Refugiul, Nicholas Sparks

...........................................................

                              1-

                      PROLOG

           Ploua cu găleata și, în ciuda ştergătoarelor turate la maximum, drumul şerpuitor abia se zărea prin perdeaua năvalnică a apei.
   Întunericul care se lăsase pe neaşteptate reducea şi mai mult gradul de vizibilitatea a şoselei pline de serpentine în ac de păr. În lumina fantomatică a fulgerelor, peisajul părea înspăimântător, de-a dreptul apocaliptic.
   - Relaxează-te, îi strigă Leo, încercând să acopere zgomotul asurzitor al muzicii rock care ţâşnea prin difuzoarele ultra-moderne ale Mercedesului ultimul răcnet.
   Se întinse şi dădu sonorul mai încet, proptindu-şi o mână pe volan, în timp ce cu cealaltă se întindea pentru a-i strâge mâinile încleştate în poale.
   - Ţi-e frig? o întrebă el, luând o curbă strâns, cu un scrâşnet de pneuri.
   - Mi-e frică, sublinie Alecsandra, înghiţindu-şi nodul de spaimă din gât.
   Leo şofa întotdeauna ca un nebun, fan al vitezei, un talent care-l propulsase pe primul loc în clasamentul Formulei Unu în urmă cu doi ani. Şi rămăsese în fruntea topului, graţie unor reflexe de invidiat. Era un pilot excepţional, cu o pasiune pentru provocare şi risc la fel de mare ca cea pentru viaţă. Totul la el era o continuă provocare. Şi întotdeauna câştiga.
   Un noroc care-l urmase îndeaproape în ultimii şase ani, continuând să-l propulseze tot mai sus pe lista celor mai bogaţi oameni din lume. Frumuseţe, talent, un caracter puternic, minte brici şi farmec cât cuprinde, la care se adăuga o avere imensă deja. Acesta era Leonardo Fabrini Vincentzo al Patrulea şi era... logodnicul ei!
   Alecsandra riscă şi-şi desprinse privirea pentru o clipă de la drumul înecat în ploaie, care se derula ameţitor pe lângă ei.
   Era înalt, de aproape unu optzeci, brunet, cu ochii de un albastru-cenuşiu. Bărbia avea o gropiţă care-i îndulcea trăsăturile aspre, un atu al înfăţişării lui ucigătoare care-i sucise minţile în urmă cu opt luni.
   Se întâlniseră la o recepţie la vila Donatti, unde ea se ocupase cu decoraţiunile interioare şi exterioare şi cu organizarea dineului, ţinându-i locul colegei ei de apartament, Denise, care fusese nevoită să plece în acel week-end pentru a asista la înmormântarea unei mătuşi din partea mamei ei. Îmbrăcată într-o rochie simplă din mătase de culoarea fumului, cu care spera să se piardă în peisaj, Alecsandra supraveghea, retrasă într-un colţ, mesele şi armata de chelneri, asigurându-se că invitaţii aveau tot ce le trebuia. Leo apăruse la spartul târgului, cu o blondă superbă la braţ, făcându-i inima să tresară cu putere.
   Oh, Doamne! Îşi amintea că aceste două cuvinte fuseseră singurul gând coerent pe care se simţise în stare să-l închege în creierii ei aburiţi de şoc.
  Era prea frumos să fie adevărat. Prea frumos ca să fie lăsat aşa, în libertate! Aproape c-o dureau ochii să se uite la el.
   În mod sigur păţise ceva la ochi, reflectase ea, amuzată de propria reacţie, notându-şi să consulte un oculist în viitorul apropiat.
   Doar aşa, ca să fie sigură că n-avea nimic la ei.
   Apoi Leo o zărise şi-i zâmbise încet, iar Alecsandrei îi trecu prin cap într-o doară că n-ar strica s-o vadă şi un cardiolog. Insul era ucidere!
   Însă, mai târziu, Dumnezeu ştiu cum, se trezise în braţele lui dansând... vals!
   Anii de balet pe care mama ei insistase să-i facă nu-i fuseseră de niciun ajutor. Îl călcase pe picioare de atâtea ori încât se mira cum de bărbatul nu şchiopătase în timp ce o conducea spre terasele largi. Petrecerea era pe terminate, ultimii musafiri se pregăteau să plece.
   El insistase s-o conducă până acasă. Se dovedise că blonda uluitoare cu care venise şi pe care Alecsandra o dispreţuise instinctiv, din pură invidie, era de fapt sora lui mai mică, Celeste.
   Au continuat să se vadă cam o săptămână până când şi-a dat seama că era îndrăgostită până peste cap de el. Leo era atent, extrem de politicos, avea un comportament ireproşabil şi o răsfăţa realmente. Însă nu neapărat frumuseţea lui o dăduse peste cap cât ceea ce se ascundea sub ea. Leo era un bărbat cu o minte sclipitoare, educată, înzestrat cu un umor irezistibil. Nu încerca să epateze, nu se lăuda cu trofeele lui, n-o presa să-l primească în patul ei, deşi o dorea nebuneşte.
   Relaţia lor pur şi simplu... curgea. Lin şi fermecător, ca o poveste depănată la lumina focului unui şemineu într-o noapte de Crăciun.
   La aproximativ două săptămâni de la dineul Donatti, el îi ceruse mâna şi-i strecurase pe deget o bandă îngustă din aur alb, cu un diamant albastru tăiat în formă de pară, care i se potrivise perfect.
   Iar acum, după aproape opt luni, o ducea să-i cunoască familia.
  
          Alecsandra se cutremură. Amânase acest moment cât de mult putuse.
   După Leo, acest lucru s-ar fi întâmplat imediat ce o ceruse de soţie, dar nu se simţise în stare să dea piept cu „duşmanul”. Celeste o prevenise că dona Fabrini era o femeie extrem de capricioasă şi posesivă, greu de mulţumit, şi acesta fusese unul dintre motivele pentru care amânase într-atât inevitabilul.
   Sincer, îi era groază de momentul în care avea să dea ochii cu cea care îl zămislise pe acel bărbat minunat de lângă ea, numai ca aceasta să constate că era... inacceptabilă pentru fiul ei. Şi asta din mai multe considerente, desigur.
   Alecsandra Drummond nu provenea dintr-o familie înstărită şi nobilă ca a lui, nici măcar nu proveneau din aceeaşi lume.
   Se născuse într-o suburbie a Los Angeles-ului cu douăzeci şi patru de ani în urmă, într-o familie de intelectuali, tatăl ei fiind profesor de istorie a artei, iar mama ei, graficiană. Avea doi fraţi mai mici şi o soră care era chirurg plastician la cel mai mare centru de înfrumuseţare din Detroit.
   Părinţii ei le asiguraseră o copilărie lipsită de griji, haine călduroase, mese decente, o educaţie modestă, şi le insuflaseră ambiţii.
   Prin urmare, Rachel ajunsese să fie cotată drept cea mai bună „modelatoare în carne” din Elliot Hospital, aşa cum îi plăcea s-o numească pe sora ei, ea îşi luase masterul în istoria picturii renascentiste la Roma, Nigel era în ultimul an la Oxford, iar Daniel visa să ajungă un scriitor celebru.
   Privită din afară, familia Drummond era una model: închegată, fericită şi sănătoasă. În lumea ei. Într-a lui... ei bine, bănuia c-o să afle curând părerea donei Fabrini în privinţa asta, deşi Leo o asigurase că n-avea de ce să-şi facă griji.
   Prezentarea ei familiei sale era doar o formalitate. Un lucru care trebuia făcut odată şi-odată, mai devreme sau mai târziu. Ea preferase mai târziu.
   - N-are de ce să-ţi fie frică de ea, Lex, râse Leo, amuzat de expresia ei rigidă. O fi mama mea o fiinţă pretenţioasă, dar nu este un căpcăun. Pentru ea, fericirea mea este importantă. Te iubesc, caro. Asta contează.
   Întotdeauna o răscolea când îi spunea aşa în italiană. „Caro” avea o dulceaţă aparte rostită din gura lui.
   - Nu de asta mi-e teamă, îl contrazise Alecsandra, încruntându-se. Sau nu e numai asta.
   - Dar...?
   - Aş vrea să mai calci puţin frâna aia. Mai avem puţin şi spargem blocul sonic!
   - A!
   Ca să-i facă pe plac, încetini cu zece kilometri sub viteza de croazieră pe care o avea momentan.
   - Şi ţi-aş fi recunoscătoare şi dacă ţi-ai ţine ambele mâini pe volan.
   - Pot face asta, dar, Lex, sincer, am copilărit în locurile astea. Cunosc fiecare curbă pe de rost şi cred că le-aş putea lua şi cu ochii închişi...
   - Să nu faci asta! mormăi Alecsandra. Ochii deschişi te scapă de o mulţime de necazuri. Tu ar trebui s-o ştii cel mai bine.
   Nu putea explica nici ea, dar nu vremea îngrozitoare de afară şi nici măcar iminenta întâlnire faţă-n faţă cu viitoarea ei soacră n-o speriau chiar atât de tare, cât altceva, mult mai intens. Un presentiment că ceva avea să se întâmple curând.
   Ceva rău.

        Încă nu-i spusese lui Leo despre acel potenţial al ei pe care numai familia ei îl cunoştea. Probabil că nici n-avea să-i spună prea curând.
   Oamenii simpli tindeau să fie suspicioşi şi temători de ceea ce nu puteau înţelege. Cei mai mulţi bărbaţi, pe asta o ştia din experienţă, băteau în retragere de îndată ce-şi dădeau seama de acele ciudăţenii ale ei. Nu era deloc uşor pentru cineva să accepte faptul că persoana de alături îi putea „citi” gândurile şi „intui” emoţiile în funcţie de mirosul pe care pielea li-l degaja.
   Alecsandra accepta în jurul ei numai oameni al căror miros îl putea tolera. Avea un nas extrem de selectiv. Un simţ cu care putea „adulmeca” pericolul de la distanţă, declanşând în mintea ei un sunet care o făcea să intre în defensivă automat şi să ocolească instinctiv zonele „fierbinţi”.
   Nu odată se întâmplase să vrea să meargă într-un loc anume şi să renunţe la idee încă dinainte de a ieşi pe uşă. Ca apoi să audă că în locul respectiv avusese loc un jaf armat soldat cu răniţi, că la petrecerea unde fusese invitată izbucnise în mod stupid un incendiu, că pe o anume porţiune de autostradă avusese loc un accident teribil, care se soldase cu pierderea a mai multor vieţi...
   Cu Leo alături, Alecsandra petrecuse cele mai liniştite şi mai fericite opt luni din viaţa ei. Şi niciodată în tot acest timp nasul ei nu făcuse mofturi.
   Însă din momentul în care Leo îi spusese că mama lui îi invitase pe amândoi să petreacă un week-end întreg la Bella Fortuna, vila familiei lor din sudul Siciliei, ca s-o cunoască, ceva din mintea ei începuse să zumzăie stăruitor şi neplăcut.
   Dacă n-ar fi tergiversat atât de mult teribila întâlnire cu familia lui reunită, Alecsandra i-ar fi cerut lui Leo încă o amânare. Însă risca să-l supere şi s-o bănuiască de laşitate. Şi iată-i acum, pe drumul şerpuitor, în plină furtună, mergând să-şi întâmpine numeroasa şi augusta viitoare familie.
   - Linişteşte-te, caro, îi ceru Leo, reducând viteza încă puţin. Nu mai este mult şi o să te convingi că te-ai stresat inutil. Mama o să te adore.
   - Şi dacă n-o să fie aşa? bâigui Alecsandra, agăţându-se de portieră când el luă o curbă mult prea repede.
   Leo oftă, zâmbi amuzat şi se angajă în altă curbă. Alecsandra strânse din dinţi şi tresări când, imediat după cotitură, zăriră clipirea intermitentă a unor faruri în faţă.
   Leo apăsă frâna, făcând maşina să derapeze larg, apoi o redresă cu uşurinţă, trăgând pe marginea drumului, la zece metri în faţa maşinii oprite.
   - Ai păţit ceva? se întoarse Leo spre ea, dându-i îngrijorat părul lung de pe faţă.
   Paloarea ei nefirească îl alarmă.
   - Alecsandra, te-ai lovit?
   Ochii ei negri erau larg deschişi şi goliţi de orice expresie. Buzele îi erau livide, trăsăturile încremenite.
   - Lex?
   - Nu te opri! Nu te opri! Porneşte maşina... Fă-o acum!
   - Ce...
   - Porneşte maşina odată! strigă ea, cuprinsă de isterie. Te rog, te rog, ascultă-mă... Te rog!
   Leo trase adânc aer în piept. Ceva, o mişcare în oglinda retrovizoare, îi atrase atenţia. Se încruntă la silueta care se contura neclar în ploaia torenţială, în timp ce se apropia de maşină prin spate.
   - Lex, eşti rănită? insistă el, încercând să-şi păstreze vocea calmă, furând încă o privire spre retrovizoare.
   - Nu, nu sunt, dar..., izbucni ea cu o voce piţigăiată.
   - Bine, răsuflă el uşurat.
   Văzu silueta dispărând din spatele maşinii şi o văzu apărând în oglinda laterală.
   Era o femeie, îşi dădu el seama. În lumina intermitentă a maşinii din spate, trupul ei părea zvelt şi elegant. Era înaltă şi se mişca nepăsătoare, mergând agale prin valurile de apă care cădeau din cerul negru ca smoala.
   - Cobor să văd care este problema, rosti el, întinzându-se spre portieră.
   - Nu! Nu coborî!
   Alecsandra se agăţă de el disperată, trăgându-l înapoi, spre ea.
   - Te rog, nu coborî! Te rog...
   - Lex, încetează. Te porţi copilăreşte. Ar putea fi unii dintre invitaţi...
   - Nu sunt! negă ea, scuturând capul înnebunită. Nu sunt... oameni! rosti ea ultimul cuvânt cu o voce sugrumată.
   - Cum adică... nu sunt oameni? se încruntă el, râzând.
   Alecsandra se opri, neputând nici ea să-şi explice senzaţia. Cuvintele acelea pur şi simplu îi zburaseră de pe buze, fără a le gândi măcar. Indiferent cine erau persoanele care se aflau în maşina cu avariile aprinse din spate, ele nu erau ceea ce păreau a fi şi constituiau o ameninţare teribilă pentru ei. Nasul ei niciodată n-o înşela şi niciodată până acum nu mai fusese atât de sensibilizat!
   O ardeau sinusurile şi zumzetul din capul ei se transformase într-un vuiet înalt, care-o zăpăcea.
   Ciocănitul scurt din geamul portierei o făcu pe Alecsandra să îngheţe şi pe Leo să tresare şi să înjure. Chipul femeii era aproape lipit de sticla udă, iar buzele pline îi erau curbate într-un zâmbet glumeţ, irezistibil.
   Involuntar, Leo se trezi răspunzându-i la surâs.
   Era blondă, cu părul lung lipit în şuviţe groase de faţa incredibil de frumoasă. Ochii ei erau mari şi plini de neajutorare.
   - Per favore...
   Bărbatul îi auzi vocea sunându-i în cap ca un cântec de sirenă, făcându-l să ameţească uşor. Dădu să deschidă din nou portiera, dar fu tras îndărăt.
   - Nu ieşi, Leo!
   Ochii blondei se îngustară nerăbdători şi frustraţi, pironindu-se asupra ei.
   Alecsandra se cutremură. Valul se răceală o învălui instantaneu, în ciuda căldurii din maşină. Instinctiv, îşi încleştă mâinile în jurul bărbatului pe care-l iubea, încercând să-l păstreze lângă ea, să-l ocrotească.
   - Nu coborî, Leo, insistă Alecsandra, retrăgându-se şi luându-i faţa în palme pentru a-i putea privi ochii atât de frumoşi şi, în acea clipă, plini de confuzie. Te rog, ascultă-mă! Ai încredere în mine...
   - Lex, pentru numele lui Dumnezeu! oftă el, exasperat.
    În spatele lui, Alecsandra văzu ochii femeii dânduse peste cap, amuzaţi şi plictisiţi, la auzul ultimului cuvânt.
   - Mă duc să văd care este problema şi mă întorc imediat...
   Alecsandra dădu să spună ceva, dar ciocănitul din geamul portierei din partea ei o făcu să sară-n sus şi să se răsucească, pierzând contactul fizic cu Leo. O altă femeie, brunetă, scundă de statură şi cu părul tuns scurt, ce încadra o faţă de elf, îi zâmbi seducătoare.
   Se holbă neputincioasă la ea, chircindu-se pe scaun, paralizată de frică. Mai târziu, avea să-şi dea seama că aceea fusese clipa în care totul începuse să se năruie.
   De pe locul de lângă ea, vocea lui Leo sunase înfundată:
   - Blochează portierele. Mă întorc într-un minut.
   Înainte să aibă timp să reacţioneze, Leo ieşise din maşină şi trântise nepăsător portiera în urma lui. Ocoli Mercedesul şi porni flancat de cele două femei spre maşina avariată.
   O altă siluetă, de data aceasta a unui bărbat, ieşi din maşina staţionată, pornind spre grupul celor trei. O văzu pe blondă aruncându-şi pe după umăr coama bogată de păr ud şi râzând la ceva ce Leo îi spusese. Bărbaţii îşi strânseră mâinile şi se îndreptară spre capota ridicată.

         Înlemnită de groază, cu inima bubuindu-i în piept, Alecsandra îi urmări, aplecată peste scaune, ca să nu-l piardă din ochi.
   Vuietul din capul ei crescu, devenind asurzitor, izbindu-i dureros oasele craniului, ca un tsunami. Leo se îndreptă şi discută puţin cu bărbatul de lângă el. Acesta rânji.
   Alecsandra îi văzu rânjetul sinistru în lumina fulgerului care sfâşie întunericul şi inima i se făcu cât un purice. Şi-n clipa următoare, blonda sări la gâtul bărbatului pe care-l iubea, doborându-l la pământ. Bruneta micuţă se lăsă pe vine şi ridică braţul lui Leo, sfâşiind până la umăr mâneca jachetei de piele pe care el o purta, pentru a-şi lipi gura de încheietura mâinii lui.
   Stomacul Alecsandrei ţâşni în gât în aceeaşi clipă în care străinul porni fără grabă spre maşina lui Leo. În lumina altui fulger, fata îi văzu trăsăturile imposibil de frumoase şi de palide.
   Instinctul de conservare îi intră intantaneu în acţiune. Orbeşte, se răsuci şi apăsă butonul de blocare a portierelor, ştiind instinctiv cât de inutil îi era gestul.
   O portieră închisă nu avea să-l oprească.
   Alunecă dârdâind pe scaunul şoferului şi acţionă schimbătorul de viteze, împingând acceleraţia până-n podea. O parte din ea era amorţită, plină de groază şi înnebunită de durere, cealaltă era lucidă şi conştientă de faptul că nu-l putea salva de una singură pe Leo.
   Trebuia să plece după ajutoare imediat, înainte de a fi prea târziu. Vila Bella Fortuna nu avea cum să fie prea departe...
   Maşina ţâşni urlând într-un scrâşnet de roţi, care raşchetară asfaltul ud, năvălind spre drumul care se frângea într-o curbă la nouăzeci de grade spre dreapta, derapând. Încleştându-şi mâinile alunecoase de transpiraţie pe volanul maşinii, se luptă să ţină controlul şi direcţia.
   Curbele se succedau cu repeziciune şi, graţie cine ştie cărui miracol, izbutea să le ia fără să izbească trupul metalic al maşinii de peretele muntelui sau să-l arunce prin parapet, dincolo, în prăpăstiile care se căscau lacome în noapte.
   Ajunse pe o bucată mai dreaptă de drum şi aruncă o privire rapidă în retrovizoare. Inima i se poticni când îl văzu umbra alergând în urma ei, la o distanţă de câţiva metri. Şocată, verifică vitezometrul şi scânci. O sută treizeci de kilometri la oră! Ce om ar fi putut să alerge cu o sută treizeci de kilometri la oră?!...
   Cum de reuşea ea să ţină maşina pe şoseaua udă, plină de serpentine, la o asemenea viteză?
   Bufnitura care se auzi pe capota maşinii o făcu să ţipe gâtuit. Îşi dezlipi privirea pentru o clipă de la drumul întunecat şi periculos, uitându-se spre tavanul Mercedesului, observând adâncitura de acolo.
   Vreun bolovan se desprinsese din coasta muntelui şi căzuse pe maşină.
   O altă privire terifiată spre retrovizoare o făcu să îngheţe: bărbatul dispăruse. Şi nu-i luă mai mult de o fracţiune de secundă ca să facă legătura dintre dispariţia subită a urmăritorului ei şi forma adânciturii din plafonul maşinii.
   Imposibil. Imposibil. Imposibil...
   Cuvântul i se rotea prin mintea năclăită de groază ca un disc stricat.

      Un sunet metalic o făcu să ţipe din nou şi Alecsandra îşi smuci umărul, ferindu-se din calea mâinii care străpunsese carcasa maşinii, orbecăind după ea.
   Încleştându-şi dinţii, se încordă şi apăsă frâna, trăgând stânga mult de volan.
   Roţile urlară în timp ce derapau, maşina învârtindu-se nebuneşte pe şoseaua udă, pentru a se izbi într-un sfârşit cu partea din spate de parapetul din metal. Şocul izbiturii o aruncă în lateral şi se ciocni cu fruntea de bord. Lovitura o ameţi pentru o clipă şi i se făcu greaţă.
   Cu un efort, îşi săltă capul şi distinse în lumina farurilor silueta bărbatului din mijlocul drumului. Maşina era răsucită la o sută optzeci de grade faţă de direcţia iniţială şi se clătina periculos peste marginea străzii, semn că dislocase parapetul.
   Clipi, limpezindu-şi privirea, şi icni când îi văzu rânjetul amuzat şi răutăcios al bărbatului în lumina cu halogen a farurilor.
   - Curajoasă Alecsandra. Îmi faci seara atât de plăcută!
   Vocea lui avea o muzicalitate ciudată, seducătoare. Preţ de o clipă, avu pornirea de a abandona totul. Ce rost ar mai fi avut? Ar fi prins-o oricum şi i-ar fi făcut acelaşi lucru pe care femeile acelea i-l făcuseră lui Leo...
   Leo! Inima i se chirci în piept. Era mort. Ştia asta. Simţea asta.
   Cine erau ei? gândi ea, năucită de şoc şi neînţelegere.
   - Haide, frumoasa mea, ştii cât de inutil este totul. Eu nu pot fi ucis. Ei bine, nu chiar acesta este adevărul, dar n-o să abordăm subiectul chiar acum. Nu când sunt atât de ars de sete!...
   Îi era sete.
   Alecsandra clipi de două ori înainte ca adevărul terifiant să-i pătrundă în minte. Scena la care asistase mai devreme, viteza incredibilă a acelui om...
   Acela nu era om, îşi dădu ea seama. Era... alternativa i se părea înfiorătoare.
   Imposibil de gândit. Înfiorător de pronunţat acel cuvânt, care dăduse naştere unor legende transpuse în romanele de ficţiune şi în filmele horror. Şi totuşi ştia prea bine ce văzuse.
   Un lucru era cert: nu sângele ei avea să potolească setea acelui demon!
   - Du-te-n iad, stârpitură nenorocită! murmură ea, înfingându-se în pedala de acceleraţie şi apucând zdravăn volanul cu ambele mâini.
   - Pentru mine nu există iadul şi nici raiul!
   Vocea lui se auzi atât de clar, ca şi cum i-ar fi şoptit la ureche cuvintele.
   - Încă nu ţi-ai dat seama de asta? râse apoi creatura, înveselită.
   Maşina ţâşni şi se năpusti mugind spre creatura care stătea nepăsătoare în mijlocul drumului. Însă cu o fracţiune de secundă înainte să-l izbească, bărbatul care nu era bărbat dispăru din faţa maşinii. Alecsandra frână prea târziu.
   Botul maşinii se înfipse în versant, metalul scrâşnind sinistru în timp ce se mula pe conturul stâncilor care ieşeau din peretele muntelui. O ploaie de cioburi explodară în faţa ei, înfingându-se în braţele ridicate în cruciş, pe care şi le ridicase în clipa în care fusese conştientă că avea să se ciocnească inevitabil de zidul stâncos.
   Totul îngheţă în nemişcare pentru o secundă lungă, apoi o mână dură ca granitul o înşfăcă de păr, smulgând-o din locul şoferului şi scoţând-o afară drept prin portiera şifonată.
   Alecsandra nici măcar nu se osteni să ţipe. Durerea rădăcinilor firelor de păr care-i fuseseră smulse era o nimica toată în comparaţie cu cea care-i săgetă bazinul şi şolurile, mergând ca un fier încins până-n laba picioarelor.
   Simţi un jungi năprasnic în torace şi unul în braţ, care-i săgetă umărul până-n creier, ambele tăindu-i respiraţia.
   - Uite ce mizerie ai făcut, o dojeni în joacă bărbatul, aplecându-se deasupra ei. Eşti făcută zob, draga mea, rosti el cu un accent aspru, care o duse pe Alecsandra cu gândul la un personaj KGB dintr-un film vechi, al cărui nume nu şi-l amintea. Şi mi-ai ruinat frumuseţea de cină. Ce păcat!
   Trăsăturile îi erau frumoase, ca ale unui arhanghel. Cum putea o asemenea blestemăţie să fie atât de frumoasă? gândi ea, ameţită, în timp ce respiraţia îi ieşea horcăită din pieptul strivit.
   Cu o fracţiune de secundă înainte ca întunericul s-o cuprindă, simţi o arsură insuportabilă pe gât, urmată de sunetul oribil al suptului.
   Deschise ochii larg, încercând să lupte cu durerea aceea cumplită care-i curgea prin venele aspirate.
   Nu se putea mişca, ca şi cum ar fi fost paralizată.
   - Igor, mai lasă-ne şi nouă puţin, se auzi o voce plăcută, ca de catifea. Scumpul de Leo a fost cam... neîndestulător, ca să zic aşa.
   - Vezi-ţi de trebă, Olga. Doamna este a mea, rosti vampirul, muşcând-o din nou, puţin mai jos de locul unde-şi înfipsese colţii prima dată.
   Alecsandra simţi arsura până-n unghiile de la picioare. Lacrimi mari îi alunecară din colţul ochilor. Nu era sigură dacă plângea. Continua să plouă, deşi se mai domolise puţin, iar atingerea rece a ploii pe faţa ei avea ceva ce o alina.
   - Ei, hai! se plânse o altă voce.
   Un mârâit scăzut, ameninţător, izbucni din gâtul creaturii care-i seca viaţa din trup.
   - Bine, bine, nu-i nevoie să fii aşa de ciufut!
   - Totuşi, cred că nu este corect ca tu să ai ce este mai bun, în timp ce noi de abia ne-am stârnit apetitul...
   Tunetul năprasnic bolborosi deasupra lor. Două secunde mai târziu, bolta păru să se despice şi din miezul ei ţâşni o lance de lumină orbitoare.
   Alecsandra urmări fascinată dansul graţios al fulgerului, care şerpuia în jos ca un râu de lumină crudă.
   O moleşeală ciudată şi rece se instalase în trupul ei. Murea. Nu se îndoi niciun moment de acest lucru. Murea în cel mai oribil mod, secătuită de o creatură de coşmar, care nici măcar n-ar fi trebuit să existe în realitate. Totul era atât de... bizar!... Durerea din membrele zdrobite se estompase, rămânând doar arsura aceea inumană, ca şi cum i-ar fi curs plumb încins prin vene. Oare şi Leo simţise această durere?... Murise mai repede decât ea?
   Leo...
   Aerul păru să se onduleze, atmosfera sfârâi, umplându-se de electricitate.
   - Igor!
   Creatura îşi descleştă fălcile de pe gâtul ei şi-şi smuci privirea spre lancea de lumină orbitoare, care se apropia de ei cu o viteză ameţitoare.
   Scoase un urlet furios, pe jumătate frustrat, pe jumătate îngrozit, şi făcu un salt mare în spate, aterizând la o distanţă de douăzeci de metri de locul unde se aflase cu o secundă în urmă, loc în care fulgerul lovi năprasnic, cu un bubuit asurzitor.

         Vreme de aproape un minut, cei trei vampiri rămaseră nemişcaţi, holbându-se şocaţi la trupul carbonizat şi fumegând al tinerei femei.
   Asfaltul se fisurase de jur împrejurul cadavrului, întinzându-se într-o reţea subţire de filamente, ca o pânză de păianjen. Apoi blonda îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă în hohote.
   - Oh, dragule, ai fost la un fir de păr de a încăpea într-o urnă, chicoti ea fermecător. Pun pariu că Ramsey o să se oftice c-a ratat asta!
   - Ha, ha, ha! Foarte amuzant! se strâmbă Igor, mârâind. La dracu, la dracu!...
   - Mie nu-mi place friptura, declară sec bruneta, adulmecând prudentă, de la distanţă, mirosul de carne şi materiale arse, strâmbându-se. Hai să ne încercăm norocul în altă parte, Meg. Am auzit că mai sus este o vilă care aşteaptă musafiri. Hai să facem un tur. Cine ştie, poate că pică ceva...
   Toţi trei se răsuciră pe călcâie şi începură să escaladeze peretele versantului ca nişte reptile.
   Niciunul dintre ei nu observă degetele înnegrite ale fetei care se mişcară imperceptibil. Şi fură prea departe când inima acesteia începu din nou să palpite, la fel de uşor ca aripile unei molii.

          Lucrul care o trezi întâia oară fu sunetul acela ritmic, sacadat.
   Un robinet se stricase undeva, pentru că picura într-una. Îi era frig. Foarte frig. Apoi i se făcu dintr-odată cald. Mult prea cald. Alunecă din nou în întuneric.
   A doua oară fu lucidă doar câteva secunde, timp în care încercă să deschidă ochii şi să vadă de unde venea picuratul acela enervant. Nu izbuti nici măcar să-şi mişte pleoapele şi se pierdu din nou în labirintul întunecat din mintea ei.
   Alterna între conştienţă şi inconştienţă. Mă rog, starea de inconştienţă era una stranie. De câte ori plonja în ea, se trezea uitânduse de sus la trupul unei femei care arăta cumplit. Era bandajată ca o mumie egipteană, din cap şi până-n picioare, iar de sub bumbacul steril ieşeau o sumedenie de fire şi tuburi conectate la o multitudine de aparate sofisticate.
   Oameni îmbrăcaţi în alb se învârteau în jurul patului acelei femei. Veneau şi plecau. Lumina se schimba mereu. Noapte, zi, noapte, zi, noapte, zi...
   Fu un şoc teribil să-şi dea seama într-un târziu că de fapt se uita la ea, că acela era trupul ei! Revelaţia o aruncă înapoi, la timp pentru a auzi pocnetul surd din pieptul ei, gheara care-i cuprinse inima strâns şi dureros, ca-ntr-o menghină, urmată de bipăitul şi fluieratul aparatelor isterizate.
   - A făcut stop, urlă o voce. Aduce-ţi defibrilatorul. Repede!
   Simţi şocul electric care i se descărcă în trup, făcându-l să se arcuiască mult în sus, pentru a reveni îndărăt cu o bufnitură. Şi apoi altul. Şi altul. Sunetul acela ritmic, sacadat, reveni şi Alecsandra bănui că era sunetul propriei inimi.
   Apoi urmară alte perioade de alternare între realitate şi vid.
   Nu ştia de cât timp se afla în starea aceea. Îşi dorea să moară. Fizic nu simţea nicio durere, cu excepţia arsurii care-i pulsa în jurul carotidei. Era conştientă de acea arsură chiar şi când se privea din afara trupului.
   Oare se transforma? îi trecu ei prin minte.
   Văzuse filmul Dracula şi încă vreo două pelicule ale aceluiaşi gen pe când avea vreo cincisprezece ani. Fusese muşcată de un vampir. Igor. Îşi amintea numele lui cu claritate. Şi-l amintea şi pe cel de Olga şi... Meg.
   Dacă filmele furnizaseră detalii corecte, victima nesecată de sânge avea să devină un vampir la rândul ei. În asta se transforma acum?...
   Voia să moară. Îşi dorea să moară. Chiar dacă n-avea să se metamorfozeze în chestia care o muşcase pe ea, tot îşi dorea să moară. Îşi văzuse carnea arsă de pe trup în vreo trei rânduri când i se schimbaseră bandajele. Era mutilată. Mai rău, arăta oribil, ca un monstru!... Şi mai era şi Leo. Ştia că murise, îşi amintea felul în care fusese ucis.
   Durerea pierderii lui era mai cumplită decât acea arsură din gâtul ei, care nu se domolise niciun pic, făcând-o conştientă de ea chiar şi atunci când minţile îi pluteau în derivă.
   Cu timpul, vocile din jurul ei se ridicară de la nivelul unor murmure ininteligibile la cel al unor şoapte clare.
   - Temperatura continuă să-i scadă sub treizeci... Nu ştiu cum de izbuteşte să rămână în viaţă...
   - Se regenerează uimitor de repede, se auzi vocea plină de perplexitate a unei alte femei. Avea majoritatea coastelor rupte când au adus-o aici, iar radiografia de azi arată numai trei, şi acelea în curs de vindecare. Vezi cum se depune calusul aici?...
   - Ai văzut asta? Ieri, numărul eritrocitelor era sub două milioane. Acum s-a triplat şi arată ca nişte stele...
   - E o anomalie aici...
   Nu era vorba de nicio anomalie, ar fi vrut ea să strige, dar coardele vocale refuzau să coopereze, iar buzele nu i se mişcau deloc. Mă transform într-un nenorocit de vampir! Omorâţi-mă! Vă rog, omorâţi-mă! ţipă ea, hohotind disperată în adâncul fiinţei ei.
   - ... epiderma i s-a refăcut intergral. Iisuse! Parcă m-aş uita la un nenorocit de film SF!...
   La un moment dat începu să viseze. Coşmarul începea întotdeauna în Mercedesul gri metalizat. Îşi amintea detaliile: conversaţia, sunetul scăzut şi învăluitor al vocii lui grave, mirosul parfumului lui, muzica rock care bubuia din boxe. Night wish. Soprana formaţiei cânta despre elfi şi alte creaturi mistice.
   Foarte... potrivit. Apoi farurile care clipeau intermitent în ploaia torenţială şi teama paralizantă care o cuprinsese înainte ca Leo să oprească maşina. Durerea şi neputinţa sfâşietoare de după aceea.
   Bărbatul pe care-l iubise şi încă-l mai iubea murise. Într-un mod oribil. Iar ea îl abandonase. Sentimentul era... insuportabil! Ar fi vrut să fi ales să rămână. Se speriase. De fapt, fusese îngrozită de moarte. Fugise şi-l lăsase singur, cu gândul să cheme ajutoare. Ce scuză jalnică! Fugise ca să-şi salveze pielea. Şi nici măcar pe aceea nu reuşise s-o salveze!
   Lumina aceea fierbinte, strălucitoare şi albastră, îi mistuise carnea ca un rug. Încă-şi mai amintea unda aceea, şocul năprasnic în clipa în care o lovise în plin!...
   Regreta faptul că acea creatură se eschivase cu o fracţiune de secundă înainte ca fulgerul s-o facă scrum. Ar fi vrut să fi avut forţa de a-l ţine lângă ea, ca fulgerul să-i lovească pe amândoi. Dar Igor scăpase. Îl auzise, chiar şi în chinurile acelea cumplite în care inima i se oprise sub descărcarea cumplită de energie. Pleca în altă parte să vâneze.
   Timpul îşi pierduse sensul. Nu conta. Dacă avea să trăiască, avea s-o facă numai cu un scop. Unul precis. Unul corect. Unul cumplit.
   Devenise perfect conştientă şi lucidă în urmă cu două zile. Ştia exact timpul scurs din acel moment pentru că-l calculase după bătăile inimii ei, însă continuase să se prefacă a fi în comă.
   Era... prea uimită ca să aibă vreo reacţie. Distingea o sumedenie de mirosuri: cel de dezinfectant, de antibiotic, de alcool, mirosul dulceag şi ameţitor al narcoticelor pe care asistentele le injectau pacienţilor din saloanele alăturate, aroma de after shave, cea a săpunurilor de diferite mărci, şi unul distinct, cel dulce-acrişor şi sărat al sângelui...
   Ştiau că acei oameni erau în alte încăperi după tonalitatea vocilor. O sâcâiau sunetul acelor glasuri... O deranjau şi zgomotele din jur. Auzise tuşind motorul unei maşini la niciun metru de ea şi o voce frustrată suiduind.
   Deschisese ochii pentru o clipă, aşteptânduse să vadă o parcare, dar nu zări decât decorul alb, steril, al unui salon clasic de spital. Era singură. Şi totuşi, ar fi putut jura că auzise rabla căznindu-se să o ia din loc!
   Sunetul motorului se estompă preţ de o clipă, apoi reveni la fel de puternic, pentru ca apoi să se estompeze treptat.
   Alte voci. Două femei discutau despre colicile unui nou-născut. Cineva ofta şi scâncea, alături de o respiraţie gâfâită. Altcineva se plânse de mâncarea pe care tocmai o serviseră cei de la cantina spitalului. Alte trei voci diferite îi dădură dreptate.
   Toate se auzeau atât de limpede, încât ai fi zis că acele persoane se aflau în aceeaşi încăpere cu ea, strigându-i la ureche. Deschise ochii să se asigure, dar rezerva ei era goală. Nu mai era nimeni acolo, în afara ei. Îi închise la loc.
   Înnebunea... sau urechile ei se sensibilizaseră, pentru că vocea care discutase despre colici se auzi atât de aproape încât Alecsandra făcu un efort să nu geamă. Individa aproape că urla. De ce naiba urla rezultatul analizelor ei!?... Poate că sora care o însoţea era surdă din naştere. Sau cealaltă era isterică. Ambele miroseau a parfumuri ieftine. Una dintre ele mâncase ceapă. Respiraţia ei era înfiorătoare. O simţise încă dinainte să intre în salon. Ştia asta pentru că balamalele uşii scoaseră acel scârţâit care o calca pe nervi de fiecare dată când avea vizitatori. Cum era posibil una ca asta?...
   - Uită-te la faţa ei! Este intactă!
   Mda, mirosul de ceapă era al celei surde!
  - Are un ten de invidiat, admise isterica, în voce distingându-i-se o notă de invidie şi un oftat.
   - Doctorul Greg spune că n-a văzut niciodată aşa ceva! S-a vindecat aproape complet. Uită-te la ea! Arată ca un înger...
   Era vindecată complet? se miră Alecsandra. Arăta ca un înger?... Ea niciodată nu fusese altfel decât... drăguţă. Afirmaţia Denisei, nu a ei!
   Leo o găsise frumoasă, dar ori de câte ori se privise înainte în oglindă, Alecsandra nu văzuse altceva decât o faţă triunghiulară, un pic alungită, sprâncene acceptabile, gură puţin cam prea mare şi un ten care fusese acneic în adolescenţă.
   Scăpase de coşuri pe la douăzeci şi doi de ani, când îşi începuse tardiva viaţă amoroasă. Părul şaten, pe care refuzase să şi-l vopsească până în urmă cu un an, avusese o culoare ştearsă, nici şaten şi nici castaniu, ci ceva între. Şi-l nuanţase spre ciocolată, scoţându-şi în evidenţă tenul alb şi ochii căprui deschis, spre auriu.
   Probabil că asistentele vorbeau despre altcineva. Se prefăcu că doarme, în timp ce nişte degete groase, umede, îi pipăiră încheietura mâinii.
   - Puls normal. Tensiune stabilă.
   Braţul îi fu ridicat şi ceva subţire îi atinse pielea de pe axilă. Braţul îi fu coborât la loc. Un termometru. Asistentele continuară să flecărească relaxate lângă ea preţ de alte cinci minute, numărate în bătăi de inimă, înainte ca termometrul să fie scos.
   Urmă o pauză.
   - Doamne, tot douăzeci şi opt cu patru!... Mă mir cum de naiba nu sucombă enzimele în ea!
   Vag, îşi aminti că acele proteine indispensabile vieţii funcţionau corect la o temperatură de treizeci şi şapte de grade Celsius. Interesant! Informaţia aceea izvorâse de nicăieri, din adâncurile memoriei sale. Era uluitor cât de multe lucruri îşi amintea, lucruri pe care le crezuse uitate. Informaţii pe care nici nu ştiuse că le asimilase atât de bine în anii de şcoală.
   Deci... douăzeci şi opt cu patru! Din punct de vedere biologic, se apropia mai mult de temperatura corporală a unei reptile decât de cea a unui mamifer. Normal ar fi fost să fie în şoc hipotermic şi să-i fie frig. De ce nu-i era?...
   Poate pentru că se transformase în acea creatură de coşmar?... Atunci de ce nu simţea necesitatea imperioasă de a le goli trupurile de sânge?... De fapt, ideea era puţin cam scârboasă.
   Niciun miros nu era pe placul ei, deşi simţise unul cu o zi în urmă şi apoi în acea dimineaţă care o făcuse să... tânjească. Aromă de citrice şi ceva aspru... ca tutunul. Îi trebuise o fracţiune de secundă ca să realizeze că acel parfum se apropia periculos de mult de cel pe care Leo îl folosea.
   Amintirea o făcu să geamă în adâncul ei. Oare când avea să cedeze durerea aceea din adâncul inimii ei?... Avea să cedeze vreodată... acum, când toate celelalte păliseră?...

           Mirosul acela care-i trezise jindul reveni cinci ore mai târziu.
   - Ar trebui să se trezească, se auzi vocea baritonală a unui bărbat. Semnele vitale sunt bune, cu excepţia temperaturii care continuă să scadă.
   - Nu oricine îmbrăţişează un fulger îşi revine spectaculos după două luni, replică un glas mai subţire. Statistic vorbind, şansele ca un om să supravieţuiască unei trăznet sunt aproape nule. Ea este... un miracol!
   Două luni!... Zăcuse două luni.
   De data aceasta şocul o prinse cu garda jos. Geamătul i se desprinse de pe buze înainte să-l poată opri. Auzi respiraţiile oprinduse, apoi simţi căldura unui trup aplecându-se deasupra ei.
   - Alecsandra?... Mă auzi? Dacă da, mişcă-ţi pleoapele. Sau orice altceva din trupul tău simţi.
   Se încăpăţână să rămână nemişcată. Îi era teamă. Teamă de ceeea ce ar fi putut descoperi dacă îndrăznea să dea curs invitaţiei. Era laşă.
   Constatarea deloc măgulitoare o făcu să se decidă imediat. Nu putea să zacă aşa, la nesfârşit, prefăcându-se că era inertă din punct de vedere fizic şi pierdută psihic...
   Deschise ochii brusc şi, la fel ca în celelalte două dăţi când o făcuse, o groază de detalii îi apărură în faţa ochilor: micii pori din tavanul vopsit cu lavabilă, lumina fosforescentă care pulsa în interiorul becului cu halogen din plafon, vietăţile minuscule care colcăiau în aerul pe care-l respira. Microbi şi bacterii.
   Era convinsă că despre ele era vorba.
   Îşi mută privirea doi centimetri lateral şi văzu faţa oacheşă a mulatrului de lângă patul ei, îmbrăcat într-un halat alb, scurt, fără mâneci. Una dintre sprâncene îi era fragmentată de o cicatrice subţire, albicioasă. Ochii lui erau la fel de albaştri ca cerul după ploaie. Şi la fel de limpezi.
   - Uau! exclamă bărbatul, şi zâmbetul i se întinse larg pe faţă, dezvăluind un şir impecabil de dinţi, de un alb strălucitor. Mă bucur atât de mult că ai revenit printre noi, scumpo. Eu sunt doctorul Gregory Norman, iar el este colegul meu, doctorul Nick Fowles.
   Alecsandra îşi mută ochii pentru o clipă de la faţa lui, studiindu-l fugitiv bărbatul slab de lângă el. Fowles se apropia de pensionare. Avea părul alb complet, lung şi strâns la spate într-o coadă de cal. Expresie blândă, mâini cu degete lungi, nervoase. Ochii negri din spatele ochelarilor erau vioi şi surprinşi.
   Alecsandra zâmbi slab şi-şi mută atenţia asupra lui Norman.
   - Ai căzut din leagăn?
   Vocea îi suna ca o balama ruginită. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi încercă să-şi limpezească gâtul.
   - Ce?... se încruntă negrul uimit.
   - Sprânceana ta dreaptă, murmură Alecsandra. Ai un semn acolo.
   - Ah, tresări bărbatul, atingându-şi involuntar cicatricea. Da, aşa m-am pricopsit cu ea. Aveam cinci ani.
   Clipi nedumerit, apoi se încruntă.
   - De unde ştii asta?
   - Eu... nu ştiu, şopti Alecsandra, închizând ochii cu o fluturare a pleoapelor, istovită.
   Era atât de uşor să se prefacă.
   Fizic, se simţea excelent. N-o durea nimic. Sau aproape nimic, cu excepţia arsurii din beregată, care se mai domolise puţin.
   Însă era convinsă de faptul că dacă s-ar fi ridicat în capul oaselor, n-ar fi avut niciun disconfort din cauza muşchilor care rămăseseră nefolosiţi în timpul ultimelor două luni. Simţea energia pompându-i prin vene ca un soi de balsam, o forţă brută care-i dădea senzaţia că ar fi putut urni munţii din loc dacă şi-ar fi propus asta.

           Minţise şi în privinţa semnului de pe faţa lui.
   În clipa în care-l văzuse, i se conturase în minte exact scena respectivă.
   Un băieţel micuţ şi slab, cu pielea arămie, balansându-se prea tare pe un leagăn, stând în picioare şi ţinându-se cu mâinile de frânghiile groase care susţineau scândura îngustă, râzând aşa cum numai copii o fac, fericit şi lipsit de griji... apoi o clipă de neatenţie... muchia ascuţită a pietrei repezindu-se spre el... sângele care ţâşnise din tăietura de pe arcadă ca o fântână arteziană... decizia lui de a ajunge medic într-o bună zi, pentru că cel care-i cususe rana îi stârnise curiozitatea şi un soi de recunoaştere absolută a menirii lui în viaţă...
   Îşi normaliză respiraţia şi pulsul, la fel de uşor ca un simplu clipit. Dorea ca ei să plece. Îi auzi discutând în termeni medicali, verificând ultimul rezultat al analizelor ei, îi luară pulsul, temperatura. Discutară ceva despre un telefon care trebuia dat în Chicago.
   Într-un târziu, o lăsară singură.
   Alecsandra deschise ochii, pironindu-şi-i în tavan, ciulindu-şi urechile. Era puţin după ora nouă PM. O auzise pe una dintre surori spunând asta cuiva în capătul celălalt al holului.
   În urmă cu patru zile, tubul din material plastic prin care-i pompau oxigen în plămâni îi fusese scos.
   Se ridică încet în fund şi rămase nemişcată timp de un minut, asigurându-se că nu venea nimeni s-o vadă. Apoi îşi coborî privirea spre mâinile care i se odihneau nemişcate în poală. Bandajele lipseau. Pe dosul mâinii stângi, în vena care-i şerpuia pe sub piele de la baza mâinii spre rădăcina dintre arătător şi degetul mijlociu, îi fusese aplicată o branulă. Firul cu lichid transparent care pornea din ea era conectat la un aparat de perfuzie. Preţ de treizeci de secunde, nu-şi putu lua ochii de la mâinile ei. Pielea era... intactă!
   Uluită, şi le ridică în faţă, aducându-le mai aproape de ochi, întorcându-le pe toate părţile. Niciun semn. Nimic.
   Fusese arsă! Cum de era posibil să nu-i rămână niciun semn, nicio cicatrice oribilă, încreţită, genul care ştia că mutilează un corp după o astfel de experienţă?
   Îşi privi braţele. Nimic. Pielea ei era... perfectă. Îşi uni palmele, rulându-le încet una peste alta. Erau moi şi netede. Catifelate şi, da, atingerea era aproape senzuală.
   Prin cine ştie ce miracol, se refăcuse complet. Încet, ridică cearşaful şi-şi privi picioarele. Ştia că în impactul cu muntele măruntaiele maşinii făcuseră bordul praf şi-i zdrobiseră trupul de la mijloc în jos. Muşchi striviţi, nervi secţionaţi de aşchiile de oase care cedaseră în mai multe locuri. Avusese fracturi multiple, unele dintre ele fiind deschise. Le auzise pe asistente crucindu-se pe marginea acestui aspect.
   Picioarele ei erau... întregi şi suple! Îşi mişcă degetele cu grijă şi făcu câte o rotaţie completă cu fiecare labă în parte. Îşi flexă genunchii, aşteptând să simtă vreo durere, ceva care să-i dea de ştire că lucrurile nu erau într-atât de frumoase ca să fie şi adevărate. Din nou, nimic.
   Delicat, se răsuci, aducându-şi picioarele peste bara metalică de la marginea patului şi se lăsă precaută jos. S-ar fi aşteptat să simtă podeaua rece sub tălpile goale. Nu sesiză nicio diferenţă.
   Poate că totuşi o parte din nervi îi erau paralizaţi. Făcu un pas, apoi încă unul, concentrându-se asupra fiecărei grupe de muşchi. Picioarele ei o ascultau.
   Transferându-şi întreaga greutate pe piciorul stâng, îşi ridică dreptul şi începu să-şi plimbe degetele de-a lungul lui, ciupindu-se ici-colo. Senzaţia tactilă nu dispăruse, nu avea zone amorţite, deci nervii ei erau... la fel de intacţi ca restul trupului.
   Făcu o fandare lentă, ca pentru control, având grijă să nu-şi smulgă perfuzia din mână şi nici să nu-şi deplaseze plasturii fixaţi pe frunte şi stern, de sub care porneau fire colorate din plastic, ce intrau într-un aparat cu ecran verde, străbătut de linii ondulate, fosforescente. Nu dorea să dea nimănui de bănuit că era în stare să se mişte, să meargă. Nu încă.
   Deci... toată lumea avea dreptate. Era o anomalie ambulantă. Ok. Putea accepta asta. De fapt, era absolut minunat.
   Privirea îi fu atrasă de masa mobilă de lângă pat, pe care se aflau diverse chestii medicale. Tava de inox părea ultimul obstacol de trecut, cel pe care-l lăsase intenţionat la urmă. Inspirând adânc, îi goli conţinutul pe masă şi o ridică în faţa ei, ţinându-şi respiraţia.
   Expiră scurt, şuierător, holbându-se consternată la un chip pe care nu-l mai văzuse niciodată. Cine era femeia aceea?!...

         O figură palidă, cu ochi mari, foarte, foarte negri, şi păr castaniu, bogat... şi plin de inele!
    Îşi ridică mâna stupefiattă, trecându-şi degetele prin buclele încâlcite şi lucioase. Părul ei fusese drept ca o lance.
   Clipi nedumerită, apropiindu-şi tava şi mai mult de faţă. Avusese un mic semn la colţul ochiului drept, ca o semilună, pe care Rachel i-l făcuse la unsprezece ani, când se enervase pe ea pentru că-i stricase o bluză. Sora ei îşi pierduse cumpătul şi o îmbrâncise. Ea se împiedicase şi intrase cu faţa în colţul noptierei. Semnul care o însoţise vreme de treisprezece ani acum nu mai era. Gura căscată de uimire avea un contur precis, buzele erau mai pline.
   Îşi răsuci capul spre stânga, dându-şi părul peste umăr şi-şi examină gâtul cu atenţie. Cicatricele erau aproape invizibile, dar existau, erau acolo, o mărturie de neşters a grozăviei trăite. Cele două muşcături simetrice, care încă mai continuau s-o deranjeze, erau doar cu un sfert de nuanţă mai deschise decât pielea din jurul lor, care avea culoarea marmurei.
   Îşi trase părul înapoi, acoperindu-şi gâtul, şi-şi privi din nou faţa. Era frumoasă. Palidă şi... superbă! Simţi un mic spasm de plăcere în piept.
   - Uită-te la tine, şopti ea, clipind impresionată. Nu-i aşa că eşti... încântătoare?
   Buzele i se curbară involuntar într-un zâmbet larg, uimit şi copilăros, ca apoi să îngheţe. Caninii ei erau mai lungi. Nu cu mult mai lungi, doar cu vreo doi-trei milimetri, dar... i se lungiseră! Suficient cât să-i iasă-n evidenţă!
   - Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule!...
   Tava îi alunecă din mâinile amorţite de şoc, alunecând spre podea. Cu o fracţiune de secundă înainte ca metalul să intre în contact cu gresia, piciorul ei se mişcă în faţă, degetele îi zvâcniră şi inoxul ţâşni fulgerător în sus, pentru ca apoi, la fel de fulgerător, mâna ei să se întindă şi să-l recupereze din zbor.
   Se mişcase cu o viteză incredibilă, fără efort. Înainte fusese catasftrofal de împiedicată. Acum se părea că dobândise nişte reflexe incredibile.
   Inima începu să-i bată cu putere, monitorul la care erau conectate mănunchiul de fire colorate lipite de trupul ei o luă complet razna. Liniile de pe ecran începură să descrie pick-uri ascuţite, parcurgând cu repeziciune cadranul verde, ca apoi s-o ia de la capăt, în timp ce aparatul fluiera ca scos din minţi. 
   Auzi paşi alergând pe coridor. Avu un moment scurt şi intens de panică, apoi se dezmetici.
   Puse tava la loc, îngrămădind acele şi seringile sterile în ea, şi o zbughi în pat, acoperindu-se cu cearşaful care mirosea a dezinfectant, aranjându-i cutele exact aşa cum şi le amintea că le văzuse atunci când se ridicase în fund. Apoi se lăsă pe spate şi încremeni.
   Când sora năvăli în încăpere, era perfect nemişcată, aşezată în aceeaşi poziţie pe care o avusese înainte de a se da jos din pat. O auzi foindu-se în jurul ei, verificând aparatul care vui încă vreo câteva secunde, înainte ca senzorii să reintre în normal.
   Mirosul trupului de lângă ea era puţin iute. După gâfâitul greu al femeii, îşi dădu seama că aceasta era supraponderală.
   Alecsandra îşi ţinu respiraţia. Singurul lucru la care se putea gândi erau caninii aceia lungi, letali, înfipţi în maxilarul ei. Oare avea să-i folosească vreodată?...
   Gândul o făcu să se cutremure. Dar trebuia să ştie. Şi riscă.
   Expiră încet aerul din plămâni şi trase adânc pe nas mirosul femeii, concentrându-se. Dacă simţea vreo pornire nesăbuită de a composta vreo carotidă în clipa următoare, atunci avea să-şi smulgă acele şi firele de pe ea şi să fugă încotro vedea cu ochii. N-avea să mai rămână nicio clipă într-un loc aglomerat de trupuri calde, vulnerabile...
   Îi auzea inima bătându-i ritmic în piept, vuietul perceptibil al fluxului de sânge pe care i-l arunca în artere şi de acolo mai departe. Riscă din nou şi-şi imagină ce ar fi simţit dacă şi-ar fi înfipt dinţii în pielea moale şi caldă a gâtului acelei femei.
   Ideea n-o deranjă niciun pic. Din contră: i se păru ademenitoare.
   Se încordă involuntar, ţinându-şi respiraţia din nou. Nu se putu opri să nu se întrebe: oare ce gust ar fi avut sângele ei?
   Întredeschise ochii şi aruncă o privire printre gene mulatrei obeze de lângă ea, care stătea aplecată deasupra monitorului, butonându-l încruntată şi bombănind. Privirea îi alunecă, poposind asupra unui punct de la baza gâtului, unde pulsul zvâcnea uşor, tentant, hipnotizând-o. Îşi simţi gâtul contractându-i-se dureros pentru o clipă, apoi se relaxă, devenind dintrodată conştientă de faptul că, indiferent ce anume se schimbase în trupul ei, nu era un monstru.
   Nu se simţea arsă de sete! Nu tânjea irezistibil după fluidul cald care curgea vijelios prin trupul acelei femei. Era doar... o poftă măruntă, controlabilă.
   Mai degrabă un impuls. Şi, la fel de brusc, îşi dădu seama de ce n-avea s-o atace.
   Mirosul ei o deranja. Era greţos şi puternic. Respingător.
   Uşurarea o făcu să ofteze.
   - Iar ai coşmaruri, nu-i aşa, micuţo? şopti asistenta, întorcându-se spre ea pentru a o mângâia pe păr cu duioşie. Ai trecut printr-o încercare teribilă. Nu-ţi face griji, Dumnezeu te-a ţinut în palmele Lui. Ai scăpat.
   Femeia îi atinse fruntea, îi netezi părul pe tâmple şi-i verifică pulsul încă odată înainte de a o lăsa singură.
   Alecsandra deschise ochii, rămânând multă vreme nemişcată, reflectând la vorbele femeii.
   Oare asta se întâmplase? Dumnezeu o salvase?
   Caninii ei crescuseră. Nu alarmant, poate că altcineva nici n-ar fi observat schimbarea dacă n-ar fi rânjit, dar pentru ea diferenţa era clară. Temperatura corpului ei scăzuse până la douăzeci de grade, dar se simţea bine. Nu avusese dorinţa irezistibilă de a sări la jugulara nimănui până în acel moment şi nici o poftă teribilă de a suge sângele vreunui nefericit.
   Ideea de sânge îi părea... oarecum tolerabilă. Nici nu murea de pofta lui, dar nici nepăsătoare nu era. Şi inima încă îi mai bătea în piept. Nu era vampir... dar nici om nu rămăsese. Atunci... ce era? În ce se transformase în acele două luni de covalescenţă?
   Era o anomalie. Astfel o numise cineva din personalul medical care veghease asupra ei. O ciudăţenie. Oare de ce nu era nimeni alarmat de modul rapid şi nemaivăzut în care se recuperase? Fusese muşcată. Oare chiar nimeni nu văzuse muşcăturile? Se îndoia sincer. Sau... poate că... crusta înnegrită în care se transformase pielea ei i le acoperise la acel moment şi nimeni nu le dăduse nicio importanţă. Putea fi şi asta o explicaţie.
   Închise ochii, încercând să se relaxeze, când vocile din celelalte saloane, vocile din întregul spital, zeci, sute de voci distincte, însoţite fiecare de un miros la fel de distinct, năvăliră peste ea, făcând-o să icnească.
   Îşi muşcă buzele până sânge, strângând pleoapele cu putere.
   Indiferent în ce se transformase, un lucru era cert: avea să înnebunească în curând.

         Două zile mai târziu o treziră alte două mirosuri noi: unul ciudat, mai aspru, puternic şi irezistibil, cel de-al doilea - suav, dulceag şi feminin.
   Deschise ochii şi tresări cu putere. Nu-i auzise intrând, nu-i simţise apropiindu-se de ea. Bărbatul era brunet, înalt, îmbrăcat întrun costum elegant şi scump.
   Ochii îi erau de culoarea mierii, stropiţi din belşug cu puncte verzi, nasul drept şi gura formidabil de sexy. Obrazul stâng îi era brăzdat de trei cicatrice lungi, care porneau de la colţul gurii până sub tâmplă, ca şi cum i-ar fi fost sfâşiat de nişte gheare.
   Imaginea care-i fulgeră prin faţa ochilor o făcu pe Alecsandra să se chircească în pat, defensiv. Cel care-i făcuse asta semăna îngrozitor de mult cu creatura care o muşcase pe ea.
   Nu era acelaşi vampir, ci un altul, însă perfecţiunea rece a trăsăturilor acelui animal era aceeaşi. Dar chiar şi aşa, cu semnul acela oribil pe faţă, bărbatul de lângă patul ei izbutea să fie incredibil de atrăgător şi de chipeş.
   Femeia care-i stătea alături era scundă şi subţire, blondă, cu trăsături armonioase, incredibil de graţioasă, de parcă ar fi fost plămădită din fum. Era îmbrăcată impecabil, într-un taior de culoarea cobaltului, cu părul strâns la ceafă într-o împletitură elegantă.
   În urechile micuţe şi în jurul gâtului delicat licăreau safire mici în formă de lacrimi.
   - Alecsandra. Vocea lui era calmă, blajină, răbdătoare.
   Ochii i se umplură de umor şi de ceva adânc, misterios.
   - Numele meu este Guido, iar ea este Sena.
   Blonda îi zâmbi dulce, însă caninii proeminenţi care-i fulgerară pentru o clipă din spatele buzelor pline o făcură pe Alecsandra să se ghemuiască instinctiv în mijlocul patului.
    Ţâşni înainte de a-şi dea seama ce face, înşfăcând-o pe blondă de gât şi proiectând-o cu o forţă nimicitoare în peretele opus. Blonda se izbi de zid, capul ei lovind peretele la o distanţă de un lat de palmă de tavan. Bucăţi de tencuială săriră care-ncotro, în timp ce creatura ateriză lin şi graţios în picioare.
   Alecsandra îşi auzi propriul mârâit sinistru din fundul gâtlejului, în timp ce aştepta atacul, însă creatura îi zâmbi larg, neafectată.
   - Are cu siguranţă potenţial, i se adresă ea încântată bărbatului care o însoţise. Uimitor!
   - Da, într-adevăr, surâse admirativ Guido, răsucindu-se spre infirmiera care intră neliniştită în cameră. Totul e sub control, Gwenneth.
   - Sunteţi sigur, domnule?
   - Absolut, zâmbi bărbatul liniştit.
   Alecsandra continuă să stea ghemuită pe vârfuri pe podeaua salonului, sprijinită în buricele degetelor de la mâini, agitată şi speriată, pregătită să atace din nou.
   Infirmiera, mulatra obeză la al cărui sânge poftise preţ de o secundă cu două zile în urmă, se uită încruntată la ea, apoi la creatura blondă care-şi scutura absentă şi zâmbitoare molozul din păr, apoi la bărbatul care stătea în picioare lângă pat, cu braţele încrucişate pe piept, arătând perfect relaxat.
   - Bine. Să mă chemaţi dacă aveţi nevoie de ceva, aruncă ea o privire cu subînţeles spre Alecsandra, ieşind şi închizând uşa cugrijă în urma ei.
   Tăcerea se lăsă apăsătoare. Alecsandra îşi plimba neliniştită ochii de la unul la altul, aşteptând.
   - Trebuie să înţelegi şi să mă crezi pe cuvânt că niciunul dintre noi nu-ţi vrea răul, Alecsandra, rosti într-un târziu bărbatul, zâmbindu-i încurajator. De fapt, suntem aici ca să te ajutăm.
   - Ea este vampir! sâsâi ea, indicând-o cu o mişcare scurtă a capului pe blonda din celălalt capăt al salonului.
   - De fapt, sunt un vampir care se bucură liniştit de pensie, râse Sena catifelat. M-am retras, o lămuri ea pe Alecsandra, când îi văzu privirea nedumerită şi suspicioasă. Nu mai vânez oameni de aproape două secole. De altfel şi tu eşti pe jumătate vampir. Numai că transformarea ta nu s-a finalizat, graţie unui capriciu încântător al naturii. Mă bucur atât de mult că s-a întâmplat asta!
   - Cine sunteţi voi?
   Mişcarea vagă a lui Guido o făcu să se răsucească brusc spre el, alegându-şi poziţia astfel încât să n-o scape nici pe Sena din ochi. Amândoi o speriau de moarte.
   Păreau amabili... dar şi extrem de periculoşi.
   Bărbatul nu făcu decât să-i zâmbească, încet şi fermecător, dezgolindu-şi colţii.

                                        CAPITOLUL 1

        Chicago, şase ani mai târziu

      Cele cinci maşini vopsite în albastru şi alb stăteau parcate în dreptul aleii întunecate, cu girofarurile în funcţiune.
   Două ambulanţe fusese trase cinci metri mai jos, în stradă, iar portierele din spate erau larg desfăcute, dezvăluind aparatura sofisticată şi performantă din interior. Trei tărgi mobile erau deja coborâte pe trotuar, iar lângă ele, patru persoane îmbrăcate în alb discutau pe un ton scăzut.
   Locul colcăia de poliţişti, dintre care unii în uniformă. Erau legişti, criminalişti, plus o mulţime de gură-cască.
   Ghemuită pe muchia îngustă a acoperişului blocului de patru nivele ale cărui betoane formau una dintre laturile aleii, Alecsandra urmărea atentă forfota de jos.
   Ajunsese prea târziu, pentru că primise apelul prea târziu. Gura rujată într-o nuanţă delicată de fragă era strâmbată într-o grimasă de nemulţumire. I-ar fi plăcut teribil să ajungă înaintea lor, fie numai şi cu cinci secunde. Cinci secunde i-ar fi fost arhi-suficiente ca să prindă şi să memoreze mirosul ucigaşului, ca apoi să-i ia urma.
   Ştia că avea să-i fie greu s-o facă acum, când locul urma să fie impregnat de o mulţime de alte mirosuri, dar asta era. Deşi nu-i făcea nicio plăcere să stea pe tuşă, n-avea de ales decât să aştepte până când părăseau cu toţii zona.
   Recoltau probe de peste tot. Cele trei cadavre stăteau întinse pe asfaltul plin cu resturi de gunoaie în descompunere, în timp ce contururile le erau trasate cu cretă albă. Un tânăr recrut le făcea fotografii.
   Erau două femei şi un bărbat de origine hispanică. Metişi. Fuseseră tineri.
   Chiar şi de la acea distanţă, Alecsandra le putu aprecia vârsta corect. Cea mai tânără - optisprezece ani, cealaltă - aproximativ douăzeci şi doi. Bărbatul nu părea să fi atins treizeci. Discuţiile dintre poliţişti îi ajungeau la urechi, furnizându-i detalii de care nu avea nevoie.
   Ştia cine îi ucisese. Şi, mai ales, ştia cum o făcuse.
   O mişcare suptilă în spatele ei o făcu să se încordeze, apoi se relaxă. Sena, îmbrăcată într-o rochie scurtă de tafta neagră, cu picioarele suple învelite în ciorapi fini de mătase şi tocuri de zece, ateriză lin lângă ea, imitându-i poziţia, în timp ce cerceta scena de dedesubt.
   - Nesăbuiţii ăştia chiar îşi imaginează c-or să rezolve cazul?
   - Îşi fac doar treaba pentru care sunt plătiţi din banii contribuabililor, ridică Alecsandra delicat din umeri. Ai prins ceva?
   - Regret, nimic. Oricine ar fi fost, a avut mare grijă să-şi şteargă urmele.
   - N-a fost numai unul. Cel puţin doi. Sau unul, dar i-a rezolvat pe rând.
   - Mda, unul cu un stomac al dracului de încăpător! comentă Sena laconic, ridicându-se.
   Alecsandra îşi mută privirea spre ea, studiindu-i ţinuta cu un zâmbet răutăcios.
   Sena era incorigibilă. Niciodată n-o văzuse îmbrăcată altfel decât în taioare, fuste sau rochii costisitoare şi elegante, semnate de cei mai celebri designeri. Alerga pe tocuri mai iute decât oricare dintre cei care formau elita plasamentului, chiar şi pe teren accidentat. Şi, în mod absolut incredibil, izbutea să-şi păstreze încălţămintea de piele scumpă la fel de neatinsă ca în ziua în care o scosese din cutie.
   Superbă şi imposibil de graţioasă, Sena părea blonda fatală lângă care bărbaţii secretau testosteron în cantităţi uriaşe. Însă era o greşeală imensă s-o subestimezi.
   - O să mai dau o raită prin perimetru până se cară ăştia, o informă Sena, răsucindu-se imperceptibil pe bordura îngustă. Poate am noroc până la urmă, mai ştii?
   - Ăştia sunt oameni, o corectă Alecsandra zâmbind.
   - Şi? îşi arcui Sena o sprânceană perfectă.
   - Jigneşti partea umană din mine prin felul în care o spui, o tachină Alecsandra, aruncându-i o privire galeşă.
   - Partea ta umană este mult mai drăguţă decât a oricăruia dintre ei, surâse Sena fermecător, făcându-i cu ochiul. Ok, m-am dus.
   Şi cu aceste cuvinte făcu un salt lung, străbătând cei cincizeci de metri de acoperiş, dispărând din raza ei vizuală.
   Alecsandra ciuli urechile şi prinse exact momentul când vârfurile pantofilor din piele neagră ai Senei intrară în contact cu asfaltul.
   Un sunet mai slab ca o şoaptă... apoi linişte.
   Alecsandra se întoarse spre scena luminată de fulgerările albastre, intermitente, ale girofarurilor, înarmându-se cu răbdare.
   Ştia din propria experienţă că aşteptatul acela putea dura ore-ntregi. Forţele de ordine erau de cele mai multe ori excesiv de meticuloase şi nu se grăbeau niciodată, mai ales atunci când se amesteca şi FBI-ul în meniul zilei.

             Maxwell Jacobi îşi masă ceafa încordată, aşteptând ca fotograful să termine de imortalizat cadavrele ca să le poată cerceta îndeaproape.
   Cu un minut în urmă îşi verificase Rollexul şi oftase prelung. Se dusese naibii somnul lui!
   Cu patru ceasuri mai înainte, isprăvise cu succes o misiune la care lucrase sub acoperire timp de opt luni afurisite şi dificile, neutralizând o bandă de traficanţi de carne albă a cărei reţea fusese extinsă până-n Indonezia şi Coreea de Sud.
   Fetele, între doisprezece şi cincisprezece ani, selectate după criteriul frumuseţii, erau descărcate în loturi de câte zece la fiecare două luni şi vândute pe bani grei unor dezaxaţi perverşi, care făceau parte dintr-o categorie privilegiată a societăţii: bancheri, industriaşi, diplomaţi... în general, oameni cu mulţi bani, cu spate puternic şi influenţă politică, care-şi imaginau că erau imuni în faţa legii.
  Max se cutremură când se gândi la Jessica, fiica lui, care urma să împlinească cincisprezece ani cu două zile înaintea Crăciunului. Singura lui mare iubire. Dorul de ea şi imposibilitatea de a o revedea în următoarele zece ore îl făceau să fie iritat şi ciufut.
   I se promisese o lună de concediu imediat ce finaliza proiectul. Însă John Foreman, şeful lui direct, avusese alte planuri cu el.
   Abia apucase să-şi scoată hainele, să facă un duş fierbinte şi să-şi dea barba jos, când John îl sunase pe linia privată şi-i ceruse insistent să se ocupe de acest caz special.
   Lângă el, Adam Atherton se foi de pe un picior pe celălalt, în timp ce-şi ştergea lentilele ochelarilor cu ramă îngustă cu un şerveţel de hârtie.
   - Cineva face bancuri proaste, murmură el cu o voce răguşită din cauza fumatului excesiv, punându-şi ochelarii şi împingându-i în sus pe nas. Pun pariu că toţi trei au capotat în acelaşi fel.
   - Adică? îl îmboldi Max, luând paharul de plastic plin cu cafea fierbinte, pe care un proaspăt recrut tocmai i-l adusese de la Mc’Donalds-ul de peste drum.
   Sorbi cu grijă, atent să nu-şi frigă limba, privindu-şi prietenul cu atenţie.
   Adam era cel mai bun legist pe care-l aveau. Era înalt şi deşirat, cu părul zburlit şi ochi verzi, ageri, smintit şi meloman. Cele mai multe cazuri de crimă erau rezolvate încă din laboratorul unde Adam îşi curta „iubirile”. Avea o intuiţie de excepţie şi o minte sclipitoare. Furniza teorii elaborate, unele de-a dreptul  fanteziste, dar care-şi dovediseră valabilitatea în nouă cazuri din zece, uşurându-le lor munca de teren.
   Max îl privise în nenumărate rânduri lucrând.
   Adam asculta numai muzică simfonică în laboratorul său echipat cu apartură de ultimă generaţie, cu sonorul dat la maximum, iar ariile şi le alegea în funcţie de aspectul, vârsta, sexul şi de ceea ce anume îi inspira în acel moment cadavrul în lucru. Fuma ţigară de la ţigară şi-şi intoxica organismul cu cantităţi uriaşe de coca-cola. În timpul liber, pescuia sau făcea alpinism.
   Fusese căsătorit de două ori, ambele căsnicii eşuând după nicio jumătate de an. Fostele îi reproşaseră că singura constantă importantă din viaţa lui erau cadavrele şi nu se înşelaseră prea tare.
   Numai că Max ştia că pentru Adam munca lui nu era doar importantă, era pură pasiune. Se născuse cu scopul percis de a fi cel mai bun în domeniul lui.
   - În mare, făcu Adam, aprinzându-şi o ţigară şi trăgând din ea cu atâta plăcere încât lui Max i se făcu instantaneu poftă, deşi se lăsase de fumat cu cinci ani în urmă, profilul este cam acelaşi. Alei întunecoase, insalubre, din periferia oraşului. Acţionează întotdeauna după miezul nopţii. Carotide secţionate, trupurile golite de sânge...
   - Cum adică, golite de sânge?
   - Foreman nu ţi-a dat detalii în legătură cu treaba asta? îşi arcui legistul o sprânceană surprinsă.
  - A fost destul de evaziv, dădu Max din cap, suflând în cafea înainte de a lua încă o gură întăritoare. Zicea că are nevoie de o pereche de ochi proaspeţi şi de o părere din afară. Fă-mi totuşi un rezumat.
   - Păi, reluă Adam, scărpinându-se în vârful capului cu un aer buimac, avem până-n prezent opt victime, dacă le luăm în calcul şi pe cele de faţă. Cinci femei şi trei bărbaţi. A lovit de patru ori până acum. Prima dată, două victime, apoi încă una la o distanţă de două zile, şi-a tras sufletul alte cinci şi a mai luat doi. Asta s-a întâmplat ieri. În seara asta a fost mai lacom.
   - Teorii?
   - Două.
   Adam îşi trase nasul şi-i luă paharul din mână, sorbind delicat.
   - Una ar fi că avem de a face cu un psihopat al naibii de deştept.
   - Nu toţi sunt aşa? rânji Max, recuperându-şi cafeaua.
   - Majoritatea, admise acesta cu un oftat. Foloseşte un soi de cange cu două vârfuri, pe care o înfinge în gâtul lor. La cinci milimetri, cu unul în plus sau în minus de jugulară. Două împunsături la o distanţă de patru centimetri şi jumătate fix, cu adâncimea de doi, late de şapte milimetri jumate. Probabil că foloseşte şi ceva anestezic cu care paralizează victimele, pentru că niciuna dintre ele nu prezenta semne că s-ar fi luptat pentru viaţa ei. E doar o teorie, pentru că n-am descoperit nicio urmă de drog în analize. Partea interesantă este că nu-mi dau seama cum le recoltează tot sângele din „instalaţie”. Ce fel de aparat foloseşte pentru asta.
   - La ce naiba îi trebuie sângele lor? se miră Max, încruntându-se în timp ce încerca să găsească o explicaţie logică.
   - Habar n-am, ridică Adam din umerii săi osoşi. Victimele n-au nici măcar aceeaşi grupă sanguină. Până şi Rh-ul diferă. Două grupe de A, unul negativ, altul pozitiv, AB negativ, O pozitiv, B pozitiv. Vârsta nu este un criteriu neapărat, deşi preferă exemplarele tinere, sănătoase. Nici etnia lor nu ne ajută. Doi asiatici, o etiopiancă, un rus cu mândra lui de origine poloneză. Ăştia de faţă par a fi hispanici toţi trei. Oricum, un lucru este cert: individul le aspiră tot sângele. La autopsie, am descoperit pereţii vaselor lipiţi. Ca şi cum ar fi fost vidate. Interesant. Asta ar fi una din teorii.
   - Şi a doua? se interesă Max, privindu-l curios.
   - N-o să-ţi placă pentru că nu pare plauzibilă nici pentru un puşti de zece ani, care încă mai crede cu tărie în bau-bau.
   - Hai, excită-mă, îl invită Max cu un rânjet larg.
   De regulă, teoriile cele mai sucite ale lui Atherton se dovedeau şi cele mai apropiate de realitate.
   - Vampiri.
   - Ce? clipi Max odată, luat prin surprindere, după care începu să râdă zgomotos, atrăgând atenţia şi nedumerirea colegilor lui.
   - Nu râde, mormăi legistul, fără a se putea abţine să nu zâmbească la rândul lui. Este explicaţia cea mai logică pe care o am.
   Îşi dezgoli gingiile şi mimă o muşcătură-n gol, clămpănind.
   - Ei, hai!
   - Nu, serios. Mi-am măsurat distanţa dintre proprii mei canini. Patru zeci şi unu de milimetri. Desigur, este o distanţă care variază de la individ la individ. Nu toţi avem maxilarul la fel. Au lungimea de unu virgulă doi centimetri, dar dacă aş fi vampir, probabil că i-aş avea mai lungi.
   - Ţi-ai pierdut minţile, Atherton? îl chestionă Max cu grijă.
   - Poate, se strâmbă legistul, încruntându-se.
   - Vorbeşti despre ceva ce nu există decât în ficţiune.
   - Poate, repetă Adam, posomorât. Ştii, cea mai mare reuşită a diavolului a fost să-i convingă pe oameni că el nu există.
   - Prima teorie îmi place mai mult. Cea de a doua o răneşte în sensibilitate pe Zână Măseluţă.
   Adam mustăci şi-şi aprinse o altă ţigară, folosindu-se pentru asta de jarul primeia.
   Fotograful agenţiei tocmai îşi terminase treaba şi Max porni spre cele trei cadavre. Adam îi întinse o pereche de mănuşi chirurgicale, pe care şi le puseră împreună în tăcere.
   Prima victimă era o tânără de înălţime medie, cu părul lung şi negru. Era îmbrăcată într-o bustieră cu paiete argintii şi o pereche de pantaloni scurţi dintr-un material sintetic, lucios, de culoarea neagră. Purta ciorapi cu plasă şi sandale cu tocuri sinucigaş de înalte şi de subţiri. Avea un pearcing din aur în buric şi un tatuaj cu iepuraşul de la Playboy pe umărul stâng. Un trup frumos, bine proporţionat, cu o piele netedă, cafenie.
   Max îşi înregistră observaţiile pe dispozitivul electronic pe care îl purta întotdeauna cu el, preferându-l pixului şi carneţelului clasic.
   Capul fetei era întors spre stânga, ochii de culoare închisă erau larg deschişi. Pe pielea netedă a gâtului se observau două găuri mici, adânci şi curate.
   Îi aruncă o privire speculativă lui Adam. Acesta rânji şi imită muşcătura fatală de mai devreme. Max îşi dădu ochii peste cap şi se ridică pentru a cerceta cadavrul celeilalte femei.
   - Au fost identificaţi? se adresă unui poliţist de lângă el, care-i urmărea cu o expresie întunecată pe figură.
   - Da. N-a fost vorba despre vreun jaf aici. Criminalul nici nu s-a atins de portofelele lor. Tipul avea asupra lui aproape o sută de bătrâne. Era un proxenet mărunt. Alfredo Garcia, douăzeci şi nouă de ani. Ea este Lena Orozco, şaptisprezece ani, arătă el spre fata cu bustieră, iar ea - Juanita Ramirez, douăzeci şi doi de ani. Erau protejatele lui.
   Max se încruntă la cadavrul Juanitei. Femeia fusese o frumuseţe, fără-ndoială.
   Era înaltă, suplă, cu nişte forme splendide. Purta o rochie mulată din spandex de un roz care-ţi învineţea retina şi nişte pantofi cu toc în exact aceeaşi nuanţă cu rochia. Unghiile lungi erau lăcuite în aceeaşi culoare fosforescentă de roz-ciclam.
   Părul de lungime medie era şuviţat într-un roz-purpuriu. La o jumătate de metru de trupul ei neînsufleţit se afla o poşetă mică, în formă de plic, tot roz. Obsesia Juanitei pentru acea culoare era evidentă. După el, Max ar fi interzis acea culoare pe piaţa textilelor. Nuanţa era într-atât de turbată încât ai fi observat-o şi pe întuneric. Probabil că acest lucru atrăsese atenţia gunoierului care descoperise cadavrele accidental.
   Se ghemui lângă trupul ei şi-i întoarse faţa spre el. Văzu cele două semne întunecate de pe pielea palidă a gâtului. Semne pe care nu se îndoia că n-avea să le găsească şi pe grumazul nefericitului Alfredo. Cu toate acestea, continuă să-şi facă treaba încet şi meticulos.
   Douăzeci de minute mai târziu, cadavrele fură vârâte în sacii negri de plastic şi expediate la morgă. Treptat, zona începu să se golească.
   Max rămase singur.
   Privi cu ochi îngustaţi conturul alb de pe asfalt a celor trei victime, apoi îşi ridică ochii spre capătul înfundat al aleii.
   Ucigaşul îi atrăsese acolo, încolţindu-i. Ei nu se împotriviseră. Nu exista niciun semn de luptă. Nu strigaseră după ajutor. Îi era greu să creadă asta. Instinctul de supravieţuire era unul dintre cele mai puternice instincte umane, şi nu numai.
   Chiar şi animalele se luptau atunci când viaţa le era ameninţată.
   Max privi în sus spre ferestrele imobilului din stânga lui. Erau două duzini de apartamente, rânduite pe patru nivele, cu ferestrele dormitoarelor orientate spre alee. Celălalt imobil era construit astfel încât numai baia şi bucătăria să aibă deschidere pe această parte.
   Patruzeci şi opt de apartamente în care se îngrămădeau familii sărace, de naţionalităţi diferite, majoritatea fiind mexicani.
   Nimeni nu auzise nimic.
   Locatarii fuseseră interogaţi de mai multe echipe de poliţie, fără succes însă.
   Unii fuseseră şocaţi să afle că trei oameni fuseseră ucişi pe aleea de sub geamurile lor, alţii se arătaseră îngrijoraţi şi speriaţi, o mică parte se mulţumiră să ridice din umeri. Omorurile nu erau un fapt inedit prin acea parte a oraşului. Existau multe neînţelegeri între bande, traficanţi care-şi disputau nemulţumirile destul de des, câteodată în public, fără să se sinchisească de faptul că aveau martori. Jafuri armate, prostituate care-şi injectau o doză prea mare, beţivi care-şi tocau familiile în pumni când depăşeau raţia zilnică de alcool, cerşetori care mureau de frig sau foame. Viaţa în acest loc nu-ţi era garantată niciun moment.
   Probabil că din acest motiv criminalul alesese acest cartier.
   Sau nu opera singur. Cel puţin încă un partener de distracţie. Această explicaţie părea mai logică. Şi unde erau doi, numărul greşelilor creştea.
   Trei, şi era imposibil ca vreunul să nu fi lăsat în urmă vreun indiciu care avea să-l ajute să-i vâre în
închisoare, mai devreme sau mai târziu. Însă, de regulă, echipele de acest gen presupuneau un parteneriat şi nu un grup.
   Ceva nelămurit în mintea lui continua să-l sâcâie. Nu-şi dădea seama despre ce era vorba, dar ceva îi scăpa în toată povestea asta.
   Se răsuci pe călcâie şi o luă spre ieşirea din alee, privind în jur, la strada goală.
   Oamenii dormeau la ora aceea. La fel trebuia să facă şi el. Pica din picioare de oboseală. Liniştea fu întreruptă de lătratul unui maidanez, două străzi mai jos.
   Vârându-şi mâinile îngheţate în buzunarul canadienei, Max porni spre locul unde-şi parcase maşina, douăzeci de metri mai în josul străzii. Nu-şi punea problema că n-avea s-o găsească acolo unde o lăsase.
   Oricine-şi permitea un Ferrari 360 roşu, era fie traficant de droguri, fie mafiot, un om pe care nu era
indicat să-l calci pe bombeu, furându-i maşina.
   Era o bijuterie pe care şi-o cumpărase din spirit de frondă în urmă cu doi ani, cheltuindu-şi toţi banii care-i rămăseseră după divorţul lung şi dureros de Alena.
  Se uită la ceas. Patru treizeci şi opt. Mai avea timp să apuce vreo trei-patru ore de somn înainte să se întoarcă la sediu.

          Deschise portiera maşinii şi alunecă în fotoliul comod din piele crem, întinzându-şi picioarele lungi. Trase portiera şi porni contactul şi căldura, ascultând absent torsul leneş al motorului puternic, după care se întinse şi-l opri.
   Îşi rezemă capul de tetieră şi închise ochii pe jumătate, fixându-şi atenţia asupra intrării pe alee, trecând totul în revistă. Propriile lui observaţii, conversaţia bizară cu Atherton.
   Poate că nici nu fuseseră ucişi acolo, reflectă el. Locul părea curat. Chiar prea curat. Probabil că-i omorâse în altă parte şi se descotorosise de cadavrele lor aici.
   Avea să aştepte rezultatul celor de la laborator. Şi, desigur, diagnosticul lui Atherton.
   Şi din nou avu acea senzaţie sâcâitoare că ceva, un detaliu minor şi foarte important, îi scăpa din vedere. Petrecu astfel câteva minute minute, apoi îşi spuse că acel ceva avea să-şi găsească drumul la suprafaţă atunci când avea să-i vină vremea. Întotdeauna se întâmpla aşa.
   O revelaţie neaşteptată, care lega lucrurile între ele şi-l conducea la rezolvarea cazului. Unii i-ar fi spus intuiţie. El tindea să creadă că era vorba numai de logică şi noroc.
   Un noroc care-l însoţise în cei cincisprezece ani de carieră promiţătoare, o carieră pe care şi-o începuse devreme, la vârsta de douăzeci de ani.
   Se îndreptă în scaun şi întinse mâna ca să rotească cheia în contact şi s-o ia din loc, când ceva îi atrase atenţia. Ridică ochii şi clipi surprins, după care se holbă la femeia care tocmai ieşise de pe alee şi se oprise în loc, rămânând nemişcată preţ de câteva secunde.
   Capul i se înclină uşor spre spate, ca şi cum ar fi admirat cerul, apoi îşi întoarse faţa, scrutând peisajul, înainte de a o lua în josul străzii.
   Era de înălţime medie, brunetă, cu tenul alb. Părul lung până-n talie era inelat şi-i atârna liber pe umeri şi spate. Purta o jachetă scurtă din piele neagră, mulată pe trupul suplu, şi o pereche de pantaloni lucioşi, care-i subliniau picioarele zvelte.
   Ghetele simple, fără toc, erau închise la culoare şi păreau comode. Se mişca repede, păşind cu graţie peste pavajul plin de denivelări şi crăpături de pe partea cealaltă a străzii, ocolind cu eleganţă gropile şi gunoaiele de pe trotuar.
   Max se aplecă în faţă ca s-o vadă mai bine.
   De unde naiba apăruse?
   Socoti în minte cele trei minute de când ieşise de pe alee până când intrase în maşină. Nu văzuse pe nimeni pe stradă în clipa în care părăsise fundătura aia şi era puţin probabil ca ea să se fi strecurat acolo prin spatele lui. Ar fi auzit-o. Şi-ar fi dat seama că nu era singur.
   Judecând după haine, locul ei ar fi fost mai potrivit într-un cartier select decât printre blocurile acelea sordide. Ţinuta îi era lejeră, dar hainele ei păreau scumpe şi de calitate. Şi era singură. Ce naiba era în capul ei, de hoinărea de una singură la ora aceea, într-un loc în care violul era la ordinea zilei?
   Însă întrebarea cea mai importantă era: ce căutase ea acolo, pe alee?
   Aşteptă până când ajunse în dreptul maşinii lui şi deschise portiera, coborând.
   Femeia se opri pentru o secundă, întorcându-şi faţa surprinsă spre el. În lumina slabă a luminatorului stradal, Max apucă să-i vadă chipul palid şi încântător. Dar numai pentru o secundă, căci în următoarea femeia îi întoarse spatele şi iuţi paşii.
   - Hei! strigă Max, închizând portiera şi ocolind în fugă maşina. Aşteaptă!
   Femeia nu se opri. Continua să meargă grăbită, ca şi cum nu l-ar fi auzit.
   Max traversă în fugă strada, înjurând taxiul galben care fu cât pe ce să dea peste el.
   - Domnişoară! strigă în urma ei, luând-o la picior. Sunt Maxwell Jacobi, de la FBI! Vreau doar să-ţi pun nişte întrebări.
   I se păru c-o aude râzând înfundat, în timp ce ea cotea pe aleea din stânga ei. Îi despărţeau mai puţin de trei metri şi Max îi reduse din doi paşi, urmând-o în... gangul pustiu!
   Frână atât de brusc încât ghetele îi derapară pe asfaltul ud.
   Era o fundătură, la fel ca cea în care-şi petrecuse un sfert din noaptea aceea, numai că zidurile erau oarbe. Nu existau ferestre şi nici schelele metalice, dotate cu scări şi platforme din fier, pentru evacuările de urgenţă. Numai gunoaie şi cutii de carton.
   Sprijinindu-se cu mâna de zid, îşi ciuli urechile, scrutând întunericul. Apoi îşi scoase lanterna din buzunar şi cercetă fiecare cotlon în parte. Femeia nu era nicăieri. Dispăruse pur şi simplu. Se volatilizase.
   Preţ de aproape un minut, stătu nemişcat, încercând să-şi dea seama dacă nu cumva creierul lui suferea de cine ştie ce boală ascunsă. Vreo tumoră sau ceva care-i provoca halucinaţii.
   O văzuse! Era sigur de asta. Nu se putea ca totul să fi fost doar în imaginaţia lui.
   La naiba, fusese la doi paşi în urma ei şi-i simţise parfumul!...
   Probabil că-l ajunsese oboseala. I se păruse doar că văzuse o femeie tulburător de frumoasă, îmbrăcată sexy, mirosind ca îngheţata la cornet...
    În ultima săptămână dormise pe apucate. Fusese o perioadă dificilă, grea şi stresantă. Poate că stresul acela îl afectase în cele din urmă. Avea nevoie de somn, asta era clar.
   Mai aruncă o ultimă privire gangului pustiu, se răsuci pe călcâie şi se întoarse la maşină.

      Alecsandra îl studie curioasă peste marginea acoperişului.
   Fusese o mare greşeală din partea ei să nu se asigure că zona era curată înainte de a părăsi aleea. Însă recunoscuse mirosul acela bizar, care se distingea vag de celelalte mirosuri umane, şi se concentrase asupra lui, încercând să-l păstreze cât mai mult timp în nări.
   Îl adulmecase din nou în capătul aleii, dar apoi urma se pierduse.
   Nici ea nu pricepea de ce, în loc s-o ia spre oraş, preferase să o ia în direcţie opusă. Probabil pentru că i se păruse mai logică varianta ca lipitoarea pe care o vâna să fi ales un loc mai ferit din periferia oraşului, decât să rişte şi să-şi caute o ascunzătoare în centrul acestuia.
   Oricum, cu toate că oraşul Chicago era vast şi existau o mulţime de locuri în care cineva care nu dorea să fie deranjat s-ar fi putut ascunde, ea tot avea să-l găsească până la urmă. Nu era decât o chestiune de timp.
   Avea s-o ia metodic, fără grabă. Faptul că putea vâna şi la lumina zilei la fel de bine ca şi la adăpostul întunericului era un avantaj pe care ceilalţi din Refugiu nu-l aveau. De acest privilegiu răspundea jumătatea rămasă netransformată din ea.
   Iar faptul că simţul ei olfactiv era cel mai puternic şi mai rafinat dintre toate reprezenta un alt avantaj suplimentar. În plus, bătăile inimii ei era o tentaţie irezistibilă pentru prăzile sale. Niciun vampir nu rezista chemării dulci a unei inimi umane.
   De cele mai multe ori o atacau, înnebuniţi să-i simtă gustul înainte de a-i prinde mirosul şi de a realiza pericolul pe care-l constituia prezenţa ei. Alecsandra se baza întotdeauna pe acest lucru. Era momeala perfectă, care rareori dăduse greş.
   Bărbatul care o urmărise păru să renunţe. Stinsese lanterna şi o vârâse în buzunarul canadienei din piele ruginie, întorcându-se la maşină. Alecsandra făcu un nou salt, parcurgând cei opt metri de acoperiş într-o zecime de secundă, şi se ghemui pe marginea îngustă, aplecându-se uşor în faţă.
   Privirea i se focaliză pe tăbliţa albă a maşinii, memorându-i numărul, în vreme ce se străduia să nu saliveze. Maşina aceea era o minunăţie. Avea şi ea una la fel de puternică şi de vânoasă în garajul Refugiului, pe care, din păcate, n-o putea folosi.
   Fiscul i-ar fi suflat în ceafă în secunda doi, pentru că n-ar fi putut să-şi justifice achiziţia din salariul ei de angajat al unei galerii, chiar dacă era una dintre cele mai renumite din Chicago. Aşa că se mulţumise să-şi ia un Polo mic şi drăguţ, nebătător la ochi şi acceptabil ca preţ.
   Opt secunde mai târziu, bărbatul demară şi se pierdu în noapte.
   Alecsandra rămase nemişcată preţ de un minut încheiat, apoi se ridică în picioare şi păşi graţioasă în gol. Străbătu cei douăzeci de metri care o separau de bitumul deteriorat al trotuarului, aterizând pe vârfuri, fără zgomot. Închise ochii şi trase adânc pe nas aerul rece de octombrie, selectând mirosurile. Ceva slab, iritant, venea din dreapta ei. Reveni în capătul aleii unde fuseseră descoperite cele trei cadavre, adulmecând din nou.
    Dăduse peste urma pe care o simţise şi mai devreme, mirosul fiind şi mai slab acum. Strâmbânduse, îşi flexă genunchii şi ţâşni în sus, aterizând lin pe acelaşi acoperiş pe care şi-l alesese ca post de observaţie cu puţină vreme în urmă.
   Sena o aştepta, nemişcată ca o statuie.

                                          CAPITOLUL 2

             Două ceasuri mai târziu, Alecsandra intră în apartamentul ei, închise uşa şi se dezbrăcă din mers în drum spre baie, lăsându-şi hainele să cadă în urma ei.
   Răscoliseră fiecare străduţă în parte, selectând mirosuri, adulmecând altele, învârtindu-se în cerc. Căpuşa aia idioată fusese destul de deşteaptă să-şi lase mirosul ici-colo, dar avusese foarte mare grijă să nu lase niciun indiciu despre locul unde se ascundea sau despre traseul pe care-l urmase la dus şi la întors până acolo.
   Eşecul o umplea de nervi. Vârî dopul la cadă cu mai multă râvnă decât era necesar şi mârâi când metalul se contorsionă în gaura de scurgere, fragmentându-se în două.
   Grozav! Îl smulse şi aruncă bucăţile la coşul de gunoi, apoi se îndreptă bombănind spre debara şi scotoci prin cutia de pe raftul de sus, luând unul nou, pe care-l folosi cu grijă de această dată.
   Dădu drumul la apă în cadă şi turnă o cantitate apreciabilă de spumant cu aromă de lămâie. Era singurul parfum pe care nasul ei hipersensibil îl putea tolera şi-l păstra pentru ocazii speciale, ca cea de faţă.
   Până şi sinusurile îi era teribil de iritate de la miasmele de gunoaie în putrefacţie pe care le adulmecase în noaptea asta, sperând să dea peste cel care o interesa cel mai tare.
   Parfumul de lămâie avea rolul de a-i spăla nasul de toate acele mirosuri dezgustătoare şi de a-i calma mucoasa.
   Când cada fu plină pe jumătate, îşi strânse părul în creştet şi păşi în apa îngheţată.
   Temperatura corpului continuase să-i scadă constant, stabilizându-se în urmă cu trei ani la uimitoarea valoare de opt grade Celsius. Guido venise şi cu o terorie în acest sens: transformarea ei încă nu fusese completă în momentul în care părăsise spitalul în care-şi petrecuse covalescenţa şi bănuia că avusese dreptate.
   Simţurile continuaseră să i se ascută pe măsură ce timpul trecea, reflexele i se îmbunătăţiseră simţitor, forţa fizică îi sporise până la punctul în care putea ridica trei sute cinzeci de kilograme doar cu o singură mână, fără probleme. Metamorfoza ei fusese incompletă din cauza fulgerului care o arsese de vie şi care anihilase în acel moment cea mai mare parte din veninul creatorului ei. Ceea ce mai rămăsese din acel venin îşi modificase structura sub energia aceia nimicitoare, transformând-o lent într-o anomalie.
   Nu era nemuritoare, dar nici n-avea să îmbătrânească prea curând.
   Guido îi studiase celulele la microscop şi, după rata de diviziune a acestora, avea să îmbătrânească şi să moară cam în două mii patru sute de ani. Timp berechet, după părerea ei, ca să-şi atingă scopul personal.
   Dacă n-ar fi fost acel capriciu al naturii, ea ar fi fost moartă acum.
   Vampirul care o muşcase şi pe care-l vânase fără succes în ultimii trei ani, nu intenţionase niciun moment să-i dăruiască nemurirea. Ar fi fost doar o cină măruntă dacă energia aceea orbitoare nu l-ar fi forţat să-şi descleşteze fălcile de pe jugulara ei şi să-i dea drumul pe trei sferturi golită de sânge.

.........................................................