de joc.
   Când conturile grase ale celor din refugiu se împuţinau, Mal îşi lua o mică vacanţă şi dădea o raită prin cele mai mari cazinouri ale lumii, golindu-le visteriile fără remuşcări. Era poreclit Contabilul, în parte pentru că era răspunzător de „aprovizionare”, pe de cealaltă parte - chiar se pricepea la afaceri, investind capitalul Refugiului în cele mai profitabile aranjamente şi în acţiuni la cele mai sigure bănci ale lumii.
   Alecsandra se gândi la faptul că dacă ar fi fost cu toţii mai cumpătaţi cu banii, fără să-i arunce în stânga şi-n dreapta după cum li se năzărea, ar fi fost cei mai bogaţi indivizi de pe planetă. Însă „banii erau făcuţi să circule” - o deviză pe care toţi o respectau aproape cu religiozitate.
   Ofuscat, Cyril deschise carnetul de cecuri şi caligrafie cu scrisu-i atât de elegant suma cu opt zerouri la coadă, aruncându-i fila dispreţuitor peste masă.
   - Mulţam! zise Mal, înhăţând hârtia cu un rânjet satisfăcut şi strecurând-o rapid în buzunarul interior al sacoului Armani de culoarea petrolului.
   Alecsandra clătină din cap, încercând să se dumirească de ce se încăpăţânau să joace cu el când invariabil o luau peste ochi. Probabil pentru că fiecare dintre ei încă mai nutrea speranţa absurdă că erau mai iute decât kriptonita din ochii lui Mal, izbutind să palmeze cărţile înainte ca el să le vadă.
   Însă cu adevărat comic era faptul că în decursul unui singur minut se puteau derula cel puţin opt partide încleştate, chiar şi mai multe dacă se grăbeau. Poker instantaneu - aceasta părea să fie singura definiţie mai apropiată de realitate a ceea ce se întâmpla la masa de joc din interiorul Refugiului.
   Henna se întinse spre Mal, punându-şi braţele ca marmura în jurul gâtului lui, gângurindu-i în timp ce-şi freca pisiceşte nasul de al lui:
   - O să-mi cumperi Porche-ul ăla care l-am văzut ieri pe net?
   - Bineînţeles, iubito. În ce culoare îl vrei?
   - Argintie, se gudură ea, clipind şăgalnic spre el.
   - S-a notat.
   Henna chiui şi-i trânti un sărut zgomotos pe gură, pe care Mal nu-l lăsă să se irosească.
   Lângă ei, graţioasa Eleni îşi dădu ochii peste cap. Kay rânji, înşfăcând-o de talie şi pornind s-o învârtă ca o tornadă, curentul stârnit chelind jumătate din frunzele unui ficus din apropiere. Micuţa şi tăcuta Vivien, chinezoaica cu faţă de porţelan pe care Alecsandra o asemăna în mintea ei cu o floare de lotus, se întinse şi-l mângâie conciliantă pe mână pe îmbufnatul Cyril.
   Trecuse doar trei secunde de când păşise în încăpere şi toată lumea se răsuci bucuroasă spre ea, ieşindu-i în întâmpinare. Probabil că niciunul n-ar fi observat-o dacă n-ar fi avut o inimă care să-i bată în piept ca un clopot de biserică! îşi dădu Alecsandra ochii peste cap în sinea ei, puţin ofticată.
   - Alec, querida!
   Mario fu lângă ea într-o fracţiune de secundă, îmbrăţişând-o într-o încleştare care o lăsă fără suflu.
   - Când fugim la Vegas ca să te măriţi cu mine şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi?
   - Eşti nebun? râse Alecsandra, desprinzându-i-se din braţe şi sărutându-l scurt pe obrazul măsliniu. Vrei să ne vâneze Sofia?
   - Deşteaptă fată, surâse aceasta, răsărind lângă ea şi aplecându-se pentru a-i atinge fruntea cu buzele sale reci, rujate într-o nuanţă criminală de roşu. Ce mai faci, micuţo?
   - Nu mă plâng. Mulţumesc pentru desert, îi zâmbi ea cu gratitudine Senei. Unde-i Marcus?
   - Unde ar putea fi? îşi arcui Sena o sprânceană subţire şi răutăcioasă.
   Alecsandra îşi ridică privirea spre tavan, imaginându-şi-l pe vampirul înalt şi blond care se ocupa cu partea electronică în camera de la etaj, situată chiar deasupra livingului.
   Era informaticianul echipei, un adevărat geniu matematic, şi nu se inventase încă sistemul de protecţie a informaţiilor al cărui cod Marcus să nu-l poată sparge. Dacă ar fi ştiut despre existenţa lui, Pentagonul sau NASA s-ar fi păruit cu siguranţă ca să-l aibă în tabăra lor, un lucru flatant, desigur, însă Marcus fusese destul de târziu cooptat în echipă, cu aproximativ nouă decenii de ani în urmă, şi încă mai ducea dorul sângelui uman, luat direct de la sursă.
   - Dacă mai aştepţi o secundă, o să prindă sunetul dulce al inimii tale şi o să se înfiinţeze jos înainte de următoarea bătaie, profeţi Mal cu un rânjet sardonic.
   Alecsandra se strâmbă, ştiind că avea perfectă dreptate.
   În clipa următoare simţi o mişcare imperceptibilă a aerului în spatele ei şi-şi întoarse capul ca să arunce o privire prudentă peste umăr bărbatului din prag, care-o privea cu capul înclinat într-o parte şi umerii rezemaţi de toc, copiind întocmai poziţia ei de mai devreme.
   Marcus era... ei bine, era Marcus!
   Capricios, instabil, superficial, fermecător, graţios şi mortal. Avea părul mai degrabă nisipiu decât auriu, o culoare superbă, pentru care orice stilistă dintr-un salon de modă care se respectă ar fi făcut moarte de om s-o poată obţine - cuvintele Senei, nu ale ei! - lung până la umeri şi prins într-o coadă de cal la ceafă.
   Faţă îngustă, elegantă, nas drept, pomeţi înalţi şi sprâncene frumoase. Gura îi era o idee strâmbă, sporind famecul unui zâmbet şi aşa ucigător, datorită adânciturilor suptile, gemene, care i se formau în obraji.
   Asta când se deranja să zâmbească, lucru rarisim în preajma celorlalţi şi exasperant de des când ea se afla prin preajmă. Ochii îi fuseseră cândva verzi, însă acum concurau cu culoarea coniacului vechi. Arăta ca un afurisit de supermodel şi o ştia. Era un nonconformist declarat, la fel ca Mario.
   În timp ce ceilalţi aveau o slăbiciune pentru hainele pretenţioase, Marcus prefera cămăşile simple sau bluzele cu anchior, mulate pe trup, blugii clasici şi încălţămintea comodă. Aici se potriveau în gusturi, pentru că şi ea opta pentru ţinuta lejeră, sport, atunci când nu era la muncă.

          La început întâmpinase dificultăţi cu Marcus.
   Timp de aproape o jumătate de an se ţinuse la distanţă de ea, urmărind-o suspicios şi prudent. Asta din cauza sunetului deconcertant şi ritmic care se auzea din pieptul ei.
   Alecsandra se lămurise târziu care era problema lui.
   În timp ce ceilalţi o adoptaseră bucuroşi, tratând-o ca pe mica lor prinţesă, fiind protectori şi plini de afecţiune sinceră, Marcus alesese s-o ignore... pentru siguranţa ei!
   Ca apoi, dintr-odată, într-o noapte de august, în toiul unei petreceri ţinute în aer liber, când aşteptau cu toţii ca eclipsa de lună să înceapă, Marcus se apropiase şi-i ceruse calm permisiunea de a o dansa.
   Prin ferestrele larg deschise ale Refugiului se auzeau acordurile line ale unui vals de Tchaikovsky şi Alecsandra făcuse ochii mari, holbându-se la el cu gura căscată. Îşi amintea că se bâlbâise ca o proastă. Gestul lui fusese neaşteptat şi o prinsese cu garda jos. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că vampirul acela ostil era în stare să danseze.
   Se mişcau cu uşurinţă pe pajiştea înmiresmată, tăcuţi, ea - încordată ca un arc, privindu-l cu prudenţă, el - perfect relaxat, studiindu-i chipul printre genele lungi.
   Într-un târziu, Marcus se aplecase spre ea şi-i şoptise cu un chicotit:
   - Relaxează-te, Alecsandra, n-am de gând să te muşc... deşi trebuie să recunosc că muzica din pieptul tău este absolut... divină!
   - Sunt uşurată să aud asta, zâmbise Alecsandra cu buzele lipite.
   Marcus rămăsese singurul dintre toţi care o speria de moarte.
   - De fapt, mai tentantă decât bătaia de neînţeles pentru mine a inimii tale este faţa ta.
   - Faţa mea? îşi arcuise ea sprâncenele nedumerită, clipind.
   - Mhm, confirmase el şi-i zâmbise tainic, cu ochii închişi şi faţa uşor îndreptată spre bolta înstelată. Este... fascinantă.
   - Ok. Poate că tu vezi ceva pe ea ceea ce mie-mi scapă, făcuse ea o mutră sceptică.
   Ştia că este frumoasă, dar nu se putea compara cu niciuna dintre graţiile Refugiului.
   El îşi dăduse capul pe spate şi râsese. Apoi o privise cu capul înclinat într-o parte şi un zâmbet leneş în colţul gurii.
   - Eşti splendidă.
   - Nu toţi suntem aşa? replicase ea sec.
   - Da. Dar tu eşti cea mai cea.
   - Uau! izbuti ea să spună.
   - Sunt îndrăgostit de tine, rosti el cuvintele încet, fără grabă.
   Alecsandra căscase ochii la el blocată. Îi venea să se uite peste umăr să vadă dacă nu cumva el vorbea cu altcineva.
   -Eşti îndrăgostit... de mine?
   - Da, recunoscuse el cu un oftat. Profund şi iremediabil. Eşti surprinsă, constată el, arcuindu-şi o sprânceană.
   - Sunt... şocată! Şi-mi spui asta acum pentru că...?
   - Mi s-a părut corect să ştii.
   - Oh! Ei bine, presupun că ar trebui să mă simt...
   - Nu, îi puse el cu blândeţe un deget îngheţat de buze, curmându-i vorba. Nu spune că te simţi flatată. Este un clişeu atât de... uman!
   Făcuse o pauză, privind în noapte cu ochii îngustaţi peste creştetul ei, apoi reveni cu privirea asupra ei.
   - Îmi dau seama că încă îi mai duci dorul şi n-o să te presez.
   Alecsandra simţi un mic junghi dureros în piept în faţa afirmaţiei lui cu privire statornicia sentimentelor ei pentru bărbatul pe care-l iubise şi pe care-l pierduse într-un mod atât de brutal.
   - Dar o să aştept.
   Buzele lui se curbaseră într-un surâs melancolic.
   - O să te aştept oricât va fi nevoie.
   Declaraţie francă, care o lăsase mască, fără replică.
   -Înţeleg, dădu ea din cap, înghiţind în sec.

          De fapt, nu înţelesese nici atunci şi nu înţelegea nici acum de ce, dintre toate creaturile acestei lumi, privirea lui se oprise doar asupra ei.
   Dar se ţinuse de promisiune. N-o presase, nu propriu-zis, pentru că vampirii erau în general nişte creaturi nerăbdătoare, iar Marcus n-avea răbdare aproape deloc, dar nici n-o pusese vreodată la colţ. În cea mai mare parte a timpului, era un dulce. Mă rog, dacă i-ar fi spus asta, l-ar fi pălit în amorul propriu.
   Îi făcea cadouri, unele dintre ele de-a dreptul trăsnite, când şi când îi testa reacţiile, aplecându-se spre ea cu intenţia de a o săruta, dar totodată dându-i ocazia să se retragă, ceea ce ea alegea să facă invariabil. Ştia că dacă ar fi avut imprudenţa să-i întindă măcar o unghie din proprie iniţiativă, n-ar mai fi existat după aceea cale de întoarcere.
   - Alecsandra.
   - Marcus.
   Marcus îi zâmbi leneş şi făcu un pas spre ea, întinzându-i fulgerător mâna pe care şi-o ţinuse ascunsă la spate. Alecsandra clipi şi începu să râdă, luându-i din mână morcovul cojit cu grijă şi legat cu fundă roşie de cotor.
   - Mersi, îi făcu ea cu ochiul, muşcând din vârful morcovului şi ronţăindu-l cu o vădită plăcere.
   - Cu plăcere. Doreşti şi un cocteil? o întrebă el.
   - Nein, danke. Mi-am luat porţia deja pe ziua de azi.
   - Deci, toată lumea este aici, concluzionă Guido, ridicându-se zâmbitor din fotoliu. Să ne apucăm de treabă atunci!

                                        CAPITOLUL 3

           - Mai zi-mi odată de ce facem asta, îi ceru Alecsandra Sofiei, în timp ce fila tirurile parcate sub ele şi paznicii înarmaţi care-şi făceau rondul.
   Guido fusese extrem de zgârcit cu detaliile pentru simplul fapt că erau în criză de timp. Informaţia despre tansportul din noaptea aceea se confirmase cu puţin timp înainte ca ea să ajungă la Refugiu, echipa fiind deja formată în momentul în care ea păşise în livingul enorm.
   Sofia îi expusese situaţia pe scurt în drum spre destinaţie, însă Alecsandra încă nu era complet edificată.
   - Pentru că suntem... băieţii buni? sugeră rusoaica, arătându-şi colţii într-un zâmbet inocent, în timp ce pleoapele i se zbătură languros.
   - Mda, bine, mormăi Alecsandra, ţuguindu-şi buzele.
   - Ştii, a apărut moda asta cu drogurile în urmă cu câteva decenii şi n-am avut nicio problemă, oftă Sofia, vorbind extrem de încet. Oamenii au dreptul să decidă cum îşi trăiesc viaţa, nu? Dar, din ce în ce mai des în ultima vreme, o partea din rasa noastră preferă senzaţiile pe care acestea le dau, folosind HHS43, singurul drog care pare să aibă efect asupra noastră. Probabil că se simt îngrozitor de plictisiţi. Şi cum nu avem vene în care să ni-l injectăm, lasă că nici nu s-a inventat acul care să ne străpungă blindajul, tipii preferă sângele gata „asezonat”. Partea nasoală este că acest HHS43 îţi dă o asemenea stare de euforie şi de nepăsare, încât prada îţi scapă din colţi, te lasă baltă şi începe să se transforme cine ştie pe unde, fără niciun control. Iar noi nu vrem să ne trezim cu ţărănoii pe cap, înarmaţi cu furci, coase şi topoare. E o chestie de timp până se va ajunge la asta, profeţi Sofia, trecându-şi încet vârful limbii peste dinţi, ca şi cum le-ar fi verificat tăişul. Şi cum nu putem porni o adevărată cruciadă, vânându-i pe toţi vampirii care ar fi tentaţi să încerce minunata pulbere pe propriul sistem, nu avem de ales decât să încercăm să-i împiedicăm pe traficanţi să-l răspândească pe piaţă.
   - Dar cine naiba suntem noi: Îngerii lui Charlie? bombăni Alecsandra, modificându-şi imperceptibil poziţia. De ce nu dăm un telefon pur şi simplu la FBI?
   - Pentru că avem informaţii că au legături în interiorul agenţiei şi că nu se vor amesteca.
   - Nu chiar toţi de acolo sunt corupţi!
   - Nu, zâmbi Sofia. Dar, dacă ai un pic răbdare, o să vezi că tipii de aici au un spate lat şi dur.
   - Vampiri? îşi arcui Alecsandra sprâncenele neîncrezătoare. De când se amestecă ei printre oameni?
   - De când îşi doresc HHS43 ca pe sângele de prunc!
   - Bine, dar dacă sunt vârâţi în treaba asta, de ce naiba mai lasă drogurile să ajungă pe piaţă? Şi apoi, cât poate un om să-şi injecteze în vene din rahatul ăsta, astfel încât să tenteze un vampir narcoman să-l vâneze?
   - Teoretic, pentru a atinge Nirvana, un om nu are nevoie decât de două miligrame. Un vampir, probabil că de două sute de ori pe atât.
   - Şi atunci?
   Sofia îi aruncă o privire exasperată şi plină de compătimire. În capul Alecsandrei se făcu brusc lumină.
   - O! Le injectează ei doza necesară şi apoi îi...
   - Aleluia! îşi îndreptă Sofia ochii spre tavanul metalic cu un aer uşurat.
  Alecsandra tocmai se pregătea să-i arate limba când o mişcare îi atrase atenţia.

        O limuzină neagră şi lungă rulă încet pe asfaltul pătat de ulei de motor al depozitului, oprindu-se la cinci metri în spatele celor trei tiruri parcate la dungă.
   Un Rolls Royce de culoare crem, cu geamuri fumurii, intră imediat după aceea, oprindu-se în paralel cu cea neagră, la o distanţă de trei metri. Toate portierele se deschiseră simultan şi patru indivizi, îmbrăcaţi în costume închise la culoare, coborâră din prima maşină, în timp ce din cea albă se dădură jos alţi doi, plus două femei.
   Alecsandra se încordă instinctiv, încremenind, cu privirea focalizată asupra ultimilor sosiţi. Lângă ea, Sofia făcu acelaşi lucru. Nu era nevoie să-şi ridice privirea spre Mario, Kay şi Cyril, care stăteau cocoţaţi pe o schelă metalică la câţiva metri de ele, pentru a şti că şi ei rămăseseră nemişcaţi ca nişte statui.
   Toţi cei care coborâseră din Rolls-ul crem erau vampiri, fără excepţie. Ceilalţi erau oameni, probabil capii reţelei mafiote şi garda lor de corp.
   Însă patru vampiri capabili să-şi stăpânească setea lângă atâtea inimii care băteau, pompând o bogăţie de sânge în artere, meritau o atenţie deosebită.
   - Nichos, prietene, rosti cel mai solid dintre nemuritori, ocolind botul Rolls-ului şi ieşindu-i în întâmpinare unui individ între două vârste, cu început de chelie, care-l aştepta flancat de două namile cu feţe dure şi priviri tâmpe, şi de încă un individ, mai mic de statură, cu trăsături porcine.
   - Întotdeauna este o plăcere pentru mine să fac afaceri cu tine, domnule Colin, rosti Nichos cu o voce gâjâită, stângând scurt mâna vampirului.
   Alecsandra schimbă o privire cu Sofia. Amândouă se gândeau la acelaşi lucru.
   Nu era pentru prima dată când indivizii aceia se întâlneau.
   - Beatrice, Vanessa, le zâmbi Nichos celor două graţii care-l flancau pe Colin, îmbrăcate în salopete identice din piele lucioasă, mulate pe trup, care nu lăsau niciun pic loc imaginaţiei.
   Purtau cizme înalte cu tocuri cui.
   - Splendide, ca întotdeauna, le complimentă traficantul. Nu v-aţi schimbat deloc de când v-am văzut ultima oară.
   - Ne place să ne îngrijim frumuseţea, susură bruneta cu părul lung şi drept până la umeri, zâmbind delicat. Nu-i aşa, Bea? se răsuci ea spre blonda cu păr scurt, zburlit ca nişte ţepi, care încadra o faţă-n formă de inimă, nevinovată ca cea a unui copil.
   - Da, replică Beatrice cu un zâmbet adorabil, aruncându-i o privire complice. Adorăm când bărbaţii mor după noi!
   Râseră amândouă, gustând gluma, glasurile lor copiind sunetul cristalin al clopoţeilor de vânt.
   - El este Mikka, i-l prezentă Colin traficantului de droguri pe bărbatul cu păr castaniu care şedea lângă maşină, tremurând vizibil,cu ochii arzând pe faţa palidă şi încercănată. Este... nou în echipă, ca să zic aşa. Nu este din fire prea sociabil.
   Nichos dădu din cap în direcţia vampirului şi făcu un pas prudent în spate.
   Alecsandra întâlni privirea lui Mario.
   Era o nesăbuinţă din partea lui Colin să aducă la întâlnire un vampir proaspăt transformat.
   Mikka depunea eforturi colosale să nu se repeadă la cea mai apropiată jugulară şi cu siguranţă era înnebunit din cauza atâtor bătăi de inimă strânse laolaltă, într-un loc atât de înghesuit.
   Dacă se ajungea la măcel, şi Alecsandra bănuia că acest lucru era inevitabil, trebuiau cu toţii să aibă foarte mare grijă cu noua achiziţie a lui Colin. Un vampir tânăr era de cele mai multe ori mai puternic şi mai greu de ucis decât unul în vârstă, datorită combinaţiei explozive dintre setea-i permanentă, de nestăpânit, şi spaimă, un amestec periculos, instabil şi imprevizibil.
    - Mi-ai adus marfa? întrebă Colin, aprinzându-şi tacticos o ţigară lungă de foi, cu ochii pironiţi asupra lui Nichos.
   - Ai adus banii? i-o întoarse acesta rânjind politicos.
   Colin îşi dădu capul pe spate, suflând fumul lent şi izbucnind într-un hohot de râs tărăgănat, ca apoi râsul să-i moară în gât când zări cele cinci siluete ghemuite pe grinzile de metal de deasupra.
   Făcu un salt mare în spate, sâsâind şi ghemuindu-se, gata de atac. Cele două femele îl urmară imediat, intuind pericolul înainte să-l vadă propriu-zis. Făcură ochii mari când îi reperară, după care intrară brusc în defensivă, aplecându-se în faţă, mârâind, cu colţii dezgoliţi.

        Alecsandra o auzi pe Sofia oftând uşor şi se ridică odată cu ea, păşind amândouă în gol.
   Cei cincisprezece metri se scurseră pe lângă ele în patru secunde lente şi atinseră podeaua depozitului în acelaşi timp, fără zgomot. Mario ateriză lângă Sofia, trecând rapid în dreapta ei, Kay şi Cyril o încadrară pe ea, flancându-le, şi toţi cinci porniră zâmbitori spre grupul mafioţilor.
   Unul dintre paznicii înarmaţi, care păziseră încărcătura, le ieşi în faţă cu mitraliera îndreptată spre ei.
   - Staţi pe loc! urlă el, trăgând piedica.
   Sofia îi zâmbi suav. Bărbatul nici nu apucă să-i vadă mişcarea. Arma îi zbură din mâini, izbindu-se cu un zgomot puternic de o grindă.
    Metalul mitralierei aproape se mulă pe conturul acesteia, fragmentându-se în bucăţi care zburară în toate direcţiile.
   - Dispari, îi sugeră cu blândeţe Sofia, dezgolindu-şi caninii într-un rânjet dulce.
   Bărbatul deveni alb ca hârtia, ochii i se dădură peste cap şi căzu grămadă la pământ.
   - Ce-or fi având ăştia de leşină de câte ori văd o pereche de colţi? mormăi Sofia retoric, păşind peste trupul inconştient.
   - Păi, mă gândesc că-şi dau seama şi ei că zâmbetul tău, stomatologic activ, nu-i chiar atât de inofensiv precum pare, îi răspunse Mario tot printr-un mormăit, în timp ce astupa cu laba mare şi lată a mâinii sale faţa unui alt paznic înarmat, care apăruse din spaţiul dintre un tir şi remorca lui, făcându-i vânt înapoi.
   Se auzi un sunet înfundat şi apoi linişte.
   - Sau măcar intuiesc faptul că dinţii ăia nu-s numai de decor, sfârşi el, amuzat.
   Alecsandra prinsese mişcarea lui Mario cu coada ochiului. Nici măcar nu se uitase la acel nefericit care tăcuse mâlc înainte de a ataca, sperând să-l ia pe Mario prin surprindere.
    N-avea să afle niciodată că sunetul zgomotos al inimii lui şi mirosul acid al trupului său, cauzat de frică, îl dăduseră de gol.
   - Ei, ei, ei, ce avem noi aici? cântă Sofia, cu glasul ei cristalin, oprindu-se la zece metri de grupul celor patru vampiri.
   - De ce nu m-ai lăsat pe mine să zic: ...bau!? sâsâi Alexandra, bosumflându-se de ochii lumii.
   - Pentru că asta-i sperie întotdeauna copii! o admonestă Sofia în glumă. Ia să vedem, începu ea, punându-şi un braţ în jurul taliei subţiri, sprijinindu-şi celălalt cot de el şi începând să-şi lovească uşor şi ritmic cu un deget buzele rujate într-un roşu viu, simulând o atitudine gânditoare. Mai sunt vreo două spătămâni până la Haloween, nu? i se adresă ea nedumerită lui Kay.
    - Întocmai, colega, confirmă Kay, rânjind larg spre spectatorii înlemniţi, etalându-şi mândru caninii îngrozitor de proeminenţi.
   Prima dată când Kay îi zâmbise, Alecsandra fusese cât pe ce să facă pe ea de spaimă. Totul se chircise în ea şi puţin îi lipsise să n-o tulească la fugă, smiorcăindu-se.
    De regulă, când un vampir era calm şi sătul, caninii i se retractau uşor în gingii, aliniindu-se normal, sau pe aproape, cu ceilalţi dinţi ai maxilarului.
   Însă chiar şi când era liniştit, Kay tot avea nişte colţi daţi naibii. Însă dacă se enerva sau se simţea provocat, ca acum, gura lui semăna cu cea a unei cobre regale: dinţii ceilalţi deveneau insignifianţi pe lângă caninii de aproape cinci centimetri, laţi şi ascuţiţi ca nişte pumnale.
   Şi, invariabil, toţi cei care dădeau cu ochii de formidabila dantură a lui Kay aveau aceeaşi reacţie pe care o avusese şi ea întâia oară: paralizau de spaimă.
   - Sabatul a trecut, eclipsa la fel... nici măcar nu-i lună plină, continuă ea să bifeze evenimentele în calendarul imaginar din mintea ei. Mă lămureşte şi pe mine cineva ce anume aniversăm în noaptea asta?
   - Gura, căţea! şuieră bruneta, cu buzele schimonosite într-un rânjet fioros.
   - Ham-ham! lătră la ea înveselită Sofia, ţâşnind ca din puşcă.
   Alecsandra şi Mario abia avură timp să-şi dea ochii peste cap. Se auzi un sunet strident, ca şi cum ceva metalic ar fi fost sfâşiat, înainte ca nebunia să se dezlănţuie.

         Nu era pentru prima dată când Alecsandra participa la o confruntare de acest gen, însă era pentru prima dată când aveau spectatori umani.
   Mario se năpusti spre Colin ca un bolid, trupurile lor încleştate ieşind din perimetru depozitului drept prin zidul de beton, lăsând în urma lor un nor de praf şi moloz.
   Kay îl luă în primire pe proaspătul recrut, înşfăcându-l de gât înainte ca acesta să priceapă că zilele îi erau numărate. Cyril fu nevoit să se mulţumească cu adorabila Beatrice, din moment ce Sofia era ocupată să dea cu Vanessa de toţi pereţii.
   Alecsandra încercă să nu se simtă jignită de faptul că rămăsese pe dinafară.
   Avea să aibă parte şi ea de propria distracţie, din moment ce garda de corp a gâjâitului Nichos tocmai se decisese să-şi câştige cinstit salariul pe care acesta li-l plătea pentru propria siguranţă. Cel mai scund dintre ei scoase un Sig Sauer P232 din tocul prins de umăr, al doilea îşi dădu într-o parte pardesiul de stofă, dând la iveală o carabină Colt M4, ultimul avea una AR15 modificată.
   Înainte ca vreunul dintre ei să poată ridica arma spre ea, Alecsandra alunecă printre ei, mişcându-se ca un fulger. Smulse carabinele din mâinile celor două namile, răsucindu-le cu dexteritate în aer şi apucându-le de ţevi, apoi sări şi le trânti cu grijă patul armelor în frunte, dozându-şi forţa doar atât cât să-i scoată din joc.
   Căzură amândoi ca popicele şi rămaseră inerţi. Scundul se răsuci speriat şi începu să tragă orbeşte, la nimereală, în timp ce patronul său, mai inspirat, se ghemui şi începu să se târască pe brânci spre maşină, ferindu-se din calea gloanţelor.
   Alecsandra simţi o arsură în braţul stâng şi o alta slabă mai jos, pe coapsă.
   Gloanţele o nimeriseră de la o distanţă foarte mică, de nici patru metri, însă izbutiseră să-i străpungă pielea dură, oprindu-se la un centimetru sub ea, destul de adânc cât s-o facă să sângereze. Dacă ţesuturile ei ar fi fost integral umane, gloanţele ar fi ieşit pe partea cealaltă, sfâşiindu-i carnea. Dacă ar fi fost vampir sută la sută, n-ar fi avut nicio neplăcere. Pielea unui vampir era dură ca granitul, aproape imposibil de străpuns cu ajutorul armelor obişnuite.
   Enervarea îi înroşi privirea şi un mârâit scăzut îi ieşi din piept când ţâşni spre bărbatul care se împletici instinctiv înapoi, cu ochii ieşiţi din orbite. Îl apucă de încheietura mâinii în care ţinea arma şi-şi flexă pumnul scurt, rupându-i oasele ca pe nişte scobitori, în timp ce-l privea fix în ochi, cu colţii rânjiţi. Omul nu scoase niciun sunet. Pur şi simplu îşi dădu drumul în pantaloni.
   Dezgustată, Alecsandra îi făcu vânt cu destulă putere în aripa limuzinei cât s-o îndoaie, apoi se răsuci furioasă spre bărbatul care se căznea să deschidă portiera maşinii, imaginându-şi că, odată ajuns în interiorul ei, avea să fie la adăpost şi în siguranţă.
   Greşit.
   Îl lăsă totuşi să-şi facă numărul, apoi smulse portiera cu totul, aruncând-o în capătul celălalt al depozitului, ştiind că gestul ei avea să-i albească complet părul de spaimă. Se întinse să-l înşface de guler, dar un declic metalic îi deturnă atenţia.
   Se răsuci încet, îngustându-şi ochii. Cei şase paznici din efectivul de opt al depozitului stăteau cu picioarele depărtate şi cu mitralierele îndreptate spre ea.
   - Nu mişca! răcni unul dintre ei, cu degetul încordat pe trăgaci.
   Alecsandra rânji lent, seducător. Inima individului bătea ca o tobă legată la un sistem electronic de amplificare a sunetului. Tipul avea o problemă la aorta pulmonară, pentru că-i distingea clar fâşâitul sângelui prin lumenul îngustat, dar se îndoia că el avea habar.
   Dacă nu crăpa de moarte provocată, atunci avea să se cureţe în vreo cinci ani de una perfect naturală.
   - Nu glumesc, cucoană! zbieră el, făcând un pas spre ea.
   - Capul jos! îi ordonă ea mafiotului, punându-i o mână pe ţeasta pleşuvă şi împingându-l între banchete, cu o secundă înainte ca iadul să înceapă.
    Ţâşni în aer atât de rapid încât nimeni nu-şi dădu seama că dispăruse.
   Stătea cocoţată pe o grindă deasupra lor, în timp ce gloanţele şuierau pe sub ea, ciuruind frumuseţea de limuzină. Făcu un nou salt şi le ateriză lin în spate. Câteva secunde mai târziu, totul se termină la fel de brusc precum începuse.
   - Hai să facem un foc mare-mare de tabără! propuse Sofia, adunând încântată bucăţi tremurânde din ceea ce mai rămăsese din nefericita Vanessa.
   Ţinuta ei era ferfeniţă, dar asta nu părea s-o deranjeze. Spre deosebire de vanitoasa Sena, care era foarte rafinată în luptă, Sofia se bătea ca un pitt bull flămând scăpat din lanţ: nu-i păsa cum arăta la sfârşit, dacă îşi termina adversarul.
  Mario apăru şi el de după colţ, ţinând într-o mână capul desprins de trup al lui Colin, în timp ca căra pe umărul celălalt trupul cuprins de convulsii a acestuia.
   Kay avusese de furcă niţel cu tânărul Mikka. Era muşcat de umăr şi de încheietura mâinii stângi. Cyril nu se vedea nicăieri.
   - Blondina este rea ca focul şi Cyril găseşte asta foarte distractiv, o informă Mario pe Alecsandra pe un ton vesel.
    - Mă bucur că măcar cineva are o seară plăcută, mormăi Alecsandra. Unde facem focul?
   - Aici, propuse Kay, arătând cu o mână spre tirurile parcate.
   - Perfect. Eu îi scot pe ăştia afară, spuse ea, aplecându-se şi luând doi paznici de câte un picior, târându-i fără remuşcări spre ieşirea din depozit.
   Kay deja făcuse rost de două canistre cu benzină, pe care o turna generos peste rămăşiţele cuprinse de convulsii ale vampirilor. Când Alecsandra trecu pe lângă el, Kay încremeni şi ridică fruntea, adulmecând, apoi se răsuci brusc spre ea.
   - Eşti rănită.
   - N-am nimic, îi strigă Alecsandra peste umăr.
   - Îţi simt mirosul sângelui, o contrazise Kay mârâind. O să mă ucidă Marcus! M-a pus să-i pormit că te aduc înapoi intactă, futu-i mama mă-sii!
   - Nu-i treaba lui şi nici a ta! se răsti ea enervată, dând drumul bărbaţilor inconştienţi în mijlocul drumului. Se întoarse din nou în depozit şi se strâmbă când Sofia îi tăie calea. N-am nimic!
   - Asta o zici tu. Dă-mi să văd!
   - Lasă-mă-n pace! scrâşni ea printre dinţi.
   - Haide, puştoaico, nu fi căpoasă. Arătă-i buba lui tanti Sofia!
   Alecsandra îi zâmbi dulce şi o înjură în faţă.
   Sofia nu se clinti, continuând să zâmbească, înainte de a se mişca cu precizia unei rachete dotate cu detectoare de căldură, vârându-şi degetele scurt în găurile făcute de gloanţe.
   - Au! tresări fata, ferindu-şi umărul şi coapsa din calea degetelor ei nemiloase.
   - Nu-i rănită, îi informă Sofia suav peste umăr pe ceilalţi, cu o notă de sarcasm evident în glas, în timp ce-şi ştergea tacticoasă degetele însângerate cu o bucată atârnândă din propria bluză. Doar că s-a hotărât să-şi prindă nişte boddy pearcing-uri în... mă rog, în nişte zone mai interesante ale corpului, sfârşi ea cu un zâmbet îngheţat pe buzele frumoase.
   - Of! Mă laşi?...
   - Numai după ce-ţi văd alicele.
   - Alice, pe naiba! S-au turtit când au intrat şi acum sunt cât nişte afurisite de monezi de cincizeci de cenţi!
   Totuşi stătu nemişcată cât timp Sofia îi cercetă rănile.
   Nu era mare scofală. Mai fusese rănită şi înainte în focuri de armă. Şi de fiecare dată ţesuturile i se regeneraseră cu repeziciune, împingând bucăţile metalice spre exterior şi scuipându-le pur şi simplu afară, rănile închizându-se la loc, lăsându-i pielea intactă, fără semne. Acesta era unul din avantajele de a fi vampir. Te vindecai în câteva secunde.
   În cazul ei, acele secunde se lungeau în minute, dar era în regulă. N-o deranja asta. Ceea ce o deranja însă era partea vulnerabilă a făpturii ei, care îi amintea, mai ales în situaţii ca acestea, că putea fi rănită şi că putea sângera pentru un scurt interval de timp. Şi-şi detesta această latură, motiv pentru care acum era atât de ţâfnoasă.

           Flăcările izbucniră din mormanul de membre care se zvârcoleau şi aerul se umplu de un miros fetid, de carne putrezită.
   Alecsandra începu să respire pe gură, îngreţoşată, în timp ce scoase restul paznicilor din depozit, lăsându-i claie peste grămadă în mijlocul drumului.
   Nichos nu fusese chiar atât de norocos. Gloanţele paznicilor îl făcuseră sită. O parte din craniu îi fusese smulsă şi creierii îi zăceau împrăştiaţi pe banchetele din piele crem, amestecaţi cu cioburile de sticlă securizată, care cedaseră în lupta cu gloanţele. Mirosul sângelui uman o râcâi pe gât, făcând-o pe Alecsandra să înghită în sec.
   Se retrase, înjurând, şi dădu un şut frustrată rândurilor de roţi de la mijlocul caroseriei. Metalul scânci şi maşina alunecă lateral câţiva metri, izbindu-se cu putere de Rolls-ul la fel de avariat.
   Sofia îşi arcui o sprânceană delicată, dar nu comentă nimic.
   - Ce naiba face Cyril? îşi pierdu Kay răbdarea. În mai puţin de cinci minute locul ăsta o să colcăie de poliţişti. Sunt la o distanţă de patru străzi de noi şi...
   Urletele sinistre de afară îl făcură să se încrunte surprins.
   - Vine băiatul! anunţă vesel Cyril, intrând în depozit cu un braţ în jurul gâtului Beatricei, ţinându-i încheieturile mâinilor încătuşate laolaltă în pumnul lui, în timp ce mâna cealaltă îi era proptită în părul scurt, imobilizându-i capul.
   Blonda pedala aerul cu picioarele şi urla ca scoasă din minţi.
   - Stai cuminte!
   Comanda aspră a lui Cyril fu de prisos. Beatrice se linişti instantaneu când dădu cu ochii de mormanul care ardea pe podeaua depozitului, ochii bulbucându-i-se în cap şi umplându-i-se de o groază. Ştia ce soartă o aştepta.
   - Cyril, ce naiba!... începu Sofia, oftând. Termină odată cu ea şi hai să mergem! Poliţia e pe drum!
   - Micuţa Bea tocmai mi-a destăinuit că are un iubit care o să vină după ea s-o răzbune dacă n-o lăsăm în pace.
   - Mda, toate zic aşa, dădu Kay din mână a lehamite. Ad-o încoace!
   - Şi-a mai zis că şeful cel mare şi rău o să fie foarte supărat pe noi pentru că i-am împuţinat efectivul. Cică scumpul de Colin nu era decât un fel de aghiotant.
   - Ce ne pasă nouă? ciripi Mario, rânjind.
   - Exact, rosti Sofia, analizându-şi încruntată manichiura făcută praf. Va fi nasol pentru el să afle că avea în subordine nişte pămpălăi. Dar asta-i viaţa! filozofă ea sec.
   Unghiile erau intacte, dar oja metalică de un roşu intens puşcase pe alocuri şi fusese râcâită în contact cu suprafeţele dure de pe mutra Vanessei.
   - Da, da’ pe şeful ei cel mare a zis că-l cheamă Igor, continuă Cyril leneş. Ce mică-i lumea, nu-i aşa? aruncă el o privire şăgalnică spre Alecsandra, care încremenise-n loc, privind-o fix pe blonda Beatrice.
   Se lăsă o linişte mormântală. Flăcările pârâiau, inima Alecsandrei începu să bată din ce în ce mai repede.
   - Mai avem un minut la dispoziţie, anunţă Kay, începând să împrăştie benzina peste tot.
   Dispăru şi se înfiinţă imediat cu alte canistre, pe care le deşertă rapid, stropind sănătos tirurile.
   - Duduia vine cu noi, atunci, acceptă Mario fără tragere de inimă.
   Blonda îşi reveni brusc, începând să zbiere cât o ţineau rărunchii. Vampirii nu luau niciodată prizonieri decât dacă aveau intenţia de a-i tortura, o soartă mult mai cumplită decât moartea. Alecsandra se materializă lângă ea şi o plezni peste faţă cu putere, făcându-l pe Cyril să ezite pe picioare.
   - Să taci! îi ordonă ea pe un ton sinistru de calm.
   Beatrice încremeni, căscând ochii şocată.
   Îşi plimbă privirea înnebunită de la faţa palidă a Alecsandrei spre pieptul ei, unde-i auzea clar inima bătând, din nou spre faţa ei şi înapoi, de câteva ori într-o jumătate de secundă. O văzuse mişcându-se ca un fulger, însă îi era greu să facă legătura între ceea ce vedea şi pulsul accelerat din venele femeii de lângă ea.
   - Cine eşti tu? se bâlbâi ea, speriată de ceea ce nu înţelegea, de ceea ce părea a fi imposibil.
   Alecsandra zâmbi lent, cu cruzime.
   - Cel mai negru coşmar al tău, o informă ea dulce, cu o voce ca un clinchet de clopoţei.

                                             CAPITOLUL 4

             Ştirea despre explozia care se declanşase în zona depozitelor era pe larg dezbătută în ziarele de a doua zi. Nimeni nu ştia ce anume declanşase incendiul care se extinsese ca o molimă, prinzând în ghearele lui lacome şi restul depozitelor din jur.
   Partea proastă fusese că unul dintre acestea adăpostea vreo zece duzini de butelii pline cu o substanţă inflamabilă, deflagraţia măturând totul de jur împrejur pe o rază de aproape doi kilometri. Pompierii se luptaseră cu focul aproape opt ore istovitoare şi fuseseră înregistrate până la acea oră paisprezece victime. Posturile locale de televiziune dezbăteau incidentul, făcând speculaţii pe marginea lui, ştirea fiind preluată şi de alte posturi din ţară.
   Alecsandra privea nemişcată faţa plină de compasiune a reporterei mulatre care prezenta ştirea, vinovăţia rozând-o pe dinăuntru ca un acid.
   Muriseră paisprezece oameni! Poate şi mai mulţi. Investigaţiile încă mai continuau.
   Nu acesta fusese scopul acelei misiuni. Niciunul dintre ei nu se gândise la faptul că în halele alăturate ar fi putut exista o încărcătură periculoasă, care să ridice incendiul provocat la proporţiile unei adevărate catastrofe. De regulă, acele spaţii din beton şi metal erau folosite pentru a depozita materiale de construcţie, aparatură electronică şi de uz casnic, mobilă de interior şi alte nimicuri inofensive care aşteptau să fie distribuite în reţeaua locală de magazine comerciale.
   După calculele lor, focul ar fi trebuit să ardă doar atât cât să distrugă încărcătura celor trei tiruri şi să şteargă urmele din interiorul depozitului. Incendiul ar fi fost sesizat destul de repede ca pompierii să-l ţină sub control şi să stingă focul fără probleme.
   - Nu-ţi mai bate capul cu asta, rosti Marcus, apărând lângă ea şi întinzându-i o bucată de conopidă crudă. A fost un accident nefericit...
   - Un accident nefericit? repetă Alecsandra, mârâind printre dinţi, fără să se întorcă spre el. Au murit paisprezece oameni!
   - Dintre care unii erau nişte nemernici traficanţi de droguri.
   - Asta n-are nicio importanţă! scrâşni ea, inspirând încet şi încercând să-şi păstreze cumpătul.
   N-avea niciun rost să-şi descarce nervii pe Marcus. El nici măcar nu fusese acolo.
    - Important este faptul că noi am greşit şi paisprezece oameni au plătit cu viaţa această greşeală, sublinie ea cu o voce metalică.
   - Alecsandra, ştii foarte bine că nu am avut nicio intenţie să provocăm acel dezastru, interveni Cyril împăciuitor. Pur şi simplu s-a întâmplat. Regretăm cu toţii incidentul, dar asta este. Nu mai putem schimba nimic acum. Data viitoare vom fi mai atenţi, promise el.
   Alexandra dădu din cap, conştientă că Cyril avea dreptate. Nu ajuta la nimic dacă-şi turna cenuşă în cap la infinit. Totuşi... era vorba paisprezece vieţi umane curmate brutal!
   Ştia ce înseamnă să arzi de viu într-o secundă, fără nicio posibilitate de scăpare.
   Cunoscuse acea suferinţă atroce pe pielea ei şi nu dorea nimănui acea experienţă cu o singură excepţie. I-o dorea lui Igor şi căţelelor care se aflau cu el în acea noapte!
   - Cum merge treaba jos? se interesă ea, oprind televizorul şi luând conopida din mâna lui Marcus, ronţăind-o mecanic şi înghiţind repede, ca să-şi astupe golul din stomac.
   - Cam încet pentru gustul meu, oftă vampirul, încrucişându-şi braţele musculoase pe piept în timp ce se sprijinea cu umărul de frigiderul înalt, lat cât două dulapuri. Dar îl cunoşti pe Mal. Nu se grăbeşte niciodată. Când am plecat de acolo tocmai îi aplica picătura chinezească, sfârşi el cu un rânjet larg, părând de-a dreptul încântat de înfiorătoarea procedură.
   Alecsandra se cutremură în sinea ei şi aruncă restul de conopidă cu o precizie de invidiat în coşul de gunoi din capătul celălalt al încăperii.
   Mal era expert în tortură şi picătura chinezească era una dintre favoritele lui, o metodă infailibilă de a stoarce informaţii din gura unui vampir. Asta presupunea un scaun din fier forjat, lanţuri şi cătuşe din titan care legau vampirul de scaun astfel încât să nu se poată mişca niciun milimetru, şi un mic recipient cu apă sfinţită, suspendat deasupra capului acestuia la o distanţă de doi metri, care era reglat să elibereze câte o picătură la fiecare zece secunde. Picătura lovea creştetul vampirului exact în acelaşi loc ca precedenta, sfârâind în contact cu pielea, provocându-i acestuia o durere de nedescris în timp ce-i săpa în creieri.
   Agonia acelor nefericiţi îi întorsese stomacul pe dos. Majoritatea vampirilor cedau după primele opt picături, alţii înnebuneau subit după nici patru.
   - Şi? făcu Alecsandra, curioasă.
   - Drăgălaşa de Beatrice este foarte rezistentă, rânji Marcus din colţul gurii. Jură că ne-a spus tot ce ştia. Însă Mal continuă să fiesceptic. Era la a doua picătură când m-a trimis după tine ca să te întreb dacă nu vrei să asişti.
   Alecsandra simţi un zvâcnet în stomac, dar se ridică totuşi. Detesta să meargă în beciuri. În primul rând pentru că locul acela fusese construit cu un singur scop, scop care nu-i era deloc pe plac, şi-n al doilea rând pentru că încăperile înalte şi antifonate îi aminteau de faptul că nimic în lumea asta nu era veşnic, nici măcar nemuritorii.
   Auzi răcnetele înfiorătoare încă dinainte de a deschide uşa metalică şi grea.
   Strângând din dinţi, Alecsandra coborî repede scările din piatră, străbătând coridorul cu tavan circular, urmată îndeaproape de Marcus.

          Scena din faţa ochilor ei era cumplită.
   Beatrice fusese imobilizată de scaunul înalt, cu spătar, cu lanţurile grele şi rezistente pe care Mal le achiziţionase recent printr-o comandă pe net. Gleznele, mâinile şi braţele îi erau prinse cu nişte cătuşe late, iar capul îi era fixat într-o chingă de oţel.
   Faţa îi era schimonosită de durere, ochii îi ieşiseră din orbite, plini de groază şi durere, mâinile i se crispaseră pe rezemătoare, deformând metalul dur în strânsoarea lor puternică. Se zbătea încontinuu, însă legăturile erau atât de strânse, lipind-o de scaun în asemenea fel, încât un ochi neavizat nici nu i-ar fi observat zmuciturile. Aerul mirosea a ars şi a descompunere.
   În creştetul blondei se formase deja o gaură cât o monedă de doi euro, care fumega. Atât mirosul fetid cât şi modul oribil în care arăta rana aceea îi întoarseră Alecsandrei maţele pe dos, făcând-o să înghită în sec.
   - Este la a şaptea şi încă nu dă semne de nebunie, o informă Kay pe un ton aproape admirativ.
   - Opreşte-te puţin, Mal, îi ceru Alecsandra cu o voce moale.
   - Cum vrei, dulceaţă, rânji Mal afabil, acţionând dispozitivul electronic care regla picăturile. Doamna vrea să stea de vorbă cu tine, o informă el sec pe Beatrice, care-l fixă cu ochi sticloşi, înainte de a-şi întoarce privirile înnebunite spre Alecsandra, care se apropia agale de ea.
   Probabil că mila i se citea în ochi pentru că blonda începu imediat s-o implore cu o voce gâtuită de groază:
   - Te rog, am spus tot, tot ce ştiu... Fă-l să se oprească! Te rog...
   - Pot face ca asta să înceteze, promise Alecsandra încet, apropiindu-şi faţa de a ei pentru a o putea privi în ochii injectaţi de sete şi durere. Dacă-mi spui unde-l găsesc pe Igor, îţi garantez că vei avea parte de o moarte uşoară, rapidă şi nedureroasă.
   - Nu ştiu! ţipă vampirul, scos din minţi. Jur că nu ştiu, adăugă, hohotind uscat, fără lacrimi. Jur!... Nu l-am văzut decât o singură dată! Nu locuieşte cu noi. Niciodată nu stă cu noi...
   - Atunci cum ia legătura cu voi?
   - Colin! Îl suna pe Colin, spuse ea atât de repede, încât cuvintele se încălecară. Prin el îşi trimite ordinele. Şi prin Steve... Te rog!
   - Povesteşte-mi încă odată despre acest Steve, îi ceru Alecsandra calm. Cum arată, cum se îmbracă, ce anume îi place, totul!
   Interogatoriul dură douăzeci şi cinci de minute pe ceas. Alecsandra nu află  nimic în plus faţă de ceea ce Beatrice le spusese încă dinainte ca Mal să înceapă s-o tortureze.

           În biblioteca enorma a Refugiului exista un registru unde ţineau socoteala numărului de vampiri care existaseră de-a lungul secolelor, ca un fel de recensământ.
   Cei care erau anihilaţi erau tăiaţi din tabel – iar Vivien, cu umorul ei negru incorigibil, compunea fiecăruia câte un epitaf plin de originalitate – restul, pe cât posibil, erau ţinuţi sub observaţie. Însă existau şi cazuri când unii vampiri se ascundeau atât de bine încât era dificil, uneori imposibil, să le dai de urmă. O parte fuseseră consideraţi morţi însă, din lipsă de dovezi, în dreptul numelui lor fusese trecut un semn de întrebare.
   Igor era unul dintre aceştia. Figura în analele lui Guido încă de la începuturi, însă dispăruse din raza lui cu un secol şi ceva în urmă şi de atunci nu se mai auzise nimic despre el.
   Asta până în urmă cu şase ani când Marcus, distrându-se cu spargerea noului cod de securitate al NASA, dăduse despre un fişier nou, plin cu dosare doldora de informaţii captivante. Citise fascinat fiecare caz în parte, până dăduse peste unul care-i atrăsese atenţia în mod deosebit.
   O tânără femeie îşi pierduse logodnicul într-un accident de maşină pe un drum stâncos din Sicilia. Numele iubitului îi sărise în ochi. Leonardo Fabrini era unul dintre piloţii lui favoriţi şi Marcus îi urmărea întotdeauna cursele la televizor.
   Ştirea morţii lui neaşteptate făcuse înconjurul lumii. Dispariţia pilotului fusese o pierdere regretabilă pentru lumea curselor de Formula Unu.
   Marcus însă avea o memorie colosală şi nu-şi amintea să se fi scris pe undeva detalii despre modul în care se petrecuse accidentul. Se vorbise şi despre logodnica lui. Femeia se afla într-o stare critică şi fusese transportată de urgenţă la o clinică din Italia, unde se zbătea între viaţă şi moarte. Locaţia acesteia fusese ţinută secret.
   Însă dosarul agenţiei era foarte bine documentat. Femeia fusese adusă carbonizată într-un spital din Milano şi tansferată apoi, la cererea părinţilor, într-o clinică privată din Chicago. NASA ţinea sub observaţie cazul ei datorită modului absolut incredibil şi rapid în care tânăra femeie se recupera.
   Marcus printase toate documentele, ştersese fişierul, şi pusese dosarul lui Guido în braţe. Târziu, în seara acelei zile, Guido şi Sena îi făcuseră prima vizită la spital. După aceea, Marcus se ocupase de restul detaliilor, având grijă ca nimeni să nu se mai intereseze vreodată de soarta Alecsandrei. Nici chiar familia ei.
   Existenţa lui Igor, pe care Guido îl crezuse mort, fusese însemnată în catastif, iar în anii care au urmat, Alecsandra s-a străduit din răsputeri să dea de urma creatorului ei, toată strădania fiindu-i zadarnică. Până acum.
   Informaţiile obţinute erau îmbucurătoare, dar nu o ajutau prea mult: Beatrice nu era decât un biet executant, la fel ca toţi ceilalţi din grupul ei.
   Igor părea un individ deştept şi precaut. Rămânea de văzut cât de deştept şi precaut era în realitate, gândi Alecsandra, aruncându-i o privire scurtă lui Mal.
   Mal făcu o mutră comic de nefericită şi se apropie agale de Beatrice, în timp ce Alecsandra făcu stânga împrejur şi ieşi din încăpere.
   Urletele de agonie ale vampirului o însoţiră de-a lungul galeriei, apoi încetară subit, cu o clipă înainte ca uşa masivă din fier să se închidă în urma ei.

                                            CAPITOLUL 5

             - Nu pot să cred că fac asta, bombăni Alecsandra, strecurându-şi trupul în rochia subţire din mătase sidefie.
   - Trebuie să mai ieşi şi tu din când în când, replică Maura, zâmbind răutăcioasă în timp ce-i trăgea fermoarul la spate. Acum este momentul să profiţi. Domnul Gallagher te-a cerut pe tine şi te poate ajuta să-ţi construieşti o carieră formidabilă.
   Alecsandra îi aruncă o privire posacă peste umăr. Avea deja o carieră formidabilă: una de vânător de căpuşe veninoase. La ce naiba îi mai trebuia una?!..
   Dar, desigur, Maura habar n-avea de existenţa Refugiului, aşa că nu ştia nici cu ce-şi ocupa ea timpul liber.
   Se cunoscuseră în urmă cu trei ani, când ea îşi depusese CV-ul Innovation’s, o galerie cochetă din centrul oraşului. Într-un anume fel, Maura îi uşurase perioada de probă şi o ajutase să se integreze din nou în societate. În timp, deveniseră prietene la cataramă, Alecsandra îndrăgostindu-se de acea femeie micuţă, ordonată şi plină de energie, care-i era şefă directă.
   Mamă singură a doi copii adolescenţi, Maura îşi croise drum prin viaţă cu dinţii.
   Provenea dintr-o familie săracă dintr-un orăşel situat la poalele Apalaşilor, unde crescuse până la şaisprezece ani cu cei trei fraţi ai ei, un tată abuziv şi o mamă veşnic obosită. În cunoscuse pe John, prima ei mare iubire, şi fugiseră împreună în Ontario. Se măritase cu el, îşi terminase studiile şi se înscrisese la colegiu.
   Avea talent la pictat, însă îşi dăduse seama destul de repede că n-avea să-şi facă un renume în lumea artei. Rămăsese însărcinată cu Maggie când era prin anul doi de colegiu şi-şi luase masterul când Joshua era doar un zâmbet pe buzele ei.
   Viaţa ei părea în regulă, până-ntr-o zi când, venind mai devreme acasă, îl găsise pe John în patul conjugal în compania unei blonde planturoase. Nu făcuse scandal. Nu avusese pretenţii.
   Îşi făcuse doar bagajele, golise toate conturile comune, îşi luase copii şi îl părăsise fără să mai privească înapoi. Se mutase în Chicago, punând o distanţă apreciabilă între ei, şi divorţase discret de el.
   Se zbătuse patru ani la limita sărăciei şi a disperării, luându-şi două servicii ca să-şi poată creşte cele două „minuni personale”. Până când, într-o zi, se pomenise în faţa uşii de la Innovation’s.
   Era o seară friguroasă de început de martie şi tocmai îşi pierduse una dintre slujbe, cea care aducea venitul cel mai consistent. De fapt, fusese dată afară pentru că-şi pocnise şeful între picioare când acesta o încolţise în magazia buticului şi încercase să-i pună fustele în cap. Nu era pentru prima dată când o hărţuia, dar era pentru prima dată când o prinsese singură.
   Banii pe care-i câştiga din cealaltă slujbă a ei, de spălător de vase cu jumătate de normă la o pizzerie din perferia oraşului, abia dacă-i ajungeau de mâncare. Era singură şi disperată şi habar n-avea încotro s-o ia.
   Soarta îi purtase paşii spre galerie şi ochii i se ridicaseră la timp ca să vadă anunţul de pe uşă. Căutau un vânzător calificat şi, cum mai era un sfert de oră până la închidere, îşi luase inima în dinţi şi intrase.
   - Eram nervoasă ca naiba, îi mărturisise Maura, oftând adânc, amintindu-şi episodul care-i schimbase viaţa la o sută optzeci de grade. Aveam un palton ca vai de lume pe mine, cizmele cu flecurile terminate, o fustă urâtă ca moartea şi o bluză de lână pe care mi-o croşetasem singură cu un deceniu în urmă. Mă şi mir cum de Peter Gallagher n-a intrat în colaps când m-a văzut. Se grăbea, acum ştiu că se grăbea după felul în care-şi rodea colţul gurii, dar m-a ascultat. M-a trecut prin toată istoria artei şi i-am mitraliat răspunsurile. E posibil să mă fi şi încurcat, dar l-am convins că nu-s complet pe dinafară. M-a pus să completez o cerere cu datele personale şi s-o semnez. Apoi a deschis biroul, a scos un plic, a numărat cinci bancnote de câte o sută, mi le-a pus în palmă şi mi-a spus că mă aşteaptă luni să-mi iau job-ul în primire. M-a rugat să-mi reîmprospătez garderoba, s-a exprimat foarte delicat, şi să iau ceva drăguţ la copii. Banii aceia erau avansul pe prima mea săptămână de muncă. Nici nu şi-a pus problema dacă aveam să revin la începutul săptămânii următoare sau nu, dacă banii aceia erau aruncaţi pe fereastră sau investiţi cu cap. Mi-a dat o şansă extraordinară şi pentru asta îi sunt recunoscătoare până mor.
   Maura lucrase pe rupte, meritându-şi salariul şi, în scurt timp, ajunsese mâna dreaptă a lui Gallagher. Alecsandra apăruse la un an după ce acesta îşi concediase incapabilul şef de ahiziţii şi o pusese pe Maura în locul lui.
   - De ce n-a cerut-o pe Miranda? se interesă Alecsandra, rulându-şi cu grijă ciorapii fini de mătase pe care Maura i întinse.
   - D-aia! Nu mai fă mofturi şi du-te!
   - Miranda se descurcă mai bine decât mine...
   - Miranda este o fiinţă lacomă, cu minte de şacal. Pentru ea ar fi o ocazie unică de a vâna un tip cu bani care s-o ia de nevastă. Peter doreşte pe cineva care să nu-i stea capul la prostii.
   - Eşti rea! chicoti Alecsandra.
   - Pe bune că sunt. Acum pune-ţi-i pe ăştia, o îndemnă Maura, scoţând dintr-o cutie o pereche de sandale Ferragamo, cu vârful închis şi barete subţiri pe gleznă.
   - Oh, Iisuse, gemu tânăra femeie, ridicându-şi ochii spre cer când văzu tocurile imposibil de înalte şi de subţiri. Cine a fost cu ideea?
   - Eu, rânji Maura. Peter a cerut să fi răpitoare, eu îi îndeplinesc ordinele.
   Alecsandra îşi puse sandalele ucigaşe, încrucişând baretele fragile şi rugându-se în sinea ei să nu le rupă din cauza nervilor. Nu-i plăceau petrecerile zgomotoase, unde lumea se aduna să mănânce, să bea şi să bârfească. Multitudinea de mirosuri o năucea, era nevoită să zâmbească des şi întotdeauna se alegea cu câţiva admiratori înfocaţi, care-şi închipuiau c-o puteau răsturna pe spate după colţul următor, pentru a-i calibra planetarele şi a-i unge instalaţia.
   De cele mai multe ori izbutea să se eschiveze, dar Peter insistase să participe la licitaţia din seara aceea, ca să prezinte fiecare obiect de artă în parte şi istoria care-l însoţea.
   - Arăţi... arăţi...
   Maura o privea cu mâinile presate în dreptul inimii şi ochii plini de lacrimi, negăsindu-şi cuvintele.   
   - Ca o ceapă? sugeră Alecsandra dulce.
   - Cum? clipi Maura nedumerită.
   - Îţi curg mucii, şefa...
   - Of, mai lasă-mă! dădu femeia din mâini, trăgându-şi nasul.
   Se uită la ceasul micuţ din aur care-i împodobea încheietura mâinii stângi şi făcu ochii mari.
   - La naiba! Limuzina e jos de cincisprezece minute! Eşti în întârziere...
   Alecsandra oftă şi-şi puse setul de diamante şi perle pe care Peter i le împrumutase din colecţia ducesei de Milano. Bijuteriile aparţinuseră cândva reginei Victoria şi fuseseră cumpărate în urmă cu patru ani cu fabuloasa sumă de două milioane de lire sterline.
   Ducesa intenţiona să scoată de două ori pe atât şi probabil că existau destui smintiţi care să arunce cu banii pe fereastră. Surprinse o mişcare cu coada ochiului şi, fără să întoarcă, rosti moale:
   - Nici măcar n-o gândi.
   Maura ezită, apoi îşi pleoşti umerii învinsă şi dădu drumul sticluţei scumpe cu parfum înapoi în poşeta elegantă.
   - Ar trebui să-ţi tratezi alergia asta la parfum şi detergenţi...
   - Este ereditară, minţi Alecsandra. O să mor cu ea.
   Îşi întinse rapid pe buze rujul de culoarea vinului de Burgundia şi-şi fardă obrajii într-o nuanţă delicată de roz, ascunzându-şi paloarea permanentă.
   - Mă bucur că ai apucat să te odihneşti după-amiază. Cearcănele ţi-au dispărut cu totul.
   O lăsă să creadă asta. Nu somnul de frumuseţe îi alungase umbrele de sub ochi ci cele două pahare cu sânge de cal pe care le băuse cu cinci minute înainte ca Maura să-i sune la uşă. Când era silită să petreacă mai mult timp printre oameni, îşi lua măsuri suplimentare de siguranţă. Era mai puţin riscant pentru ei.
   Se întâmplase odată la o recepţie ca una dintre invitate să se împiedice şi să cadă, tăindu-se la mână cu unul din cioburile paharului în care avea un rest de şampanie. Mirosul de sânge îi arsese gâtul şi îi făcuse stomacul să i se zvârcolească dureros.
   O prinsese pe picior greşit, cu garda la pământ, pentru că nu-şi luase porţia la timp: în blocul ei fusese pană de curent peste noapte şi echipele de intervenţie ajunseseră abia a doua zi după-amiază ca să repare defecţiunea de la tabloul cu siguranţe al imobilului. Timp în care rezerva de sânge din congelatorul ei murise.
   Sena îi refăcuse stocul, dar asta se întâmplase la vreo două ore după plecarea ei... Părăsise recepţia în următoarea secundă şi se dusese glonţ la Refugiu.
   Două zile nu fusese bună de nimic, pradă depresiei căpătate în urma conştientizării faptului că fusese la un fir de păr distanţă de a-şi pierde complet controlul. Nu dorea să mai repete niciodată această experienţă.
   - Sunt gata, anunţă ea, după ce-şi strecură în poşeta minusculă rujul şi telefonul mobil.
   - Du-te şi fă-i praf, iubito!
   Alecsandra zâmbi uşor, având grijă, ca de fiecare dată, să-şi ţină caninii la adăpost.
  
            Max studia plictisit mulţimea strălucitoare care se vântura pe lângă el, sorbind când şi când din paharul cu whisky pe care fratele său îl pusese în mână înainte de a-l lăsa baltă.
   Avea să-l strângă pe Noah de gât cu proxima ocazie!
   Ultima săptămână fusese o adevărată nebunie. Psihopatul pe care-l dorea în spatele gratiilor îşi luase concediu, iar cazul stagna. Nu avea nicio urmă, niciun indiciu care să-l îndrepte într-o direcţie sau alta. Probele recoltate de la locul crimelor erau curate.
   Atherton făcuse autopsia ultimelor trei cadavre fără să descopere nimic în plus. Modul de operare era acelaşi: perforarea carotidei stângi, vene secate de sânge. Singurul lucru pe care-l putea face era să aştepte. Iar aşteptarea îl scotea din minţi. Îşi dorea acţiune, gustul pe care vânătoarea i-l dădea, satisfacţia pe care o simţea ori de câte ori înfunda câte un ticălos în spatele gratiilor.
   Max îşi studie ceasul scump, prin faţa lui derulându-se imaginea ademenitoare a unui fotoliu aşezat în faţa televizorului fixat pe un canal sportiv. Un meci de baschet, o bere rece, o cutie cu pizza condimentată din belşug... Raiul relaxării totale! La asta renunţase ca să vină aici.
   Noah îl bătuse la cap toată după-amiaza, până când, în cele din urmă, cedase.
   În opinia fratelui său mai mare, viaţa nu se sfârşea după o căsnicie eşuată. Trebuia să iasă în lume, să cunoască şi alte femei.
   Max oftă. Nu voia să cunoască alte femei. Nu era pregătit pentru asta.
   O iubise pe Alena, chiar o iubise! Se căsătoriseră de tineri, făcuseră un copil minunat şi primii şase ani chiar fuseseră fericiţi împreună. Cei mai fericiţi ani din viaţa lui. Apoi, cumva, totul începuse să se năruie. Slujba îl solicitase din ce în ce mai mult, făcându-l să-şi neglijeze familia. I se încredinţaseră misiuni care-l trimiteau în altă parte a continentului, câteodată peste ocean, lucrând sub
acoperire luni întregi, timp în care nu avea voie să ia legătura cu cei de acasă.
   Cu timpul Alena se înstrăinase de el, şi el de ea. După aproape paisprezece ani de căsnicie chinuitoare, presărate cu griji şi aşteptări încordate, în care nu ştia dacă el era în viaţă sau mort, Alena cedase şi-l pusese să aleagă: ori ea şi Jessica, ori slujba lui nenorocită. Lui Max nu-i plăceau ultimatumurile.
   Câteodată se întreba dacă ar fi avut vreun rost să lupte ca să-şi salveze căsnicia.
   Dacă Alena n-ar fi fost atât de pornită împotriva serviciului lui, probabil că ar fi scos-o cumva la capăt. Şi dacă n-ar fi încetat să-l mai iubească, fireşte. Dar sentimentele ei pentru el muriseră. Singurul lucru care-i mai ţinea împreună era copilul, un copil care devenise confuz şi agitat în preajma lor. Jessica le simţise nefericirea şi devenise nefericită la rândul ei. Max pusese lucrurile în balanţă şi alesese calea cea mai corectă pentru toţi trei: divorţul.
   Şi se trezise singur. Alena se recăsătorise cu un coleg de-al ei, un neuro-chirurg strălucit, la numai două luni de la divorţul lor. Lovitură drept în gură. Max suferise.
   Nu pentru că ea-şi refăcuse viaţa, ci pentru că-l minţise. Relaţia ei cu actualul soţ începuse cu vreun an înainte de a intenta acţiunea de separare. Alena pur şi simplu nu avusese curajul să-i spună adevărul, lăsându-l pe el să-şi asume întreaga responsabilitate a eşecului mariajului lor. I se păruse mai comod aşa.
   Acum locuia cu Richard într-o vilă superbă de pe malul lacului Michigan, însărcinată fiind cu cel de-al doilea copil al lor. Max îi dorea sănătate şi fericire. Nu-i reproşa nimic, pentru că Jess nu ducea lipsă de nimic şi Richard chiar o iubea pe fetiţa lui.
   Singurul lucru care-l durea cu adevărat era despărţirea de Jess. Îi ducea dorul în permanenţă şi aştepta cu nerăbdare week-end-urile în care o putea lua la el.
   În week-end-ul acesta Alena plecase cu Richard la cascade şi o luase şi pe Jess cu ei. Desigur, îi dăduse şansa să aleagă dacă să rămână cu el sau să plece în drumeţie, însă Jess fusese atât de entuziasmată la telefon încât el nu se putuse îndura să-i strice plăcerea. Probabil că acesta fusese şi unul dintre motive pentru care acceptase invitaţia lui Noah.
   Însă a fi singur într-o mulţime şi a fi singur la tine acasă era o mare diferenţă, şi Max şi-ar fi dorit să fi rămas totuşi în apartamentul lui. Măcar ar fi recuperat orele pierdute de somn. Sau s-ar fi gândit la femeia pe care o văzuse ieşind de pe aleea întunecată...
   Oftând, Max îşi goli paharul, intenţionând să mai petreacă puţin timp acolo înainte de a se retrage. Noah îl târâse la o licitaţie de obiecte de artă cu un trecut istoric bogat, scopul fiind acela de a achiziţiona un set de cutii de prizat tutun, pentru a-şi întregi colecţia. Şi unde erau obiecte de artă, erau şi femei frumoase, subliniase el cu subînţeles.
   Noah primise invitaţia şi catalogul cu câteva zile în urmă şi ardea de nerăbdare să participe. Max ardea de nerăbdare să se care de acolo.
   Începu să-şi croiască drum printre invitaţii în ţinute de gală când o voce plăcută, ca un clopoţel, îi pofti pe toţi în salonul alăturat. Licitaţia urma să înceapă în câteva minute.
   Nu-l văzu pe Noah nicăieri şi începu să înjure frustrat în sinea lui, ştiind că trebuia să migreze odată cu mulţimea în salonul cu pricina, unde aveau o masă rezervată. Şansele să-şi întâlnească fratele acolo erau mai mari decât dacă rămânea pe loc. Găsi masa lor destul de uşor, dar Noah nu sosise încă. Îşi consultă ceasul nerăbdător, apoi îşi ridică privirea.
   Şi încremeni, cu gură căscată de uimire.
   Un sul de mătase ivorie îmbrăca trupul subţire al femeii aflate pe scenă, dezgolind nişte umeri superbi şi o pereche de braţe ca marmura. Părul castaniu îi era aranjat într-un coc simplu pe ceafă, iar la gât şi în urechi purta perle înconjurate de strălucirea rece a diamantelor. Rochia avea un şliţ în dreptul coapsei, dezvelind un picior magnific, încălţat în nişte sandale delicate, cu toc înalt.
   Însă ceea ce-i tăie respiraţia fu chipul ei. Faţa aceea năucitor de frumoasă, perfectă, i se părea cunoscută. O mai văzuse undeva...
   Brusc, candelabrele se stinseră, rămânând aprinse doar cele două reflectoare metalice montate în apropiere, care scăldau estrada într-o lumină dură, puternică.
   Femeia discuta în şoaptă cu un bărbat mic de statură, elegant, care se apropia de şaptezeci de ani, apoi se răsuci spre public şi zâmbi brusc auditoriului, un zâmbet incredibil, care-l făcu pe Max să tresară.
   - Bună seara, doamnelor şi domnilor, începu ea cu o voce ireală, ca o revărsare de note scoase de corzile unei harfe ciupite cu măiestrie. Numele meu este Alecsandra Greydon şi voi fi gazda dumneavoastră în această seară...
   Cele două ore se scurseră ca prin vis. La un moment dat Noah se aşezase lângă el, dar Max nici nu-l băgase în seamă. Era fascinat, vrăjit de vocea şi chipul acelea ca de sirenă. Femeia era... desăvârşită.
   Licitaţia se sfârşi mult prea repede pentru gustul lui şi Max îşi scutură capul, încercând să se dezmeticească. Ar fi fost în stare să-i asculte vocea melodioasă la nesfârşit, să-i privească faţa fermecătoare o veşnicie...
   - M-au jecmănit, se plânse Noah.
   - Poftim? murmură Max distrat, cu ochii aţintiţi asupra femeii care-i sucise minţile.
   - Cinci sute şaizeci de mii pe trei bucăţi.
   Max tresări când auzi suma. Se răsuci spre Noah, holbându-se la el consternat.
   - Ce?!!... Eşti nebun?!
   - Le-am cumpărat odată cu istoria lor, se strâmbă Noah. Au aparţinut regelui George al treilea...
   - Puteau să aparţină şi lui Moise în persoană!... Ai dat mai mult de jumătate de milion afurisit pe trei cutiuţe nenorocite!?
   - Te rog, nu-mi strica plăcerea. Nu eşti mama!
   - Mama ar face atac de cord văzând cum îţi cheltui partea ta de avere.
   - Mama a făcut atac de cord când Alena te-a lăsat în fundul gol! ripostă Noah, enervat, apoi umerii i se lăsară când îi văzu expresia din ochi. Iartă-mă! Îs un nemernic ticălos. Îţi dau voie să mă pocneşti pentru asta.
   - Nu-i necesar să-mi dai tu voie să te pocnesc, replică Max sec, întorcându- şi privirea spre estradă. Întotdeauna ai avut o mutră care atrage pumnii ca un magnet...
   Un val de panică îl cuprinse subit când văzu scena goală şi pe ea nicăieri. Se ridică brusc în picioare, scrutând sala şi simţi uşurare când o localiză lângă terasa hotelului, discutând relaxată cu un cuplu în vârstă.
   Tocmai se pregătea să se îndrepte spre ea, când minunăţia aceea îşi ridică fruntea şi-i întâlni privirea. Preţ de o secundă, lui Max i se păru că zăreşte ceva în ochii ei negri, dar fata îşi mută privirea atât de repede încât nu fu sigur că într-adevăr se uitase la el.
   Era destul de departe de ea, dar nu se lăsă descurajat, continuându-şi drumul sinuos printre mese, cu ochii lipiţi de ea.
   Când ajunse la un metru distanţă de ea, tânăra se scuză faţă de cuplul în vârstă şi-i ieşi în întâmpinare, zâmbindu-i politicoasă.
   - Vă pot ajuta cu ceva, domnule...?
   - Max, răspunse el, zâmbindu-i subjugat.
   Privită mai de aproape, femeia era uluitoare. Îşi scosese bijuteriile, predându-le probabil noului proprietar, dar chiar şi aşa, Alecsandra Greydon strălucea de-ţi lua piuitul.
   Dacă ar fi dispus de fonduri substanţiale, ar fi fost în stare să facă un gest stupid şi fără sens, cum ar fi, de exemplu, să-i cumpere setul acela pe care îl purtase în timpul licitaţiei şi despre care îşi amintea vag că fusese vândut cu uimitoarea sumă de şase virgulă trei milioane de dolari. Pe pielea ei imaculată şi palidă acele podoabe arătau fabulos...
   - Te pot ajuta cu ceva, Max? îi surâse ea, amuzată de expresia visătoare de pe faţa lui.
   Max se încruntă, turându-şi creierul amorţit. Şi-şi aminti motivul pentru care dorise să-i vorbească.
   - Da. Aş vrea să te întreb dacă ne-am mai întâlnit până acum.
   - Nu cred, rosti ea după o clipă de gândire.
   - Eşti sigură? insistă Max, privind-o atent. Faţa ta îmi pare cunoscută.
   - Cred că da. Mi-aş fi amintit cu siguranţă. Probabil că semăn cu cineva cunoscut.
   Minţea. Simţea instinctiv că-l minţea. Clopoţeii de avertizare începură să sune în capul lui.
   - Oricum, zâmbi el, vârându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor eleganţi, zornăindu-şi cheile, a fost o licitaţie reuşită.
   - Mulţumesc.
   - Aş putea să te invit la un pahar de ceva după ce termini aici?
   - Nu beau. Dar mulţumesc, oricum, pentru invitaţie, îl refuză ea delicat.
   - O cafea, poate?
   - Mă agită.
   - Poate că ar trebui să mai şi respiri din când în când, sugeră el.
   - Poftim?
   - Îţi ţii respiraţia de când am început să vorbim.
   Alecsandra îşi forţă plămânii să lucreze. Putea să-şi ţină respiraţia aproape o oră fără să simtă nevoia de oxigen. Mirosul lui însă o întărâta. Îi stârnea simţuri pe care le crezuse moarte. Şi pofta de a-şi înfinge colţii în el. Se retrase prudentă un pas, respirând pe gură. Nu ajuta mare lucru.
   - Poate că-ţi par cam insistent dar... ai un prieten care te aşteaptă cumva acasă?
   Privirea lui imposibil de verde o ţintui sfredelitor şi Alecsandra se trezi spunând adevărul.
   - Nu, nu am.
   - Păcat.
   Surprinzătoarea veste îl înveseli teribil.
   - Există vreun potenţial pretendent pe care-l ai în vedere şi pe care va trebui să-l elimin? glumi el.
   Privirea ei deveni uşor agasată.
   - Uite ce este, domnule Jacobi, sunt foarte obosită şi mai am nişte...
   - De unde ştii că mă cheamă aşa? o întrerupse el, îngustându-şi ochii suspicios.
   - Mă scuzi? clipi ea nedumerită.
   - Nu m-am recomandat cu numele întreg, îi explică el răbdător, privind-o atent. Ţi-am spus doar că mă cheamă Max şi atât.
   Îi zâmbi viclean.
   - Desigur, asta dacă nu cumva l-ai mai auzit altă dată... poate în urmă cu vreo săptămână, să zicem? sugeră el cu blândeţe.
   Văzu în ochii ei o licărire scurtă, ciudată. Avea nişte ochi aurii superbi. Lucru bizar. De la distanţă îi păruseră a fi negri ca smoala.
   Alecsandra ezită o fracţiune de secundă, apoi surâse relaxată.
   - Nu cred, clătină ea uşor din cap. Masa patru, schiţă tânăra un gest cu o mână graţioasă, lipsită de inele, în direcţia mesei pe care el şi Noah o ocupaseră în timpul licitaţiei. Familia Jacobi. Te-am văzut acolo cu Noah Jacobi. Eu am făcut listele şi am repartizat mesele invitaţilor. Semănaţi destul de bine ca să presupun că sunteţi rude.
   - Îl cunoşti pe fratele meu?
   Întrebare stupidă. Cine nu-l cunoştea pe Noah Jacobi, carismaticul şi talentatul senator de Chicago?
   - Numai din vedere. Acum vă rog să mă scuzaţi, dar mai am nişte treburi de rezolvat, adăugă ea repede, pregătindu-se să-l ocolească.
   - Ok. Ne mai vedem, rosti Max.
   - Da, poate, acceptă ea, zâmbindu-i scurt, depărtându-se.
   Ochii lui Max se îngustară în timp ce-i urmărea mersul felin. Mersul acela elegant îi era cunoscut, pentru că-l mai văzuse. Ea era, una şi aceeaşi femeie pe care o văzuse părăsind aleea întunecată şi care dispăruse din faţa ochilor lui ca un fum! Se mişca la fel ca în seara aceea, ca şi cum ar fi plutit. Era imposibil să se înşele în privinţa ei.
   Îl minţise tot timpul. De ce? Cine era în realitate Alecsandra Greydon? Ce legătură avea ea cu cele trei cadavre de pe aleea aceea insalubră?...
   Max ştia instinctiv când adulmeca o urmă valabilă. Şi mai ştia că domnişoara Greydon îi ascundea ceva.

                                    CAPITOLUL 6

             A doua zi dimineaţă Alecsandra îşi parcă Volkswagen-ul Polo pe aleea largă, pietruită, din faţa Refugiului.
   Era o zi splendidă de sfârşit de octombrie, cu un cer senin şi limpede, lipsit de nori. În aer plutea mirosul de brumă, frunze moarte şi pământ umed. Alecsandra se opri doar atât cât să-l inhaleze, bucurându-se de aromele naturii. Mai târziu, intenţiona să dea o raită prin împrejurimi. Îi plăcea la nebunie să alerge prin pădure. Asta îi limpezea mintea şi-i punea la muncă muşchii pe care nu reuşea niciodată să şi-i lucreze nestânjenită în sălile de fitness din oraş.
   O femeie care putea face extensii cu gantere de două sute într-o singură mână, fără să transpire, bătea al dracului de mult la ochi. La Refugiu avea această posibilitate, datorită lui Guido, care amenajase o sală de forţă special pentru ea. Însă acum avea o treabă de rezolvat.
   Îl găsi pe Marcus exact acolo unde se aştepta să-l găsească: în camera circulară de deasupra livingului, dotată cu aparatură electronică ultimul răcnet. Vampirul stătea aplecat deasupra unei carcase din plastic negru, cu mâinile vârâte în măruntaiele acesteia. O grămadă de fire colorate se revărsau pe alături, iar el meşterea ceva, părând complet absorbit de ceea ce făcea.
   Alecsandra ştia că el o simţise. Marcus avea un simţ auditiv excelent, putând să-i identifice bătăile inimii la o distranţă de două mile.
   - Salut. Marcus îşi ridică privirea şi-i zâmbi. Pari necăjită.
   - Puţin, recunoscu Alecsandra, apropiindu-se şi aruncând o privire spre cutia expandată. Ce faci acolo?
   - E un decodor. Îi modific puţin sistemul. Ai avut o seară plăcută?
   - Interesantă mai degrabă, răsuflă ea adânc. Vreau să faci ceva pentru mine.
   - Orice-ţi face plăcere, rânji el cu subînţeles.
   - Verifică asta, îi întinse ea o bucată de hârtie, ignorându-i remarca.
   Marcus se îndreptă de spate şi se încruntă la numele mâzgălit în grabă.
   - Îl găseşti în arhivele FBI-ului, sugeră ea, vârându-şi mâinile în buzunarele de la spatele blugilor. Max, Maximillian, Maxwell. Încearcă mai multe combinaţii.
   Marcus îşi îngustă ochii suspicios.
   - De ce? Ce treabă are ăsta cu tine?
   - Doar fă-o, făcu Alecsandra o mutră plictisită. Sau trebuie s-o rog pe Nena?
   - Nu, te rezolv eu, rosti vampirul nemulţumit, nelăsându-i răgazul să se răzgândească. Aşteaptă o clipă, bine?
   Se răsuci şi alunecă repede în scaunul mobil din faţa laptop-ului său ultra-performant, pe care-l îmbunătăţise personal. Degetele îi alunecau peste taste cu viteză, în timp ce pe ecranul plat se perindau o serie de imagini. Alecsandra se opri în spatele lui, aşteptând.
   Marcus întră în programul guvernamental câteva secunde mai târziu, spărgându-i codurile şi accesând fişierele angajaţilor. Tastă numele în combinaţia pe care ea i le dictase şi dosarul lui Maxwell Robert Jacobi începu să ruleze încet.
   Eleni, care se alăturase şi ea cu câteva momente în urmă, se aplecă peste umărul lui Marcus, studiind avidă poza bărbatului de pe display.
   Alecsandra bănui că era o poză mai recentă. Etala faţa colţuroasă a unui bărbat şaten, cu ochi verzi, pătrunzători. Avea bărbia proeminentă, nasul cu septul o idee deviat, sprâncene groase, frunte înaltă şi o gură bine definită, cu buze subţiri.
   Treizeci şi cinci de ani, un metru optzeci şi şapte înălţime. Nu era un bărbat neapărat frumos, cât mai degrabă interesant, dur şi atrăgător.
   Şi mirosea delicios, gândi Alecsandra, simţind cum muşchii gâtului i se contractă când îşi aminti aroma înnebunitoare a pielii lui.
   - Mmm, yummi! făcu Eleni, arcuind o sprânceană subţire spre Alecsandra. E noua ta cucerire?
   Din gâtul lui Marcus se auzi un mârâit scăzut. Marcus era gelos până şi pe aerul pe care ea-l respira şi Alecsandra îşi dădu ochii peste cap, agasată.
   - Nu. Este tipul care se ocupă de investigarea crimelor din Downtown.
   - Şi? o provocă grecoaica.
   - Vreau să aflu mai multe despre el. În noaptea când am plecat să luăm urma colţosului ăluia, el se afla acolo. Am fost neatentă şi m-a văzut. Numai pentru o secundă, dar se pare că a fost suficient. Aseară l-am întâlnit din nou la licitaţia lui Gallagher. M-a recunoscut.

................................................................