Predestinați, Josephine Angelini

.........................................................

                        2-9

         - Ca să îți mai scadă temperatura, spuse el pe un ton inocent, scuturându-şi picăturile de ploaie din păr.
   - Asta-i scuza ta? întrebă ea cu mâinile în şold.
   - Îhm. Şi n-o să caut alta.
   Helen îşi zise că nu mai avea rost să insiste. Avea destul timp să îşi facă griji pentru colesterolul lui a doua zi. După atâtea zile în care mâncase aşa puţin, probabil că îngheţata nu era cea mai bună idee, dar, ce-i drept, aluneca uşor.
   Se aşezară pe podea şi se uitară la iubita lor Red Sox la televizor, îngheţata şi linguriţa trecând pe rând când la unul, când la celălalt, în timp ce îi blestemau pe Yankee. Niciunul din ei nu răspunse când sună telefonul şi el nu insistă să afle ce se întâmplase la şcoală. Pur şi simplu, mâncară îngheţată împreună până se făcu vremea să meargă la culcare. Mama lui Claire nu ar fi lăsat-o să scape aşa de uşor. Uneori, erau avantaje în a fi crescută doar de tată.
   Era cazul ca Helen să îşi schimbe aşternuturile înainte de a se culca. Petele din noaptea de dinainte nu dispăruseră, aşa cum sperase ea, dar, în noaptea asta, avea mai multe pe cap decât frica de a fi somnambulă. De exemplu, auzea pe cineva sau ceva mişcându-se pe balconul de pe acoperiş.
   Erau sunete diferite de cele pe care le auzise în noaptea de dinainte. De data asta, chiar se auzeau paşi exact deasupra locului în care era patul ei, şi nu doar şuşoteli indescifrabile venind din toate părţile. Se hotărâse să nu se ducă sus să verifice. Văzuse destule fantome pentru o zi.

            Helen merse la cabinetul doctorului Cunningham, a doua zi dimineaţă.
   După câteva minute de plimbat o mică lanternă prin faţa ochilor ei şi palpat sternul, doctorul îi zise tatălui ei că nu părea să existe vreo traumă permanentă. Apoi, ţipă un pic la Helen spunându-i că era prea blondă ca să umble pe o asemenea vreme fără o pălărie pe cap.
   Nu ştia exact cum, însă, după doar un drum la doctor, criza-existenţială-de-ordin-schizofrenic se transformase în nimic mai mult decât neglijenţa de a-şi fi lăsat capul descoperit. În orice caz, consultaţia îi oferise o scuză de a nu mai merge la şcoală în acea zi.
   Când ajunse acasă, Helen îşi porni calculatorul şi petrecu câteva ore bune pe net, încercând să găsească informaţii despre cele trei femei care nu îi dădeau pace. Fiecare căutare o copleşea cu numărul de rezultate posibile, încât încercarea ei păru în zadar şi nu putea să obţină informaţii mai exacte pentru că nu ştia să dea un context real vedeniilor sale.
   Nu ştia dacă erau fantome, demoni sau doar modul ei de a-şi da de înţeles că era nebună. Era foarte posibil ca Helen să fi avut doar halucinaţii, iar acum, că nu mai era aşa de furioasă, mai avea puţin şi aproape că şi ea credea că într-adevăr fusese numai o insolaţie. Aproape.
   Claire trecu pe la ea în după amiaza aceea pentru a-i da nişte veşti proaste.
   - Toată şcoala crede că, probabil, chiar acum te internezi într-un azil de nebuni, spuse ea imediat ce se aşezară în sufragerie. Ar fi trebuit să vii azi.
   - De ce? întrebă Helen strâmbând din nas. Nu contează când mă întorc, nimeni nu o să uite de chestia asta prea curând.
   - Da. A fost destul de rău, zise Claire, apoi se opri pentru o clipă înainte de a vorbi grăbită: Ştii, chiar m-ai băgat în sperieţi.
   - Scuze, spuse Helen zâmbind uşor. El a venit azi?
   Pentru un motiv oarecare, simţea că trebuie să ştie, deşi nu era în stare să îi pronunţe numele cu voce tare.
   - Da, m-a întrebat de tine. Mă rog, nu a vorbit el direct cu mine, ci Gayson.
   - Gay-son? întrebă Helen printre hohote de râs.
   - Da, îţi place? E noua poreclă a lui Jason. Am născocit-o ieri. E un idiot, apropo, începu Claire să zică înflăcărată. Fii atentă. Vine tipul la mine în pauza mare şi începe să îmi pună tot felul de întrebări despre tine. De genul... de cât timp ne ştim, de unde eşti, dacă ţi-am cunoscut vreodată mama înainte să plece din oraş...
   - Mama mea? Ce ciudat!
   - Şi îi răspund, ca de obicei, cu flerul meu pentru replică, zise Claire pe un ton un pic prea inocent.
   - Adică, l-ai insultat.
   - Mă rog. Apoi, tolomacul a avut tupeul să-mi spună „fetiţă“! Îţi vine să crezi aşa ceva?
   - Vaai! Tu, micuţă? zise Helen pe un ton amuzat. Şi ce i-ai spus?
   - Adevărul. Că suntem prietene de când ne-am născut şi că niciuna din noi nu o ţine minte prea bine pe mama ta, şi că nu a lăsat vreo poză sau ceva de genul ăsta, dar tatăl tău nu pierde nicio ocazie de a ne aminti cât de incredibil de frumoasă, deşteaptă şi talentată era, şi bla-bla-bla. Adică, nu e nevoie să fii geniu ca să te prinzi că maică-ta sigur arăta beton. Nu ştiu, uită-te un pic la tatăl tău, apoi uită-te la tine, încheie Claire cu ochii scânteind, dând de înţeles că ştia ea ce ştia.
   Helen tresări la auzul complimentului.
   - Asta-i tot? Lucas nu a mai zis nimic altceva?
   Helen îşi încleştă mâinile. Îi era greu să-i pronunţe numele fără să îi vină să-i dea un pumn în cap cuiva. Evident, ori încă avea insolaţie, ori chiar înnebunea.
   - Niciun cuvânt. Dar am auzit eu un zvon cum că Zach te bârfea şi Lucas i-a închis gura.
   - Serios? întrebă Helen înveselindu-se. Cum adică i-a închis gura?
   - Nu a lăsat pe nimeni să spună ceva rău despre tine, atâta tot. Ştii cum sunt Zach şi Lindsey. Dar Lucas nu avea de gând să îi tolereze. Zicea întruna că a simţit că aveai febră mare când... ţi-a făcut chestia aia. Cum ai numi-o, apropo? O îmbrăţişare de urs cu spatele?
   Helen oftă zgomotos şi îşi acoperi faţa cu palmele.
   - Hei, nu-i nimic, o consolă Claire mângâind-o uşor pe spate. Cel puţin, el nu le spune tuturor cât de nebună eşti, aşa că măcar ai brutalizat un tip super de treabă.
   Helen oftă şi mai zgomotos şi încercă să se scufunde în canapea, în vreme ce Claire râse îndelung şi zgomotos pe seama ei.

        Încă ploua a doua zi de dimineaţă, aşa că Helen merse la şcoală cu Claire, duse cu maşina de mama ei. Începuse să aibă crampe înainte să coboare din maşină.
   - Relaxează-te, zise Claire deschizând portiera. Tot ce trebuie să faci e să rezişti azi şi apoi vei avea tot weekendul la dispoziţie să...
   Claire rămase un pic pe gânduri.
   - De fapt, nu. Îmi pare rău, Len, am încercat să fiu optimistă, dar o să ai chestia asta pe cap până luni.
   Claire începu să râdă şi sunetul o înveseli pe Helen un pic - cel puţin, până să ajungă în şcoală.
   Odată ajunsă înăuntru, constată că era mai rău decât îşi închipuise. Unor fete din primul an efectiv li se tăie răsuflarea şi se adunară la bârfă imediat ce o văzură pe Helen intrând pe uşă. Unui tip de clasa a douăsprezecea cu fetiş pentru haine de piele i se scurseră ochii după Helen şi o strigă Hellcat  când trecu pe lângă el.
   Când se întoarse spre el mută de uimire, băiatul şopti: „Sună-mă!“
   - Nu cred că pot să fac asta, îi spuse Helen prietenei ei, dar Claire îi puse o mână pe spate şi o împinse înainte.
   De fiecare dată când privirea cuiva cădea asupra ei şi ochii li se măreau recunoscând-o, burta ei era cuprinsă de crampe. Asta însemna că tot anul acela avea să sufere de dureri menstruale? Chiar şi numai gândul era groaznic.
   Helen încercă să se topească în umbra lui Claire, însă îşi dădu seama că, dacă voia să se ascundă, va trebui să-şi caute prieteni mai înalţi.
   - Vrei să încetezi să mă mai calci pe călcâie? se plânse Claire. Auzi, ia du-te tu şi ascunde-te pe lângă Hergie până îţi iau eu cărţile din dulap.
   Helen se făcu mică şi intră la ora de dirigenţie, şi încercă să se facă nevăzută în spatele băncii. Domnul Hergeshimer o întrebă dacă se simte mai bine şi apoi o ignoră total imediat ce îi răspunse că e în regulă. Îi venea să îl pupe pentru asta.
   Matt doar îi făcu uşor cu mâna şi se aşeză fără să spună ceva.
   Helen ghici că fusese ameninţat de Claire să se poarte ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Matt încercă să se abţină a se uita la ea din când în când, aşa că Helen îşi dădu seama că el era încă destul de îngrijorat.
   La un moment dat, privirile lor se întâlniră, iar ea îi zâmbi călduros, apoi el păru ceva mai liniştit. Zach îşi roti capul şi se uită pe fereastră de îndată ce ajunse la locul lui, exagerând cu aparenta nepăsare. Helen nu putea să înţeleagă ce făcuse ca să îl supere aşa de tare, dar avea griji mai mari decât gândurile lui Zach Brant despre ea.
 
          Reuşise să petreacă restul zilei fără vreun incident aparte până la prânz.
   Mergând spre cantină, îşi dădu seama prea târziu că drumul o ducea pe lângă dulapul lui Lucas. Era pe cale să se întoarcă şi să schimbe ruta, ceea ce era ridicol pentru că asta însemna să ocolească toată şcoala, dar exact atunci fu observată.
   Lindsey şi Zach văzură cum rămase nesigură în mijlocul holului.
   Erau la dulapurile lor, care se întâmplau să fie chiar lângă ale lui Lucas şi Jason. Helen se mai dezmetici un pic şi îşi aminti cum chipurile împietrite de frică ale lui Lindsey şi Zach făcuseră parte din fundal atunci când ea încercase să îl sugrume pe Lucas.
   Era logic din punct de vedere alfabetic să aibă dulăpioare în aceeaşi zonă, Brant - B, Clifford - C, Delos - D, dar Helen dădu vina pe norocul ei chior că persoanele cele mai simpatizate din toată promoţia erau fie victime, fie martori oculari la umilirea ei totală.
   Nu avea de ales - trebuia să treacă pe lângă ei.
   Lindsey şi Zach nu rostiră niciun cuvânt şi feţele lor nu trădară niciun sentiment, în timp ce Helen trecea grăbită pe lângă ei, ţinându-şi capul atât de aplecat, încât umerii aproape că îi intrau în urechi. „Bine că măcar Lucas nu era acolo“, se gândi ea aplecându-se ca să intre în cantină.
   - Spatele drept! O să faci scolioză, să ştii, o certă Claire în vreme ce se pregăteau să mănânce.
   - Scuze. Doar ce a trebuit să trec pe lângă dulapul lui, explică Helen încet.
   Matt înlemni şi scoase un sunet în semn de dezgust.
   - Îţi poţi veni în fire, Lennie, spuse el, niciunul dintre ei nu e azi la şcoală.
   - Cică şi-ar fi luat cu toţii ziua liberă pentru că au ajuns în sfârşit pe insulă mătuşa şi cel mai mare copil Delos, adăugă Claire.
   - A, corect, gândi Helen cu voce tare. Mai este unul. Hector, nu?
   - Nu ştim mare lucru despre el încă. Probabil că mă va suna Zach în weekend să îmi spună ce a mai aflat, zise Matt ridicând din umeri. Mereu ştie unde e şi ce face toată lumea.
   Restul zilei trecu prea încet pentru Helen, deşi era reconfortant să ştie că nu avea să se ciocnească de cei din familia Delos sau de fantomele care păreau să apară oricând erau şi ei prin preajmă. Ba chiar se distră la antrenament, alergând prin ceaţă şi sărind prin băltoacele noroioase împreună cu Claire.
   Antrenoarea Tar nu zise nici pâs despre performanţele extrem de slabe ale lui Helen din acea zi, deşi Helen ştia că nu ar fi putut să scape mereu atât de uşor. Era o bursă atletică de câştigat, iar antrenoarea Tar nu avea să uite asta prea curând.
   Reuşind să se ferească de probleme în ziua aceea, când Helen ajunse la serviciu, se simţi aproape cu inima împăcată până văzu că o groază de colegi de-ai ei veneau la magazin să ceară doar o bomboană sau un suc.
   - Ce-ar fi să te duci în spate şi să aranjezi un pic prin magazie? întrebă Kate atingând uşor umărul lui Helen. Nu vor mai intra aici să se holbeze la tine dacă le dăm de înţeles că ai plecat acasă.
   - Nu au ceva mai bun de făcut vineri seară? răspunse Helen, sarcastică.
   Îşi zâmbiră cu o uşoară tristeţe şi Helen, pentru scurt timp, îşi odihni fruntea pe umărul lui Kate, furând un scurt moment de alinare.
   - Ai putea chiar să faci şi inventarul. Şi nu te grăbi, adăugă Kate pe când Helen se îndreptă spre magazie.

           De obicei, să facă inventarul nu era cel mai plăcut lucru posibil pentru Helen, dar în seara asta era altfel.
   Era aşa de ocupată cu număratul fiecărui lucruşor din magazin, încât nu mai era atentă la ce se întâmpla în jur şi, la un moment dat, se pomeni că închideau uşa din faţă şi că parcurgeau întregul ritual al închiderii magazinului.
   - Deci, ce s-a întâmplat de fapt între tine şi puştiul Delos? întrebă Kate fără să îşi ridice privirea de la teancurile de bancnote pe care le aranja şi număra.
   - Şi eu aş vrea să ştiu, oftă Helen sprijinindu-se de coada măturii.
   - Toată lumea vorbeşte numai despre tine. Şi nu doar ăştia mai tineri, zise ea schiţând un zâmbet. Deci, care-i faza?
   - Uite, dacă aş găsi o explicaţie, crede-mă că aş striga-o în gura mare în mijlocul străzii. Nu am idee de ce l-am atacat, oftă Helen. Şi cel mai aiurea este că nu chestia asta e cel mai rău lucru care s-a întâmplat.
   - Ah, va trebui să-mi explici asta, zise Kate hotărâtă în timp ce punea banii deoparte. Hai, spune-mi care a fost cel mai rău lucru?
   Helen clătină din cap şi începu să dea încet cu mătura.
   - Ştii, subiectul ăsta nu o să se facă uitat doar pentru că tu nu vrei să vorbeşti despre el, insistă Kate.
   Helen ştia că avea dreptate şi mai ştia că putea avea încredere în Kate.
   - Am coşmaruri. De fapt, am avut acelaşi coşmar de mai multe ori şi pare atât de real! De parcă m-aş duce în cu totul altă parte atunci când dorm.
   - Unde? întrebă Kate cu blândeţe apropiindu-se de Helen ca să înceteze să măture şi să se concentreze.
   Helen îşi încruntă sprâncenele gândindu-se la lumea stearpă şi lipsită de speranţă pe care era obligată să o viziteze în fiecare noapte.
   - E un loc secetos. Totul este decolorat. Se aude o apă curgătoare undeva, ca şi când ar fi un râu prin apropiere, dar pur şi simplu nu pot ajunge la el. Pare că încerc să caut ceva, cel puţin aşa cred, nu mai ştiu Helen ce să zică şi ridică din umeri.
   - Secetos, zici. Ştii, este un vis destul de des întâlnit, o linişti Kate. Apare în toate cărţile despre vise, în toate ţările pe care le-am vizitat.
   Helen înghiţi în sec, încă frustrată şi încuviinţă:
   - Da, dar când mă trezesc dimineaţa...
   Se opri, dându-şi seama de cât de nebună părea. Kate o privi pentru o clipă, grija ei transformându-se în compasiune.
   - Umbli în somn, scumpo? Asta e ce voiai să spui? o întrebă Kate punându-şi mâinile pe umerii lui Helen, încurajând-o să o privească în ochi.
   Helen îşi ridică mâinile şi dădu din cap.
   - Nu ştiu ce fac. Dar sunt atât de obosită, Kate, zise ea lăcrimând istovită. Chiar dacă reuşesc să aţipesc, mă trezesc şi mă simt de parcă aş fi alergat ore în şir. Nu ştiu, parcă aş înnebuni, încheie cu un râs nervos.
   Kate o cuprinse pe Helen într-una dintre îmbrăţişările ei cu aromă de prăjitură şi o linişti până când fata se relaxă complet.
   - Nu-i nimic. O să-i dăm noi de cap, zise Kate alinând-o. Ai vorbit cu tatăl tău despre asta?
   - Nu şi te rog să nu vorbeşti nici tu, insistă Helen, dându-se un pic înapoi ca să o poată privi pe Kate în ochi.
   Kate se uită la ea îngrijorată şi apoi Helen continuă:
   - Dacă încă o să mai fiu nebună săptămâna viitoare, îi spun. Dar cred că am avut parte de destul dramatism săptămâna asta.
   Kate încuviinţă, înţelegând că Helen avea nevoie să mai treacă puţin timp.
   - Bine, tu hotărăşti când este momentul potrivit să îi zici tatălui tău, iar eu voi fi acolo pentru tine, micuţa mea loca, o tachină ea zâmbind.
   Helen îi întoarse zâmbetul, fiind recunoscătoare că o avea pe Kate ca prietenă care putea să o asculte cu seriozitate atunci când avea nevoie şi să înceteze a mai fi serioasă la momentul potrivit.
   - Cred că am terminat pe ziua de azi, spuse Kate după ce o mai îmbrăţişă o dată pe Helen. Eşti gata de plecare? o întrebă în vreme ce se întorcea la tejghea pentru a pune banii în seif.
   Helen puse veselă mătura la locul ei şi se îndreptă spre uşa din spate. Stinse lumina şi o privi pe Kate cum mergea pe alee, spre maşina ei.

           Niciuna nu auzi nimic.
   Privirea lui Helen se înceţoşă şi văzu printre gene o lumină albastră, slabă, apoi o văzu pe Kate căzând la pământ ca o marionetă căreia i s-au tăiat sforile. Helen îşi întinse braţele instinctiv, încercând să o prindă pe prietena ei, dar imediat ce îşi concentră atenţia asupra lui Kate, atacatorul din spatele ei îi puse o pungă pe cap.
   Era prea speriată ca să mai poată ţipa şi ceva dinăuntrul ei îi spunea să nu atragă atenţia asupra situaţiei, aşa că tăcu chiar şi atunci când cineva îi legă mâinile la spate. În vreme ce era trasă îndărăt, capul i se rezemă pe un piept moale, aşa că lui Helen îi pică fisa că atacatorul era o femeie.
   Helen ştiuse dintotdeauna că era puternică - şi nu doar faţă de alte fete. Puternică faţă de un urs. Îşi îndoi genunchii şi îşi înfipse picioarele în pământ, gata să o ia prin surprindere pe atacatoarea ei.
   De mică, Helen înţelesese că, dacă îşi folosea puterea sau viteza incredibile, urma să aibă crampe insuportabile. Dar, în acel moment, nu conta cât de dureros ar fi fost.
   Helen nu avea de gând să se lase purtată nu-ştiu-unde în timp ce Kate zăcea inconştientă pe o alee întunecată.
   Îşi îndoi spatele încercând să scape din strânsoarea atacatoarei şi fu surprinsă să constate că nu izbutea. Femeia pe care nu o putea vedea era la fel de imposibil de puternică. Însă Helen avea mai multe de pierdut.
   Tălpile tenişilor ei se zdrenţuiră în încercarea de a se îndepărta de adversara ei. Făcu un pas, apoi un altul, tenişii căzându-i din picioare în vreme ce o trăgea şi pe cealaltă femeie după ea. Apoi, Helen auzi o trosnitură, un suspin şi făcu un salt violent, eliberându-se din strânsoare.
   Străduindu-se să înlăture sacul negru de catifea de pe capul ei, Helen auzi o succesiune rapidă de palme, bufnituri şi un gâfâit scurt şi furios. Simţi un curent de aer şi sunetul sacadat al paşilor cuiva care alerga în direcţia opusă, chiar în momentul în care reuşi să-şi dea sacul jos şi părul la o parte din faţa ochilor.
   Lucas stătea încordat deasupra ei, căutând cu privirea ceva în depărtare, ceva ce Helen nu putea vedea, fiindcă era la pământ.
   - Eşti rănită? o întrebă Lucas cu o voce joasă, nesigură, încă uitându-se în jur.
   Avea sânge pe buză, iar cămaşa îi era ruptă. Helen avu timp cât să îi spună că nu păţise nimic până să audă şoaptele surorilor bocitoare.
   Îşi îndreptă privirea spre ea şi, când ochii lui de un albastru rece îi întâlniră pe ai ei căprui calzi, lui Helen îi tresăriră picioarele.
   Şoaptele deveniră urlete şi Helen văzu cum capetele aplecate şi trupurile albe tremurânde intrau şi ieşeau din câmpul ei vizual. Se dădu înapoi şi se forţă să îşi închidă ochii. Furia îi era aşa de intensă, încât simţea de parcă i-ar fi luat foc toate organele.
   - Te rog, du-te, Lucas, îl imploră. Te-ai luptat cu cineva pentru mine şi îţi sunt recunoscătoare pentru asta. Dar încă vreau foarte, foarte tare să te omor.
   - Ştii, nici pentru mine nu este uşor, îi răspunse cu o voce înăbuşită.
   Se auziră nişte paşi alergând din zona în care se aflase el, de parcă de-abia atingeau pământul, o pală de vânt şi abia apoi Helen îndrăzni să îşi deschidă ochii. Plecase şi, din fericire, strigoaicele plecaseră cu el.
  
       Helen se aplecă asupra lui Kate ca să vadă dacă sângera.
    Se lăsă în patru labe pentru a se uita cu atenţie la fiecare centimetru de piele vizibil, însă, într-un mod ciudat, nu avea niciun fel de tăieturi, zgârieturi sau julituri. Kate respira normal, dar încă era în stare de inconştienţă. Helen se decise că trebuia să rişte să o ridice şi spera că nu făcea vreo prostie mişcând-o. O aşeză încet pe Kate pe bancheta din spate şi formă numărul tatălui ei pe când se aşeza pe scaunul din faţă. Porni maşina în timp ce telefonul suna.
   - Tată! Ne vedem la spital, spuse cât de repede putu.
   - Ce s-a întâmplat? Eşti ră... începu el panicat.
   - N-am nimic. E vorba de Kate. Mă îndrept spre Urgenţe, aşa că nu pot să conduc şi să vorbesc la telefon. Doar vino acolo, zise ea închizând şi aruncând telefonul pe scaunul de alături fără să mai aştepte un răspuns.
   Acum, tot ce mai avea de făcut era să născocească o minciună bună, şi asta rapid pentru că spitalul era la doar câteva minute distanţă.
   Sună la poliţie în vreme ce parca în faţa intrării în sala de primiri urgenţe, zicând doar că prietena ei fusese atacată şi că acum erau la spital. Apoi, stătu să se gândească un pic cum să intre cu Kate la Urgenţe. Helen nu voia să o lase singură, dar nici nu putea să o ridice pe Kate şi să îşi arate puterea supraomenească în faţa atâtor oameni, aşa că până la urmă intră singură.
   - Ajutor? murmură timid către asistenta de la recepţie.
   Asta nu prea funcţionă, aşa că vorbi mai tare şi începu să ţopăie.
   - Vă rog, ajutaţi-mă! Prietena mea este afară şi e inconştientă..
   Asta îi făcu pe oameni să reacţioneze.

         Când tatăl ei ajunse acolo şi aflară amândoi că prietena lor avea să fie bine, Helen făcu o declaraţie la poliţie.
   Le spuse că o femeie pe care nu reuşise să o vadă o făcuse pe Kate să leşine folosind o chestie albastră, sclipitoare. Când Helen o văzuse pe Kate căzând, alergase spre ea şi asta probabil o speriase pe femeie pentru că fugise în direcţia opusă.
   Helen nu zise nimic despre faptul că femeia încercase să o răpească, despre luptă sau despre Lucas care apăruse acolo de nicăieri ca să o alunge pe atacatoare.
   - Unde-i încălţămintea ta? întrebă poliţistul.
   Inima lui Helen începu să bată cu putere. Niciodată nu ştiuse să mintă prea bine, aşa că era inevitabil să uite ceva, dar cum putuse să-i scape faptul că era desculţă?
   - Nu eram încălţată, spuse ea grăbită. Înainte, ceva mai devreme, s-au rupt... când aranjam marfa în spate. Aşa că mi-am dat tenişii jos. Când am văzut-o pe Kate la pământ, i-am lăsat să îmi cadă din mâini şi am venit repede aici.
   „Cea mai proastă minciună posibilă“, se gândi Helen. Dar poliţistul dădu din cap.
   - Am găsit o pereche de tenişi rupţi pe alee, zise el de parcă s-ar fi aşteptat la răspunsul lui Helen. Îi mai spuse că prietena ei fusese electrocutată cu un taser şi că, din moment ce atacatoarea folosise toată puterea aparatului pe Kate, fusese forţată să o ia la fugă când văzuse că mai venea cineva.
   - A, mai e ceva, rosti poliţistul înainte de a se îndepărta. Cum de-ai reuşit să o urci în maşină de una singură?
   Atât poliţistul, cât şi tatăl ei se uitară derutaţi la ea pentru un moment.
   - Puterea voinţei? răspunse Helen pe un ton neconvingător, sperând să fie crezută.
   - A fost norocoasă că te-ai aflat acolo. Ai fost foarte curajoasă, spuse poliţistul cu un zâmbet aprobator.
   Lui Helen nu-i pică prea bine să ştie că era lăudată pentru o minciună, aşa că privi în jos şi, văzându-şi picioarele, îşi aminti cât de nătângă putuse să fie să nu se ocupe de detaliul ăsta de la bun început. Trebuia să înveţe să fie mai atentă.
   Când poliţia puse capăt interogării lui Kate, Helen şi Jerry se duseră să vadă cum se simte. Spre deosebire de Helen, Kate apucase să o vadă pe atacatoare înainte să fie paralizată.
   - Era mai în vârstă - cel puţin 50 de ani. Păr sur. Părea inofensivă, dar se pare că nu era, zise Kate cu regret. Ce naiba? De când s-au pornit băbuţele să electrocuteze lumea?
   Încerca să facă haz de necaz, dar pentru Jerry şi Helen fu clar că era destul de şocată. Chipul îi era palid şi ochii mari îi scânteiau de frică.
   Jerry decise să petreacă noaptea cu Kate la spital şi să o ducă la ea acasă când avea să fie externată. Doctorii îi spuseră lui Kate că nu avea voie să conducă pentru câteva zile, aşa că Helen se oferi să îi ia maşina lui Kate şi să i-o aducă duminică.
   Kate se bucură că maşina ei nu va sta în parcarea din faţa spitalului tot weekendul şi îi mulţumi lui Helen pentru bunăvoinţă, dar Helen avea motivele ei să vrea să conducă maşina lui Kate. Mai era un detaliu de rezolvat înainte să meargă acasă.

        Helen avu vreme destulă să i se facă părul măciucă până să ajungă la domeniul Delos din Sconset, în cealaltă parte a insulei.
   Cu cât se apropia, cu atât mai tare tremura, dar nu avea de ales. Trebuia să se asigure că Lucas îşi va ţine gura în legătură cu atacul sau putea să aibă probleme. Nu credea că i-ar fi spus cuiva. Familia Delos încerca din răsputeri să pară normală, însă Helen ştia că erau oricum, dar nu aşa.
   Niciun om normal nu ar fi putut să o egaleze pe femeia bătrână din alee, aşa cum niciun adolescent oarecare nu ar fi putut să o oprească pe Helen să îl sugrume dacă ea chiar se străduia să facă asta. Lucas era ca ea.
   Acel gând o făcu să se cutremure. Cum putea semăna cu o persoană pe care o ura atât de tare?
   Mai întâi, trebuia să se asigure că el nu vorbea cu cei de la poliţie, dar după asta era hotărâtă să îl urască de la distanţă, stând cât se putea de departe de el, totuși fără să rişte a cădea în ocean.
   Helen fu nevoită să se concentreze pentru a vedea prin ceaţă. În lumina obscură de dinaintea răsăritului, în mijlocul unei proprietăţi private, nu ştia unde trebuia să cotească pentru a intra pe aleea lungă care ducea spre casă. Opri maşina şi îşi continuă drumul pe jos, ghidându-se după zgomotul oceanului. Văzuse locuinţa numai dinspre plajă, aşa că încerca să îşi amintească un reper pe care să îl recunoască, deşi acum privea domeniul din altă parte.
   Auzi pe cineva păşind hotărât în spatele ei. Lucas se îndrepta direct spre ea, cu paşi mari şi grei.
   - Ce cauţi aici? zise el cu o voce ca un lătrat, dar şi în şoaptă.
   Helen se dădu câţiva paşi îndărăt şi făcu un efort să se oprească.
   În lumina cenuşie, se zăreau cele trei trupuri albe târându-se prin iarba nisipoasă, urcându-se pe micile movile, tremurând de suspine.
   - Cum ai ajuns în spatele meu? Mă urmăreai? întrebă ea acuzându-l.
   - Da, răspuns el sfidător, apropiindu-se de ea. Ce naiba faci pe pământul familiei mele?
   Helen îşi dădu seama, deşi prea târziu, că, venind la el acasă, încălcase graniţa subţire pe care el o trasase între ei. Acolo unde fusese ură, Helen vedea acum violenţă. Îi schimonosea trăsăturile şi îi dădea un aspect ameninţător.
   Era încă graţios, dar aproape prea crud ca să îl poată privi.
   „Bun, gândi ea. Să terminăm cu asta odată.“
   Helen îşi coborî un umăr şi îl lovi în piept cu toată forţa, apoi căzu la pământ deasupra lui. Se ridică să îi dea un pumn zdravăn, dar el îi apucă braţele. Ea era deasupra, aşa că teoretic avea un avantaj, dar nu mai lovise nimic în viaţa ei, iar el era în mod clar un luptător experimentat.
    Din felul în care se mişca, Helen îşi dădu seama că se antrenase de mic - şi ea fusese dintotdeauna tipul de persoană care nici măcar nu putea să privească un meci de box fără să strângă din dinţi. Simţi cum Lucas îşi unduieşte şoldurile şi deodată se află deasupra ei. Îi pironi mâinile deasupra capului, iar călcâiele ei nu puteau face nimic altceva decât să lovească pământul în zadar.
   Încercă să îl muşte de faţă, dar el se feri.
   - Dacă nu încetezi, te omor, o ameninţă Lucas printre dinţi.
   Gâfâia, nu din cauză că îşi pierduse răsuflarea, ci pentru că încerca să se controleze.
   - De ce ai venit aici? întrebă el aproape implorând.
   Helen încetă să se mai zbată şi se uită la faţa lui enervantă. Îşi ţinea ochii închişi. Îşi dădu seama că Lucas încerca şiretlicul la care apelase şi ea pe alee.
   Îşi închise ochii la rându-i şi se simţi ceva mai bine.
   - I-am minţit pe poliţişti. Nu le-am zis că ai fost acolo în seara asta, spuse Helen dintr-o suflare, greutatea lui incredibil de mare lăsând-o fără aer. Mă striveşti!
   - Mă bucur, îi răspunse, dar se mişcă şi cumva deveni mai uşor, ca ea să poată respira. Şi tu îţi ţii ochii închişi? întrebă mai mult curios decât supărat.
   - Da, ajută un pic, răspunse încet. Şi tu le vezi, nu? Cele trei femei?
  - Bineînţeles, zise el pe un ton uimit.
   - Ce sunt?
   - Erinyele. Furiile. Chiar nu înţelegi... şopti el, dar se opri brusc când auzi o voce de femeie strigându-l dinspre ce Helen presupuse că era casa lui. Fir-ar să fie! Dacă te găsesc aici, ai încurcat-o. Fugi! ordonă el înainte să se dea la o parte de pe ea şi să o ia la goană.
   Imediat ce fu eliberată, Helen o luă şi ea la fugă şi nu mai privi înapoi. Mai că putea simţi cum cele trei surori întindeau braţele lor albe şi reci ca gheaţa, încercând să-i cuprindă gâtul cu degetele pline de sânge.
   Fugi cât de repede putu spre maşina lui Kate, sări la volan şi conduse cât de repede îndrăznea.

          După vreun kilometru, simţi nevoia să se oprească şi să îşi tragă răsuflarea. În timp ce făcea asta, îşi dădu seama că hainele ei miroseau a Lucas.
   Dezgustată, îşi scoase tricoul şi conduse spre casă în sutien. Nimeni nu o putea vedea şi, dacă se întâmpla să o vadă, ar fi crezut că se ducea să înoate dis-de-dimineaţă. La început, îşi puse tricoul pe scaunul alăturat, însă mirosul lui tot îi ajungea la nări, un parfum de iarbă proaspătă, pâine coaptă şi zăpadă. Frustrată, ţipă la volan şi aruncă tricoul pe geam.
   Când ajunse acasă era atât de extenuată, încât mai avea puţin şi cădea din picioare, dar nu putea să se tolănească în pat fără să facă un duş. Trebuia să îl cureţe pe Lucas de pe ea sau parfumul lui ar fi urmărit-o în vise. Era murdară. Coatele şi spatele îi erau pătate de iarbă, iar picioarele desculţe erau negre de la atâta plimbat pe jos fără pantofi.
   În vreme ce privea cum noroiul se prelingea pe picioarele ei sub presiunea apei, se gândi la cele trei surori şi la suferinţa lor continuă.
   Lucas le numise Furii, şi niciun alt nume nu li s-ar fi potrivit mai bine.
   Luă o piatră ponce şi curăţă ultima pată de murdărie înainte să închidă robinetele. După aceea, stătu ceva vreme în baia plină de aburi ca să se dea cu loţiune cu miros dulceag, ştergând orice urmă de Lucas. Când în sfârşit se întinse pe pat, într-un prosop încă umed, soarele era de mult pe cer.
  
            Helen mergea pe tărâmurile sterpe, auzind cum iarba uscată trosnea la fiecare pas.
   Mici nori de praf se ridicară pe lângă tălpile goale şi se agăţară de picioarele ei umede, de parcă pământul pe care păşea era atât de disperat după apă, încât era în stare să sară din loc ca să îi soarbă picăturile de sudoare. Până şi aerul era nisipos. Nu se auzea niciun bâzâit de insecte, nu se vedea niciun animal. Cerul strălucea orbitor, având o culoare de un albastru-gri, dar nu se vedea soarele. Nu bătea nici vântul şi nu era niciun nor pe cer - doar un peisaj stâncos cât vedea cu ochii.
   Inima îi spunea că undeva aproape era un râu, aşa că merse, merse şi merse în continuare.
 
           Helen se trezi după câteva ore simţindu-şi braţele şi picioarele greoaie, având o migrenă şi picioarele murdare.
   Sări din pat, îşi spălă picioarele, fiind deja un pic obişnuită să fie aşa murdare, şi se îmbrăcă într-o rochie de vară. Apoi, se aşeză la calculator să caute informaţii despre Furii.
   Primul site pe care îl găsi o făcu să se înfioare. Imediat ce îl deschise văzu un desen simplu, liniar, pe faţa unei ulcele. Era reprezentarea perfectă a celor trei orori care o tot urmăreau de câteva zile încoace.
   Citind textul de sub ilustraţie, constată că era descrierea fizică aproape perfectă a celor trei surori bocitoare, dar ce urma era ceva mai confuz. În mitologia greacă erau trei Erinye sau Furii, şi plângeau cu sânge, ca în viziunile ei. Dar, în urma cercetărilor, află că ele erau menite să îi pedepsească pe cei răi.
   Helen nu era perfectă, dar nu se putea spune că făcuse ceva cu adevărat greşit - cel puţin nimic care să motiveze vizita celor trei figuri mitologice ale răzbunării.
   Tot citind, află că Furiile au apărut pentru prima dată în Orestia, o serie de piese scrise de Eschil. După două ore bune de ceea ce trebuie să fi fost cea mai sângeroasă telenovelă din istorie, Helen reuşi în sfârşit să înţeleagă cine omorâse pe cine şi de ce.
   Ideea era că sărmanul puşti Oreste fusese forţat să-şi ucidă mama pentru că aceasta îi omorâse tatăl, pe Agamemnon. Dar mama îl omorâse pe tată pentru că tatăl le ucisese fiica, iubita soră a lui Oreste, pe Ifigenia. Dar tatăl îşi omorâse fiica pentru că asta ceruseră zeii drept sacrificiu ca să facă vântul să bată în aşa fel încât grecii să poată ajunge în Troia, ca să lupte în războiul troian.
    Săracul Oreste, ca să respecte legea, trebuie să îşi omoare mama şi asta şi face, dar pentru acel păcat e urmărit până în capătul lumii de către Furii, până mai are puţin şi înnebuneşte. Ironia este că niciodată nu a avut de ales. Era blestemat de la început, fie că o omora pe mama lui, fie că nu. Asta nu i se păru prea corect lui Helen, dar se pare că, pentru grecii antici, dreptatea nu era la fel de importantă ca ironia.
   După ce reuşi în sfârşit să îi dea de cap tragediei, tot nu putea înţelege ce legătură avea cu ea. Furiile voiau ca ea să îl omoare pe Lucas, asta era clar, dar, dacă făcea asta, ar urmări-o peste tot pentru că a comis o crimă?
   Lui Helen i se părea că Furiile nu prea aveau idee ce e aia dreptate dacă îţi cereau să omori, dar te şi pedepseau pentru asta. Era un cerc vicios care nu părea să se mai termine, iar Helen încă nu avea habar de cum începuse. Nu omorâse niciodată pe nimeni. Furiile pur şi simplu au apărut în viaţa ei într-o zi, de parcă s-ar fi mutat în Nantucket odată cu familia Delos.
   Simţi adrenalina curgându-i în vene. Era cu putinţă ca ei să fie ucigaşi? Avea toate motivele să creadă asta, dar ceva din fiinţa ei îi spunea că nu era aşa. Lucas avusese destule ocazii să îi ia viaţa, însă nu o făcuse. Chiar se luptase cu cineva ca să o salveze.
   Helen nu se îndoia că voia să o omoare, dar, ce era drept, el nici nu îşi ridicase mâna asupra ei şi dacă se întâmplase să o rănească era pentru că încerca să se apere de loviturile ei.
   Helen îşi închise calculatorul şi coborî să îl caute pe tatăl ei.
   Deoarece nu îl găsi, se duse la maşină să îşi ia mobilul de pe scaunul pasagerului. Jerry îi lăsase un mesaj zicându-i că e încă la Kate.
   Helen se uită la ceas - era 3 după-amiază. Ce putea face acolo la ora asta? Îi veni o idee fantastică, deşi un pic cam greu de digerat.
   Se gândi că ar fi avut sens să se cupleze. Aveau acelaşi simţ al umorului, se potriveau de minune şi, în mod clar, ţineau unul la altul. Cu siguranţă, Kate era cu câţiva ani mai tânără şi probabil putea să cucerească orice tip voia, dar Helen nu credea că ar putea găsi pe cineva mai bun decât tatăl ei. Şi Jerry merita un nou început, asta fără îndoială.
    Mama lui Helen se purtase oribil cu el şi el niciodată nu putuse să o uite. Asta o enerva la culme pe Helen.
   Îşi trecu printre degete medalionul lănţişorului şi, pentru a suta oară, se gândi să-şi scoată drăcia de la gât, dar ştiu că nu ar fi făcut asta. De fiecare dată când încercase să nu îl mai poarte, nu putuse să nu se gândească la el. În cele din urmă, ceda şi îl punea din nou la gât, ca să se mai liniştească.
   Helen îşi dădu seama că lucrul ăsta, probabil, însemna că avea ceva complexe legate de mama ei, dar nici nu se compara cu celelalte defecte ale sale; de fapt, era chiar printre cele mai mici probleme pe care le avea. În fond, era bântuită de monştri mitologici şi pe insulă se plimba o babă nebună care încerca să o răpească. Helen era destul de înspăimântată de acest lucru, dar având atâtea temeri, se simţi nevoită să şi le pună în ordine şi constată că era mult mai speriată de familia Delos.
   Îi apăru în minte imaginea lui Lucas deasupra ei, în întuneric, uitându-se fix la ea. Trebuia să îşi găsească oarece de făcut înainte a începe să arunce de nebună cu lucruri prin casă, aşa că se duse la cumpărături.

       Timpul ca Helen să fie sclavul în bucătărie - un sistem de săptămâni alternante, care începuse din momentul în care devenise suficient de mare ca să gătească - începea oficial duminică dimineaţa, dar nu aveau nimic de mâncare în casă pentru seara aceea.
   Făcu o listă, luă banii pentru cele trebuincioase din borcanul de fursecuri fără fursecuri şi se duse la supermarket cu maşina lui Kate. Văzu un imens SUV de lux în parcare şi dădu din cap dezaprobator.
   Pe insulă erau o groază de oameni bogaţi care conduceau maşini mult prea mari pentru vechile drumuri pietruite, dar SUV-ul ăla o călca pe nervi. Era atât de negru şi lucios! Era un hibrid, aşa că nu putea să se enerveze prea tare, dar era oricum foarte iritată.
   Încercă să îşi ignore frustrarea, luă un cărucior şi intră cu el în supermarket. În vreme ce le făcea cu mâna câtorva prieteni de-ai ei care lucrau la casele de marcat, începu să audă şoaptele Furiilor. Se gândi dacă să o ia la fugă, dar, din moment ce toată şcoala o credea nebună acum, dacă o vedeau ieşind glonţ din supermarket de parcă ar fi văzut o fantomă, pur şi simplu, ar fi avut şi mai multe motive să o bârfească.
   Se sili să împingă căruciorul înainte, uşor aplecată, de frică să nu o apuce iarăşi crampele văzând că toată lumea se uita la ea. Îşi ţinu privirea în jos, ca să nu vadă Furiile, dar nu putea face nimic pentru a nu le mai auzi. Trebuia să se mişte rapid şi să-şi termine treaba cât de repede putea. Îşi permise să îşi plângă un pic de milă pentru nedreptatea pe care o avea de suportat. Nu merita să fie bântuită aşa.
   Nu era corect.
   Helen merse rapid prin supermarket punând mâna doar pe strictul necesar de care avea nevoie pentru o zi, două de gătit. Gândurile frenetice îi fură întrerupte de voci, voci reale care veneau din raionul alăturat.
   - Nu ar trebui să fie aici, spuse o voce tânără, dar curios de serioasă.
   Helen bănui că era a Cassandrei.
   - Ştiu, răspunse o voce de adolescent, probabil a lui Jason. Trebuie să găsim o cale să punem mâna pe ea, repede. Nu cred că Lucas mai poate suporta chestia asta prea mult.
   Helen îngheţă. Cum adică „să pună mâna pe ea“? Rămase pe loc, gândindu-se la cele auzite, când deodată îşi dădu seama că se îndreptau spre ea. Încercă să se dea îndărăt şi intră în cineva care stătea chiar în spatele ei. Urletul Furiilor deveni atât de strident, încât era dureros.
   Se întoarse şi fu nevoită să-şi dea capul pe spate aproape de tot ca să poată vedea chipul de deasupra pieptului imens din faţa ei. Ochi de un albastru-deschis sub cârlionţi blonzi o străfulgerară pe Helen.
   Se gândi că arăta ca o versiune blondă a lui Adam din Capela Sixtină a lui Michelangelo, proaspăt eliberat din tencuială, plimbându-se în trei dimensiuni gigantice. Lui Helen nu îi fusese aşa de frică în viaţa ei.
   Făcu instantaneu un pas înapoi şi se lovi de căruciorul de cumpărături. Simţind că nu mai avea scăpare, începu să se panicheze. Înghiţi dureros în sec în timp ce se împiedică, din cauza fricii reuşind cu greu să-şi controleze mâinile şi picioarele.
   Văzu un licăr scurt şi el se îndepărtă puţin. Imediat după aceea, cu un rânjet malefic pe chipul angelic, făcu un pas spre ea, ajungând atât de aproape, încât Helen simţi căldura emanată de corpul lui.
   - Hector! strigă o voce cunoscută.
   Helen avu parte doar de un moment în care să îşi dea seama că era vocea lui Lucas până să simtă cum îi apucă braţul, îndepărtând-o de Goliatul de văr-său. Imediat, înfuriată, în loc să fie speriată, Helen se încruntă uitându-se urât la Lucas şi îi dădu braţul la o parte.
   - Nu mă atinge, şuieră ea printre dinţi.
   Aerul mirosea ciudat şi ea era ameţită.
   - Ţi-e aşa de greu să stai departe de mine? îl întrebă.
   - Ţi-e aşa de greu să stai locului acasă? îi răspunse imediat. Nu te-ai distrat destul aseară, pe alee?
   - Am şi eu treburi de făcut. Nu pot să mă ascund în dormitor toată viaţa doar pentru că o femeie...
   Helen îşi dădu seama că începuse să ţipe, aşa că îşi coborî vocea.
   O străbătu un gând:
   - Încă mă urmăreşti?
   - Ai noroc că asta-i tot ce fac. Acum, du-te acasă! se răsti şi o apucă iarăşi de braţ.
   - Ai grijă, Luke, îl avertiză Hector, dar Lucas doar zâmbi.
   - Nu le poate controla încă, răspunse el.
   - Ce să controlez? întrebă Helen, limita răbdării ei fiind de mult depăşită.
   - Nu aici. Nu acum, zise Jason încet.
   Lucas încuviinţă şi o trase pe Helen spre uşă.
   Helen se smuci din nou şi scăpă din strânsoarea lui Lucas. Fără să cedeze, o luă de mână şi o strânse cu putere. Helen avea de ales: ori se lupta în văzul întregului supermarket, ori asculta de Lucas şi mergea cu el, ţinându-se de mână cu cel mai enervant băiat din lume.
   Era aşa de frustrată, încât simţea că mai avea puţin şi exploda într-un ţipăt de furie, însă nu avea ce să facă.
   Lucas o trase repede pe lângă o frumuseţe cu părul şaten care, se gândi Helen, trebuia să fie Ariadne. Încercă să-i zâmbească lui Helen înţelegătoare şi, pentru o clipă, se gândi dacă să îi zâmbească şi ea, dar era prea nervoasă ca să izbutească.
   - Nici să nu îndrăzneşti să te uiţi la sora mea, mârâi Lucas printre dinţi, trăgând-o brutal pe Helen de mână în vreme ce treceau pe lângă micuţa Cassandra.
   Cassandra deschise gura să îi spună ceva fratelui ei, dar o închise repede la loc, dând din cap dezaprobator.
   - Nu am mâncare în casă. Ce propui să fac la cină? întrebă Helen cu gura pe jumătate închisă.
   - Ai senzaţia că îmi pasă? răspunse în timp ce o scoase din supermarket.
   - Nu poţi să te porţi aşa cu mine, spuse ea când traversau parcarea. Bine, ne urâm de moarte. Atunci, de ce nu stăm departe unul de celălalt şi cu asta basta?
   - Şi cum ne-am descurcat până acum? întrebă Lucas părând mai mult frustrat decât sarcastic. Vii aici în fiecare sâmbătă sau ai venit azi, aşa, că ţi s-a pus ţie pata?
   - Nu, niciodată. Sâmbătă e mereu cel mai aglomerat. Dar aveam nevoie de alimente, zise Helen grăbită în timp ce privirea ei dădea ocol parcării, de parcă ar fi găsit răspunsuri acolo.
   Lucas nu o crezu şi izbucni în râs, strângându-i braţul şi mai tare.
   Helen îşi dădu seama de câte lucruri aleatorii i se întâmplaseră în ultimele zile şi cum se lăsase condusă de impulsuri de moment. Acum, că se gândea serios la asta, simţea că parcă încetase să mai decidă singură de câteva zile încoace.
   - Furiile nu ne vor lăsa să ne evităm, îi spuse cu o voce sfârşită când îşi dădu seama că ea îşi bătea capul încercând să înţeleagă ce era cu „coincidenţa“ asta.
   - Atunci, poate ar fi cazul să stabilim un program sau ceva de genul... începu Helen, dar ştiu că nu era o sugestie bună, aşa că renunţă la idee înainte să îi zică el că era una proastă.
   O forţă străveche, supranaturală încerca să o determine să îl omoare pe Lucas. Probabil că nu avea cum să fie oprită prin ceva atât de prozaic precum împărţirea timpului.
   - Familia mea nu a decis ce anume este de făcut în situaţia asta... cu tine... încă. Dar vom ţine legătura, rosti el când ajunseră la maşina ei.
    O lipi de portiera din faţă de parcă nu se putea abţine să nu o rănească pentru o ultimă dată.
   - Acum, du-te acasă şi rămâi acolo, îi ordonă iar şi se aplecă asupra ei în vreme ce ea tot greşea cheile.
   Pentru o clipă, mergând în marşarier, se gândi cum ar fi să ambaleze motorul şi să îl lovească, însă nu avea de gând să strice vopseaua de pe caroseria lui Kate. Imediat ce ieşi din parcare, începu să plângă de nervi şi nu încetă până nu ajunse acasă şi îşi stropi faţa cu apă rece la chiuveta din bucătărie.
  
            Se simţi umilită în vreo zece feluri diferite.
    Pentru o parte din umilinţă, ea era cea vinovată deoarece îl atacase pe Lucas la şcoală, dar se părea că el voia să îi arate că era mai puternic decât ea de câte ori avea ocazia. Nu avea cum să se mai bucure de libertate dacă el avea de gând să o urmărească peste tot, pândind momentul să se ia de ea. Nici măcar nu mai avea voie să se ducă la cumpărături. Cum putea să îi explice tatălui ei asta?
   Gândul la Jerry îi alungă orice plan de scăpare pe care putea să îl născocească. Erau mai mulţi decât ea şi, dacă nu voia să îşi lase tatăl să se lupte singur cu ei, trebuia să aştepte până ce familia Delos termina de deliberat cum anume să procedeze cu ea. Se sprijini de chiuveta din bucătărie şi se uită la setul de cuţite de pe blat. Dacă l-ar fi încolţit pe Lucas aşa cum o încolţise el pe ea, deja ştia ce cuţit ar fi folosit.
   Se gândi deodată la Hector, la rânjetul lui, şi o trecu un val de fiori. Dacă s-ar fi întâmplat vreodată să fie singuri, ar fi omorât-o în mod cert. Nu doar să se ia de ea, ca Lucas, ci efectiv să îi curme cu plăcere viaţa.
   Încă stătea rezemată de chiuvetă când sosi tatăl ei, jumătate de oră mai târziu. Se opri din mers şi se uită cu atenţie în jur.
    - Cu ce am mai greşit de data asta? întrebă el cu ochii larg deschişi.
   - De ce mă tot întrebi asta? pufni Helen.
   - Pentru că, de vreo câteva zile încoace, când ajung şi eu acasă, te uiţi la mine de parcă aş fi uitat că este ziua ta de naştere sau ceva la fel de grav.
   - Păi, ai făcut ceva de genul ăsta?
   - Nu! N-am făcut nimic! Nimic greşit, spuse el serios, dar roşeaţa care i se ridica pe gât îl dădu de gol.
    - Să te întreb ce-i cu tine şi cu Kate sau mi s-ar face greaţă dacă aş auzi?
   - Hei. Nu e nimic de genul ăsta. Vom fi prieteni şi atât, zise el trist.
   Helen îşi dădu seama că erau multe de spus despre ce se întâmplase între ei până să ajungă la decizia asta, dar ea chiar nu avea de gând să asculte.
   - Ghinionul tău, răspunse Helen ridicând din umeri nepăsătoare.
   Capul lui Jerry tresări brusc, uimit de asprimea tonului ei.
   - Nu te ştiam aşa de răutăcioasă, Helen!
   Îşi puse mâinile în sân şi privi în gol, spre stânga, prea ruşinată de comportamentul ei ca să se uite în ochii lui Jerry. Putea să suporte frica de a fi urmărită de spirite vindicative din Hades, dar nu dacă asta însemna că trebuia să devină o scorpie. Oricare ar fi fost decizia familiei Delos, spera să ajungă la ea rapid.
   Încercă să mormăie un fel de scuză, dar scăpă de povara de a explica de ce se purta aşa pentru că se auzi o bătaie la uşă. Jerry se duse să deschidă şi, după câteva clipe, o chemă pe Helen.
   - Ce e? întrebă ea venind din bucătărie.
   La uşă, era un curier cu sacoşe pline de cumpărături.
   - Spune că sunt pentru tine, îi răspunse Jerry ţinând în mână un bilet cu numele ei pe el.
   - Nu le-am comandat eu, îi zise Helen curierului.
   - Comanda a fost tăcută de doamna Noel Delos şi ne-a cerut să i-o livrăm domnişoarei Hamilton. Comanda este deja achitată, răspunse el nerăbdător să îşi vadă de drum.
   Jerry îi dădu puştiului bacşiş şi duse cumpărăturile în bucătărie cât Helen citea biletul.

        Domnişoară Hamilton,
   Îmi cer iertare pentru modul îngrozitor în care s-a purtat fiul meu faţă de dumneata azi, la supermarket, prin urmare, te rog să accepţi aceste câteva lucruri pe care mi-am permis să le trimit, chiar dacă nu poţi să ne accepţi scuzele. Ştiu cum este să încerci să pregăteşti cina fără nimic de mâncare în casă, dar pare-se că Lucas al meu nu ştie.
      Noel Delos

        Helen fixă cu privirea pagina respectivă pentru mult mai mult timp decât i-ar fi luat să o citească. Era mişcată de acest gest. Era ceva incredibil de cumsecade. Helen înţelese că era ceva diferit la Noel Delos, dar nu ştia exact ce.
   - Cum adică „modul îngrozitor în care s-a purtat“? întrebă Jerry începând să se enerveze foarte tare. Ce ţi-a mai făcut puştiul ăla, Lucas?
   Jerry citi biletul peste umărul ei în vreme ce ea se simţea atât de impresionată de cât de drăguţă era mama băiatului care încerca să o omoare.
   - Nu, tată. Nu-i nimic. Exagerează, răspunse Helen zăpăcită, încercând să îi dea impresia lui Jerry că nu era nimic grav, ca să poată uita de incident.
   - Atunci, nu putem primi aşa ceva. Sigur au costat mai mult de o sută de dolari.
   - Ei, pentru Dumnezeu! strigă Helen privind spre tavan.
   Trase aer adânc în piept şi se pregăti să îi explice:
   - Bine, tată, îţi spun. M-am certat iarăşi cu Lucas, azi, la magazin, dar nu a fost nimic grav. Cel puţin în comparaţie cu cea de dinainte. Mă rog, ideea e că nu am putut să fac cumpărături aşa cum voiam şi probabil că unul dintre ceilalţi copii din familia Delos i-a povestit mamei sale şi ea a înţeles greşit şi ne-a trimis toate alimentele astea pentru că, în mod clar, este o femeie foarte cumsecade şi nu vreau să îi spui nimic şi putem, te rog, te rog, să lăsăm lucrurile aşa cum sunt?
   Helen trase din nou aer adânc în piept, bucuroasă că nu mai avea după-amiaza aceea neplăcută pe inimă.
   - Ce naiba e între tine şi puştiul ăsta? întrebă Jerry după o clipă, buimăcit. Sunteţi cumva împreună? întrebă el speriat.
   Helen izbucni în râs:
   - Nu, tată, nu suntem împreună. Ceea ce ne străduim să facem e să nu ne omorâm unul pe celălalt. Şi chestia asta nu merge prea bine, răspunse crezând că adevărul ar fi prea greu de crezut şi că ar părea că glumeşte.
   Avea dreptate.
   - Tu nu ai avut vreodată un prieten-iubit până acum. Ar trebui să vorbim despre chestia aia care se întâmplă între un bărbat şi o femeie când se iubesc? întrebă temător.
   - În niciun caz, răspunse ea, ferm.
   - Bun, zise Jerry bucuros că scăpase.
   Urmă un lung moment de tăcere.
   - Da... deci ne putem înfrupta din cumpărăturile aduse, nu?
   - Fără îndoială! răspunse ea ducându-se spre bucătărie în timp ce Jerry mai că o luă la fugă până în sufragerie ca se bucure de pacea adusă de canalul Sports Center.
   Pe când pregătea nişte bruschette cu extraordinara mozzarella bufala, roşiile proaspete, busuiocul şi uleiul de măsline din Spania incredibil de bune pe care le trimisese doamna Delos, se gândi la tatăl ei şi la cât de neştiutor era de forţa paranormală care îi lua din bucuria de a trăi. Ştia că probabil nu mai aveau să fie multe seri pe care să le petreacă împreună uitându-se la baseball în timp ce luau cina, dar gândul acesta nu o mai deranja la fel de tare ca în urmă cu o săptămână.
   Dacă membrii familiei Delos voiau să îi vină de hac, erau liberi să o facă. Şi aşa se săturase să fie nervoasă mereu. Fie că trebuia să se lupte şi să ucidă, fie să se lupte şi să moară, nu îi păsa prea tare.
   Câtă vreme îşi ţinea tatăl departe de prostia asta cu tragedia greacă, putea să se descurce cu orice îi apărea în cale.

                                       CAPITOLUL 5

           Săptămâna următoare nu a fost altceva decât tortură pură.
   Luni, Helen încercă să stea departe de familia Delos, dar se părea că toate eforturile pe care le făcea să nu îi contacteze o apropiau mai tare de ei.
   Se duse la şcoală mai devreme, ca să ajungă acolo înaintea lor, doar pentru a vedea cum enervantul ăla de Cadillac Escalade negru pe care îl zărise în parcarea supermarketului opri fix în spatele ei. Se grăbi să pună lacătul la bicicleta ei, dar toată graba asta pur şi simplu o făcu să se sincronizeze cu Hector şi Jason.
   Încetini ca să îi lase pe ei în faţă, dar aşa mergea în acelaşi ritm cu Lucas, care îşi ajutase surioara să îşi ia violoncelul din portbagaj. Enervată, făcu un pas înainte şi apoi se opri brusc, rămase pe trotuar pentru o clipă, apoi se îndreptă spre bicicleta ei ca să aştepte acolo până intrau cu toţii şi nu îi mai erau în drum.
   În aceeaşi zi, ceva mai târziu, i se permise să îşi mănânce prânzul în aer liber, dar acolo dădu de Cassandra care deja se făcuse comodă şi exersa la violoncel în curtea interioară. Imediat ce o văzu pe Cassandra, Helen se întoarse brusc şi intră fără să vrea în Ariadne.
   Atingerea îi făcu pielea ca de găină în aşa hal, încât o dureau porii şi, cu toate că încercase să fie drăguţă şi să zâmbească în semn de scuze, palmele lui Ariadne se strânseră în pumni, strângând puternic cutia în care îşi ţinea vioara. Împleticindu-se puţin, Helen se dădu la o parte din calea ei, amândouă cerându-şi iertare încet.
   - Eu şi Cass avem voie să exersăm în curtea asta. Ne vom petrece aici pauza mare în următoarele zile, îi explică Ariadne repede, evitând să o privească pe Helen în ochi.
   - Mulţumesc, reuşi Helen să rostească printre dinţi.
  
        Se întoarse în cantină ca să o întâmpine pe Claire.
   - Nu mâncăm afară? întrebă Claire îndreptându-se spre ieşire.
   Le ochi pe Ariadne şi pe Cassandra şi îşi întoarse privirea spre Helen, ridicând dintr-o sprânceană.
   - Pe bune? Asta era? Nu e ca şi când suntem obligate să stăm la aceeaşi masă cu ele.
   - Ştiu. Pur şi simplu, nu vreau să stau pe lângă ele, zise Helen în defensivă, jucându-se cu capacul cutiei de prânz.
   Claire îşi dădu ochii peste cap.
   - Hei, spuse Matt ajungându-le din urmă. Credeam că mâncăm pe verandă. Mai sunt destule mese... adăugă el, dar vocea i se stinse când le văzu pe cele două fete Delos.
   Matt avu destulă voinţă cât să îşi înăbuşe un fluierat când văzu decolteul generos al lui Ariadne - destul de impresionant, mai ales că aceasta purta un maiou şi stătea aplecată în momentul când se uită Matt la ea. Helen considera stăpânirea de sine a lui Matt ca fiind undeva între gay şi „călugăr-cu-cataractă“. Ştia că îl priva pe Matt de privelişte şi pe Claire de razele de soare, dar chiar nu putea mânca afară.
   - Ieşiţi voi. Nu-i nimic, zise Helen brusc şi apoi se îndreptă spre cantină.
   - Ce naiba, Lennie? ţipă Claire de frustrare. Ai putea, te rog, să-ţi bagi minţile-n cap şi să nu te mai dai la fund în halul ăsta?
   Vocea lui Claire o urmări pe Helen până dădu colţul şi ajunse pe holul principal. Cuvântul „fund“ păru să răsune în jurul ei până se opri în drum, văzându-i pe Hector şi pe Jason la dulapurile lor.
   Vorbeau cu Lindsey şi cu o fată din ultimul an, membră în echipa majoretelor, Amy Heart, amândouă flirtând în draci. Lindsey şi Amy se uitară una la alta, apoi îi aruncară lui Helen o căutătură de parcă era un gunoi. Furiile începură să şuşotească, iar Helen trase aer în piept ca să le poată ignora.
   - Bună, Helen, rosti Hector pe un ton vesel şi cu ochii ciudat de goi.
   Corpul i se aplecă uşor în direcţia ei, de parcă nu se putea abţine de la a încerca să pună mâna pe ea. Jason îl lovi în glumă pe fratele său în piept, folosind mult mai multă forţă decât ar fi bănuit oamenii normali ca Amy şi Lindsey.
   - Nepoliticos? îi aminti Jason lui Hector.
   - Doar o salut pe Helen. Bună, Helen! Helen Hamilton, bună! Ai mai trecut prin Sconset în ultima vreme? rânji el.
   - Nu, n-a mai fost, zise Lucas din spatele ei.
   Helen se întoarse să îl privească.
   - Şi ştiu bine ce vorbesc, încheie el atât de încet, încât oamenii normali nu aveau cum să audă.
   Dar Helen auzi.
   Deodată, se simţi de parcă avuse parte de destulă intimidare pentru o singură zi, aşa că, întărâtată de Furii, făcu un mic pas spre Lucas. Îl văzu cum trage brusc aer în piept şi înţelese îndată că, probabil, şi Lucas petrecuse la fel de mult timp ca şi ea încercând să îi înlăture mirosul în urma micii lor tumbe din curtea lui.
   Acest gând o înveseli atât de tare, încât aproape că izbucni în râs.
   - Spuneţi-i lui Noel că uleiul de măsline pe care mi l-a trimis a fost cel mai bun pe care l-am gustat vreodată, zise Helen cu un zâmbet mic şi afurisit.
   Văzu cum ochii lui Lucas se făcură mai mari, de frică, şi îşi dădu seama că ghicise bine. Chiar era ceva diferit la mama lui.
   - Oricând vrea să încerce bruschettele mele, este bine-venită să treacă pe la mine.
   Lucas se îndreptă spre Helen, dar Jason era deja lângă ea, împingând-o uşor în direcţia opusă, în timp ce îl trăgea pe Lucas spre dulapuri. Helen profită de ocazie să îşi vadă de drum, dar nu se putu abţine să nu îi mai înţepe pentru o ultimă dată:
   - Spune-i mătuşii tale „bună“ din partea mea, rosti Helen printre dinţii rânjiți pe când trecea pe lângă Hector, imitându-i la perfecţie tonul ameninţător.
   Nu se opri în aşteptarea unui răspuns.
   În vreme ce se îndepărta încet pe hol, putu simţi cum cei trei băieţi Delos o fixau cu privirea, dar asta nu o sperie deloc. Era aşa de mulţumită de ea însăşi, încât uitase până şi să meargă cocoşată.

       Ziua de marţi nu a fost nici ea prea bună, dar măcar Helen încetă să încerce a-şi modifica orarul ca să îi evite pe copiii Delos.
   În schimb, ei îşi modificau programele ca să o evite pe ea - aşa că, bineînţeles, dădea peste tot de ei. Avea senzaţia că pe fiecare hol unde mergea se lovea de unul dintre ei.
   Colac peste pupăză, toţi prietenii ei începuseră să se cam sature de ea. Claire credea că Helen se poartă ca o laşă fără șira spinării.
   Matt devenea posac şi arţăgos de fiecare dată când vedea că Helen se înfiora când ea şi Lucas se priveau direct în ochi. Lindsey pur şi simplu o ignoră, dar toată vorbăria ei despre cât de „delicioşi“ erau băieţii Delos o deranja clar pe Helen - ceea ce o făcea pe Lindsey să fie şi mai pornită când venea vorba de acest subiect.

          Miercuri, clanul Delos îşi schimbă tactica.
   Atunci când Helen ajunse la dulapul ei în dimineaţa aceea, îl găsi pe Jason aşteptând-o acolo, sprijinindu-se de perete de parcă era plantat ca obiect de decor.
   - Ai o clipă? o întrebă el foarte serios, dar politicos.
   Helen observă că Jason se concentra foarte tare, probabil la fel de tare cum se concentra şi ea ca să poată ignora Furiile.
   - Bine, răspunse Helen, ţinându-şi privirea în jos.
   Puştilor din apropiere le lua cam mult să îşi scoată lucrurile din dulapuri. Helen chiar îşi dorea ca ei să plece, dar nimeni din Nantucket High nu ar fi pierdut ocazia unui bilet în primele rânduri la ceea ce putea fi încă o încăierare.
   - Unii dintre noi sunt de părere că poate ar fi o idee bună să fim mai cordiali unii cu alţii, rosti el grăbit, de parcă încerca să încheie convorbirea cât mai repede.
   Helen se gândi pentru un moment şi apoi spuse deschis:
   - Unii dintre voi? Adică nu aţi ajuns la o decizie unanimă încă? Referitor la mine.
   - Nu, scuze, îi răspunse înţelegând imediat ce voia să zică. Dar credem - cel puţin unii dintre noi cred asta - că ar trebui măcar să încercăm să ne purtăm mai frumos unii cu alţii.
   - Nu prea văd cum o să reuşim una ca asta.
   Helen nu voia să pară neprietenoasă, dar nu se putea controla. O auzi pe una dintre fetele din apropiere dezaprobând zgomotos.
   - Tot ce vrem este să îţi fim prieteni. Sau, dacă nu prieteni, măcar nu inamici. Să te gândeşti bine la asta, zise Jason şi apoi plecă.
   Helen trebui să încerce de trei ori să îşi desfacă lacătul fiindcă nimeni nu avea altceva mai bun de făcut decât să se holbeze la ea.
   Ştia că probabil se purtase îngrozitor, însă nu se putuse abţine. Îşi irosise toată energia încercând să nu îl atace pe Jason în timp ce pleca de lângă ea, aşa că nu mai avea prea multă răbdare. Îi venea să ţipe la cei din jur pentru că îndrăzneau să o judece, dar asta nu se putea întâmpla. Ce să le zică?
   „De obicei, nu sunt o scorpie - sunt pur şi simplu foarte irascibilă zilele astea pentru că mă urmăresc trei fantome plângăcioase care nu mă lasă să dorm noaptea.“
   Da, explicaţia asta sigur ar fi fost foarte bună.
   În pauza de prânz, avu surpriza să le vadă pe Ariadne şi pe Cassandra stând la masa la care stătea de obicei cu prietenii ei. Se vedea de la o poştă că Matt clocotea de hormoni ţinuţi în frâu, că Lindsey şi Zach, care niciodată nu stăteau la masa aceea, profitau de ocazie ca să le pupe în fund pe fetele populare, iar până şi Claire părea mai puţin super decât de obicei.
   Helen se poticni un pic la intrare, gândindu-se că poate încă avea cum să scape, dar Ariadne o zări şi îi făcu semn cu mâna să li se alăture.
   Ariadne se purtă cu Helen cât de frumos putu pe întreaga durată a acelui prânz neplăcut şi, cu toate că zâmbetele Cassandrei erau un pic cam înţepătoare, măcar erau din belşug. Chiar şi aşa, Helen era atât de agitată, încât comportamentul ei atrase câteva priviri ofensate din partea lui Lindsey şi îngrijorate din partea lui Claire. În timp ce părăseau cantina, Claire o trase pe Helen deoparte.
   - Ţi se pare atât de imposibil să te porţi şi tu frumos?
   - Nu ai idee cât de tare mă străduiesc, răspunse Helen printre dinţi.
   - Străduieşte-te şi mai tare. Pari o mare snoabă, dar eu ştiu că nu eşti, aşa că nu mă lua cu bazaconii, continuă Claire şi nu o lăsă pe Helen să protesteze. Îmi dau seama că e ceva ciudat la mijloc. Ceva ce nu-mi spui. Nu-i nimic, nu mă deranjează. Însă ar fi cazul să începi să te prefaci că îi placi sau oameni ca Lindsey şi Zach se vor asigura că viaţa ta va fi de rahat până la absolvire.
   Helen încuviinţă docilă. Ştia că primea sfaturi bune, dar viaţa ei era şi aşa destui de grea şi fără să mai încerce a se gudura pe lângă familia Delos.
   Oricum, a doua zi, încercă din răsputeri să dea tot ce avea mai bun şi le zâmbi lui Ariadne şi lui Jason când trecu pe lângă ei, pe hol. Încercarea ei nu era o privelişte prea reuşită - arăta mai mult a grimasă decât a surâs - dar fusese bine primită de către gemeni.
   Cu Hector era total altceva. Aparent, el nu credea că ar trebui să încerce să se înţeleagă şi, după încă o zi obositoare în care se forţă să nu tresară la vederea lui Lucas, Helen fu nevoită să treacă pe lângă Hector pe drumul spre pista de alergări.
   Ca şi când ar fi fost controlat de fire invizibile, Hector îşi schimbă direcţia şi începu să o urmărească pe teren. Îi rostea numele în şoaptă, de parcă fredona un cântec. Helen privi în jur pentru a găsi încă o persoană, un martor în caz că avea să se întâmple ceva, şi suspină cât putu de tare când văzu câteva fete care se îndreptau în direcţia ei. Se uitau la Helen de parcă ea fugea de Hector şi se holbau la ea ca şi cum i-ar fi crescut coame.
   Majoritatea fetelor din liceu ar fi alergat înspre Hector dacă le-ar fi zâmbit astfel, deci, din moment ce Helen făcea taman invers, era clar că era ceva în neregulă cu ea, aşa cum se tot zvonea.
   După ce că nu putu să pună geană pe geană toată noaptea din cauza gemetelor Furiilor, Helen trebuise să se scoale din pat la răsărit, vineri, ca să îi ducă pe Kate şi pe tatăl ei la aeroport.
   Mergeau la Boston pentru a participa ia o conferinţă a micilor întreprinzători care se ţinea în acel weekend, iar Helen abia aştepta să aibă parte de câteva zile numai pentru ea. În ultima săptămână, tot avusese senzaţia că o urmărea cineva şi cu atâta lipsă de somn şi hărţuială zilnică, Helen se simţea extenuată.
   Tot ce trebuia să facă era să mai reziste o zi la şcoală şi apoi putea să se bage în pat şi să se ascundă acolo până luni. Poate, eventual, va reuşi chiar să şi adoarmă.

         Din nefericire, ceea ce ea credea că însemna ziua de vineri, sfârşitul chinului, era de fapt doar începutul.
   Când sosi la şcoală, constată că se afla în mijlocul unei telenovele de proporţii, ea fiind personajul negativ şi fără inimă. La început, nu putu să înţeleagă de ce o înghionteau cu toţii şi presupuse că probabil era vreo modă nouă de care ea nu auzise încă, până ce Claire începu să ţipe la toată lumea să o lase în pace. Apoi, Helen se strădui să priceapă ce spuneau cei care o înghionteau.
   Oameni cu care Helen nici măcar nu mai vorbise până atunci şuşoteau lucruri de genul „scorpie“ şi „ştoarfă“ când treceau pe lângă ea pe hol.
   Toata ziua auzi numai insultă după insultă şi de trei ori fu nevoită să fugă la toaleta fetelor ca să se ascundă. Reuşi cumva să se ferească de familia Delos, dar, în schimb, devenise ţinta favorită a tuturor.
   Când ajunse în vestiar pentru a se schimba în ţinuta de alergare, era atât de supărată, încât nu-şi dădea seama dacă îi venea să plângă sau să vomite. Afară, reuşi să o prindă pe Claire din urmă, deşi avea genunchii moi. Îi era teamă să nu sară cineva pe ea, dar, din fericire, celelalte fete erau la o distanţă destul de mare de ele.
   - Nu înţeleg de ce le pasă? izbucni Helen frustrată când Claire îi zise că toată şcoala o ura. Ce contează dacă îmi plac puştii Delos sau nu?
   - Pentru că asta nu-i tot, spuse Claire cu blândeţe.
   - Ce-ai auzit? întrebă Helen disperată să audă o explicaţie.
   - E un zvon cum că Lucas şi Hector s-ar bate pe tine, aşa că, bineînţeles, toate fetele te urăsc pentru asta, răspunse Claire de parcă spera că zvonul era ridicol, deşi nu era sută la sută sigură că aşa stăteau lucrurile.
   - Glumeşti, nu? rosti Helen râzând.
   Claire clătină din cap.
   - Se pare că Lucas şi Hector chiar s-au luat la bătaie ieri, la antrenamentul de fotbal. De aia nu au venit azi la şcoală. Sunt suspendaţi.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Helen mută de uimire.
   - Lucas l-a văzut pe Hector urmărindu-te când ai ieşit din vestiarul fetelor şi i-a sărit ţandăra. A început să urle la Hector să te lase în pace. Cred că Lucas a afirmat ceva de genul că... eşti a lui, zise Claire cu sfială.
   Helen negă din cap. Lucas voise să spună că Helen era a lui pentru că el trebuia să o omoare, dar nu putea să îi explice asta lui Claire.
   - Toate fetele mă urăsc pentru că Lucas este un hărţuitor deziluzionat? Cum poţi susţine că aşa ceva e corect? Nu-l suport pe tip, declară Helen înflăcărată.
   Se opri pentru un moment şi îi veni alt gând:
   - Dar asta explică doar de ce mă urăsc fetele. Mai este ceva, nu-i aşa?
   - O, da. E mult mai rău decât atât pentru că nu numai că au fost suspendaţi, continuă Claire, Zach a spus că Hector şi Lucas s-au luat la bătaie în halul ăla chiar în văzul întregii echipe, al antrenorului, în faţa tuturor. A fost naşpa. Naşpa ca o luptă până la moarte. Jason s-a pus între ei, încercând să îi separe, dar era deja prea târziu. Şi... ei bine... toţi trei au fost daţi afară din echipa de fotbal. De aceea te urăşte tot liceul, inclusiv băieţii, zise ea sfârşind povestea. Cică toţi cei trei băieţi Delos sunt nişte atleţi incredibili, legendari, şi toată lumea spune că tu i-ai distrus unica şansă liceului Nantucket High să câştige în sezonul ăsta.
   - Tu sigur nu mă iei peste picior? rosti Helen rar. Îmi fac viaţa un calvar, îşi şopti sieşi, dar, cu toată părerea de rău pentru propria persoană, pricepu că şi ea le făcea lor viaţa un calvar.
   Nu erau în oraş nici de două săptămâni şi deja toţi cei trei băieţi erau suspendaţi din cauza problemelor disciplinare. Dacă astfel de incidente aveau să se mai întâmple, ar fi putut fi exmatriculaţi, şi atunci ce ar fi făcut? Ar fi fost nevoiţi să facă naveta pe continent în fiecare dimineaţă pentru că pe toată insula era un singur liceu. Şi toate acestea - lupta, suspendarea, întreaga şcoală încercând să îi facă rău lui Helen - avuseseră loc după ce căzuseră de acord să se poarte frumos unii cu alţii.
   Un adevăr cumplit începu să se contureze în mintea lui Helen.
   Chiar dacă reuşea să-şi controleze mânia şi familia Delos pe a lor, Furiile tot nu i-ar fi lăsat să coexiste. Bătaia dintre Lucas şi Hector demonstrase că ori o omorau pe ea, ori începeau să sară unul la gâtul altuia. Nu exista o soluţie de genul „trăieşte şi lasă-l şi pe celălalt să trăiască“. Furiile voiau sânge şi asta urmau să obţină indiferent de metodă.
   - Tu sigur nu te vezi cu Lucas? întrebă Claire grijulie.
   Helen se trezi din visarea ei tristă.
   - Dacă mă văd cu el? De fiecare dată când îl privesc, îmi vine să îmi scot ochii din cap, răspunse Helen cu sinceritate.
   - Uite, vezi? Exact asta nu înţeleg. Nu ai mai urât pe nimeni până acum, nici măcar pe Lindsey, care s-a tot purtat aiurea cu tine încă din clasa a cincea. Pur şi simplu, treceai pe lângă ea de parcă nu ar fi fost mare brânză şi cândva erai la fel de apropiată de ea cum eşti de mine. Dar treaba asta dintre tine şi Lucas? Te mănâncă de vie! Ai fost aşa de furioasă de când s-a mutat aici! Chiar nu pot să înţeleg. Singura explicaţie ar putea fi povestea asta pe care o crede lumea, spuse Claire şi conteni brusc.
   - Ce anume zice lumea? întrebă Helen oprindu-se în drum.
   Oricum alergau într-un ritm lent, însă Helen avea nevoie de un răspuns sincer. O obligă pe Claire să se oprească şi să o privească.
   - Ce zice lumea?
   Claire suspină şi termină povestea:
   - Că tu şi Lucas v-aţi fi cunoscut pe plajă, în seara de dinaintea începerii şcolii, şi cică v-aţi fi culcat împreună. Apoi, te-a minţit spunându-ţi că era doar în vacanţă, ca să nu mai fie nevoit să te sune. De aceea ai luat-o razna când l-ai văzut pe hol - pentru că se folosise de tine şi tu îl iubeai.
   - Uau, ce dramatic, rosti Helen pe un ton detaşat.
   - Da, dar e adevărat? întrebă Claire îngrijorată.
   Helen suspină şi îşi puse braţul în jurul lui Claire, începând să meargă alene.
   - În primul rând, eu şi Lucas nu ne-am văzut niciodată până în ziua aia când ne-am întâlnit pe hol, cu atât mai puţin să ne culcăm împreună. În al doilea rând, ţi-aş fi spus dacă m-aş fi sărutat cu alt tip de la dezastrul din dulap, cu Matt, în clasa a şaptea. În al treilea rând - şi probabil cel mai important lucru - niciodată nu m-am simţit atât de apropiată de Lindsey cum suntem noi două. Eşti cea mai bună prietenă a mea, Gig!
   Helen o strânse în braţe şi aşteptă un zâmbet de la Claire înainte să continue:
  - M-am purtat ciudat în ultima vreme, ştiu şi chiar îmi pare foarte rău. Mi se întâmplă tot felul de păţanii ciudate. Am vrut să îţi povestesc, dar nici eu nu am reuşit să înţeleg bine încă. Aşa că, te rog, ai încredere în mine şi susţine-mă chiar dacă sunt supărată şi morocănoasă mai tot timpul.
   - Ştii că îţi sunt mereu alături, dar vrei să fiu sinceră? întrebă Claire oprindu-se din mers şi întorcându-se spre Helen. Ştiu că ar trebui să zic că nu-i nimic, că totul se va rezolva şi să-ţi torn prostii de-astea optimiste, dar nu pot. Pur şi simplu, nu cred ca va trece de la sine şi sunt îngrijorată pentru tine.

         După antrenament, Helen se duse la magazin.
    Îi spuse lui Louis să se ducă acasă în noaptea aceea, ca să înceapă odihnit weekendul în care urma să se ocupe de magazin, cât timp Kate şi Jerry erau la Boston. Când sosi, Helen îi zise să o lase pe ea să măture şi să aranjeze marfa, promiţându-i că se va ocupa de tot şi că va închide magazinul.
   O îmbrăţişă recunoscător şi se duse spre casă, ca să îşi petreacă măcar câteva ore în pat, iar Helen se simţi bine să fie un pic prea ocupată pentru a se putea gândi la vrute şi nevrute.
   Clienţii încă se uitau ciudat la ea - vestea despre căderea ei nervoasă ajunsese la urechile tuturor localnicilor - dar avea prea multe de făcut ca să se lase impresionată. Până termină de curăţat şi de pregătit lucrurile pentru Louis, deja trecuse de miezul nopţii.
   În timp ce închise magazinul şi se îndreptă spre Purcica, se uită atentă în jur, în căutarea unui eventual pericol, dar îi trecu până dădu cu maşina înapoi şi ajunse pe drumul spre casă. Fusese precaută, dar nu conta. După ce parcă în faţa casei, în timp ce se îndrepta spre uşă, cineva sări pe ea.
   Primul lucru pe care îl simţi fu recunoştinţă. Cel puţin, clanul Delos avuse bunul-simţ să aştepte până când Jerry era plecat de acasă înainte să vină să o omoare.
   Un braţ subţire o apucă de gât, trăgând-o şi totodată împingând-o mai aproape de pământ, până ce Helen fu nevoită să se aşeze în genunchi. I se tăie respiraţia şi era aplecată în aşa fel încât nu o putea vedea pe persoana din spatele ei.
   Când, din cauza lipsei de oxigen, nu mai vedea decât o chestie mare şi albastră, încă se întreba cine câştigase cearta cu „e a mea“, Lucas sau Hector. Apoi, se gândi cum s-ar simţi tatăl ei să se întoarcă acasă şi să îi găsească trupul neînsufleţit în faţa garajului şi ştiu că, oricât de dezavantajată ar fi, oricât de mulţi ar fi fost împotriva ei, trebuia să lupte.
   Nu-l putea lăsa pe tatăl ei să piardă o altă persoană pe care o iubea. Nu ar fi putut niciodată să treacă peste asta.
   Helen îşi îndoi braţul şi, cu toată puterea, îi trase un cot atacatorului în plexul solar. Auzi cum atacatorul îşi pierdu răsuflarea şi simţi cum o scăpă din braţe. Podul palmelor ei se zgâriară de sol când încercă să îşi regăsească echilibrul. Trase adânc aer în piept de două ori până să îşi ridice privirea, surprinsă că niciunul dintre ceilalţi membri ai clanului nu sărise să o prindă.
   Lucas se uita la ea de sus, ţinându-l strâns pe Hector de tricou.
   Într-un mod ciudat, privirea lui Hector era îndreptată în direcţia opusă lui Helen. Abia avu timp să-şi dea seama ce se întâmplă înainte ca Lucas să înceapă a vorbi.
   - Jason! Ariadne! Aduceţi-o în viaţă, ordonă el aruncându-i o privire tăioasă lui Hector când accentuă „în viaţă“.
   Gemenii îşi luară zborul în aceeaşi direcţie în care privise Hector mai devreme. Helen profită de ocazie ca să se ridice de la pământ şi să o ia la fugă.

         Helen nu mai încercase niciodată până atunci să alerge cât putea de tare.
   Ştia că, dacă ar fi făcut asta, ar fi aflat că toate coşmarurile ei despre propria persoană erau adevărate. Monstru, ciudăţenie, bestie, vrăjitoare, toate insultele pe care şi le şoptea când făcea ceva imposibil, toate apelativele astea urâte ar fi erupt şi şi-ar fi făcut loc în viaţa reală dacă nu se înfrâna. Dar, când îl auzi pe Hector urlându-i numele, nu stătu să se gândească la semnificaţia acestui lucru sau la cum ar fi să fugă pe cât de repede putea, pur şi simplu o făcuse.
   Ceva o îndreptă chiar în mijlocul mlaştinii. Pământul întunecat şi plat care se întindea sub albul decolorat al lunii părea cumva un loc mai sigur decât străzile şi casele din comunitatea ei. Dacă tot trebuia să moară, măcar să fie undeva unde era singură, fără oameni normali şi neputincioşi care şi-ar fi sacrificat viaţa ca să o salveze pe săraca Helen Hamilton, vecina şi prietena lor dintotdeauna.
   Dacă trebuia să se lupte, voia să fie sub cerul întins de deasupra părţilor nedomesticite ale insulei, şi nu într-un ring format din grădinile imaculate, pline de trandafiri şi mărginite de prundiş.
   Se îndreptă spre vest, traversând partea nordică a insulei, cu apele liniştite ale lui Nantucket Sound oftând undeva prin apropiere, cu Lucas şi Hector strigând-o în spate. O ajungeau din urmă.
   Helen traversă strada Polpis, mergând pe ţărmul lacului Sesachacha până zări adevăratul ocean Atlantic. Nu vărul lui bun şi liniştit, Nantucket Sound, ci apa tumultuoasă de la marginea continentului. Trebuia să se ascundă, dar pământul era neted şi sterp, iar cerul - senin.
   Helen privi cum valurile întunecate sclipeau în lumina lunii ca o foaie de aluminiu de culoarea cernelii şi se rugă să se aştearnă vreun soi de ceaţă sau negură. Oceanul ăla afurisit îi era dator pentru că aproape îi luase viaţa când era mică şi venise timpul să plătească pentru asta.
   După alte câteva salturi imense, ruga lui Helen fu ascultată ca prin minune. Fugi înspre nord, pe coastă, spre fâşia de pământ pe care nu locuia nimeni, într-o ceaţă deasă şi vâscoasă.
   În aerul umed, Helen îşi auzea urmăritorii şi mai bine şi ştia că şi ei o puteau auzi mai bine pe ea. Speriată şi extenuată, se aruncă orbeşte în mijlocul ceţii şi speră ca trupul să îi alerge şi mai repede.
   Avea de gând să fugă până nu mai avea pământ pe care să păşească.
   Pe punctul de a cădea, simţi cum corpul îi deveni incredibil de uşor şi începu în mod neaşteptat să respire normal. Brusc, nu mai simţi în încheieturi şi în şira spinării durerea intensă provocată de efortul la care o supuneau paşii ei uriaşi.
   Încă se mişca, dar tot ce putea simţi era frigul şi vântul care îi răsucea părul, transformându-i şuviţele în bice. Ieşi ca o rafală de vânt din ceaţă şi tot ce vedea acum era întuneric şi stele în jurul ei. Erau stele peste tot. Privi în jos.
   Sub ea se zăreau lumini care licăreau în jurul unei virgule pe dos, familiară ei, în mijlocul oceanului. Căutând avionul în care s-ar fi aflat în mod normal la altitudinea la care era, Helen văzu cum mâinile şi picioarele îi pluteau foarte uşoare şi unduitoare, ca şi când s-ar fi aflat sub apă.
   Mai aruncă o privire în jos şi îşi dădu seama că virgula sclipitoare era frumoasa ei insulă. Vederea i se transformă într-un tub din ce în ce mai subţire, prin care tot ce putea zări era întunericul.
   Fără cel mai mic sunet, leşină şi pică din cerul care doar ce o îmbrăţişase.

                                        CAPITOLUL 6

            Se aşternu noaptea peste tărâmul sterp. Helen fu surprinsă că exista o dimensiune a timpului acolo.
   I se păru atât de neobişnuit, încât privi în jur pentru câteva secunde, neputând fi sigură unde se afla. După ceva vreme, ajunse la concluzia că da, era pe tărâmul stâncos, dar, de data asta, terenul era mai neted şi mai întins. Cerul întunecat, lipsit de stele părea să fie cumva mai greu şi mai apropiat de pământ. Apoi, privi peste umăr.
   Avu nevoie de câteva momente ca să înţeleagă ce anume se afla în faţa ochilor ei.
   La câţiva kilometri distanţă se vedea o linie, atât pe cer, cât şi pe pământ, care separa peisajul nocturn de cel stâncos în cursul zilei şi pe care îl ştia atât de bine. Cele două realităţi temporale erau alăturate ca două tablouri în studioul unui pictor, nemişcate, neschimbate şi amândouă la fel de adevărate.
   Aici, timpul era spaţiu şi nu se schimba niciodată. Cumva, asta părea foarte logic.
   Helen porni la drum. Era frig în versiunea nocturnă a tărâmului uscat şi dinţii lui Helen clănţăneau fără să îi poată controla.
   În peisajul pe timp de zi nu putea scăpa de căldură, aşa că Helen ştia că nu avea să găsească vreo fărâmă de căldură pe timp de noapte, oricât de mult ar fi tremurat şi şi-ar fi frecat palmele. Văzu pe cineva în faţă. Era un om speriat.
   Se grăbi înainte până putu să îi distingă trăsăturile lui Lucas, care era în patru labe, întinzându-şi braţele pentru a încerca să distingă împrejurimile.
   Se lovea de pietre ascuţite, zgâriindu-şi palmele. Helen îl strigă pe nume, dar el nu o auzi. Îngenunche lângă el şi îi cuprinse faţa cu palmele.
   Iniţial, Lucas se dădu înapoi, dar, după aceea, se îndreptă spre ea, bucuros că îl găsise.
   Încercă să îi pronunţe numele, dar, deşi buzele lui se mişcau, nu se auzi nimic. Îl luă în braţe şi era uşor ca un fulg. Îl ajută să se ridice în picioare, deşi era atât de speriat, încât stătea cocoşat, picioarele tremurându-i de frică.
   Plângea încetişor şi Helen ştia că o ruga să îl lase în urmă. Îi era prea frică să se mişte, însă Helen ştia că, dacă îl asculta, nu ar mai fi ieşit niciodată de pe pământul acela întunecos şi uscat.
   Deşi Lucas ţipa, ea îl obligă să se ridice şi să meargă.
  
        Helen simţea o durere teribilă.
   Îi venea să geamă, dar nu avea putere să scoată vreun sunet. Se auzea oceanul în apropiere, dar nu se putea mişca sau deschide ochii pentru a vedea unde era. Îşi simţi capul ridicându-se şi coborând încet, de parcă stătea cu faţa în jos pe o plută cu cocoloaşe, iar buzele îi schiţară un zâmbet vag.
   Ceva îi oprise căderea şi o susţinea tandru. Se concentră să distingă fărâma ei de noroc, împărţindu-şi durerea în mici bucăţele suportabile la fiecare bătaie de inimă.
   După zece bătăi, numără până la douăzeci, la douăzeci se ambiţionă să ajungă la patruzeci şi tot aşa. Mai auzi o bătaie ritmată sub ea şi, după ceva vreme, se sincroniza cu sunetul care venea dinspre pluta ei de salvare. Respirau împreună, încurajându-se reciproc. Încercă să rămână nemişcată.
   După un timp care lui Helen îi păru a fi ore întregi, era încă imobilizată, dar putea în sfârşit să îşi deschidă ochii şi să îi şi folosească. Tot ce reuşea să zărească printre flash-urile de lumină orbitoare care veneau dinspre vreun far din depărtare erau munţi de nisip.
   Sub obrazul ei drept se afla un tricou cald. După câteva momente, îşi dădu seama că se afla o persoană în el. Stătea deasupra unui bărbat. Cocoloaşele de sub capul ei erau pieptul lui şi senzaţia de plutire a lui Helen era de fapt respiraţia lui. Helen icni.
   Băieţii Delos o prinseseră.
   - Helen? întrebă Lucas cu o voce sfârşită. Zi ceva. Dacă eşti în viaţă, reuşi el să spună.
   Nu părea a avea de gând să o ucidă, aşa că îi răspunse:
   - Sunt în viaţă. Nu mă pot mişca, îi şopti.
   Resimţea fiecare silabă ca o durere a muşchiului diafragmei.
   - Aşteaptă. Ascultă valurile. Calm, zise el poticnindu-se la fiecare cuvânt, deoarece greutatea lui Helen îl făcea să expire tot aerul din piept.
   Helen ştia că nu putea nici măcar să îşi ridice braţul, aşa că îi urmă sfatul, se relaxă şi privi cum lumea se ridica şi apoi cobora la loc cu fiecare respiraţie a lui Lucas. Aşteptară în lumina intermitentă a farului, ascultând cum spuma valurilor se pierdea în nisip.
   Pe măsură ce durerea devenea ceva mai uşor de suportat, Helen reuşi să observe mai multe lucruri legate de corpul ei.
   Din câte putea vedea, totul părea normal la exterior, dar oasele păreau moi ca un biscuit într-o cană cu lapte. Oasele de-abia dacă îi puteau susţine muşchii şi căldura măduvei o furnica pe dinăuntru. Senzaţia era similară cu cea pe care o avusese când învăţa să meargă pe scuter şi căzuse din greşeală. O parte din ea ştia că îşi rupsese mâna în acel moment, dar era ca nouă până să-şi facă radiografia. Mâncărimea era semn că se vindeca.
   Cumva, căzuse din cer şi supravieţuise. Zău că era un monstru. O ciudăţenie. Poate chiar o vrăjitoare. Începu să plângă.
   - Nu-ţi fie teamă, reuşi Lucas să rostească dintr-o suflare. Durerea va trece.
   - Ar trebui să fiu moartă, se tângui încet, având mandibula lichefiată. Ce nu-i în regulă cu mine?
   - Nu. Nu-i nimic în neregulă. Eşti ca noi, spuse el cu o voce ceva mai puternică.
   Se vindeca la fel de repede ca şi ea.
   - Şi anume?
   - Ne numim Scioni.
   - Descendenţi? murmură Helen amintindu-şi definiţia de la una dintre temele enervante ale lui Hergie la Cuvântul Zilei. Descendenţii cui?
   Lucas îi răspunse. Helen îl auzi, dar nu chiar.
   Cuvântul „semizeu“ era atât de departe de aşteptările ei, încât trebui să se gândească la asta pentru o clipă. Se pregătise să audă ceva groaznic, poate chiar malefic, motivul pentru care era aşa cum era. Mitologia greacă nu-i trecuse niciodată prin minte.
   - Hm? răspunse ea ameţită, atât de confuză, încât se opri din plâns.
   Imaginea se zgâlţâia, aşa că Helen îşi dădu seama că Lucas râdea.
   - Au. Nu mă face... să râd, zise el deşi pieptul încă îi tresălta.

.......................................................