Predestinați, Josephine Angelini

.........................................................

                       4-9

           Helen îi spuse să nu mai facă gălăgie și se luptă cu cifrul dulapului ei.
   - Am vorbit mult, spuse Helen. Nu ne mai urâm.
   - Aţi vorbit? Da, sigur. Sunt convinsă că v-aţi folosit limbile, dar cumva nu cred că aţi vorbit prea mult, observă Claire ţinându-şi mâna pe şold.
   Părea nervoasă, dar Helen se enervă şi mai tare.
   - Încetează, Claire! Vorbesc serios! Nu am avut un weekend fantastic. Îmi pare rău că nu te-am sunat aseară, dar tata era supărat pe mine că nu am fost să îl iau de la aeroport.
   - Atunci, povesteşte-mi acum! zise Claire pe un ton defensiv. Nu că ar trebui să-mi spui ceva. E clar pentru toată lumea că tu şi Lucas sunteţi deodată un cuplu.
   - Nu ştiu ce suntem, dar nu e ceva ce pot eticheta aşa de uşor drept „cuplu“, bine? zise Helen stresată, uitându-se prin cărţi şi abia acum dându-şi seama că nu-şi făcuse temele.
   - De ce nu poţi să fii sinceră cu mine? Te-ai culcat cu el, o acuză Claire simţindu-se rănită.
   Helen ştia că nu putea să nu îi spună chiar nimic.
   - Sincer, da. Am dormit împreună. De două ori. Dar nu aşa cum crezi tu, admise ea cu sinceritate, răsucind-o pe Claire şi îndreptându-se spre ora lui Hergie. Nici nu ne-am sărutat până acum.
   - Prostii! declară Claire oprindu-se în mijlocul holului.
   - Poţi să îl întrebi chiar tu. Ai ore cu el toată ziua, răspunse Helen pe un ton serios.
   Sună de intrare şi trebuiră amândouă să facă ultimii paşi în ritm alert ca să ajungă în clasă înainte ca Hergie să închidă uşa.

      Helen avu o dimineaţă îngrozitoare. Mai mulţi profesori se gândiră să o pedepsească şi să o reţină după ore şi fiecare fată din liceu era enervată pe ea pentru că mersese cu Lucas, cu maşina.
   Relaţia lui Helen cu fetele fusese întotdeauna tensionată. Ani de zile, Helen încercase din răsputeri să se poarte frumos cu ele, dar renunţase să mai facă asta când constatase că, dacă îşi ţinea capul în jos şi gura închisă, putea să treacă neobservată.
   Nu se mai punea problema de aşa ceva acum, că fusese văzută venind la şcoală cu Lucas. Cumva încălcase o graniţă imaginară, pusese capăt armistiţiului pe care îl făcuseră prin decizia ei de a nu concura cu ele, dar acum îi declaraseră război. Toată ziua, oriunde s-ar fi uitat, Helen nu întâlni decât priviri răutăcioase.
   Colac peste pupăză, Matt nu vorbea cu ea şi Lindsey şuşotea tot felul de zvonuri despre Helen oricui ar fi vrut s-o asculte, iar Claire era încă prea supărată şi tot ce făcea era să se ia de Helen.
   Deşi consecinţa fu şi mai multă durere provocată de privirile insistente ale elevilor, nu se putu abţine să nu zâmbească fericită când îl văzu pe Lucas la dulapul lui, înainte de pauza de masă. Părea să fie singura persoană din şcoală care îi răspundea la zâmbete.
   - A, deci mă placi iarăşi, nu? spuse el apropiindu-se de ea.
   - Nu şi tu, se văită Helen. Am vreun bilet pe spate pe care scrie „loviţi-mă“?
   - E doar bârfă, Helen. Nu ne poate face nimic, zise hotărând să nu o mai tachineze.
   - Poate nu ţie, murmură Helen în timp ce îşi puse mâna pe burtă.
   Lucas o văzu făcând asta şi era cât pe ce să o întrebe ce avea când Hector şi Jason apărură lângă ei.
  - Mama ta e aici, îi zise Jason lui Lucas, care dădu din cap de parcă o aştepta.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Helen.
   - Nimic. Ne întâlnim cu directorul şcolii pentru că mama va încerca să-l convingă să ne primească înapoi în echipa de fotbal, explică Lucas.
   - Foloseşte atuul cu „fie-vă milă de o femeie neajutorată care trebuie să crească atâţia băieţi gigantici“ şi apoi o să-l roage să ne lase să-i batem pe puştii de la alte şcoli, în loc să ne batem unii pe
alţii. Totul spre binele liceului Nantucket High, desigur, spuse Jason surâzând. Funcţionează de fiecare dată. E Einsteinul sentimentului de vină.
   - Dar ar trebui să jucaţi fotbal? spuse ea încruntându-se. Sunteţi nedrept de avantajaţi.
   - Da, tu vorbeşti, stea a pistei de alergat, răspunse Hector un pic pornit.
   Helen dori să îi explice că sportul ei era diferit de al lui, pentru că ea nu rupea gâturile muritorilor, dar Lucas întrerupse conflictul ce părea să urmeze.
   - Helen aleargă pentru că are nevoie să primească o bursă ca să meargă la facultate, spuse aruncându-i o privire săgetătoare lui Hector. Noi practicăm acest sport pentru că asta se aşteaptă lumea de la noi. E de fapt foarte enervant, deoarece trebuie să ne prefacem că suntem incredibil de slabi şi înceţi.
   - Şi pierdem la fel de mult timp asigurându-ne că nu rănim pe nimeni, adăugă Jason cu un zâmbet întristat. Să fim sinceri, am prefera să ne batem între noi până ne sar capacele decât să ne prefacem că batem muritori, dar asta nu ar părea prea normal.
   Helen încuviinţă, acceptând argumentul. Cei trei băieţi Delos erau în mod clar atât de atletici, încât ar părea ciudat dacă nu ar intra într-o echipă oarecare.
   - Ei, atunci spor la a părea oameni normali, zise ea repede, dându-se din drum ca Jason şi Hector să poată trece pe lângă ea.
   - Te voi căuta după şcoală, îi promise Lucas luând-o după verii lui.
   Aruncă o privire în spate şi se uită îngrijorat la Helen care încercă să îi zâmbească, dar expresia ei era atât de falsă, încât se întrebă dacă Lucas putuse să simtă minciuna de pe chipul ei.

         Helen merse aplecată până ajunse la cantină, sperând să traverseze cumva sala fără să atragă prea multă atenţie, dar o cam dădu în bară.
   O văzu pe Lindsey stând la masă cu Amy Heart şi alte două fete din ultimul an şi i se păru atât de ciudat, încât se opri să se uite la ele pentru o clipă. Expresia ciudată de pe chipul lui Helen pur şi simplu o enervă mai tare pe Lindsey. Îi spuse ceva lui Amy şi apoi toată masa râse batjocoritor de Helen.
   Helen avu nevoie de mult prea mult timp ca să îşi revină şi, până să se orienteze în spaţiu, toată cantina se holba la ea. Helen se retrase la masa ei obişnuită, cu Matt şi Claire, simţind cum o apucau crampele.
   - Ţi-e aşa de greu să îţi ţii spatele drept?! lătră Claire la ea. Nu e nimic mai penibil decât să te văd cum încerci să te dizolvi în podea şi jur că, dacă o mai faci o singură dată, o să înnebunesc.
   Asta fu picătura care umplu paharul pentru Helen. Se roti pe călcâie şi fugi din cantină. Ajunse să îşi mănânce prânzul în toaleta fetelor, stând pe o chiuvetă, dar priveliştea era atât de neatrăgătoare, încât renunţă doar după câteva guri la sendvişul cu şuncă franţuzească, muştar Dijon şi castraveciori muraţi pe care i-l pregătise Jerry, dar îşi puse restul înapoi în cutia de prânz, în caz că ar fi vrut să mănânce mai târziu.
   Helen reuşi cumva să treacă de ultimele trei ore şi aproape că o luă la fugă spre vestiarul fetelor când se sună, dar Claire o aştepta deja acolo.
   - Scuze că am zbierat la tine mai devreme, spuse ea ruşinată.
   Era aşa de drăguţă când îşi cerea scuze că Helen nici nu putu să se gândească să se supere pe ea.
   - Ei, nu-i nimic. M-am purtat aiurea. Şi eu aş fi supărată pe mine, dacă aş fi în locul tău, răspunse Helen punându-şi mâna pe umărul lui Claire şi conducând-o afară.
   - Mai e ceva şi apoi te las în pace până simţi tu că poţi să vorbim despre asta, începu Claire trecând pe lângă stadion, dar Helen nu mai avea răbdare pentru alte întrebări.
   - Nici măcar nu ne-am sărutat, zise ea întrerupând-o pe Claire.
   - Pe bune? se miră Claire aproape ţipând.
   Helen încuviinţă şi o lovi cu şoldul.
   - Pe super bune, răspunse Helen. Aproape că l-am sărutat o dată, dar mi-a spus să mă întind în pat şi să mă culc.
   - Pe bune? ţipă iarăşi Claire, dar Helen o prinse acoperindu-i gura cu mâna.
   - Ştii, e chiar acolo, spuse ea, arătând spre el cu bărbia. Ţi-am zis că ţi-aş povesti absolut tot dacă aş avea ce. Nu am secrete faţă de tine.
   Claire zâmbi, ştiind ea mai bine.
   - Mereu ai avut câte ceva de ascuns. Dar nu-i nimic. Când vei fi gata să îmi spui, o vei face, zise ea răbdătoare.
   Apoi, se năpusti asupra ei, încercând să o doboare. Helen gustă gluma, prefăcându-se că putea fi biruită de prietena ei de juma’ de buletin, amândouă râzând cât puteau de tare. Distracţia ţinu doar o clipă.
   - Găsiţi-vă o cameră, spuse un băiat pe un ton amuzat.
   - Ai vrea tu, Gayson, îi răspunse Claire. Stai. Cum ai ajuns aici atât de repede?
   Helen se întoarse ca să poată sta pe spate, îşi îndepărtă părul încurcat din faţă şi îi văzu pe Lucas şi pe Jason stând deasupra lor.
   - V-am văzut căzând, aşa că am venit să vedem ce se întâmplă, zise Lucas ignorând întrebarea lui Claire.
   - Mulţumesc. E destul de feroce, răspunse Helen lăsând-o pe Claire să o mai doboare o dată înainte să o ajute Lucas să se ridice.
   Îşi lăsă părul să-i cadă peste faţă, să nu o vadă Claire roşind şi să o tachineze mai încolo pentru asta, dar Claire era ocupată.
   - Un metru şaizeci de teroare pură, se lăudă Claire întinzându-şi mâna, aşteptându-se ca Jason să o ajute.
   El îşi încrucişă braţele intenţionat.
   - Atât de înaltă eşti fără pantofii ăia ridicoli? zise el ironic. Cred că eram mai înalt când m-am născut.
   - Pun pariu că erai. Capul de-un metru şi fundul de şaizeci de centimetri, bombăni ea ridicându-se, dar Helen o întrerupse.
   - Claire! ţipă ea şocată, uitându-se speriată la reacţiile celor din jur.
   Umerii lui Lucas tremurau de râs, iar Jason se prefăcu şi el că gustă gluma, dar Helen bănuia că îl rănise.
   Helen se abţinu să nu râdă şi o ciupi pe Claire drept pedeapsă.
   Claire icni în semn de protest, spunându-i că nu mai aveau voie să se ciupească de la zece ani şi mai avea de gând să-i spună ceva lui Jason, dar băieţii fură chemaţi înapoi de către antrenor.
   În timp ce o luară în direcţii diferite, Helen îi şopti lui Lucas că îşi cerea scuze, dar Lucas dădu din cap în semn că nu era nimic. Îl privi cum alerga înapoi spre terenul de fotbal. Fugind în lumina soarelui, Lucas era cel mai frumos lucru pe care îl văzuse vreodată.
   - Fir-ar! Am întârziat, rosti Claire şi apoi se grăbiră să le ajungă din urmă pe colegele lor.
   Antrenoarea Tar aştepta cu clipboardul în braţe. Deja începuse să strige timpii fetelor, aşa că Helen şi Claire continuară să alerge, răspunzându-i antrenoarei când ajunseră la linia de sosire. Ea le notă timpii, clătinând din cap dezaprobator.
   - Hamilton, îmi eşti datoare cu un minut întreg pentru că ai întârziat! ţipă după ele.
   - Sigur, doamnă antrenoare! ţipă Helen înainte să-şi coboare vocea pentru a vorbi cu Claire fără să le audă altcineva. De ce i-ai zis chestia aia? întrebă, încă părându-i rău pentru Jason.
   - Pentru că a fost fantastic! răspunse Claire fără să regrete.
   - Mie îmi place de Jason spuse Helen, dându-şi seama că aşa era.
   Nu-l ştia ea prea bine, dar el mereu se purtase frumos cu ea şi părea să fie un om cu picioarele pe pământ.
   - E un tip foarte de treabă şi tu te-ai purtat oribil cu el.
   - Evident că îţi place de el, pentru că Gayson se poartă frumos cu toată lumea. Mai puţin cu mine. Tu nu ai ore cu noi, aşa că n-ai de unde să ştii, dar mereu când dezbatem ceva, el mă contrazice, fiind mereu împotriva a orice aş spune. Chiar şi atunci când e de acord cu mine, o face doar pentru că vrea să fie avocatul diavolului.
   - Şi de ce crezi că face asta? întrebă Helen zâmbind.
   - L-am întrebat şi ce crezi că a zis?
   Claire nu aştepta ca Helen să răspundă, aşa că răspunse singură, enervându-se şi mai tare:
   - A spus că toată şcoala e prea speriată de mine ca să mă contrazică într-o dezbatere, în afară de el, aşa că e bine că există cineva care să mă facă să mă zbat din când în când.
   - Vai, cum îndrăzneşte să te facă să te gândeşti mai bine la ceea ce spui? zise ea în glumă, cu o expresie şocată.
   - Crede-mă, nu-mi face vreo favoare. Doar vrea să-mi demonstreze că este mai deştept decât mine.
   - Şi e?
   - Of, nu ştiu. Poate. Lucas este mai deştept decât noi toţi, aşa că s-a dus şefia de promoţie. Şi mai e şi Ariadne. Şi ea este foarte isteaţă, dar cred că sunt mai deşteaptă decât ea. Vom vedea, spuse Claire muşcându-şi buza de jos.
   Era chiar foarte îngrijorată din cauza noilor concurenţi şi Helen nici măcar nu o întrebase cum era la ore. Claire părea că renunţase la visul ei de a absolvi cu cele mai mari note din liceu şi Helen nici nu băgase de seamă.
   - N-am fost o prietenă prea bună anul acesta, nu? întrebă Helen brusc dezgustată de sine.
   - Ei, n-aş spune asta, zise Claire cu un zâmbet un pic forţat. Dar ai putea să îmi faci o favoare în schimb, dacă vrei.
   - Orice, răspunse Helen imediat.
   - Crezi că ai putea să îl ţii pe Lucas ocupat în noaptea de dinainte de examene? întrebă Claire pregătită să se apere de palmele în glumă ale lui Helen. Nu ştiu de ce te abţii, Len. În primul rând, e al naibii de frumos. În al doilea rând, este atât de al naibii de frumos, încât se pune de două ori. În al treilea rând, te-a văzut căzând şi a plecat de la antrenament că să se asigure că eşti teafără. Ăsta e chiar devotament.
   Helen nu ştiu cum să răspundă. Nu putea să îi spună că Lucas venise să vadă dacă este teafără doar pentru că vreo câteva rude de-ale lui încercau să o omoare. Nu îi era devotat - doar se asigura că nu dispărea pe undeva când nu era el atent.
   Îi veni în minte imaginea lui Kate leşinată, întinsă pe trotuarul murdar şi o duru stomacul. Ca şi Kate, Claire era în pericol doar fiindcă stătea pe lângă ea.
   - Trebuie să grăbesc pasul, zise Helen repede, iar Claire încuviinţă.
   - Arată-i lui Lucas că picioarele tale pot face mai multe decât să fie motiv de salivat şi sună-mă mai târziu, îi răspunse veselă înainte ca Helen să o ia înainte.
   Când Helen nu mai fu în vizorul lui Claire, suspină, luptându-se cu sentimentul de vinovăţie. Nu ştia ce ar face dacă ar răni-o vreodată cineva pe Claire. Gândul o distrase de la a-şi controla alergatul şi aproape că trecu un pic prea devreme prin faţa antrenoarei Tar.
   Şi, în ultimul moment, îşi aminti să se ascundă în spatele unor tufişuri şi aşteptă vreo zece minute înainte să parcurgă ultimii metri. Evident, ajunse prima la linia de sosire, apoi aşteptă încă vreo jumătate de oră ca Lucas să termine cu antrenamentul.
   Dacă el mai avea de gând să o ducă la şcoală dimineaţă, trebuia să-şi găsească o altă modalitate de a ajunge la serviciu după şcoală.
  
         Imediat ce Helen păşi pe uşa din faţă a magazinului News Store, Kate o urmări uimită.
   De obicei, Kate dădea dovadă de ceva mai mult tact, dar Helen nu o putea învinovăţi că reacţiona aşa. Nu mai văzuse pe nimeni din familia Delos atât de aproape de ea până atunci şi, cu toate că auzise cât de atrăgători erau cu toţii, nici măcar nu-şi putuse imagina cât de frumos era Lucas.
   - Uau! reuşi Kate să exclame după câteva clipe de tăcere. E... uau! Aş putea să fac puşcărie pentru gândurile pe care le am acum.
   - Kate! se răsti Helen aruncându-i un şerveţel mototolit în faţă. Credeam că eşti feministă!
   - Ce legătură are asta?
   - Nu spui tu mereu că nu poate exista egalitate între sexe dacă ne pasă doar de aspectul fizic?
   - Da, dar uau! repetă Kate făcându-și vânt cu mâna. Când eram eu de vârsta ta, băieţii încercau să demonstreze cât de împotriva sistemului erau prin a fi cât de urâţi puteau. Nu-i corect!
   - Dacă ai de gând să o ţii aşa o să-i zic lui tata că are un rival, o tachină Helen, dar gluma nu avu afectul scontat.
   Veselia din ochii lui Kate dispăru odată cu zâmbetul de pe buze.
   - Nu cred că i-ar păsa, spuse, apoi schimbă brusc subiectul. Dar nu e vorba despre mine. Este vorba despre tine, Lucas şi cât de importante sunt prezervativele.
   După câteva replici prin care Helen încerca să o convingă că nu se întâmplase nimic între ei şi câteva pauze de servit clienţii, Kate acceptă în sfârşit că Helen era neprihănită.
   - E cumva pe invers? întrebă Kate. Adică, uită-te un pic la tine, Len!
   - Nu l-am întrebat, dar sunt destul de sigură că nu este gay, răspunse oftând. Chiar nu ştiu ce e între noi.
   - Nu trebuie să vă grăbiţi şi nu te simţi prost dacă vrei să mai aştepţi. Oricum este mai frumos să faci totul ca la carte, zise Kate zâmbind călduros şi schimbând subiectul la prima ocazie, ca să nu o facă pe Helen să se simtă prost.
   Deşi Kate părea convinsă că Helen şi Lucas aveau să treacă de stadiul inocent al ţinutului de mână, Helen nu mai era aşa de sigură.
   Singura dată când încercase să îl sărute pe Lucas, el îi spusese să se culce şi, în ciuda a ce vorbea lumea despre ei, adevărul era că ea şi Lucas erau doar prieteni. Lucas putea să aibă orice fată voia şi, dacă putea fi luată în consideraţie reacţia lui Kate, asta însemna că putea avea şi femei care trecuseră de vârsta liceului. De ce ar dori-o pe ea?
   Se duse acasă după muncă şi se chinui să îşi facă toate temele înainte să meargă la culcare, şi, până să stingă lumina, era deja trecut de ora două.
   Helen era mai mult decât obosită, dar tot nu putea dormi. Avea senzaţia că nu se prindea de ceva sau poate că înţelegea ceva greşit. Era clar că Lucas o plăcea şi că voia să o protejeze, dar asta nu însemna că era atras de ea. Poate că nu era genul lui. Poate că avea o prietenă în Spania.
   Îşi imagină o sirenă bronzată, cu bucle negre şi cârlionţate, pielea măslinie şi cu un senzual accent spaniol, care îl aştepta pe Lucas să se întoarcă în Europa.
   Se prăbuşi în pat, îşi puse perna pe cap şi îşi jură să nu fie tipa penibil de topită după un tip pe care nu îl poate avea. Trebuia să afle mai multe despre Lucas, dar, fiind un elev nou la liceul acela, nimeni nu ştia despre prietenele lui din trecut, aşa că Helen spera că ar putea afla detaliile astea de la Ariadne şi că va reuşi asta fără a părea prea interesată.

                                            CAPITOLUL 9

             - Dacă îţi mai bagi bărbia în faţă aşa, ţi-o dau eu la o parte! ţipă Hector.
   Ţipase destul de mult în ultima oră şi ceva.
   Ascultătoare, Helen îşi feri bărbia şi îşi ridică pumnii, ca să îşi apere faţa. Îşi menţinu centrul de greutate cât mai coborât şi se mişcă în cerc, ţinându-şi picioarele depărtate în caz că erau obstacole pe podea peste care ar fi trebuit să sară.
   Se mişca în jurul lui, atentă la şoldurile lui în caz că încerca să o doboare la pământ. Făcea tot ce îi spusese să facă. Apoi, Hector rânji şi îi dădu un pumn în faţă, mâinile lui mişcându-se atât de rapid, încât Helen de-abia avu timp să le vadă. Căzu în fund pentru a zecea oară şi, după o clipă, se uită la el cu ochii care i se vindecau de fiecare dată.
   - Acela a fost iarăşi croşeul tău de stânga, nu? întrebă ea încet.
   - Ce naiba ai? rosti el cu o voce care îi aminti de domnul Hergeshimer. Eşti mai rapidă decât mine. De ce nu te dai la o parte din calea mea?
   Helen ridică din umeri şi se ridică în picioare, adoptând din nou o postură defensivă. Hector îi dădu imediat un pumn în burtă, iar Helen căzu în genunchi.
   - Ajunge, Hector! ţipă Lucas hotărât.
   Helen îşi ridică o mână, dându-i lui Lucas de înţeles că se simţea bine în timp ce se ridică. Din nou.
   Voia ca Lucas să nu se bage în chestia asta. Dintr-un motiv sau altul, primul antrenament al lui Helen devenise ceva personal pentru Hector, iar ea voia ca Hector să o lovească până se sătura, ca să se descarce. O durea, dar nu la fel de tare precum crampele, aşa că putea suporta bătaia.
   Imediat ce se puse pe picioare, Hector o doborî iarăşi la pământ.
   - Mai încet! ţipă Jason. Nu s-a mai luptat până acum, nătângule!
   Helen îşi ridică privirea şi-l văzu pe Jason punându-şi mâna pe umărul lui Lucas, oprindu-l să intre în ring.
   - Mă simt bine, băieţi. Nu aveţi de ce să vă îngrijoraţi, spuse ea cât putu de veselă.
   Hector nu îi aprecie tonul.
   - De ce nu iei în serios chestia asta? ţipă el la Helen.
   Nu avea idee despre ce vorbea Hector. Se aplecă să scuipe sângele din gură, iar Hector se lăsă pe spate şi îi mai dădu un pumn în cap.
   - Încetează! ţipă Cassandra de undeva din spatele câmpului vizual al lui Helen. Nu este un luptător înnăscut, bine? Când ai de gând să înţelegi asta?
   Helen se simţea groaznic. Îşi dădu seama că probabil arăta destul de rău dacă se supărase cineva care nici nu o plăcea prea tare şi îi păru rău că o speriase pe Cassandra.
   Până reuşi Helen să se ridice, Cassandra nu mai era în sala de antrenament unde Scionii aveau sacii şi ringul de box.
   Helen înghiţi o gură de sânge şi regretă asta când un dinte îi rămase în gât.
   - Poţi să îmi dai nişte apă, te rog? o întrebă pe Ariadne, care stătea lângă ea cu o cârpă umedă.
   În cealaltă parte a ringului, îl văzu pe Jason punându-se între Lucas şi Hector. Tricoul lui Jason era pe jumătate rupt şi îi curgea sânge dintr-o tăietură de la cap, dar tot încerca să îi oprească pe cei doi băieţi Delos mai mari decât el să se sfâşie ca pe hârtia de împachetat cadouri în dimineaţa de Crăciun. Hector ţipa la Lucas, motivându-şi comportamentul.
   - Poate îndura orice. Orice! Am lovit-o mai tare decât am lovit pe cineva în viaţa mea şi s-a ridicat imediat în picioare! Dar nu vrea să riposteze! urlă Hector, simţindu-se înflăcărarea din vocea lui.
   O văzu pe Helen uitându-se la el şi arătă cu degetul spre ea.
   - Crezi că poţi să te dai la o parte şi să te aştepţi să se bată Lucas pentru tine? Eşti mai puternică decât noi toţi la un loc, dar eşti prea bună ca să te lupţi, prinţesă?
   Jason îşi puse braţele în jurul fratelui său şi rămase aşa în timp ce Hector se zbătea şi încerca să scape din prinsoarea lui. Jason era singurul lucru care o ţinea pe Helen departe de pumnul lui Hector, iar ea ştia asta.
   - Nu încerc să mă las lovită! sâsâi Helen printre dinţii sparţi, care se refăceau şi creşteau repede la loc.
   Ariadne o îmbrăţişă pe Helen în vreme ce îi aruncă priviri săgetătoare fratelui ei.
   - Cum îndrăzneşti, Hector? Ea nu a fost crescută ca noi, mereu gata să sărim la gâtul celuilalt. Pur şi simplu, nu are asta în sânge, îl certă ea.
   Hector păru să se liniştească după ce auzi vocea surorii sale şi în sfârşit încetă să se mai zbată în braţele lui Jason. Se prăbuşi pentru un moment în braţele lui, apoi îl împinse brusc la o parte. După aceea, dintr-o mişcare, sări peste corzile de vreo 5 metri înălţime care înconjurau ringul de box şi ateriză cât putu de zgomotos.
   - Ar face bine să aibă. Pentru că nu vreau ca oamenii pe care îi iubesc să-şi dea viaţa apărând-o pe leneşa de Helen, spuse scrâşnind din dinţi.
   În timp ce Hector părăsea sala de antrenament, Lucas alergă la Helen, părând îngrijorat.
   - Îmi pare rău, repetă el de câteva ori şi o luă pe Helen din braţele lui Ariadne. Nu va mai trebui să te lupţi cu el niciodată.
   - De ce nu? întrebă Helen împingându-l uşor, încă vorbind peltic de la atâtea lovituri în cap. N-oi fi eu un luptător înnăscut, dar are dreptate. Trebuie să învăţ chestiile astea sau cineva din jurul meu ar putea fi rănit. Ca tata, Claire sau Kate...
   Lucas o prinse când Helen mai avea puţin până să cadă. Îi examină fiecare centimetru al feţei zdrobite şi o duse într-o cameră care era şi vestiar, şi cabinet medical.
   O aşeză pe o masă de oţel inoxidabil şi o lăsă singură pentru un moment, cât el aduse tifon, un lighean cu apă şi, cât se putea de ciudat, o cutie de suc şi un borcan de miere.
   Nu spuse nimic, doar îi făcu semn cu mâna să îşi deschidă gura, ceea ce şi făcu, apoi îi turnă miere pe limbă. Imediat ce papilele ei simţiră gustul dulceag ca rupt din soare, înţelese. Mierea era mâncarea perfectă pentru semizei. O nevoie animalică o cuprinse şi îl apucă de încheietură cu ambele mâini şi îl ţinu aşa până termină toată mierea din borcan.

            Când nu mai avu miere, îşi trase în sfârşit răsuflarea.
   Îşi ridică privirea şi se uită în ochii lui Lucas, dând uşor din cap ca răspuns la privirea lui întrebătoare, ceea ce însemna că se simţea mai bine acum. Fără niciun cuvânt, Lucas băgă un pai subţire în cutia de suc şi i-o dădu lui Helen, apoi începu să se ocupe de rănile ei cu tifon şi apă fierbinte.
   Helen nu putea vedea prea bine. Totul era defocalizat, iar ochii ei nu puteau să se concentreze asupra lui Lucas. Era ciudat. Era ca şi când vederea ei îl ocolea, de parcă forma lui era prea alunecoasă pentru ochii ei.
   Încercă să se uite la faţa lui în vreme ce el avea grijă de rănile ei, dar era aproape imposibil să-l vadă. Pe măsură ce trecură minutele şi se vindecă de la sine, Lucas deveni iarăşi vizibil, iar Helen putu vedea că grija întipărită pe fruntea lui se mai risipise.
   Îi curăţa restul de sânge închegat şi oftă.
   - De ce nu te-ai ferit din calea lui Hector, Helen? întrebă cu blândeţe, punând capăt lungii tăceri. De ce nu i-ai parat loviturile?
   - E mai rapid decât mine, răspunse ea, dar amândoi ştiau că nu acesta era motivul şi, după ce văzu privirea sceptică a lui Lucas, continuă: Ştiam că, dacă încep să îi parez loviturile, atunci doar s-ar fi enervat şi mai tare, iar apoi nu aş fi avut de ales decât să îl lovesc atât de tare, încât să nu mai poată da în mine.
   - Nu ştiu cum să-ţi spun, dar cam ăsta e scopul unei lupte, zise Lucas cu o frântură de zâmbet.
   - Atunci, nu vreau să am de-a face cu aşa ceva, spuse Helen pe un ton serios. Nu vreau să rănesc lumea, Lucas! Nu mă puteţi învăţa altceva?
   - Cum ar fi? întrebă el confuz.
   - Cum ar fi mişcarea pe care ai făcut-o prima dată când ne-am văzut. Cum m-ai rotit şi ai stat între picioarele mele ca să nu te pot lovi. Nu m-a durut deloc, dar tot m-ai înfrânt. Sau ca în noaptea aia, în curtea ta. Mai ţii minte? Eram deasupra ta şi ai făcut chestia aia cu şoldurile? zise ea din ce în ce mai optimistă.
   El încuviinţă şi se uită în altă parte.
   - Jiu-Jitsu. Este un stil de luptă în care îţi foloseşti mâinile şi nu aş vrea să te apropii atât de mult de adversarii tăi. Dar te voi învăţa dacă vrei, rosti el încet.
   Încercând să se uite la Lucas, Helen îşi dădu seama că încă vedea buline colorate. Trebui să se sprijine şi îşi puse mâinile în jurul taliei lui. Bulinele dispăreau, dar acum se colorau obrajii lui Lucas şi simţi valuri de căldură desprinzându-se de pielea lui.
   Helen îi putea simţi parfumul, care o linişti şi o făcu să tacă, aproape că o ameţea.
   - Şi să zbor, zise Helen brusc, încercând să iasă din starea de moleşeală. Tot trebuie să mă înveţi cum să zbor. Dacă ştiu asta, voi putea să zbor şi să scap de adversari.
   - Te voi învăţa să zbori, spuse el încet, dând din cap şi privind în jos.
   Helen încercă să se uite în ochii lui, dar el nu se uita la ea. Îşi şterse faţa cu mâna şi, când privi la mâna ei, văzu că era plină de sânge.
   - Chiar sunt aşa urâtă acum? întrebă depărtându-se de el, deodată foarte timidă.
   Spre surprinderea lui Helen, nu răspunse, doar o trase spre el şi o îmbrăţişă.
   - Promite-mi ceva, îi şopti el în păr.
   Aşteptă ca Helen să dea din cap înainte să continue.
   - Promite-mi că, data viitoare când te mai lupţi cu cineva, nu o să-ţi laşi adversarul să dea în tine până oboseşte aşa de tare, încât nu-şi mai poate ridica braţele.
   - Dacă pot evita asta, crede-mă că o s-o fac, spuse ea râzând uşor, dar Lucas se desprinse din îmbrăţişare pentru a o putea privi în ochi.
   - Nu voi mai sta iarăşi să mă uit la un spectacol de genul ăla. M-auzi? zise el cu severitate.
   Helen dădu încetişor din cap şi îi văzu chipul relaxându-se un pic.
   Ochii lui erau atât de pătrunzători, încât trebui să se uite în jur ca să găsească alt subiect de conversaţie.
   - Tricoul tău, spuse ea arătând spre urma roşie a feţei ei care i se imprimase pe piept. A, da. Am cam distrus hainele astea de antrenament pe care mi le-a dat Ariadne? Să mă schimb în altele sau am terminat?
   - Am terminat. Îţi poţi lua hainele tale după ce te speli, zise el senin, încercând să iasă din starea apăsătoare în care se afla.
   Îi cuprinse faţa în mâini pentru o ultimă dată şi îi examină fostele zgârieturi. După câteva momente, îi dădu drumul.
   - Chiar te vindeci foarte repede. Dar încă ai câteva vânătăi de invidiat, aşa că poate ar fi mai bine să eviţi privirea tatălui tău în noaptea asta.
   - O să îi spun că mă maltratezi, zise ea sărind de pe masă şi ridicând din umeri.
   - Iar eu o să-i spun că îţi place, o tachină şi el cu o voce pătrunzătoare.
   Helen se uită la el, simţindu-se iarăşi ameţită. Pentru o clipă, fu la distanţă de un sărut de el, dar apoi Lucas se dădu înapoi.
   Îndreptându-se spre ieşire, Lucas se dezbrăcă de tricoul pătat de sânge şi îl aruncă în coşul de gunoi. Helen putea vedea mai bine acum şi privi cum spatele lui gol se îndepărta de ea. În timp ce privirea îi revenea la normal, Helen decise că, dacă Lucas era gay, atunci ar fi fost dispusă să-şi facă operaţie de schimbare de sex. Ar fi meritat, fără urmă de îndoială.
   În timp ce îşi curăţa ultimele urme de sânge, avu ocazia să-şi examineze gura. Dintele din faţă de pe partea stângă încă nu crescuse la loc, iar Helen izbucni în râs văzând cât de ridicol arăta.
   Îi era greu să înţeleagă cum reuşise Lucas să nu schiţeze nici măcar un zâmbet când o văzuse ştirbă ca un copil de şase ani. Apoi, îşi dădu seama că probabil văzuse asta de atât de multe ori, încât nici nu băgase de seamă că îi lipsea dintele din faţă.
   Helen se gândi la ce spusese Ariadne – crescuseră „sărind la gâtul celuilalt“ – şi nu putu să nu se supere din pricina asta.
       
          De parcă ar fi fost chemată de gândurile lui Helen, Ariadne îşi băgă capul pe după uşa vestiarului să vadă dacă o poate ajuta.
   - Ai nevoie de o mână de ajutor? întrebă ea încet.
   - Nu, dar intră, te rog, răspunse Helen, sperând că poate ar fi avut acum ocazia să o întrebe dacă Lucas avea vreo prietenă pe undeva. Cum se simte Cassandra?
   - Ei, se atacă de la orice, dar îşi va reveni ea. Tu eşti cea care doar ce a primit o mamă de bătaie de la Hector şi, din moment ce ştiu cum e, te voi întreba direct - ai vreun os rupt? întrebă Ariadne intrând în vestiar.
   - N-am nimic rupt.
   Ariadne era atât de feminină, frumoasă şi delicată, încât Helen nu-şi putea imagina cum ar putea cineva să o lovească.
   - Vă bateţi des?
   Ariadne clătină din cap înainte ca Helen să termine ce avea de zis.
   - Nu. Ne antrenăm ca să fim în formă, dar doar băieţii se luptă serios, şi asta numai când au nevoie să se descarce. Lucas şi Hector se bat cel mai des, evident.
   - Nu prea se înţeleg, nu-i aşa?
   - Şi da, şi nu, zise Ariadne cu grijă. Hector este destul de orgolios în general, dar e foarte mândru când vine vorba de străbuni şi de familia noastră. Lui nu-i prea convine că am fragmentat Casa din Teba. Nu mă înţelege greşit - nu crede în prostiile Celor o Sută de Veri, dar nu-i place deloc să fim separaţi. Şi Lucas îşi asumă responsabilitatea de a-l pune la punct pe Hector, pentru că, sincer, e cam singurul care poate.
   - Trebuie să vă fie greu să fiţi separaţi de restul familiei, spuse Helen înţelegătoare.
   - Nu prea avem de ales, zise Ariadne cu un zâmbet trist.
   - Din cauza cultului? întrebă Helen cu delicateţe. Lucas nu a apucat să-mi explice...
   - Tantalus şi Cei o Sută de Veri cred că, dacă unesc toţi semizeii într-o singură Casă pot ridica Atlantida, spuse Ariadne. De aceea familia noastră stă mereu în preajma apei. Boston, Nantucket, Cadiz... Sunt toate lângă Oceanul Atlantic şi vrem să avem bilete în primul rând.
   - Dar e imposibil! zise Helen repede, înainte să-şi dea seama că Ariadne vorbea serios. Ce voiam să spun e că povestea cu Atlantida este un mit, nu?
   - Poate că da, poate că nu. E ca raiul. Nu poţi nici să demonstrezi că există, nici că nu există, aşa că se rezumă la ceea ce crezi tu.
   Ariadne îşi lăsă capul într-o parte şi se uită atentă la Helen pentru o clipă.
   - Ştii ce e Muntele Olimp?
   - Acolo locuiesc zeii greci, nu?
   - Da, într-un fel. Nu este un loc efectiv, ca o insulă sau vârful unui munte. E undeva în afara dimensiunii timpului - o sferă unde există imortalitate. Şi este casa unei familii. Familia lui Zeus. Tantalus şi Cei o Sută de Veri cred că Atlantida e versiunea pentru Scioni a Muntelui Olimp. Cultul este de părere că, dacă îi unim pe toţi Scionii într-o singură familie, într-o singură Casă, aşa cum a făcut Zeus, atunci Atlantida ni se va arăta din nou. Şi ei cred că, atunci când vom obţine Atlantida, vom deveni nemuritori, ca zeii Olimpului.
   - Uau, murmură Helen. Şi de ce nu aţi vrea asta?
   - E tentant, nu-i aşa? Problema este că, dacă s-ar uni Casele, am încălca Armistiţiul.
   - Ce armistiţiu?
   - Armistiţiul care a încheiat războiul troian.
   - Credeam că au câştigat grecii. Nu i-au ucis pe toţi troienii şi au ars Troia?
   - Exact asta au făcut.
   - Păi, dacă au câştigat grecii, cu cine au făcut acel Armistiţiu?
   - Cu zeii.
   Ariadne continuă să îi explice că războiul troian fusese cel mai nimicitor război din lumea antică. Distrusese majoritatea lumii occidentale şi cu asta aproape că doborâse întreaga lume civilizată, şi fusese la fel de dăunător pentru zeii Olimpului. De la început, zeii au fost foarte implicaţi în război. Erau de partea anumitor facţiuni, ţinând când cu copiii lor pe jumătate oameni, când cu eroii pe care îi apreciau în mod deosebit.
   Unii zei chiar coborâseră pe pământ ca să se lupte. Apollo era în caleaşca lui Hector, Atena îl ajuta pe Ahile, iar Poseidon se lupta alături de ambele armate, schimbându-şi părerea la fel de des ca fluxul. Chiar şi Afrodita, zeiţa iubirii, zbură până pe câmpul de luptă pentru a-l proteja pe Paris şi, când întinse braţul ca să îl salveze de la moarte sigură, un grec îi tăiase mâna.
   Când Zeus văzu rana Afroditei, îi interzise să se mai ducă în Troia. Ea nu îl ascultă, evident, ceea ce l-a enervat destul de tare, dar nu cât să se implice. Când fiica sa Atena şi fiul său Ares fură cât pe ce să se trimită în Tartar unul pe celălalt, un iad de unde nemuritorii nu mai pot ieşi, Zeus ştiu că este cazul să ia măsuri. Războiul oamenilor îi scinda familia şi îi ameninţa domnia cerului.
   Reacţia lui Zeus aproape că veni prea târziu. Trecuseră zece ani de când începuse războiul şi toţi olimpienii erau atât de implicaţi, încât singurul mod în care Zeus putea să oprească lupta zeilor era să
oprească lupta Scionilor.
    Zeus trebuise să negocieze cu muritorii, oferindu-le ceva ce ei voiau. După zece ani în care zeii tot interveniseră, zece ani în care zeii făcuseră războiul mai lung şi mai greu de suportat, tot ce voiau atât grecii, cât şi troienii era să fie lăsaţi în pace. Scionii muritori doreau ca zeii să se întoarcă în Olimp şi să rămână acolo şi, în consecinţă, căzură de acord să încheie războiul.
   Zeus acceptă. Jură pe râul Styx că, dacă Scionii declarau pace, zeii se vor retrage în Olimp şi vor părăsi lumea, dar, înainte să-şi pecetluiască jurământul, dorea să obţină vreun fel de garanţie că Olimpul nu va mai fi niciodată ameninţat de un război atât de teribil.
   Din punctul lui de vedere, când grecii unificaseră toate Casele de Scioni ca să se lupte cu troienii, aproape că distruseseră Olimpul.
   Zeus voia să se asigure că o astfel de legătură nu se va mai forma niciodată. Când pecetlui Armistiţiul şi făcu acest jurământ imposibil de încălcat, le jură să se întoarcă şi să termine războiul început dacă Scionii s-ar mai fi unit vreodată.
  - Seamănă cu ce s-a întâmplat la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, când Aliaţii şi-au împărţit Germania, remarcă Helen. Au împărţit ţara sperând să evite un al treilea război mondial.
   - Da, seamănă foarte mult. Furiile sunt obsedate de lucrurile ciclice şi repetă aceleaşi şablon de foarte multe ori, peste tot în lume - mai ales când vine vorba despre cele trei lucruri importante: război, iubire şi familie.
   Ariadne se opri pentru un moment, poticnindu-se de un gând întunecat înainte să termine povestea:
   - Oricum, Troia a fost trădată de unul de-ai lor şi a ars toată, iar după câteva luni de confuzie, păcăleli şi răzbunări - majoritatea descrise în Odiseea - olimpienii au părăsit în sfârşit pământul şi Zeus a jurat că, dacă se vor mai uni Casele vreodată, va veni înapoi şi va continua războiul de unde s-a oprit.
   - Şi s-ar încheia cu dispariţia lumii civilizate, spuse Helen, încercând să îşi imagineze ce ar însemna „sfârşitul lumii civilizate“ acum. Dacă războiul troian a fost atât de distructiv numai cu săbii şi săgeţi, ce s-ar întâmpla dacă s-ar folosi armele din ziua de azi?
   - Da, ne-am gândit la asta, zise Ariadne uitându-se în jos, fără a o mai privi pe Helen în ochi. De asta familia mea - tata, unchiul Castor, mătuşa Pandora - s-a separat de restul Casei din Teba. Chiar dacă Tantalus are dreptate şi unificarea este modul în care putem deveni nemuritori, suntem de părere că nu e suficient ca să sacrificăm întreaga lume pentru asta.
   - E greu să renunţi la aşa ceva. Evident, este ceea ce trebuie făcut, dar să fii nemuritor...
   Gândul o făcu pe Helen să clatine din cap.
   - Şi Tantalus, şi Cei o Sută de Veri v-au lăsat să plecaţi? întrebă ea sceptică.
   - Avea de ales? Nu ne poate ucide pentru că facem parte din aceeaşi familie, dar, în ultima vreme, au început să ne ameninţe, să încerce să ne intimideze, iar unii dintre noi - bine, Hector - am pornit să ne luptăm împotriva lor. Căuta un motiv să sară la bătaie, muşcând momeala când cineva i-a spus că e laş fiindcă nu vrea să se lupte cu zeii. În tradiţia noastră, să omori pe cineva din familia ta este cel mai greu păcat pe care l-ai putea face vreodată, şi a fost atât de aproape să facă asta, Helen. Familia mea a părăsit Spania pentru că Hector mai că a fost ucis într-o bătălie de genul ăsta, ba mai mult, aproape că a omorât o rudă de sânge. Nu există iertare pentru cineva care devine asasin de neam, rosti Ariadne încet.
   - Dar nu Casa voastră este ultima. Ci a mea, spuse, Helen, adevărul începând să iasă la suprafaţă.
   - Nimeni nu ştia de tine. Credeam că noi suntem cei care împiedicam războiul pentru că refuzam să ne alăturăm lui Tantalus şi cultului lui, zise Ariadne trăgând adânc aer în piept şi privind-o pe Helen. Dar tu erai aceea.
   Helen nu spuse nimic preţ de o clipă, dându-şi seama cât de mulţi semizei puternici voiau ca ea să moară. Cei o Sută de Veri credeau că, dacă Teba, Casa lor, devenea singura Casă de Scioni de pe faţa pământului, ar fi devenit ca zeii şi singura care le stătea în cale era Helen. Viaţa ei era singurul motiv pentru care olimpienii nu veniseră încă pe pământ să pornească al ţâşpelea război mondial.
   Aşa că familia Delos trebuia să o protejeze chiar dacă mureau cu toţii încercând să facă asta. Şi ea stătea acolo degeaba şi refuza să înveţe cum să lupte. Era clar de ce Hector nu o putea suporta.
   - Îmi pare rău, zise Helen într-un final, atât de copleşită de egoismul ei, încât vocea nu îi trădă nicio emoţie. Familia ta este de partea mea şi împotriva propriului neam.
   - Povara ta este mai mare, rosti Ariadne luând mâna lui Helen în a ei.
   Mai voia să spună ceva, dar fu întreruptă de Pandora care intră brusc în vestiar, căutându-le.
   - Hei! Trebuie să duc pe cineva la spital? întrebă glumind pe jumătate. E o groază de sânge în camera alăturată.
   - Nu, se simte bine, răspunse Ariadne ridicându-se în picioare. Te simţi bine? Se întoarse să o întrebe pe Helen când observă că Helen nu era atentă.
   Ceva încă o deranja pe Helen. Ceva lipsea din povestea pe care i-o spusese Ariadne.
   - Cine a fost? întrebă Helen brusc, uitându-se la expresia nedumerită a lui Ariadne. Povestea din carte zice că Odiseu i-a păcălit pe troieni cu un imens cal de lemn. Toată lumea ştie despre calul troian. Dar tu ai spus că a fost cineva care a trădat Troia şi nu cred că s-a întâmplat din greşeală.
   - Speram să nu observi chestia asta, zise Ariadne certându-se în gând. Nu a existat un cal troian. E o poveste frumoasă, dar cam atât. Odiseu a fost implicat, da, dar tot ce a făcut a fost să o convingă pe Elena să-şi folosească farmecele ca să determine gărzile să deschidă porţile în timpul nopţii. Doar de asta au avut nevoie. De aceea Scionii nu-şi botează niciodată copiii cu numele ei. Pentru noi, a-ţi numi copilul Helen e ca şi când un creştin şi-ar boteza copilul Iuda.
  
            Helen trecu repede pe lângă tatăl ei când ajunse acasă, spunându-i că voia să se culce devreme în seara aceea.
   Îşi făcu temele şi apoi se întinse în pat, dar nu putu dormi. Încă se gândea la tot ce îi spusese Ariadne în acea după-amiază, mai ales la cultul Celor O Sută de Veri. Ca să nu se mai gândească la oamenii care îi doreau moartea ca ei să poată trăi pentru totdeauna, se ridică din pat şi încercă să zboare.
   Se strădui să se gândească la ceva foarte uşor, apoi la ceva foarte sus, încercă până şi să se păcălească să zboare împiedicându-se, dar tot ce reuşi să facă fu să ţopăie prin casă până când tatăl ei ţipă de la parter să termine cu maimuţăreala.
   Sperând că istoria antică ar reuşi să o facă să doarmă, puse mâna pe exemplarul de la Cassandra al Iliadei şi citi cât de mult putu. Se părea că fiecare pagină era plină de zei care se băgau în lumea oamenilor, iar Helen înţelese de ce strămoşii ei hotărâseră că probabil nu era cea mai bună idee să te rogi pentru intervenţia divină.
   Ajunse la partea unde Ahile, pe care Helen îl considera cel mai iubit psihopat, stătea îmbufnat în cortul lui, gândindu-se la o fată, când, deodată, Helen auzi clar un pas exact deasupra capului ei.
   Apoi, încă unul. Bazându-se pe auzul extrasenzorial pe care ştiuse dintotdeauna că îl are, dar pe care îi fusese frică să-l folosească înainte să îi cunoască pe cei din familia Delos şi să vadă că şi ei îl au, se concentră să audă ce se petrecea în sufragerie şi auzi respiraţia tatălui ei care se uita la ştiri şi totul suna perfect normal. Balconul de deasupra ei era totuşi suspect de liniştit.
    Helen se dădu jos din pat şi puse mâna pe vechea bâtă de baseball pe care o ţinea în dulap. Ţinând-o aproape, se furişă pas cu pas afară din camera ei şi urcă treptele care duceau la balcon. Se opri pentru un moment în locul dintre scările care duceau la parter şi cele care urcau spre acoperiş, ascultând din nou ce făcea tatăl ei.
   După câteva clipe de şovăială tensionată, îl auzi scoţându-şi enervat limba la vederea unei femei din congres mult prea îndrăgostită de camera de luat vederi şi se relaxă. El era în regulă, ceea ce însemna că orice se afla pe acoperiş nu ajunsese la parter încă. Urcă scările către balcon, vrând să se asigure că nu avea să se întâmple nimic cu tatăl ei.
   Imediat ce păşi afară, Helen simţi aerul răcoros de toamnă trecând prin cămaşa ei de noapte din bumbac subţire, făcând-o ineficientă în faţa elementelor naturii. Văzu cu coada ochiului o umbră, aşa că lovi cu bâta în acea direcţie, dar vârful acesteia se opri înainte să îşi termine traiectoria, iar Helen auzi sunetul clar al lemnului lovindu-se de carnea cuiva.
   - Fir-ar să fie, eu sunt! şopti Lucas cu asprime.
   Helen îl privi plutind deasupra capului ei şi scuturându-şi mâna dreaptă.
   - Ce naiba faci, Lucas? şuieră şi Helen.
   Ateriză în faţa ei, evitând un cocoloş închis la culoare care stătea pe podeaua pasarelei. Helen examină cocoloşul cu atenţie şi văzu că era sacul ei de dormit, cel pe care îl ţinea în cufărul impermeabil de la tatăl ei.
   - Tu ce crezi că fac? răspunse arţăgos, încă încercând să-şi revină în urma loviturii.
   - Tabără? spuse ea sarcastic.
   Atunci îşi dădu Helen seama. Toate sunetele pe care le auzea ea noaptea - pe care crezuse că le făceau Furiile - aveau o sursă mult mai obişnuită.
   - Ai fost aici în fiecare noapte, nu?
   - Aproape. Mereu vine unul dintre noi aici să te păzească pe timp de noapte, zise el şi apoi o apucă pe Helen de mână în timp ce ea îşi întoarse privirea în altă parte de ruşine. De obicei, eu vin, pentru că eu pot zbura, continuă de parcă asta ar fi făcut-o să se simtă mai bine.
   - Şi nu te-ai gândit niciodată să mă întrebi dacă voiam să stai aici, să tragi cu urechea la conversaţiile mele cu tata? întrebă ea furioasă.
   Lucas îi zâmbi, înăbuşindu-şi un hohot de râs.
   - Da, pentru că îmi imaginez că ai vrea să ţii numai pentru tine toate discuţiile alea despre politică şi baseball. Atât de intime, rosti el dându-şi ochii peste cap.
   - Stai aici toată noaptea, cât dorm? întrebă neputând să se uite la el.
   Înţelese în sfârşit de ce era aşa de supărată şi zâmbetul îi pieri de pe faţă.
   - Nu ai mai avut coşmaruri în ultima vreme, începu el să spună.
   - Du-te acasă, Lucas, zise Helen întrerupându-l şi îndreptându-se spre uşă.
  - Nu, îi răspunse imediat, întinzând mâna de-a lungul uşii ca să nu o lase să plece. Nu-mi pasă dacă ţi-e ruşine. Nu-mi pasă dacă nu mă vrei aici. Sunt mulţi oameni care ar vrea să te ştie moartă şi nu o să te las aici neprotejată, până nu sunt sigur că poţi avea singură grijă de tine.
   Helen îşi încrucişă braţele şi îşi frecă umerii ca să se apere de frig.
   Curentul care venea dinspre ocean era înţepător şi Helen era foarte nepotrivit îmbrăcată. Lucas îşi întinse mâna instinctiv ca să îi ţină de cald, dar ea făcu un pas înapoi.
   - Nu-mi voi cere iertare pentru asta, o avertiză el.
   Dinţii lui Helen începură să clănţăne. O privi cum stătea acolo tremurând şi scoase un sunet de parcă o mână uriaşă i-ar fi strivit pieptul. Se uită în altă parte şi înjură cât să audă numai el.
   - Ar fi trebuit să îţi spun că dorm aici, recunoscu în final.
   - Crezi? îi răspunse sarcastic. Înţeleg, Lucas. Sunt în mare pericol. Dar ar fi trebuit să mă anunţi că ai de gând să vii aici.
   - Ai dreptate, îmi pare rău, zise el. Dar tot nu vă las pe tine şi pe tatăl tău neprotejaţi în toiul nopţii.
   Deodată, Helen nu mai era furioasă. De fapt, să ştie că Lucas îl proteja pe tatăl ei o făcu să se simtă exagerat de recunoscătoare. Îl privi cu un zâmbet larg pe buze.
   - Îţi mulţumesc, rosti ea încet.
   Se opri din respirat ca să se uite la ea, uimit că atitudinea ei se schimbase atât de repede.
   - Gata? Nu ne mai certăm? întrebă el optimist.
   - De ce, vrei să... începu ea, dar fu întreruptă de vocea tatălui ei venind de jos.
   - Lennie? strigă Jerry de pe holul din faţa camerei lui Helen.
   Fusese atât de distrasă de Lucas, încât uitase să asculte ce făcea tatăl ei.
   - Da! strigă ea făcând semne disperate ca Lucas să plece din faţa uşii.
   În vreme ce făceau schimb de locuri, se atinseră uşor şi Lucas o prinse şi o ţinu în braţe pentru o clipă.
   - Voi fi aici până la răsărit, îi şopti în ureche, practic provocându-l pe tatăl ei să îl prindă acolo, ascunzându-şi faţa în gâtul ei.
   Stomacul lui Helen se agită de parcă era plin de vidre ude şi reuşi să scape din strânsoarea lui Lucas.
   - Iar dormi acolo? o întrebă Jerry când o văzu pe Helen închizând uşa care ducea spre acoperiş şi coborând scările. E mult prea frig afară, Helen.
   - Tu ai idee cât e ceasul? Culcă-te, îl certă ea trecând grăbită pe lângă el.
   - Ştiu, mă duc acum la culcare... Hei! Tu să te culci, o certă Jerry amintindu-şi ulterior că el era părintele.
   Când Helen se băgă în pat şi se înveli cu pătura, fu sigură că îl auzise pe Lucas râzând pe balconul de pe acoperiş.

                                          CAPITOLUL 10

           Micul avion cam şubred care îl adusese din Boston până în Nantucket ateriză mai târziu decât trebuia.
   O casnică în vârstă, care îl tot urmărise pe furiş de când îl văzuse pe aeroportul Logan, se prefăcu că nu reuşeşte să se descurce cu bagajele ei doar pentru ca el să îi sară în ajutor. Se obişnuise cu asta. Femeile i se tot aruncau la picioare de când avea 12 ani, iar acum, la 24, se părea că orice femeie, fie ea adolescentă sau bunică, încerca să găsească vreo scuză ca să îl atingă sau să îl facă să ridice obiecte grele pentru ea doar ca să-l vadă încordându-şi muşchii.
   Majoritatea muritorilor erau patetici. Cu excepţia mamei sale. În comparaţie cu restul sexului ei, ea părea să aparţină unei alte specii. Mildred Delos provenea dintr-o bogată familie de viţă nobilă. Avea clasă. Ştia ce înseamnă să ţii cont de mândria şi demnitatea familie tale, şi nu de pofta trupească; niciodată nu s-ar fi înjosit să apeleze la un astfel de tertip, să insinueze că are nevoie de ajutor cu bagajele doar ca să-i atragă atenţia unui bărbat.
   Femeia bătrână stătea fix în mijlocul culoarului, blocându-i drumul, aşa că fu nevoit să o ajute. Femeia îi zâmbi timidă şi murmură un „mulţumesc“, dar lui nu-i păsa câtuşi de puţin.
   Măcar tipa avea o servietă frumoasă, făcută de un designer foarte cunoscut şi îşi reaminti că pe insula aceea elitistă putea găsi destule femei care să nu fie cu mult mai prejos decât el, cel puţin când venea vorba de clasă şi prestanţă.
   La un moment dat, ar fi trebuit să se căsătorească şi să aibă copii, iar din moment ce era succesorul Casei din Teba, cam trebuia să se grăbească. Dar nu pentru asta venise aici, îşi aminti el mergând în spatele femeii, ieşind din avion şi ajungând la taxiuri.
   Venise să-şi corecteze greşeala pe care o făcuse în Cadiz.
   Tatăl lui nu ştia că se întorsese în State pentru a-i putea spiona pe trădători şi i-ar fi interzis să facă asta dacă ar fi ştiut. Pentru că laşul de Hector îl forţase să intre într-o luptă dezastruoasă, primise o scrisoare foarte neplăcută de la Tantalus. Îl acuza pe fiul lui cel mare de lipsă de tact, de lipsa stăpânirii de sine şi, ce putea fi mai rău, că era nedemn de încredere. Nedemn de încredere.
   Cuvintele i se opriră în gât şi îl durea la fel de tare ca atunci când înghiţi pastile efervescente greşit şi fără apă. De aceea era el aici, deşi mama lui îl implorase să păstreze distanţa. Trebuia să îi demonstreze tatălui său că putea fi răbdător. Că putea să se controleze.
   Dacă nu îi dovedea asta, Tantalus ar fi fost în stare să nu-l mai vadă niciodată şi amintirea chipului tatălui său se estompa.
   Nu-l mai văzuse de când avea şase ani.
   Tantalus nu trimisese pe nimeni după fraţii lui laşi. Ultimele lui predici au fost despre toleranţă şi cum Casa din Teba trebuia să fie unită pentru a obţine Atlantida. Tatăl lui văzuse ciondăneala pe care o începuse Hector ca pe un semn de rău augur. Dacă un văr şi-ar fi ucis vărul, Casa ar fi fost doar şi mai dezbinată, iar şansa Celor o Sută de a vedea Atlantida ar fi fost pierdută pentru totdeauna. Tatăl lui începuse să vorbească despre importanţa păcii în Scrisorile pentru cei Loiali, iar fiul său trebuia să-i urmeze exemplul, ca de obicei. Dar asta nu însemna că trebuia să se poarte prosteşte.
   Bătrâna care se tot hlizea insistase să ia el primul taxi. Spuse că nu o deranja să aştepte, că mai era un taxi chiar în spate şi că oricum se bucura de privelişte. Îi făcu cu ochiul.
   El îşi dădu ochii peste cap şi intră în taxi fără a se osteni să-i mai arunce o privire femeii, îi spuse şoferului numele hotelului la care stătea şi se lăsă pe spate. Îşi trecu degetele peste sabia antică de bronz pe care o ascunsese în bagaj după check-in şi se gândi la datoria lui sacră. Trebuia să-i urmărească pe trădători şi ei trebuiau să ştie că sunt urmăriţi.
   Aleseseră să fie un obstacol în calea imortalităţii întregii familii.
   Avea de gând să-i facă să simtă povara datoriei lor faţă de Casa din Teba. Trebuia să facă asta. Nemurirea era dreptul lui din naştere.

                                             CAPITOLUL 11

             A doua zi, Helen fugi din casă înainte ca lui Jerry să-i vină ideea să iasă ca să „poarte o discuţie cu tânărul acela“, după cum tot zicea că avea de gând să facă.
   Helen nu era complet sigură dacă tatăl ei vorbea serios sau doar încerca să râdă un pic de ea, dar nici nu voia să afle. Nu ar fi fost corect să îl pună pe Lucas să treacă prin vizorul parental când, de fapt, nu erau oficial împreună. Bine, se ţinuseră de mână, dormiseră în acelaşi pat şi aproape că muriseră unul în braţele celuilalt, dar nici măcar nu se sărutaseră încă şi Helen începea să creadă că poate nu avea să se întâmple niciodată.
   - Ai dormit bine? întrebă ea repede, încercând să-i distragă atenţia lui Lucas de la enervantul ei tată.
   - Groaznic. Nu ar trebui să aşteptăm? întrebă Lucas când îl văzu pe Jerry stând în pragul uşii din faţă.
   - Nu, hai să mergem. Repede! Nu ştiu dacă are de gând să o facă sau nu, răspunse Helen grăbită în timp ce îi făcea cu mâna tatălui ei.
   - Ce să facă? întrebă pornind maşina.
   - Să stea de vorbă cu tine ca de la bărbat la bărbat, spuse Helen fericită că plecau din faţa casei ei.
   - A, păi atunci... zise Lucas apăsând pe frâne şi băgând în marşarier.
   - Ce faci? ţipă ea punându-şi mâna pe a lui, ca să îl oprească.
   - Păi, mă duc în casă să vorbesc cu tatăl tău. Nu vreau să creadă că nu poate avea încredere în mine.
   - Lucas, jur pe ce zeu crezi tu că e sfânt că ies din maşină şi merg pe jos ia şcoală dacă te duci să vorbeşti cu tata.
   Lucas zâmbi şi băgă iarăşi într-a-ntâia, plecând spre şcoală.
   - Cine ţi-a zis ţie că zeii sunt sfinţi? întrebă cu o licărire sinistră în ochi.
   Helen îi dădu un pumn în braţ.
   - Ai făcut chestia aia doar ca să mă sperii, nu-i aşa? întrebă ea, indignată.
   - Hei, tu eşti cea căreia îi e ruşine de propriul tată. Eşti drăguţă când te panichezi, spuse cu un zâmbet larg.
   Helen încercă să îi zâmbească şi ea, dar buzele ei nu reuşiră prea bine. Nu ştia ce să creadă. Cuvântul „drăguţ“ putea ori să îi încurajeze speranţele, ori să i le distrugă. Nu avea deloc experienţă când venea vorba de băieţi şi nici fluturii din stomac nu o ajutau.
   Deja începuse să aibă crampe când trecură pe lângă nişte prieteni pe drumul spre şcoală.
   Fiecare persoană care îi recunoştea claxona, le făcea cu mâna şi le zâmbea călduros. Să-ţi claxonezi prietenii pe care îi vedeai pe drum era deja un obicei al insulei, ceva cu care Helen se obişnuise de mică, dar avea senzaţia că lumea claxona ceva mai mult în dimineaţa aceea.
   Helen începu să se întrebe dacă nu cumva se oferea un premiu la sfârşitul săptămânii pentru persoana care îi văzuse împreună de cele mai multe ori. Totuşi, erau vecinii ei şi trebuia să fie politicoasă.
   Îşi dădu un pumn în stomac şi se forţă să zâmbească şi să le facă şi ea cu mâna.
   - Ce faci? întrebă Lucas. Te-am mai văzut făcând asta. Te doare ceva?
   - Nu. Ba da, dar nu ai cum să mă ajuţi. Mă rog, cred că ai putea să pleci şi să nu mai stai niciodată cu mine, răspunse Helen.
   - Ştii că asta nu se va întâmpla, zise ridicând din sprâncene. Dar despre ce vorbeşti? Eşti alergică la mine sau ceva de genul ăsta?
   - Nu, râse Helen. Cred că sunt alergică la prea multă atenţie. Şi cam atragem destul de multă când suntem împreună.
   - Deci nu este numai din cauza mea, nu? Simţi durerile astea şi când nu suntem împreună?
   - Da. Dintotdeauna le-am simţit.
   - Alergică la prea multă atenţie, îşi spuse Lucas luând-o pe Helen de mână în timp ce se gândea.
   Fu nevoit să îi dea drumul când parcă la şcoală, dar imediat ce ieşiră din maşină, îi luă din nou mâna în a lui, mângâindu-i degetele.
   - Ăsta-i un tic nervos sau ceva asemănător? întrebă Helen întrerupând concentrarea lui Lucas.
   - Hm? făcu el neatent.
   Helen zâmbi şi îi îndreptă privirea spre mâinile lor.
   - A, cu tine, da. O să te obişnuieşti, spuse el şi se întoarse la gândurile lui.
   Helen se uită la Lucas când ajunseră la dulapul ei. Era încruntat şi privea în gol, dar ceea ce consideră cel mai ciudat era că Lucas părea învăluit în ceaţă.
   - Ce faci? Orice ar fi, mă face să mă doară capul, zise Helen încet, formând cifrul de la dulapul ei.
   - Scuze, spuse în timp ce deveni iarăşi clar. Îndoi lumina. Se întâmplă uneori când mă concentrez.
   Din ce mai citise, Helen ştia că Apollo era zeul luminii şi, în momentul acela, Lucas făcea cu lumina lucruri care păreau imposibile în afara unui spectacol de magie. Îşi dădu seama că îl mai văzuse făcând asta în vestiar, acasă la el, dar primise atâtea lovituri în cap în seara aceea, încât crezuse că nu vedea ea bine. Dar nu loviturile erau motivul, ci Lucas.
   - Nu ţi-e teamă că te-ar putea vedea cineva?
   - De fapt, uneori fac asta ca să ies din vizorul celor din jur când vreau să mă gândesc la ceva fără să fiu deranjat. Oamenii nu suportă să se uite la lucruri pe care nu le pot vedea clar sau la lucruri care li se par imposibile.
   - Pentru că le alunecă ochii în jurul tău, interveni Helen amintindu-și cum privirea ei deviase când încercase să se uite la chipul lui Lucas în vestiar, deşi chiar îşi dăduse toată silinţa să-l vadă clar.
   - Exact. Dacă par prea departe sau pur şi simplu prea greu de văzut, lumea pur şi simplu mă ignoră, rosti el zâmbindu-i, de parcă Helen ştia mai bine cum era. Tu stai aplecată ca să nu se mai uite lumea la tine. Eu devin difuz. Este foarte folositor în luptă, numai că e aproape imposibil să faci asta când te mişti repede.
   - Îmi divulgi secretele tale? zise ea pe un ton jucăuş în vreme ce îşi puse cărţile în ghiozdan şi închise dulăpiorul. Nu eşti prea isteţ, Houdini!
   - Aşa crezi? Atunci, încearcă să mă prinzi, Sparky, spuse el zâmbind în timp ce se îndepărta de ea, lăsând-o pe Helen să se enerveze că nu putea afla de ce i-ar spune aşa decât după şcoală.

       Nu se întâlni deloc cu Lucas pe coridor în ziua aceea, aşa că nu avu vreo ocazie să îl întrebe, dar putea încerca să o întrebe pe Ariadne în pauza mare.
   Când se sună de prânz, se grăbi cât de tare putu, hotărâtă să primească nişte răspunsuri, dar, până să ajungă Helen în cantină, Ariadne stătea deja la masa tocilarilor, înconjurată de admiratori.
   Helen nu ar fi trebuit să fie surprinsă că Ariadne mânca la aceeaşi masă cu ei din moment ce urmau aceleaşi cursuri de excelenţă. Din păcate pentru Matt, prezenţa lui Ariadne îi atrăgea pe băieţi ca muştele la miere. Helen încercă să-şi facă drum prin cercul de băieţi şi aproape că renunţase când Ariadne o văzu.
   - Zach? Crezi că ai putea să te dai un pic mai încolo să stea şi Helen? întrebă Cassandra zâmbind cuceritor.
   - Nu te osteni, Zach, poate să stea în locul meu, zise Claire pe un ton exagerat de vesel, eliberând locul de lângă Ariadne.
   Claire trecu foarte aproape de Helen, şuşotind ceva despre avantajele de a avea un prieten aşa popular, dar, înainte ca Helen să înceapă o justificată ceartă cu Claire, Ariadne o trase repede pe Helen lângă ea, ca să-i oprească pe băieţii înnebuniţi de hormoni să se mai apropie de ea.
   Pauza de prânz continuă cu Helen ocupată să o ţină pe Ariadne cât se putea de departe de admiratori, aşa că nu prea reuşi să o întrebe de chestia cu „Sparky“ şi, până să se sune, toţi prietenii lui Helen fură înlăturaţi de la masă - care fusese a lor încă din clasa a noua.
   Matt păru destul de supărat de chestia asta şi zâmbetul lui trist o făcu pe Helen să se întrebe cât timp trecuse de când nu mai vorbiseră. Probabil că erau vreo câteva luni bune.
   Cireaşa de pe tort erau Lindsey şi noua ei cea mai bună prietenă, Amy, care se tot plimbau pe lângă vechea masă de tocilari, devenită cea mai dorită masă, şi o săgetau cu privirile pe Helen. Nu-i păsa dacă o plăceau sau nu, tot ce voia era să nu o urască nimeni. În ultima vreme, avea senzaţia că toată lumea era supărată pe ea şi nu avea nici cea mai mică idee cu ce le greşise.
   Când începu antrenamentul, Claire nu o aştepta la linia de pornire. Nu prea avea sens să încerce a o evita pe Helen plecând înaintea ei, pentru că amândouă ştiau că Helen ar fi ajuns-o din urmă indiferent de avansul lui Claire, dar intenţiile ei erau clare.
   Când Helen ajunse lângă ea, Claire nici nu o privi.
   - Aleargă în continuare, Hamilton! Chiar nu te prea înghit acum, spuse Claire virând mai departe de Helen şi ridicându-şi mâna în semn că nu avea de gând să stea de vorbă cu ea.
   Helen nu se osteni să îi comunice cum vedea ea situaţia. Ştia din experienţa ultimilor ani că prietena ei avea nevoie să o pedepsească puţin înainte de a fi gata să o ierte. Apoi, ar fi vorbit la telefon, s-ar fi împăcat şi a doua zi totul revenea la normal.
   Helen şi-ar fi dorit ca măcar de data asta să treacă direct la partea cu iertatul, dar ştia că nu avea rost să grăbească lucrurile. Helen fugi în faţă ascultătoare şi începu să îşi ispăşească pedeapsa.
   După câteva minute de alergat singură, Helen se cam plictisi de ritmul de muritor, se uită la ceasul de la mână ca să ştie în cât timp trebuia să se întoarcă pe pistă şi o luă prin mlaştină cu o viteză uluitoare. Nu mai zburase de când căzuse cu Lucas şi devenea din ce în ce mai nerăbdătoare.
   Ştia că Lucas putea pur şi simplu să păşească pe aer şi să înceapă să zboare, dar, până acum, tactica aia nu-i fusese de prea mare folos, tot ce reuşise să facă fiind să îl enerveze pe tatăl ei cu ţopăitul prin casă în toiul nopţii. Din moment ce modul ăsta de abordare nu funcţionase, se gândi că poate trebuia să alerge ca să decoleze, ca un avion, iar asta era şansa ei să-şi testeze teoria.
   Când ajunse în zona mlăştinoasă care înconjura lacul Miacomet, începu să simtă senzaţia de imponderabilitate pe care o asocia cu zburatul. Îşi simţi stomacul agitându-se, un fel de frenezie greu de stăpânit despre care bănuise că trebuia să fie o exprimare a puterii de Scion.
   Presupuse că efectul avea legătură şi cu viteza cu care alerga, dar Helen avea destulă experienţă cu maşinile rapide, încât să-şi dea seama că era ceva mai mult decât atât. Simţea cum i se încărcă pielea cu energie statică. Era de parcă şi-ar fi frecat tot corpul cu un balon şi îl ţinea cât de departe trebuia ca să se simtă sub influenţa câmpului electric.
   Făcând un salt experimental, Helen se ridică la cer. Iniţial, crezu că reuşise, că zbura, dar la scurt timp simţi cum ajunge în vârful unui arc foarte înalt şi apoi începu să coboare. Sărise mai sus decât reuşise vreodată - prea sus - şi creierul ei era încă destul de muritor, încât să creadă că, atunci când ar fi ajuns la pământ, ar fi căzut cu faţa în jos, murind din cauza impactului.
   Îşi aminti de un vis pe care îl avusese cândva despre cum era să zbori. La început, a fost fantastic, dar, pe măsură ce visul continua, începea să se simtă ca o foaie de hârtie într-un uragan. Se legănă înainte şi înapoi purtată de vânt până se prăbuşi în mod inevitabil, dar înainte să se lovească de pământ se trezise, fiecare bucăţică din corpul ei tremurând violent, încercând să iasă din starea de vis.
   Acelaşi sentiment de frică şi neajutorare o încercă acum, când pământul se apropia din ce în ce mai repede, dornic să o întâlnească, numai că de data asta era deja trează. Încercă să se menţină cumva de aer şi, cu toate că o parte din ea ştia cum să o facă, îi era fie prea frică, fie nu suficient de frică, încât să se prindă cum să facă asta la timp. Căzu la pământ cu trupul înclinat şi alunecă pentru ceva vreme, picioarele ei lăsând două adâncituri prelungi în noroi.
   Nu păţi nimic, evident, dar încă era destul de speriată. Genunchii îi tremurau şi avu nevoie să râdă ca să scape de agitaţia nebunească pe care o simţea în piept. După ce se calmă un pic, se ridică, ieşi din noroi şi se îndreptă spre şcoală, simţindu-se ca o mare proastă.
   Era plină de nămol urât mirositor până în talie şi îşi imagină cum trebuia să fi arătat căzătura ei, dând din mâini frenetic ca un personaj din desene animate când cade de pe marginea unei prăpăstii.
   Privi în jur să se asigure că nu fusese nimeni martor la maimuţăreala ei doar din reflex, pentru că nu se aştepta să fie cineva prin preajmă. Îi sări inima din loc când văzu, nu departe de ea, cum o pată întunecată căpăta forma unui bărbat care se opri brusc şi o luă în direcţia opusă.
   O văzuse ridicându-se şi râzând după ce căzuse de la mai bine de 15 metri înălţime. Mai rău decât atât, se vedea că era ceva ciudat la modul în care se mişca. Mergea mult prea repede ca să fie om.
   Întregul ei corp se încordă instinctiv şi, fără să se gândească prea mult, o luă la goană după silueta întunecată. Orice ar fi fost, se îndrepta spre liceu - iar Claire alerga cât putea ea de tare, gâfâind şi pierzându-şi răsuflarea, făptură micuţă şi înceată. Îi veni în minte imaginea lui Kate leşinată pe pământ şi asta o motivă pe Helen să gonească şi mai repede.
   Fugea pe terenul accidentat, încercând să-l ajungă din urmă pe Scionul necunoscut, sărind peste dâmburi şi culturi de merişor, concentrându-şi toate eforturile pentru a-l prinde.
   Îi era destul de greu să-l găsească în lumina obscură şi neobişnuită, dar, când se apropia de el, întunericul care părea să-l învăluie dispărea pentru un moment şi atunci putea să-l localizeze.
   Părea că înghiţea lumina din jurul lui şi era ceva înspăimântător la modul în care umbrele radiau în jurul lui ca o aură sinistră. Era clar că putea să controleze lumina. Asta însemna că era unul dintre Cei o Sută de Veri ai Casei din Teba, şi, prin urmare, un pericol pentru oamenii pe care îi iubea.

          Din câte putea vedea, omul înconjurat de umbre era ceva mai în vârstă decât ea, dar încă sub 25 de ani.
    Când se apropie de el, văzu că era blond, pielea îi era foarte albă, iar ochii de un albastru ceva mai deschis decât ai lui Lucas. Gândul că o persoană atât de sinistră putea să semene atât de mult cu Lucas o înfurie pe Helen.
   Prinzând ceva mai multă viteză, întinse braţele în speranţa că l-ar putea prinde şi îi rupse o bucată din tricou. În sfârşit, ultimele umbre dispărură şi soarele îi străluci pe umerii goi. De aproape, semăna atât de mult cu Hector, atât la faţă, cât şi la corp, încât ai fi zis că erau gemeni.
   Înainte să se poată gândi la asemănarea dintre ei, o durere îngrozitoare o făcu să se chircească precum un origami, apoi ţipă şi căzu la pământ. Se făcu covrig, neputând să se ridice sau măcar să tragă aer în piept în timp ce aştepta ca intestinele să i se descâlcească.
   Încercă să fredoneze cântecelul Little Teapot ca să-şi distragă atenţia de la durere, dar era încă prea ameţită ca să poată scoate vreun sunet. Prin firele lungi de iarbă care îi blocau parţial privirea putu să vadă cum Vărul blond, cu pieptul gol venea spre ea examinând-o curios.
   - Interesant, spuse el cu un zâmbet arogant.
   Văzu ceva în spatele lui Helen şi se îndepărtă.
   - Ne vom vedea curând, preciosa, promise în vreme ce o luă la fugă, o ceaţă întunecată formându-se în jurul lui.
   Helen încercă să-i răspundă cu ceva dur şi curajos, dar tot ce se auzi fu un geamăt de durere. Dispăruse în mai puţin de o secundă, iar ea trebuia să stea singură, întinsă pe jos, până o observa cineva sau până reuşea să se ridice şi să plece.
    În sfârşit, auzi pe cineva venind.
   - Helen? rosti o voce cunoscută apropiindu-se. O, nu! Chiar tu eşti.
   - Matt, gemu Helen. Cheamă-l pe Lucas.
   Intră în câmpul vizual al lui Helen şi se aşeză în genunchi în faţa ei.
   - Nu crezi că ar fi mai bine să chem asistenta? Sau poate un medic?
   - Te rog, Lucas. Repede!
   Oftă, mângâie spatele lui Helen stângaci, dar reconfortant, murmură ceva numai pentru el, apoi se ridică şi goni înspre şcoală.
   Când reuşi să-şi controleze respiraţia, Helen văzu suficient de clar cât să înţeleagă că era foarte aproape de parcarea din faţa şcolii - mult mai aproape de muritori decât bănuise. Încă stând chircită la pământ, Helen se lovi în frunte cu genunchii. Nu-i venea să creadă cât de proastă putuse să fie.
   Având urechea lipită de pământ, Helen auzi paşi care erau un pic prea grei şi un pic prea repezi pentru a fi ai unui muritor şi îşi zâmbi, deşi încă o durea burta îngrozitor.
   - Mersi, Matt, îl auzi pe Lucas zicând undeva în spatele ei. Unde eşti rănită? o întrebă în timp ce ajunse în faţa ei.
   Helen arătă spre burta ei şi îi răspunse din ochi. Lucas încuviinţă şi privi confuz în jur.
   - Ai reuşit să vezi ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Matt.
   - Cred că alerga după cineva. Nu ştiu, zise Matt sceptic. Am auzit de la Lindsey că Helen îl fugărea pe un tip şi că apoi a ţipat şi a căzut la pământ.
   - Aşa s-a întâmplat? o întrebă Lucas încordat.
   Ea dădu din cap, iar el îi răspunse la zâmbet, ochii lui îngrijoraţi îmbunându-se de dragul ei. Îi dădu părul la o parte de pe fruntea transpirată, privi în spate şi dădu din cap o singură dată.
   - Mă ocup eu de asta, spuse Jason prea încet pentru urechile unui muritor, apoi Helen îi auzi paşii îndreptându-se în direcţia opusă.
   - Ar trebui să mă duc cu el, începu Hector de undeva de unde Helen nu-l putea vedea încă.
   - Nu, nu ar trebui! ordonă Lucas. Trebuie să aduci fetele aici. S-ar putea să aibă şi ele ce boală o fi având Helen şi s-ar putea să aibă nevoie de tine. Nu crezi?
   - Da, admise Hector fără să fie supărat, brusc înţelegând ce voia Lucas să zică. Cassandra şi Ariadne nu ştiau ce se întâmplase, erau neprotejate şi, prin urmare, în pericol de a fi atacate de un străin.
   Paşii lui Hector erau atât de uşori, încât fu impresionată, dar şi un pic speriată de agilitatea sa.
   - Matt, crezi c-ai putea să mă ajuţi să o ridic pe Helen? Dacă ai putea cumva să o iei de picioare... îl rugă Lucas politicos.
   - Sigur, imediat, spuse Matt punându-şi mâinile sub genunchii ei. Doamne, Len, miroşi groaznic! Nu puteai să nu iei la rând fiecare mlaştină şi cultură de merişor de pe insulă, nu?
   Helen începu să râdă, dar o durea aşa de tare, încât trebui să se oprească.
   La început, Helen se întrebase de ce Lucas i-ar cere ajutorul lui Matt când era clar că nu avea nevoie de el, dar, ascultându-i vorbind şi colaborând să o urce pe Helen în SUV-ul lui Hector, îşi dădu seama că Lucas trebuia să fie unul dintre cei mai deştepţi oameni pe care îi ştia.
   Nu numai că părea muritor dacă avea nevoie de ajutorul lui Matt, dar îl făcea pe acesta să se simtă folositor. Lucas îl trata ca pe un partener şi, chiar mai important, ca pe un bărbat. Helen ştia că, dacă Lucas ar fi avut vreodată nevoie de loialitate din partea lui Matt, acest gest simplu care îl făcea să se simtă implicat sporea şansele lui Lucas de a obţine ce voia.

       Lucas deschise uşa din spate a SUV-ului şi o aşeză pe Helen acolo, apoi îl întrebă pe Matt dacă ar vrea să aştepte cu ei până se întorceau sora şi verii lui.
   - Dacă starea lui Helen se înrăutăţeşte, nu am de gând să-i mai aştept şi mă duc cu ea direct la spital. Dacă se va întâmpla asta, ţi-aş fi foarte recunoscător dacă ai putea rămâne aici să le zici unde am plecat. Nu ar trebui să dureze prea mult, îi explică Lucas.
   - Stau aici cât timp aveţi nevoie de mine, se oferi Matt, generos ca de obicei.
   - Of, Matt. Nu te-ai săturat să stai toată ziua după fundul meu bolnav? îl întrebă Helen cu jumătate de zâmbet.
   - Puţin spus, îi răspunse cu un zâmbet care îi dispăru rapid de pe buze. Asta e a doua oară pe anul ăsta. Tu nu te îmbolnăveai niciodată, Len, nici măcar atunci când ni s-a făcut rău tuturor în urma zilei de naştere a lui Lindsey, în clasa a patra. Noi am vărsat non-stop două zile la rând, dar tu nu aveai nimic.
   - A, da! Ţin minte. Ce scârbos a fost! Hei, măcar am avut grijă de voi şi v-am adus Gatorade şi biscuiţi săraţi, ţii minte? zise Helen pe un ton jucăuş.
   Helen încerca să destindă atmosfera, dar încă o durea foarte tare.
   Se apăsă iarăşi pe stomac şi Matt se încruntă. Era îngrijorat, dar şi ea era. În mod normal, crampele ei ar fi trebuit să dispară deja.
   - Poate că ar trebui să nu mai faci atletism, sugeră Matt deodată.
   - Cred că Matt are dreptate, spuse Lucas surprins, dar şi bucuros că Matt sugerase asta. E clar că nu îţi face bine. Ar trebui să renunţi.
   Helen era prea buimacă să poată răspunde. Îl fixă cu privirea pe Lucas, cu gura întredeschisă din cauza durerii, până sosiră Hector, Ariadne şi Cassandra şi puseră capăt conversaţiei.
   Fetele se urcară în SUV cu Lucas şi Helen, iar Hector luă cheile de la Mercedes, zicând că îl aşteaptă pe Jason. Pe cel mai dulce ton al ei, Ariadne îi propuse lui Matt să-l conducă până acasă, dar el refuză. Apoi, după un scurt schimb de replici între Lucas şi Hector, Lucas se urcă la volan şi le duse pe cele trei fete la vila Delos, ţinându-şi piciorul pe acceleraţie tot drumul.
   La un moment dat, Cassandra se duse în spatele maşinii şi se aşeză lângă Helen cu un calm nespecific vârstei.
   - Ai apucat să te uiţi bine la el? întrebă pe un ton controlat şi ciudat de matur.
   - Da, răspunse Helen.
   - Dacă îţi arăt nişte poze, crezi că ai putea să-l recunoşti?
   - Da, nicio problemă, zise Helen sigură pe ea. Tind să cred că nu sunt atât de mulţi tipi pe lume care să arate exact ca o versiune mai mare şi mai blondă a lui Hector.
   Imediat ce termină de vorbit, Helen simţi cum se schimbă atmosfera din maşină.
   - Creon, şopti Cassandra.
   - Eşti sigură? întrebă Lucas ridicându-şi privirea ca să se poată uita la Cassandra în oglinda retrovizoare.
   - Da, răspunse visătoare. Şi unchiul Pallas l-a urmărit până aici, din Europa. E acasă.
   Lucas nu mai avea nevoie de informaţii suplimentare. Îşi scoase mobilul din blugi şi formă un număr.
   - Jase, vino! Cassie îl poate vedea acum, spuse pe un ton speriat.
   Ascultă un moment şi apoi continuă întrerupându-l pe Jason:
   - Când ajungem acasă. Ne aşteaptă tatăl tău acolo.
   Helen se simţea de parcă îi scăpase un detaliu important.
   - Cine e Creon? o întrebă pe Cassandra imediat ce se putu ridica.
   - Un văr de-al nostru, răspunse Cassandra fără ca asta să-i fie de prea mare ajutor.
   - El e cel care l-a atacat pe Hector în Cadiz, zise Ariadne, vocea tremurându-i de frică.
   Apoi, se uită la Lucas care era cât pe ce să o întrerupă şi continuă cu ce voia să spună:
   - Bine, amândoi au atacat. Creon este un fanatic nebun şi e gata să sară la bătaie cu oricare dintre moderaţi, nu numai cu familia noastră. Dar el îl vrea pe Hector. Nici tu nu poţi nega asta, Luke!
   - Tipul ăla, deci, zise Helen încrucişându-şi mâinile peste burtă, încercând să glumească.
   Nimeni nu râse. Mâna dreaptă îi amorţise, aşa că o mişcă. O bucată de material îi căzu din pumnul încleştat.
   - Ce-i aia? întrebă Cassandra.
   - Mm, e a lui Creon. L-am ajuns din urmă şi, când am încercat să îl prind, i-am cam rupt tricoul, răspunse Helen pe un ton umil.
   - Tu l-ai urmărit pe el, l-ai ajuns din urmă şi te-ai apropiat suficient de mult, încât să-i rupi tricoul? repetă Ariadne nevenindu-i să creadă.
   Aparent, Creon era rapid chiar şi din punctul lor de vedere.
   - M-a văzut cum încercam să zbor, bine? începu Helen având senzaţia că făcuse ceva foarte greşit. Nu ştiam cine e, ştiam doar că mă văzuse sărind vreo 15 metri şi trebuia să-l prind înainte să scape.
   - Grozav, rosti Cassandra enervată. Vine aici să ne spioneze şi poate să se ia un pic la bătaie cu Hector, dar acum, că te-a văzut pe tine, totul s-a schimbat.
   - Se îndrepta spre şcoală, spuse Helen pe un ton defensiv.
   - Şi ce putea să facă? ţipă Cassandra furioasă. Să atace un amărât de muritor? Gândeşte-te, Helen! Dintr-un motiv anume, cele două femei care te-au atacat încă nu i-au anunţat pe ceilalţi O Sută de Veri că exişti - probabil, pentru că vor să se bucure de gloria de a te ucide ele, ca să se bucure de Triumf. Creon s-ar putea să gândească la fel, dar, dacă nu, îi va spune lui Tantalus. Ceea ce înseamnă că jumătate din familia noastră va fi aici în câteva zile - şi tu nici măcar nu eşti în stare să ţii o sabie în mână!
   - Las-o în pace, Cassie! îi zise Lucas enervat. Noi am fost crescuţi aşa şi Helen a avut cât timp... o săptămână ca să se poată obişnui cu ideea?
   O privea pe Cassandra prin oglinda retrovizoare şi până şi reflexia ochilor lui era intensă. Cassandra îşi ridică mâinile în sus, în semn că se dădea bătută.
   - Ai dreptate, Cassandra. Nu m-am gândit, spuse Helen încet, mângâindu-şi burta. Poate că am putea vorbi cu el, începu Helen încercând să-şi răscumpere greşeala, dar Ariadne pufni. Ce e? De ce vă este aşa frică de el? întrebă Helen.
   - E un Maestru al Umbrelor, răspunse Ariadne de pe scaunul din faţă. Poate opri lumina. E nenatural.
   Helen se gândi la întunericul care se încolăcea în jurul lui Creon şi înţelese ce voia Ariadne să zică. Soarele nu-l atingea şi Helen simţise instinctiv că era ceva greşit în asta.
   - Maeştrii Umbrelor sunt rari, încercă Lucas să explice, fiind ceva mai calm acum, dar Helen tot putea simţi frica din vocea lui. Nu au fost prea mulţi în istoria Casei noastre, dar toţi cei de care ştim au tendinţa de a deveni... răi.
   Trecură câteva minute în care Cassandra îşi ţinu mâinile la ochi, stând într-o poziţie meditativă. Se uită în sfârşit la Helen şi, cu un zâmbet ferm, risipi ultimele rămăşiţe de negativism.
   - Ei, eşti în siguranţă pentru moment. Nu văd nimic ameninţător în viitorul apropiat, spuse ea binevoitoare. Ai idee ce om te-a văzut urmărindu-l pe Creon? continuă ea privind-o pe Helen care-şi mângâia burta.
   - Lindsey. Nu-ţi face griji, nu-i va păsa nimănui. Mereu mă bârfeşte, spuse ea optimistă. Stai. De unde ştii că m-a văzut cineva? întrebă Helen confuză.
   - Crampele astea pe care le ai sunt un blestem. Mama ta te-a blestemat să te doară foarte tare dacă îţi foloseşti puterile de Scion în faţa muritorilor, răspunse Cassandra.
   - Asta sunt? M-au înnebunit toată săptămâna! zise Lucas de pe scaunul din faţă, ajungând pe aleea din curtea familiei Delos.
   - Evident că tu nu le-ai recunoaşte. Eşti băiat, îl tachină Ariadne. Blestemul Crampelor e chiar sadic. Nici măcar nu am citit să o fi făcut cineva în ultimele secole.
   - Mama m-a blestemat? o întrebă Helen pe Cassandra care încuviinţă tristă.
   - Cu sute de ani în urmă, se credea că acesta era singurul mod de a ţine femeile Scion în pas cu societatea timpului. Mamele le făceau asta fiicelor lor doar ca să nu atragă atenţia asupra lor, pentru că femeile nu trebuiau să fie deştepte sau talentate, spuse Cassandra încreţindu-şi nasul de parcă zisese ceva atât de dezgustător, încât mirosea urât din momentul în care îi ieşise pe gură.
   Helen bolborosi ceva numai pentru ea câteva secunde, nefiind în stare să proceseze ce tocmai auzise. Ariadne o luă pe Helen de mână şi îi zâmbi călduros.
   - Dacă te consolează cu ceva, probabil că blestemul ăsta a fost ce te-a ţinut ascunsă toţi aceşti ani, deşi nu-mi place deloc să recunosc că un lucru atât de barbar ar putea fi folositor, rosti Ariadne deschizând uşa şi coborând din maşină. Dacă nu ai fi fost blestemată, îţi dai seama ce greu i-ar fi fost tatălui tău să aibă grijă de tine când erai mică? Să încerce să te ducă la culcare s-ar fi încheiat cu o baie de sânge.
   - Da, dacă iei asta în consideraţie, a fost un lucru bun, recunoscu Helen în timp ce coborî din maşină, acceptând ajutorul lui Lucas, care deja întinse mâna politicos.

          În vreme ce mergeau spre casă, Ariadne şi Cassandra în faţă, ea şi Lucas în spate, Helen începu să râdă.
   - Ce e? întrebă el încet, curios.
   - Am ştiut dintotdeauna că mama mă urăşte, dar acum aflu că m-a şi blestemat, răspunse ea. Nu cred să fi auzit de ceva atât de logic în viaţa mea.
   - Mama ta încerca să te protejeze, răspunse Lucas cu chibzuinţă.
   - Tipic băieţilor. Nu ai avut niciodată crampe, zise Helen când se opriră în faţa casei.
   - Poate că ar fi mai bine să te descalţi, spuse Lucas uitându-se la picioarele lui Helen.
   Era plină de nămol până în talie.
   - Poate că ar fi mai bine să faci rost de un furtun, râse ea.
   - Am ceva mai bun, spuse zâmbind şi trăgând-o de mână ca să îl urmeze spre piscină. Duşurile de grădină au devenit o necesitate în familia noastră.
   O duse la duş şi o lăsă acolo, el intrând în camera de lângă piscină pentru a-i face rost de nişte prosoape şi schimburi.
   Când nu îl mai putu vedea, se dezbrăcă şi intră sub duş. Frumoşii pereţi de tec ai duşului se curbau într-o spirală care îi ascundea cele mai importante părţi ale corpului, dar picioarele şi vârful capului îi erau încă vizibile.
   Fusese la mii de duşuri de plajă ca acesta, dar niciodată fără să poarte un costum de baie. Pentru o clipă, se gândi să facă duş cu sutienul şi chiloţii pe ea, dar nu ar mai fi putut să le poarte sub schimburile pe care i le aducea Lucas.
   Se uită la cerul senin şi dădu din umeri. Era ciudat să fie aşa goală şi vulnerabilă în aer liber, dar nu prea avea de ales - Lucas nu o putea lăsa în casă în halul în care era. Se spălă cât de repede putu şi aproape că termină până se întoarse Lucas.
   - Tricoul e sigur al meu, dar n-am idee ai cui sunt pantalonii. Nu-ţi face griji, oricum. Nu-i va păsa nimănui, zise punând hainele şi prosopul pe marginea paravanului.
   Apoi, lăsă o pungă de plastic pe pământ.
   - Asta este pentru uniformă şi adidaşi.
   - Mersi, strigă Helen conştientă de cât de puţin spaţiu era între el şi corpul ei gol.
   Era o prostie. Toată lumea e goală sub câţiva milimetri de haine, dar acum era diferit cumva. Părea periculos. Îi privi picioarele prin locul lăsat liber în partea de jos a paravanului - se întoarse, ezită, apoi se grăbi să plece. Expiră aerul pe care nu conştientizase că îl ţinuse în piept.
   Hainele pe care i le lăsase erau gigantice, dar moi, confortabile şi miroseau a proaspăt spălat. Se şterse cu prosopul, puse pe ea hainele de împrumut şi ieşi de sub duşul cu punga cu haine murdare în braţe.

      Când Lucas şi Helen intrară în casă, Jason şi Hector stăteau la masa din bucătărie, privindu-le pe Cassandra şi pe Ariadne îmbrăţişând un bărbat pe care Helen nu îl cunoştea.
   Lucas o ţinu de mână pe Helen cât timp fetele îi urau bun venit lui Pallas. Când sosi în sfârşit rândul lui, mai întâi, îi făcu cunoştinţă cu Helen şi apoi îşi îmbrăţişă unchiul.
   Pallas Delos era un om mare şi blond, imaginea perfectă a sănătăţii şi a tinereţii, deşi albea la tâmple. El şi Hector aveau acelaşi zâmbet precaut şi ochi ageri, dar era mai degrabă atrăgător, ca Jason şi Ariadne, decât foarte masculin, ca Hector.
   Dădu politicos mâna cu Helen, dar ochii lui curioşi încă erau atenţi la ea, mult timp după ce fuseseră prezentaţi şi asta începu să o facă pe Helen să se simtă cam incomod. Se întreba dacă asta era doar reacţia lui la numele ei tabu sau dacă auzise ceva deloc măgulitor despre ea de la cineva din familie.
   Privirea lui o făcu pe Helen să se simtă atât de agitată, încât încercă să se ascundă în spatele lui Lucas.
   - Bine, gata, ieşiţi din bucătărie. Trebuie să pregătesc cina, comandă Noel imediat ce intră în încăpere, dând din mâini de parcă ar fi gonit nişte păsări.
   Helen se trezi trasă de Lucas spre uşa din spate.
   - E mai înţelept să nu stai în calea mamei când se poartă aşa sau o să tai legume o oră întreagă, spuse în timp ce o conducea pe peluza verde dintre terenurile de tenis şi piscină.
   - Nu mă deranjează să ajut, zise Helen îndreptându-se înapoi spre casă.
   - Pe mine da, spuse Lucas cu un zâmbet şiret, luând-o de mână şi ducând-o cât mai departe de familia lui mare şi zgomotoasă. Şi, oricum, nu tu ziceai că vrei să înveţi să zbori? Nu-i ăsta motivul pentru care am avut o după-amiază aşa de agitată?

......................................................