Predestinați, Josephine Angelini

...........................................................

                      9.

         Mai zăbovi un pic la fereastră, încercând să decidă ce era de făcut, până când scăderea bruscă a temperaturii şi culoarea ca de mandarină a norilor de ploaie îi spuseră că nu mai avea vreme de pierdut.
   Zbură până la fereastra ei, se aşeză la birou şi îi scrise un bilet tatălui ei. Îi zise că îl iubea, că era în siguranţă şi că nu se mai întorcea niciodată acasă. Încercă să scrie un bilet scurt, ca să nu fie nevoită să-l umple de minciuni. Fusese un tată bun şi, dacă nu putea să îi spună adevărul, măcar să se asigure că îl minţea cât mai puţin posibil.
   Zbură de la fereastră şi se îndreptă spre reşedinţa Delos imediat ce auzi cum Kate şi Jerry deschiseră o sticlă de vin. Aveau nevoie de puţină intimitate şi Helen se consolă cu gândul că tatăl ei nu va bănui nimic pe când ea va pleca departe de insulă, în acea noapte.
   Spera, spre binele tuturor, că dimineaţă, când Jerry va descoperi biletul, Kate va fi încă acolo. Cu acest gând în minte, se îndreptă spre est, pe deasupra insulei peste care se lăsa seara, cu un sentiment asemănător păcii sufleteşti.
 
        Chiar înainte să aterizeze, Castor alergă afară din casă să o întâmpine în curte, dând din mâini agitat de parcă i-ar fi făcut semn să se grăbească. Ţipa ceva legat de mama ei.
   Daphne trebui să mai aştepte un pic până ce sesiunea de planificare a strategiei se încheie, ca să se poată furişa în bibliotecă şi să arunce o privire în jur. Tot ce îi trebuia era adresa expeditorului de pe ultimele câteva scrisori primite de familia din Nantucket de la Tantalus. Apoi, după atâţia ani, Daphne ar fi putut să îşi dea seama pe unde umbla Tantalus.
   Îi lipseau numai câteva informaţii. Tot ce avea nevoie să afle era numele unui oraş şi s-ar fi descurcat ea după aceea. L-ar fi găsit pe Tantalus şi l-ar fi omorât exact la fel cum îl omorâse el pe dragul ei Ajax.
   Daphne îşi imaginase scena asta de peste un milion de ori.
   Imediat ce el venea la uşă, îi va tăia capul în timp ce nevasta lui îi privea. Dacă îl răzbuna, poate că atunci când Atropos îi va tăia firul vieţii, Ajax o va aştepta pe celălalt mal al râului. Încă mai avea drumuri şi destulă muncă de făcut înainte să se poată întâmpla asta.
   Mai întâi, avea nevoie de un oraş.
   Daphne începu să citească datele poştale de pe scrisorile aflate la vedere pe biroul lui Castor, dar avu nevoie doar de o privire ca să-şi dea seama că nu acolo se afla ce căuta ea. Cunoştea scrisul lui Tantalus la fel de bine cum îl ştia pe al ei şi nu-l vedea nicăieri. Apoi, se gândi că, deşi Castor era cel mai deştept şi cel mai curajos membru al clanului Delos, ar fi fost ultima persoană pe care Tantalus să o contacteze. Se duse în cealaltă parte a bibliotecii şi începu să caute în alt birou.
   Văzu un seif sub celălalt birou, îşi puse mâna pe cifru şi speră că nu fusese conceput de un Scion. După câteva momente pe care le petrecu în genunchi, încercând să audă clicul încuietorii, căutarea ei fu întreruptă brusc.
    Simţi înţepătura caldă a unui ac străpungându-i vena de la gât. Recunoscând cocktailul de droguri pe care îl folosise şi ea pe alţi Scioni, i se tăie respiraţia. Îşi aminti cu greu că aşa o făcuse şi ea pe Helen să-şi piardă cunoştinţa, şi lăsase o seringă în poşeta ei, încărcată şi la îndemână, în caz că avea nevoie. În câteva secunde, nu mai văzu nimic.

       Când se trezi, Daphne simţi că mâinile îi erau încătuşate cu ceva metalic.
   Încercând să-şi folosească ochii înceţoşaţi, văzu că era pe o plajă întunecată. Auzi clinchetul lanţurilor în vreme ce-şi apropie mâinile de faţă şi constată că avea tăieturi verticale de-a lungul antebraţelor, din care încă mai picura sânge chiar şi în timp ce se vindecau. Îi era sete pentru că pierduse atâta sânge, dar ignoră asta şi chemă un trăsnet.
   Cătuşele se încinseră până când se luminară atât de tare, încât Daphne trebui să-şi închidă şi întoarcă ochii dacă nu voia să fie orbită de lumină.
   Strălucirea era aproape insuportabilă, dar cătuşele nu se topiră, nici măcar când îşi eliberă ultimii volţi. Erau câteva substanţe care puteau rezista unei temperaturi atât de ridicate într-o atmosferă normală fără a se transforma în lichid sau gaz.
   - Wolfram, şopti ea printre buzele uscate şi crăpate, enervată că acţionase înainte să gândească.
   Zalele albe şi fierbinţi ale metalului aproape de netopit conduceau spre un paratrăsnet care era înfipt în pământ ca un ţăruş.
   Nu numai că era imobilizată, dar orice încercare de a arunca un trăsnet spre un inamic s-ar fi soldat cu prelingerea lui în nisip.
   - N-aş fi crezut că mai ai trăsnete, se auzi o voce de femeie de pe ţărm.
   Silueta aplecată se ridică şi veni spre Daphne.
   - Ţi-am luat mult sânge, ca să de deshidratez, sau cel puţin am crezut că am făcut asta.
   - De ce faci asta? întrebă Daphne încet. Nu eşti o asasină, Pandora.
   - Ştiu că nu sunt, recunoscu ea dând din cap umilită. Am încercat să te omor când erai inconştientă, dar nu am putut să o fac.
   - Atunci, dă-mi drumul, zise Daphne cu un zâmbet trist. Ştiu de ce faci asta. Negarea este ceva foarte puternic şi suferinţa poate transforma un om bun într-unul rău, spuse Daphne încercând să se ridice în genunchi. Dar de ce nu mă crezi? Sau, dacă nu mă crezi pe mine, de ce nu-l crezi pe Lucas, nepotul tău? E un Detector.
   - Lucas are toate motivele din lume să-şi dorească să fie adevărată versiunea ta a poveştii, şuieră Pandora printre dinţi, lovind cu picioarele în nisip când începu să păşească de colo-colo. E orbit de iubirea lui pentru Helen şi ar face orice ca să o ţină lângă el. Poate chiar să-şi mintă propria familie.
   - În primul rând, Lucas nu o poate avea niciodată pe Helen, zise Daphne cu o voce misterioasă. Şi, în al doilea rând, ştii că sunt modalităţi mai uşoare să verifici dacă spun adevărul despre asasinul lui Ajax decât să mă răpeşti. L-ai întrebat vreodată pe Tantalus de ce se ascunde şi acum?
   - Probabil pentru că ştie că poţi arăta oricum! ţipă Pandora furioasă. Singurul lucru pe care nu-l poţi face este să imiţi scrisul cuiva. De asta am comunicat doar prin scrisori - ca să se protejeze, deoarece ştie că vrei să-l vezi mort!
   - Şi de ce aş vrea una ca asta? întrebă Daphne enervându-se şi ea. Dacă ar fi vorba doar de un Triumf, de ce nu l-am omorât pe unul dintre voi, nemernicilor din Teba, din clipa în care v-am văzut? Şi de ce aş vrea să fiu singură cu Tantalus dacă nu mi-a furat ceva preţios? întrebă ea, mai având un pic şi plângând.
   Pandora o privi pe Daphne cum se aşeză înapoi în nisip, nevrând nici măcar să se uite la valurile liniştitoare, ci preferând să se uite la propriile ei picioare.
   Pandora se îndepărtă de ea şi îşi încrucişă braţele, aplecându-şi faţa în bătaia vântului. Respira greu şi ochii i se mutau când în stânga, când în dreapta, de parcă încerca să desluşească orizontul întunecat. Deodată, deveni iarăşi atentă.
   - Şarpe ce eşti, rosti ea întorcându-se cu faţa spre Daphne, mai furioasă decât oricând. Creon a spus că eşti isteaţă, dar asta este cu totul altceva. Tu chiar crezi ce vorbeşti! De asta n-a dibuit Lucas minciuna din cuvintele tale. Atâţia ani în care te-ai ascuns în spatele feţelor altor oameni şi acum tot ce a rămas din tine este o minciună gogonată. De asta trebuie să te ţin departe de Castor şi Pallas - de toţi cei pe care îi iubesc. Inima îmi spune că ai folosit Cingătoarea ca să-mi păcăleşti fratele. Nu l-ai iubit niciodată şi el nu te-ar fi putut iubi niciodată pe tine.
   Cuvintele ei erau aspre, dar începea să se îndoiască de ceea ce zicea.
   - Ajax era prea bun, prea pur...
   - Şi prea nobil, şi sensibil, şi generos, şi curajos, spuse Daphne ridicând tonul ca s-o acopere pe Pandora.
   Clipea repetat încercând a stoarce ceva din glandele ei lacrimale uscate, dar nu reuşi. Corpul îi plângea, dar nu avea destulă apă şi cumva asta o făcu să o doară şi mai tare decât de obicei.
   - De când Ajax a părăsit lumea asta, nu am mai găsit aici nimic bun pentru mine, şopti Daphne.
   Vocea ei era atât de nefericită, expresia atât de dezolată, încât
   Pandora nu se putu abţine să nu-i fie milă de ea.
   - Şi Helen? spuse Pandora încercând să o consoleze. E un lucru bun care ţi s-a întâmplat. Şi măcar este o parte din Ajax...
   Se opri când văzu cum ochii lui Daphne deveneau goi.
   Pandora icni, dându-şi seama de ceva. Se uită la mâinile ei şi numără pe degete, dar, indiferent de câte ori încerca să numere, numărul nu era nouă.
   - Ziua lui Helen a fost ieri... a făcut şaptesprezece ani, şopti Pandora şocată. Dar de ce? De ce ai vrea s-o faci să creadă că Lucas e...
   Pandora se uită în altă parte, clătinând din cap îndurerată. Nu putea înţelege cum Daphne, cum orice mamă şi-ar putea răni fiica aşa cum o făcuse ea.
   Dar Daphne nu avu timp să explice.
   Creon venea pe plajă, în spatele Pandorei. Daphne încercase să o facă a fi de partea ei. Chiar încercase să o cruţe, dar nu mai avea vreme şi acum era momentul să rezolve situaţia asta, indiferent ce trebuia să facă pentru asta. Daphne avea o singură opţiune. Spera că Ajax o va ierta.
   - Ai dreptate, Pandora. Helen nu este a lui. Nu am nimic de la Ajax, aşa că nu mai am nimic pe lumea asta care să însemne ceva pentru tine. Chiar şi tu, surioara pe care el a iubit-o aşa de mult, cea pe care m-a făcut să promit că o voi proteja, chiar şi tu eşti prostită dincolo de speranţa că ai să-ţi revii. Ştii, l-ar ucide pe Ajax să te vadă aşa.
   - Cum îndrăzneşti să-mi spui ce ar simţi fratele meu! ţipă Pandora de parcă se crăpase ceva în interiorul ei.
   Sări la ochii lui Daphne cu degetele desfăcute, încercând să-i scoată. Daphne se rostogoli sub Pandora, protejându-se cât de bine putea, încătuşată fiind. Ştia că avea nevoie să se apere doar pentru o clipă.
   - N-o atinge, ar mai putea avea trăsnete! ţipă Creon prinzând-o pe Pandora din spate şi luând-o de pe Daphne.
   Daphne îşi întoarse faţa dinspre Creon şi Pandora în timp ce se zbăteau. Acoperindu-şi faţa cu braţele, îşi făcu părul negru şi scurt şi se prefăcu că se ghemuieşte.
   - Nu s-ar fi îndrăgostit niciodată de ea! ţipă Pandora îndurerată, zbătându-se în braţele lui Creon. Ar fi dispreţuit-o aşa cum o dispreţuiesc şi eu, sunt convinsă de asta!
   Pandora încercă să scape din braţele puternice ale lui Creon, dar Creon îi curmă fiecare încercare disperată de a se elibera. Daphne nu ar fi putut dori o diversiune mai bună.
   - Nu o lăsa să te mintă, verişoară! Este una dintre alesele Afroditei şi nu trebuie să fii bărbat ca să-i simţi influenţa. Poate să se joace cu inima oricui dintr-o singură privire, spuse el reuşind în sfârşit să o îndepărteze pe Pandora.
   O conduse de-a lungul plajei şi departe de prada atât de valoroasă, vorbind cu ea întruna. Ajunseră destul de departe, încât Daphne putu fi sigură că nu o văzuseră transformându-se în întregime, adoptând înfăţişarea Pandorei.
   Apoi, se lovi în ochi şi în gură şi începu să geamă de durere.
   - Creon! ţipă răguşită Daphne-Pandora. Ce faci? Pleacă de lângă ea. E Daphne! Ne-a păcălit! Nu o asculta!
   Daphne ţipă şi urlă până văzu cum Creon o apucă pe Pandora strâns de braţ şi începu să o tragă înapoi spre locul unde se afla ea.
   - Când ne rostogoleam pe pământ! se plânse Daphne arătând cu degetul spre Pandora şi folosind influenţa Cingătorii. A scăpat din cătuşe şi m-a prins pe mine. Este atât de puternică... nu aveam nici cea mai mică idee!
   - Minte, bâigui Pandora.
   Încercă să-şi smulgă încheietura din mâna lui Creon, dar el nu-i dădu drumul. Se uita când la Creon când la Daphne, atât de şocată, încât nu ştia ce avea de făcut.
   - Să nu crezi niciun cuvânt din ce-ţi spune! rosti Daphne uitându-se fix în ochii lui Creon, îndoindu-i voinţa ca pe o coală albă de hârtie şi dosind-o undeva în spatele minţii lui. Vrea să fie dusă la tatăl tău, dar vrea să fie dusă la el ca Pandora, ca să se poată apropia îndeajuns pentru a-l omorî! A plănuit asta de la început, iar eu am căzut în capcana ei! Îmi pare atât de rău, vere! N-ai idee cât de şireată este!
   Creon se uită la Pandora cu ură sinceră.
   Îi smulse braţul din umăr şi ea căzu în genunchi, ţipând. Cu ochii goi, el scoase o lamă de bronz de la curea şi îi tăie gâtul Pandorei atât de adânc, încât aproape că-i reteză capul. Era moartă înainte ca sângele ei să pătrundă în nisip.
 
            Hector o luă la fugă pe ţărmul insulei, începând cu plaja de pe domeniul Delos.
   Insula avusese de suferit considerabil în timpul furtunii şi încă nu-şi revenise. Liniile telefonice erau căzute la pământ peste tot şi acum, că venise noaptea şi mai scăzuse temperatura, aproape toată lumea era în casă, în jurul unui foc sau pornind generatoarele de urgenţe.
   Restul familiei lui Hector era convinsă că vărul său ar fi profitat de ocazia că străzile erau pustii pentru a încerca să o scoată pe Daphne de pe insulă, dar credeau că ar pleca la bordul unui avion privat sau cu un elicopter. Hector nu era de acord. Era absolut convins că avea de gând să plece pe apă şi că ar fi făcut-o undeva departe de un doc obişnuit.
   Din când în când, mergea printre valuri şi le întreba dacă o văzuseră de curând pe Daphne, dar de fiecare dată răspunsul era negativ.
   Nu se lăsă descurajat de acest lucru, răspunsurile negative îl făceau să dorească să alerge şi mai repede pentru că asta însemna că Daphne încă era pe insulă.
   Ştia asta pentru că ştia că vărul lui era prea deştept să încerce să ducă o fiică a lui Zeus prin aer. Daphne nu putea zbura ca Helen şi Lucas, dar puterea ei tot din cer venea şi numai un idiot ar încerca să o mute în elementul ei. Şi Creon nu era un idiot.
   Hector îşi lăsă familia să verifice locurile de pe insulă care erau considerate „puncte-cheie“, ca porturile, feribotul şi mai ales aeroportul. Îl priviseră cu toţii încruntaţi, supăraţi că vor lăsa cele mai periculoase zone în grija lui Ariadne sau Pallas, sau Castor, dar Hector pur şi simplu ridică din umeri şi procedă cum considera că este mai bine. Îi era dator lui Creon cu o mamă de bătaie şi avea în sfârşit să se răzbune aşa cum dorea de atâta vreme. Avea nevoie doar de câteva minute singur cu el.
   Ştia că Helen îl urmărea de undeva de deasupra lui. Ea se ocupa de cerul din partea de est a insulei, iar Lucas - de vest. Din nou, aceste sarcini fuseseră atribuite în ideea că vărul Creon ar fi încercat să o răpească pe Daphne folosind un avion sau un elicopter, aşa că Lucas se afla în zona care includea şi aeroportul.
   Hector văzuse că Helen nu obiectase împotriva deciziei, deşi o căutau pe mama ei acum, iar o parte din el suspecta că ea avea în minte aceeaşi strategie ca el. Se contraziseră un pic dacă să o ia şi pe Helen în această căutare sau nu, dar ea nu se dădu înapoi. În cele din urmă, nimeni nu-i putu nega dreptul de a-şi căuta mama şi Hector trebuia să admită că nu era deloc laşă.
   Hector ştia că Helen se luptase cu Creon corp la corp. Îl privise fix în ochi când încercase să o înjunghie în inimă şi din cauza asta îl înţelegea mai bine decât oricine din familia lui.
   Creon chiar credea în promisiunea imortalităţii prin Atlantida. Era un fanatic, dar, în loc să fie pasionat şi furios, devotamentul lui devenise rece şi calculat. Nu era omul care să sară la bătaie din orice, aşa cum îl credeau toţi. Era deştept şi crud - arma perfectă pentru Tantalus - iar Hector şi Helen erau singurele persoane care ştiau că Helen înţelesese asta şi, graţie acestui fapt, Hector se bucura că Helen se afla deasupra lui, protejându-l.
   Trebuia să recunoască - Helen era specială.

           În vreme ce alerga pe ţărmul de est a Siasconsetului, văzu ceva pe plajă.
   Îşi putu da seama că erau persoane în faţă, dar nu aprinseseră un foc sau lanterne, aşa că era destul de dificil să-şi dea seama câţi oameni erau. Apropiindu-se, începu să alerge şi mai tare, privind neputincios cum un bărbat masiv făcea o femeie să îngenuncheze.
   Hector o auzi ţipând şi deodată ţipătul i se transformă într-un gâlgâit. Sărind cât putea de repede pe nisipul ud, Hector se apropie îndeajuns, încât să o vadă pe mătuşa Pandora căzând moartă la picioarele lui Creon.
   Din pieptul lui Hector se eliberă un val de furie mai tumultuos decât niciodată, iar tânărul răcni animalic. Furiile zbierau la el să-l ucidă pe Creon, arătând spre el cu degetele lor noduroase şi trăgându-se de părul încâlcit. Creon se întoarse brusc la auzul provocării lui Hector şi, făcând asta, se deplasă îndeajuns ca să i-o arate lui Hector pe Daphne, în genunchi şi pironită la pământ.
   O fâşie de lumină căzu din cerul întunecat.
   - Dă-te la o parte! ţipă Helen la Creon în timp ce ateriză lângă mama ei, lovind puternic nisipul.
   Mâinile lui Helen erau de un albastru rece ca gheaţa, luminate de fulgerul pe care îl pregătea şi, văzând că erau mai mulţi şi mai puternici decât el, Creon se răsuci şi o luă imediat la goană spre centrul insulei.
   Cât pe ce să pună mâna pe duşmanul lui, Hector mârâi şi îşi schimbă direcţia, urmărindu-l pe Creon.
   - Hector, aşteaptă! Nu te duce singur după el! strigă Helen în urma lui, neputând să-şi lase singură mama legată şi rănită.
   Dar Hector nu o ascultă. Ochii i se făcuseră atât de mici, că deveniseră doar nişte crestături pe faţa lui şi toată fiinţa lui se concentra asupra unui singur scop - să îl omoare pe Creon.
   Ca Maestru al Umbrelor, Creon era prea bun la a manipula lumina ca să-l vadă cineva noaptea, dar Hector tot îl putea auzi.
    Alergând pe terenul plat şi sălbatic al insulei, Hector intră într-o stare aproape meditativă. Nu se mai gândea la nimic. Tot ce exista pentru el era sunetul respiraţiei grele ale lui Creon - încă puţin şi l-ar fi prins.

       Helen îl privi pe Hector sprintând în urma întunericului rapid care era Creon, îndreptându-se spre vest şi apoi se întoarse spre Daphne şi rupse lanţurile cătuşelor cu mâinile goale.
   - Ce-ai făcut, mamă? întrebă ea printre dinţi, supărată şi speriată în acelaşi timp.
   - Nu asta! rosti Daphne cu respiraţia tăiată, făcând semn spre corpul Pandorei.
   - Te-am văzut cu înfăţişarea Pandorei, din aer! ţipă Helen trăgându-se cu mâinile de păr şi păşind nervoasă în jurul mamei ei.
   - Am făcut asta ca să îl zăpăcesc pe Creon - nu ştiam că o va omorî!
   - Şi nu ai folosit Cingătoarea ca să-l influenţezi? întrebă Helen sceptică.
   - Nu ca s-o omoare! răspunse Daphne vehementă, ridicându-se în picioare şi uitându-se la Helen. Doar încercam să mai trag de timp, să amân ce voiau ei să facă atât cât de mult puteam. Nu m-am gândit niciodată că ar face aşa ceva!
   - Bine. Mă rog, spuse Helen încheind brusc conversaţia.
   Îşi dădu jos jacheta şi o aşeză pe cadavrul înfiorător înainte de a se întoarce spre mama ei.
   - Eşti rănită grav? întrebă ea.
   - Îmi va trece. Trebuie să te duci să îl opreşti pe Hector, zise Daphne schimbând subiectul. Du-te! O voi duce eu pe Pandora înapoi la familia ei. Apoi, te voi găsi.
   Helen dădu din cap, ştiind că mai erau lucruri pe care nu le aflase încă legate de povestea asta, dar acum trebuiau să aştepte.
   Se înălţă în aer şi se îndreptă spre vest, aproape de pământ, ca să nu treacă pe deasupra lui Hector şi Creon în vreme ce fugeau pe insula incredibil de întunecată. Ochii ei nu puteau manipula lumina aşa cum făceau cei ai copiilor lui Apollo şi ştia că era dezavantajată în situaţia asta.
   Cât ar fi vrut ca Lucas să fie cu ea! El ar fi putut vedea clar prin întunericul mlaștinii. Şi ar fi ştiut şi încotro să se uite, pentru că era un strateg mai bun.
   Mai presus de toate, îşi dorea ca Lucas să fie cu ea doar pentru a nu fi nevoită să se întâlnească singură cu Hector şi Creon.
   Încetă să se mai gândească la Lucas şi zbură dintr-o parte a insulei în cealaltă, dar nu-i văzu nicăieri. O luă înapoi, ştiind că adversarul ei nu era chiar aşa de prost, încât să alerge până să cadă în ocean.
   Creon era captiv pe insulă, dacă nu încerca să ajungă într-un loc de unde ar fi putut s-o părăsească. Helen se întoarse brusc şi se îndreptă spre nord, către feribot.
 
         Era târziu, prea târziu să mai prindă ultima cursă, dar poate Creon nu ştia asta.
   În doar o secundă, Helen se apropie de zona mai populată de lângă centrul oraşului şi trebuia fie să zboare mai sus, ca să nu fie văzută, fie să aterizeze şi să alerge tot restul drumului. Se hotărî să aterizeze, ştiind că încă putea să facă asta fără a fi observată. Începu să meargă în ritm alert spre feribot, privind şi ascultând în jur, pe drum.
   Trecând pe lângă strada India, auzi palmele şi bufniturile a ceea ce părea a fi o luptă crâncenă. Se auzea tropăitul puternic al picioarelor ei pe pavaj, alergând în mijlocul drumului spre acele sunete, deja ştiind încotro se îndrepta. Ateneul din Nantucket.
   Helen dădu colţul şi văzu că un giulgiu întunecat ştersese tot capătul străzii. Dinăuntrul acelei înspăimântătoare găuri negre se auzea cum Creon şi Hector se luptau cu o furie oarbă.
   Helen nu ştia ce să facă. Era atât de speriată de acel neant care o dezorienta atât de tare, încât nu reuşea să-şi convingă picioarele să intre în el. Îl strigă pe Hector şi-şi încleştă pumnii de frustrare, dar, făcând asta, mâinile începură să i se lumineze cu luciul alb-albastru al electricităţii.
   Atunci, îşi dădu seama de ceva.
   Când ea şi Lucas se certaseră pe hol şi aproape că îl electrocutase, reuşise să împingă iluzia optică formată de el cu lumina ei. Când se luptase pe viaţă şi pe moarte cu Creon în antreul casei ei, scânteia ei făcuse întunericul să dispară şi ea putuse să-l vadă.
   Deşi erau Scioni ai zeului luminii, Casa din Teba nu putea controla trăsnetele pe care le crea ea. Acţionând imediat, Helen îşi întinse mâinile şi chemă o lumină care începu să-i danseze între palme, apoi lumină întreaga scenă din faţa ei.
    Pe treptele bibliotecii publice care era construită ca să semene cu un templu grecesc, Creon şi Hector se luptau ca nişte titani. Îşi izbeau feţele de treptele de marmură, se aruncau în coloanele în stil Doric şi se trăgeau de ce apucau, fiecare încercând să-l sfâşie pe celălalt.
   Helen se grăbi ţipând la ei să înceteze, dar era prea târziu.

             Când ajunse la o stradă distanţă, Hector reuşi să treacă în spatele lui Creon şi, cu o singură smucitură, îi rupse gâtul.
   Helen se opri din alergat şi îngheţă în mijlocul străzii, rămânând cu gura căscată în timp ce corpul lipsit de viaţă a lui Creon se prăbuşea pe trepte.
   Hector privi trupul şi apoi se uită la Helen, pentru moment eliberat de Furii şi putând să-şi controleze sentimentele. O fracţiune de secundă, Helen ştiu că Hector înţelesese ce făcuse şi că făcuse ceva de neimaginat. Îşi omorâse propriul văr.
   O cometă întunecată căzu din cer şi îl lovi în plin pe Hector, făcându-l să treacă prin trei coloane şi crăpând fundaţia imitaţiei de templu.
   - Lucas, opreşte-te! ţipă Helen, vocea frângându-i-se dureros în vreme ce ţipa cât o ţineau plămânii.
   Lucas nu o putea auzi. Furiile puseseră stăpânire asupra lui şi tot ce auzea erau comenzile lor să-l omoare pe trădătorul de neam. Imediat ce ateriză pe Hector, Lucas îl lovi repetat, încercând să-l omoare în bătaie.
   Helen zbură ultimii metri până la cei doi, se aruncă în aer şi apoi ateriză cu forţă asupra lor, adunând câtă forţă gravitaţională reuşi.
   Împingându-i pe cei doi băieţi în marmura sfărâmată a treptelor bibliotecii, Helen îşi ridică braţele în formă de V deasupra capului şi chemă trăsnete egale în fiecare mână.
   Înainte ca ei să o poată opri, îi trăsni în cap pe cei doi veri care se luptau şi îi lăsă inconştienţi pe amândoi. În timp ce ei căzură lângă ea, Helen auzi paşi repezi apropiindu-se. Restul familiei Delos se îndrepta spre ei.
   - Nu vă apropiaţi, ţipă ea cu vocea răguşită, întorcându-se să se uite la Ariadne şi Pallas care veneau către ea din părţi opuse.
   Hector era inconştient, dar tot putea să cheme Furiile în familia lui. Păcatul lui era atât de recent, încât impulsul de a-l omorî era presant şi orbitor chiar şi pentru cei care îl iubeau cel mai mult.
   Helen încercă să se concentreze asupra senzaţiei care o conecta cu trăsnetele ei şi simţi o scânteie dezamăgitor de slabă. Fugise ore întregi fără să bea nimic şi nu mai avea suficientă apă în corp ca să facă destule trăsnete pentru toţi.
   Îi privi pe Hector şi Lucas, se asigură că respirau amândoi şi apoi se ridică pentru a se îndrepta spre mijlocul străzii, ca să se pună între Hector şi familia lui înfuriată.
   - Nu vă apropiaţi, rosti Helen forţându-şi electricitatea rămasă să-i ajungă în vârful degetelor, încercând să îi sperie.
   Helen le arătă mâinile ei albastre în vreme ce cobora ce mai rămase din scări şi se uită când la ochii vicleni ai lui Ariadne, când la dinţii dezveliţi ai lui Pallas.
   Nu mai erau ei înşişi, doar instrumente ale Furiilor.
   Păşi în stradă şi îşi ridică mâinile luminate ca să-i avertizeze. La vederea fulgerelor lui Helen, se dădură înapoi un pas sau doi, dar exact cât mai aveau un pic şi se retrăgeau complet, Castor dădu colţul, urmând şi el şoaptele Furiilor şi li se alătură celorlalţi la vânarea lui Hector.
   Helen nu avea cum să se lupte cu ei toţi şi nu ştia cât de departe trebuia să meargă ca să-l protejeze pe Hector de familia lui. Nu-i putea ucide şi nici nu-i putea lăsa să-l omoare pe Hector. Dacă nu se lăsaseră speriaţi de bluful ei, nu prea mai avea alte opţiuni. Nu se simţise atât de singură niciodată.
   - Helen, l-am luat pe Hector! Rămâi între noi în timp ce-l duc departe de aici, strigă Daphne în spatele ei. Indiferent ce faci, nu-i lăsa să-l vadă sau vom pierde lupta asta!
   Helen oftă la auzul vocii mamei ei, atât de uşurată că venise cineva de partea ei, încât găsi puterea de care avea nevoie pentru a face singurul lucru posibil.
   Nu-i păsa dacă îşi seca şi ultima picătură de apă din sânge, nu dorea decât să oprească răzbunările în serie până nu distrugeau o familie pe care ea o iubea.
   Îşi ridică braţele şi îşi făcu fulgerul să danseze într-un cerc orbitor în jurul trupului. Ariadne, Pallas şi Castor îşi acoperiră ochii cu braţele, ca să-i protejeze de singurul tip de lumină pe care nu o puteau controla.
   Haloul ghemului de fulgere creat de Helen era mai fierbinte decât suprafaţa soarelui. Topi pavajul de sub picioarele ei şi îl transformă în apă şi încălzi aerul din jur până începu să bâzâie.
   Familia Delos sări îndărăt, ferindu-se de căldura şi lumina insuportabile, dar, şi mai important, se îndepărtă de Daphne în vreme ce ea fugea prin întuneric, ţinând corpul inconştient al lui Hector pe umăr.
   Durerea era insuportabilă. Helen nu mai putu controla ghemul de electricitate mai mult de câteva secunde. Imediat ce auzi paşii lui Daphne care se îndepărtau, se stinse ca un bec ars şi încercă disperată să iasă din asfaltul lichid, alb şi fierbinte care se forma sub ea, arzând-o şi sufocând-o cu gaze otrăvitoare.
   Helen se târî în mâini şi genunchi spre Ariadne, Castor şi Pallas, feţele lor devenind măşti identice de agonie de îndată ce-şi dădură seama ce voiseră să facă.
   Dar Helen nu-i putea lăsa să se prăbuşească exact acum.
   - Lucas are nevoie de ajutor! spuse ea cu o voce răguşită, făcând un semn spre treptele distruse ale ateneului.
   - Ariadne, rosti Castor cu glas fragil. Du-te şi ia-l pe Lucas! Helen, poţi să mergi?
   - Nu, recunoscu ea clătinând din cap.
   - Vor veni muritorii aici, spuse Castor ridicând-o pe Helen şi pornind spre casă, dar se opri când văzu că fratele lui nu venea cu ei. Pallas! Trebuie să plecăm!
   - Fiul meu, şopti Pallas neputând să se mişte.
   - Hai, tată! Trebuie să iei cadavrul lui Creon, şuieră Ariadne din vârful scărilor ateneului.
   Îl ţinea pe Lucas pe umeri şi se uita disperată în jur, ca să vadă dacă nu existau martori.
   Sunetul vocii fiicei lui reuşi să-l distragă pe Pallas suficient de mult, încât să-l ridice pe Creon şi să-l urmeze pe Castor dincolo de centrului oraşului, spre mlaştini. Alergară în tăcere către o casă care deja era îndoliată.

                                             CAPITOLUL 20

           Helen privea cum, de pe paharul cu apă din faţa ei, condensul se prelingea pe masa din bucătărie.
   Deja băuse cam o cadă cu apă şi nu-i mai era sete, dar avea nevoie de acest pahar ca să se poată uita şi la altceva în afară de feţele pustiite din jurul ei.
   - L-aş fi putut opri, spuse Jason cu o siguranţă cumplită.
   - De-abia dacă poţi sta drept pe scaun în momentul ăsta, Jase, zise Ariadne clătinând din cap.
   Jason încă nu îşi revenise de când o vindecase pe Claire şi sora lui geamănă nu avea de gând să-l lase a-şi asuma responsabilitatea pentru ceva ce nici nu văzuse măcar.
   - Eu am fost acolo. Ar fi trebuit să îl opresc.
   - Nu erai pe strada India când Hector l-a omorât pe Creon, Ari, rosti Helen, cu ochii încă îndreptaţi spre paharul ei cu apă. Eu am fost acolo.
   - Încetează, Helen, rosti Lucas supărat. Tu şi mama ta aţi salvat această familie sau măcar aţi salvat ce a mai rămas din ea.
   Toată lumea din bucătărie tăcu pentru un moment, gândindu-se că, dacă ar fi făcut măcar un singur lucru diferit în acea zi, ar fi putut evita toată durerea prin care treceau acum. Cassandra le spusese tuturor că nu aveau cum să ştie ce avea să se întâmple, dar zicând asta păru să ia vina asupra ei. Era cufundată în propriile sale gânduri, neputând trece peste faptul că ea era cea care ar fi trebuit să-şi poată proteja familia.
   - Sun-o pe mama ta, îi ceru deodată Noel lui Helen, întrerupând gândurile chinuite ale tuturor. Eu sunt singura care poate suporta să stea lângă Hector acum şi vreau să-mi văd nepotul. Va avea nevoie de mine.
   Helen încuviinţă şi îşi scoase mobilul. Era acelaşi telefon pe care i-l dăduse Hector cu mâinile pline de sânge şi cu un zâmbet ştirb după ce Lucas îl bătuse măr, dar ascunse repede acea amintire undeva în alt sertăraş al minţii şi formă numărul mamei ei.
   În timp ce se făcea legătura telefonică, se ridică să iasă din bucătărie şi se îndreptă spre partea din faţă a casei, unde, de obicei, era mai multă linişte.
   Când auzi telefonul mamei ei sunând în difuzor, îl auzi sunând şi undeva în casă. Helen privi în jur şi găsi poşeta mamei ei atârnată de un cuier de la intrare şi se mustră că nu fusese mai atentă.
   Daphne fusese răpită, evident că-şi lăsase toate lucrurile aici. Helen apăsă butonul care încheia convorbirea şi auzi cum telefonul din geantă se opri.
   Se uită preţ de o clipă la geanta mamei ei şi apoi fu cuprinsă de o dorinţă irezistibilă. Chiar când Helen întindea mâna spre poşetă, se auzi o bătaie în uşa aflată la doar câţiva metri de ea.
   Helen deschise geanta mamei ei în grabă şi îi scoase mobilul.
   Parcurse repede lista cu cele mai recente apeluri în vreme ce paşi se apropiau dinspre bucătărie. Concentrându-se asupra ecranului luminos, Helen văzu câteva apeluri preluate de la un număr privat şi un singur apel efectuat către cineva pe nume Daedalus înainte să fie nevoită să vâre telefonul înapoi în geantă.
  
           Ariadne veni în hol pentru a deschide uşa şi, un moment mai târziu, Castor şi Pallas apărură în spatele ei.
   Erau încordaţi şi probabil se aşteptau să fie poliţia sau vreunul dintre Cei O Sută de Veri. După o mică pauză, dădură din cap, făcându-i semn lui Ariadne că putea deschide uşa.
   Când o făcu, o zăriră pe Daphne în prag.
   - Cer o întrunire între Casa din Atreus şi Casa din Teba, spuse Daphne încrucişându-şi braţele într-un X deasupra pieptului şi aplecându-şi pieptul uşor, dând impresia unei plecăciuni.
   Castor şi Pallas se uitară unul la celălalt, înţelegând că erau foarte aproape de a viola Armistiţiul, dar înţelegând totodată că nu aveau de ales.
   - Eşti binevenită în Casa aceasta şi te poţi bucura de ospitalitatea noastră, zise Castor formal, făcând o plecăciune şi apoi dându-se înapoi pentru a o lăsa pe Daphne să treacă pragul ca oaspete onorat.
   Întâlnirea oficială dintre Case avu loc în bibliotecă, toată lumea fiind aranjată în jurul scaunului Cassandrei. Helen îşi luă locul lângă mama ei, pe canapea, şi încercă să nu se uite la Lucas, deşi stătea chiar în faţa ei.
   - Mai întâi, aş vrea să-mi cer iertare pentru violarea securităţii tale în timpul când ai fost un oaspete în Casa mea, începu Castor umil, dar Daphne îl întrerupse înainte ca el să-şi ducă gândul până la capăt.
   - Pandora era înnebunită de durere. Ea şi Ajax au avut o legătură specială şi din acest motiv n-aş putea vreodată să fiu supărată pe ea pentru că a încercat să-l răzbune, mai ales acum, când nu mai e printre noi, spuse ea ridicând o mână de parcă ar fi vrut să înlăture acel gând. Din punctul meu de vedere, nu au fost încălcate regulile ospitalităţii.
   Când rosti aceste ultime cuvinte, Helen văzu cum ochiul lui Lucas tresări uitându-se spre Daphne şi ştiu că simţise o minciună, dar că decisese să nu zică nimic pentru binele tuturor.
   - Am convocat această întrunire ca să vă pot vorbi despre două chestiuni care privesc ambele Case, continuă Daphne pe un ton moale. Prima este Hector şi viitorul său, iar a doua e fiica mea şi rolul ei în profeţie.
   Capul lui Helen se întoarse ca să o poată privi pe mama ei.
   - Ce ai spus? întrebă ea, neputând înţelege nimic.
   Helen nu era singura care nu pricepuse. Castor şi Pallas priviră în jur confuzi şi chiar şi Cassandra ridică din umeri de parcă ar fi recunoscut că nu avea nici cea mai mică idee ce voia Daphne să zică.
   Jason se ridică şi făcu un pas încordat înainte.
   - Helen e Coborâtoarea menţionată de Oracol în profeţie, spuse el din spatele scaunului tatălui său. Mi-am dat seama de asta abia în această după-amiază, când Helen mi-a descris tărâmurile sterpe atât de bine, încât am ştiut că le văzuse. Asta m-a cam încurcat la început deoarece ştiu că nu e Vindecătoare. Apoi mi-a spus că ar coborî şi că ne-ar trage şi pe mine, şi pe Claire afară dacă nu aş fi suficient de puternic, încât să fac călătoria asta singur. Din vorbele ei, am ştiut că ea chiar credea în ce spunea şi am bănuit că a fost acolo fizic, de mai multe ori.
   - Praful de pe picioarele tale! exclamă Ariadne amintindu-şi de picioarele murdare ale lui Helen şi clopoţeii care nu sunau.
   - Ce-i cu el? întrebă Helen privind în jur, la feţele încordate ale celorlalţi.
   - Coborâtorul nu doar visează că merge în lumea subpământeană, Coborâtorul chiar merge acolo cu propriul corp, răspunse Ariadne cu o faţă şocată. Ai coborât efectiv în iad, în fiecare noapte?
   - Coşmarurile tale, rosti Lucas uitându-se la Helen şi începând să înţeleagă.
   - Ai fost cu mine într-unul dintre ele, îi răspunse Helen confuză, în noaptea în care am căzut, înainte să ne trezim pe plajă, am coborât să te iau de acolo, ţii minte? Erai rătăcit şi orb, iar eu te-am obligat să te ridici în picioare şi să mergi. Te-am făcut să vii după mine...
   Helen trebui să se oprească. Să îl forţeze pe Lucas să meargă prin lumea subpământeană fusese atât de dureros pentru ea ca şi când ar fi operat un animal fără să-l fi sedat în prealabil. El nu înţelegea că ea făcea asta pentru binele lui, tot ce ştia era că ea îl rănea.
   Şi îl tot rănise o bucată de timp care păruse a fi câteva zile bune.
  - A fost real? şopti Lucas.
   Helen dădu din cap şi se întinse să-l ia de mână, simţind nevoia să-l atingă pentru se asigura că nu-i mai era frică de ea acum, dar Daphne îi opri mâna în aer şi o trase înapoi, clătinând din cap şi exprimându-şi dezacordul.
   - Ştiai, zise Lucas întorcându-se spre Daphne.
   - Ca şi Jason, am descoperit talentul lui Helen abia în această după-amiază, răspunse Daphne. Ăsta este unul dintre motivele pentru care am convocat această întrunire.
   - Şi care sunt celelalte motive? întrebă Cassandra cu răceală, în vreme ce aura Oracolului începea să-i lumineze faţa.
   Daphne făcu o plecăciune reverenţioasă prezenţelor care începuseră să onoreze trupul Cassandrei şi apoi continuă.
   - Ca Aenas, fata mea va avea nevoie de ajutorul sibilei în lumea subpământeană, spuse Daphne pe un ton formal. Cer Casei din Teba să-şi protejeze verişoara, pe Helen, moştenitoare a Casei din Atreus, în timp ce adevereşte profeţia. În schimb, eu, Daphne, Conducător al Casei din Atreus, îi voi oferi refugiu şi protecţie lui Hector Delos, proscris al Casei din Teba.
   Se uitară unii la alţii uimiţi şi de cererea, dar şi de oferta pe care o făcuse Daphne. În încăpere se lăsă tăcerea în vreme ce analizau propunerea.
   - De ce ai face asta pentru fiul meu? întrebă Pallas ridicându-se pe jumătate de pe scaun, neştiind dacă să-i mulţumească sau să fie indignat.
   - Pentru că este unul dintre cei mai puternici Scioni pe care i-am văzut, dar şi unul dintre cei mai mândri. Pierderea locului lui din această Casă l-ar schimba şi, fără cineva care să îl îndrume, va deveni un pericol pentru noi toţi. Am mai văzut întâmplându-se asta, zise Daphne fără inflexiuni în voce.
   Apoi, se întoarse spre Lucas şi îl privi direct în ochi, ca să se asigure că vorbele ei erau confirmate de el.
   - Suntem o familie şi ar fi cazul să începem să ne purtăm ca atare.
   - Nu minte, nu a minţit deloc, spuse Lucas uitându-se la Pallas care răsuflă uşurat.
   Lucas, pe de altă parte, păru deziluzionat. Auzise adevărul de la Daphne însăşi - Helen era un membru al familiei.
   Castor şi Pallas se priviră, deja fiind de acord cu Daphne, apoi se uitară spre Cassandra pentru acordul ei final. Ea dădu din cap o dată, iar apoi se ridică şi părăsi camera fără să mai rostească vreun cuvânt.
   - Mai e ceva, continuă Daphne, preferând să ignore plecarea ei nepoliticoasă. Hector vrea să ştie ce se va întâmpla cu cadavrul lui Creon.
   - O vom contacta pe Mildred să vină să-şi recupereze fiul, spuse Castor privindu-şi mâinile. Va dori să-l ducă înapoi la tatăl lui pentru ceremonie.
   - Bineînţeles, zise Daphne cu tristeţe. Mă puteţi anunţa când ajunge aici? Hector a spus ceva despre faptul că vrea să discute cu ea pentru a-şi cere iertare...
   Vocea i se stinse treptat, de parcă nu ar fi fost sigură de ce Hector ar fi vrut să facă una ca asta.
   - Te voi suna, promise Pallas cu seriozitate şi apoi se grăbi să iasă din cameră.
   Daphne mai stătu un pic şi asigură restul familiei că, fizic, Hector avea să fie bine, dar fu sinceră şi le spuse că nu avea să se descurce prea bine din punct de vedere emoţional. După ce le zise că le va transmite mesajele de iubire, se grăbi să plece, spunând că îl lăsase pe Hector singur atât cât îndrăznise. Helen o conduse la uşă.
   - Te-a văzut Hector cu înfăţişarea Pandorei pe plajă, în seara asta? îşi întrebă încet mama când ajunseră la uşa de la intrare.
   - Nu. Şi nu va şti niciodată, zise Daphne privind-o intens pe Helen. Noi două suntem singura familie pe care o mai are acum şi trebuie să aibă încredere în mine. Amândoi trebuie să aveţi.
   Helen ştia că mama ei îşi riscase viaţa ca să îl ajute pe Hector, dar, după cum vedea Helen lucrurile, încrederea era ceva ce trebuia câştigat, nu ceva pe care cineva i-l putea cere. Chiar dacă acel cineva era propria mamă.
  - O să iau legătura cu tine în următoarele câteva zile să-ţi spun care-i planul, îi promise Daphne luându-şi geanta din cuier şi deschizând uşa.
   - Mai e ceva? întrebă Helen ţinând uşa deschisă. Nu o să spun nimic despre ce am văzut pe plajă dacă eşti de acord să-l eliberezi pe Jerry de influenţa Cingătorii. Nu l-ai iubit niciodată, dar Kate îl iubeşte şi cred că ar fi cazul să laşi pe cineva din viaţa ta să fie fericit, nu?
   Daphne se uită lung la Helen, şocată că fata ei cuminte îşi exprimase în sfârşit gândurile, apoi se uită în altă parte, gânditoare, de parcă ar fi aşteptat să audă un sunet din depărtare.
   - Gata, zise ea pe un ton energic, ieşind din transa ei scurtă. Nu pot promite nimic în legătură cu relaţia lui cu Kate, dar inima lui Jerry acum este a lui pentru a o da sau nu cui vrea el.
   - Era şi timpul, rosti Helen cu seriozitate.
   - Toată durerea pe care am provocat-o am făcut-o ca să te protejez. Şi a funcţionat. Aşa că nu-mi pare rău pentru nimic, spuse Daphne zâmbindu-i tristă lui Helen înainte să se răsucească şi să-şi vadă de drum.
  
          Cu sprâncenele încruntate din cauza gândurilor, Helen închise uşa şi se duse în camera unde se afla restul familiei.
   Îndată ce păşi în sufragerie, capul lui Lucas se întoarse spre ea. Îi făcu semn să vină lângă el. Deşi ştia că era ultimul lucru pe care ar trebui să-l facă, era singurul lucru pe care chiar voia să-l facă.
   - Trebuie să mă duc acasă, îi zise ea imediat ce ajunse lângă el, încercând să nu tremure prea tare. I-am lăsat un bilet de adio tatălui meu pe birou când credeam că... spuse ea, oprindu-se ca să tragă aer în piept. Oricum, trebuie să scap de el înainte să se trezească şi să-l găsească. A trecut prin atât de multe deja!
   Lucas îşi încleştă mâna într-un pumn pe care îl băgă în buzunar.
   Helen nu-l mai văzuse făcând gestul acela până atunci şi îşi dădu seama că făcea asta ca să se abţină să nu o ia de mână.
   - Hai să mergem, atunci, zise Lucas întorcându-şi faţa în altă parte.
   - Dar am crezut că vom sta departe unul de celălalt? încheie ea nesigură.
   Lucas dădu din cap hotărât.
   - Creon a făcut-o pe Pandora să o ducă pe Daphne la plaja aia pentru că avea de gând să părăsească insula folosind o barcă. Asta înseamnă că urma să se întâlnească cu cineva pe apă, zise Lucas cu chipul împietrit. Când vor vedea că vărul lor nu apare, vor veni să-l caute şi, fiindcă nu-l vor găsi, vor începe s-o caute pe Daphne - şi apoi pe tine. Eşti în mai mare pericol acum decât ai fost vreodată şi nu-mi pasă cât de greu ne este, nu te mai las să pleci de lângă mine.
   - Ei bine, atunci ce-ar trebui să facem? spuse ea aproape plângând, ridicându-şi braţele de parcă s-ar fi dat bătută.
   Ajunsese la capătul puterilor ei, atât fizic, cât şi emoţional.
   - Hai, zise Lucas luând-o de mână şi trăgând-o afară din cameră.
   Toţi se întoarseră şi se uitară la ei, dar feţele le erau lipsite de orice expresie. Erau cu toţii prea copleşiţi de pierderile pe care le suportaseră ca să mai fie atenţi la starea lui Helen.
   - O duc acasă şi o să stau acolo în noaptea asta, ca să o veghez, se răsti el la Ariadne care plângea încet pe un scaun.
   Dădu încet din cap spre Helen în timp ce Lucas o scotea din casă.

         De îndată ce ajunseră afară, se înălţară la unison spre cerul întunecat.
   Aerul rece era ca o palmă peste faţă. O făcu pe Helen să iasă din starea ei de confuzie şi îşi dădu seama că, oricât de grea fusese ziua ei, a lui Lucas fusese mult mai rea. Era vremea să nu-şi mai plângă de milă şi să aibă grijă de el.
   Câteva clipe mai târziu, aterizară pe balconul lui Helen de pe acoperiş, iar Lucas se întoarse spre ea cu privirea pierdută şi faţa lipsită de expresie şi dădu drumul mâinii ei.
   - Intră. O să-mi fie bine, şopti el.
   Helen făcu un pas mai aproape de el, dar Lucas clătină din cap.
   - Nu pot intra, şopti el cu vocea frântă. Am pierdut prea multe azi. Nu sunt destul de puternic să îţi rezist.
   - Ştiu, spuse ea. Îmi pare rău, Lucas!
   Helen îşi încolăci braţele în jurul umerilor lui, vrând doar să-l aline. Îl ţinu strâns în braţe, susţinându-l până ce Lucas fu destul de puternic să stea singur pe picioarele lui. Se îndepărtă de Helen şi îi zâmbi timid, ca ea să ştie că se simţea mai bine.
   - Aşteaptă aici o clipă. Trebuie să-i spun lui tata că am ajuns acasă, zise ea trecând în cealaltă stare şi plutind în aer.
   - Nu plec nicăieri, promise Lucas cu un zâmbet hotărât.
   Helen zbură până în curtea din faţă şi văzu că maşina lui Kate încă era parcată pe aleea lor. Ateriză şi se duse la uşa de la intrare, neştiind ce să spună sau ce să facă.
   Îşi găsi tatăl dormind pe canapeaua din sufragerie, se aşeză lângă el şi îl mişcă uşor până se trezi. Jerry păru a fi uşurat că o vede pentru vreo două secunde, apoi se ridică şi oftă dezamăgit.
   - Ştii prin ce am trecut din cauza ta, nu? întrebă el cu inima frântă.
   Helen se simţi atât de vinovată, încât tot ce putu face fu să dea din cap.
   - Ai face bine să începi să explici.
   Helen se gândi câţi oameni din viaţa ei deja ştiau ce era şi, pentru o clipă, se întrebă dacă să îi spună şi tatălui ei tot adevărul. Dar, dacă ar fi deschis subiectul ăla, ar fi trebuit să-i spună că Daphne se întorsese şi nu putea face una ca asta. Nu înainte să-l elibereze din mrejele ei. Pentru prima dată în ultimele două decenii, Jerry avea şansa de a-şi trăi viaţa cu o femeie care chiar îl iubea. Helen nu putea lăsa nimic să pună asta în pericol.
   - Nu pot, tată. Cel puţin, nu acum. Cred că aş putea inventa vreo scuză, dar ar fi o minciună, spuse Helen lipsită de orice speranţă, frecându-şi cu mâinile faţa obosită şi capul greu. Şi nu aş vrea să te mint vreodată.
   - Deci aşa vor merge lucrurile între noi, de acum înainte? Lipsă de încredere, lipsă de comunicare şi lipsă de respect?
  - Nu, tată. Nu zice una ca asta, rosti Helen dând din cap obosită şi uitându-se în ochii tatălui ei.
   - Ştii, am mai trecut prin asta o dată, spuse Jerry încet. Am petrecut destule nopţi pe canapeaua asta aşteptând să vină cineva acasă. Şi nu s-a întors niciodată. Nu mai vreau să fac asta, Helen!
   - Bine, zise Helen văzând în ochii tatălui ei o lumină pe care nu o mai văzuse acolo niciodată. Nu vreau să mai pierzi vreo clipă aşteptând pe cineva. Nici măcar pe mine. Viaţa mea este foarte ciudată în momentul ăsta şi nu pot promite că nu voi mai dispărea, dar îţi pot promite că mă voi întoarce mereu la tine. Nu te voi părăsi, tată! Niciodată.
   - Ştiu, spuse el de parcă doar ce îşi dădea seama că aşa era.
   Inspiră adânc şi tăcu un pic, gândindu-se.
   - Ei bine, eu am ştiut dintotdeauna că eşti diferită şi am ştiut că, într-o zi, o să-ţi dai şi tu seama. Nu voi primi o explicaţie mai bună prea curând, nu?
   - Deocamdată, rosti Helen zâmbindu-i călduros celui mai bun tată din lume.
   - Te-ar ajuta dacă te-aş pedepsi? întrebă el înveselit când se ridică şi se întinse.
   - Probabil că nu, râse Helen.
   Se ridică şi îşi îmbrăţişă tatăl. Îmbrăţişarea lui însemna mai mult decât iertare. O îmbrăţişă ca să îi dea de înţeles că o accepta exact aşa cum era - cu tot cu nopţi nedormite şi toate cele.
   Urcând scările împreună, Helen se gândi la ceva care o înveseli.
   - Te duci la culcare? întrebă ea privindu-l cu viclenie.
   El dădu din cap.
   - Am văzut maşina lui Kate afară. E în camera ta?
   - Este, confirmă el făcându-şi ochii mici şi ţuguindu-şi buzele. De asta stăteam pe canapea.
   - Nu mai stai pe canapea acum, observă Helen cu un aer inocent.
   Jerry se opri la uşa dormitorului său şi se întoarse spre ea.
   - Sigur nu te deranjează chestia asta? întrebă el cu seriozitate.
   Helen ştia că, dacă zicea că o deranjează, el s-ar fi întors imediat pe scări şi şi-ar fi petrecut restul nopţii singur.
   - Tată, nu am fost în viaţa mea mai de acord cu ceva decât sunt cu asta, spuse Helen cu sinceritate.
   Apoi, intră în camera ei şi închise uşa în urma ei, ca să îi dea de înţeles că îi acorda un pic de intimitate. Helen auzi cum tatăl ei o trezi pe Kate să o anunţe că totul era în regulă şi după aceea ea se duse să rupă biletul pe care îl lăsase pe birou.
   Se îndreptă spre dulapul ei să mai ia un sac de dormit, reuşi să-l scoată fără să facă zgomot şi zbură pe fereastră pentru a se întâlni cu Lucas pe balcon.
   - Ai auzit discuţia noastră? întrebă ea când văzu cum o privea.
   - Te deranjează? întrebă el luând sacul de dormit şi întinzându-l, ca să se poată aşeza amândoi pe el.
   - Nu, spuse ea clătinând din cap. Oricum, ţi-aş fi zis. Cumva, am senzaţia că lucrurile prin care trec nu se întâmplă de fapt decât atunci când ştii şi tu de ele.
   - Ştiu ce vrei să spui, şopti el.
   Se aşezară unul lângă celălalt la marginea balconului, stând cu coapsele între stâlpii grilajului şi cu picioarele bălăngănindu-se în aer.
   - E luni. Trebuie să mergem la şcoală peste câteva ore, zise Helen. Bănuiesc că ar părea destul de suspect dacă am sta toţi acasă, nu?
   - Foarte suspect. Şi oricum, eşti mai în siguranţă într-un loc public. Cei O Sută nu te vor ataca în faţa unor martori muritori.
   - Şi tu? întrebă Helen privindu-şi mâinile. Vor veni Cei O Sută după tine şi familia ta acum?
   - Nu ştiu, răspunse Lucas clătinând din cap obosit. Dar orice ar face, ştiu că, dacă omoară pe cineva din neamul lor, devin Proscrişi şi cu cât devin mai mulţi Proscrişi, cu atât mai mult se îndepărtează de Atlantida. Cred că o să se străduiască să o prindă pe Daphne. Şi pe tine.
   Helen dădu din cap şi se gândi dacă să îi mai pună întrebări sau nu.
   - Şi mâine... ce să zic despre Hector dacă întreabă cineva. Sau despre Pandora? întrebă Helen cu blândeţe, ştiind că, de fiecare dată când le pronunţa numele, pe Lucas îl durea.
   - Pandora s-a întors în Europa să studieze arta la Paris, spuse Lucas încet. Şi Hector stă acasă pentru următoarele câteva zile, fiindcă are o gripă nasoală, asta până putem elabora un plan cu mama ta.
   - Nu am încredere în mama, zise Helen privind soarele care răsărea.
   - Nici Cassandra, răspunse Lucas fără a se uita la Helen. Crede că Daphne ascunde ceva.
   - Crezi că mama e periculoasă? întrebă Helen întorcându-se spre Lucas, îngrijorarea citindu-i-se în ochi.
   - Cred că vrea foarte mult să-i elibereze pe Rătăcitori şi pe Proscrişi, răspunse el alegându-şi cuvintele cu atenţie. Cât timp ştim asta, nu cred că avem vreun motiv să nu o credem. Nu a minţit.
   Helen încuviinţă, acceptând interpretarea lui Lucas.
   - Am prea multe sechele, ca să pot gândi raţional când vine vorba de mama.
   - Asta este amuzant la Scioni, spuse Lucas zâmbind pe fundalul de culoarea unei flori al dimineţii răcoroase. Certurile noastre dezbină lumea, dar, pentru noi, sunt doar nişte dispute familiale. Şi nimeni nu se poartă raţional când vine vorba de familia lui.
   Helen îi zâmbi şi ea, uimită încă o dată de cât de ager era. Apoi, se controlă şi îşi aminti cât de important era să rămână la distanţă de el.
   Îşi întoarse privirea şi se strădui să se ridice.
   - Îţi va fi bine aici? îl întrebă ea.
   Nu îi răspunse, doar îi zâmbi şi dădu din cap înainte să-şi întoarcă faţa spre orizont.
   - Bună dimineaţa, Lucas, zise ea, pe un ton cald şi trist în vreme ce pleca spre camera ei.
   - Bună dimineaţa, Helen, răspunse el fără să îndrăznească să o privească în timp ce pleca de lângă el.
   Helen, favorită a Zeiţei iubirii, cobora scările ca să se ducă în patul ei gol, în vreme ce Lucas, fiu al Zeului Soarelui, se lăsă pe spate, sprijinindu-se în coate şi privindu-şi zeul-tată luminând scândurile goale ale balconului ei.

                                             EPILOG

                Luni dimineaţă nu se ţinură ore la şcoală.
   Anumite părţi din insulă încă nu aveau curent şi câteva străzi din centrul oraşului erau blocate din cauza ravagiilor făcute de furtună.
   „Da, sigur“, se gândi Zach ieşind pe uşa casei lui. „Furtuna“ demolase jumătate din oraş, nu familia ciudată care putea să se ia la întrecere cu maşinile.
   Alergă pe câteva străzi doar ca să se distanţeze un pic de tatăl său. Nu putea suporta să mai stea o zi acasă şi să-şi asculte tatăl plângându-se că echipa pierdea încă o zi de antrenament, când de fapt se plângea că mai petrecea încă o zi departe de cei trei mari atleţi ai săi - incredibilii băieţi Delos.
   Zach merse pe strada India ca să se uite la treptele distruse ale ateneului împreună cu alte zeci de curioşi. Toată lumea spunea că un cablu electric făcuse scurtcircuit în mijlocul străzii cu o noapte înainte şi se încinse atât de tare, încât topise asfaltul.
    Zach văzu gaura din mijlocul străzii şi firele căzute la pământ, dar ştia că nu ele făcuseră acele stricăciuni.
   Aşa cum ştia că nici indicatorul de ieşire de deasupra vestiarului fetelor nu avea cum să pârjolească un petic imens de iarbă la cinci metri distanţă.
   De ce erau toţi atât de proşti? Erau atât de orbiţi de copiii Delos, încât erau dispuşi să ignore faptul că treptele din marmură ale bibliotecii nu aveau cum să fie crăpate de blestematul de vânt? Chiar nu vedea nimeni că mai era ceva la mijloc? Era atât de evident pentru Zach!
   Încercase să o avertizeze pe Helen, dar era prea înnebunită după Lucas ca să vadă adevărul. Zach ştia că şi ea era ca ei, dar ştia şi că nu era asemenea lor în inima ei. Trebuia să-i despartă pentru binele ei, trebuia să-i separe pe copiii Delos de toţi ceilalţi din Nantucket.
   Dar toată insula era exact ca tatăl lui. Erau atât de îndrăgostiţi de familia Delos, încât ai fi zis că erau toţi bătuţi în cap.
   Idioţi. 
   Zach se plimba, uitându-se urât la toţi proştii care pierdeau vremea pe acolo şi exclamau uimiţi la vederea asfaltului topit, când Matt îl văzu şi îi făcu semn cu mâna.
   - Ai auzit? întrebă Matt când Zach i se alătură lângă banda împrejmuitoare a poliţiei. Cică trebuie să fi fost cablul principal de alimentare a insulei cel care a făcut chestia asta. Destul de incredibil, nu?
   - Uau! O gaură. Cât de incredibil! spuse Zach sarcastic.
   - Nici măcar nu crezi că e interesant? întrebă Matt ridicând o sprânceană.
   - Pur şi simplu, nu cred că un fir de curent electric căzut la pământ ar fi putut face aşa ceva, răspunse Zach rânjind.
   - Păi, ce altceva ar fi putut fi? întrebă Matt în stilul lui analitic, arătând spre scena dezolantă din faţa lor.
   Zach zâmbi precaut. Matt era mai deştept decât îl credea lumea.
   Era frumos, se îmbrăca mereu corect, era căpitanul echipei de golf a statului şi provenea dintr-o familie veche-de-când-lumea-al-naibii-de-bogată-foarte-simpatizată-nobilă-stabilită-în-Massachusets-de-când-cu-Mayflower. Pe deasupra, ştia cum să intre în graţiile persoanelor populare şi să vorbească despre lucruri interesante, ca echipe de sport şi cele mai recente gadgeturi.
   De fapt, Zach mereu fusese de părere că Matt ar fi putut fi unul dintre cei mai populari tipi din liceu dacă voia, dar, dintr-un motiv sau altul, Matt renunţase la locul lui din rândul celor simpatizaţi şi alesese să fie Regele Tocilarilor.
   Trebuia să aibă ceva de-a face cu Helen.
   Zach încă nu reuşise să-şi dea seama de ce Helen prefera să stea cu tocilarii, din moment ce era mai frumoasă decât orice vedetă de film sau model pe care îl văzuse el vreodată. Decizia ei să fie timidă ca floarea de mac era o altă faţetă a misterului ei, a farmecului ei. Era genul de femeie pentru care bărbaţii erau în stare să facă orice - cum ar fi să îşi sacrifice statutul social sau să fure, sau chiar să se bată...
   - Nu am fost aici, zise Zach dând în sfârşit un răspuns întrebării lui Matt, în timp ce privi în altă parte, ca să îşi poată ascunde rânjetul şi gândurile violente. Dar mi se pare că a fost o persoană care a făcut chestiile astea, ca şi când ar fi crezut că poate scăpa fără să afle nimeni.
   - Tu crezi că a făcut cineva... ce? A distrus biblioteca, a smuls cu mâinile goale din pământ un stâlp prin care trecea curent de zece mii de volţi şi apoi a făcut o gaură de un metru şi ceva în mijlocul străzii... doar ca să facă o glumă proastă? întrebă Matt calm.
   Apoi, şi-a mijit ochii şi şi-a încrucişat braţele, zâmbindu-i scurt lui Zach.
   - Nu ştiu, răspunse Zach într-un final.
   Apoi, îi veni un gând în minte.
   - Dar poate că tu ştii. Ai petrecut mult timp cu Ariadne, în ultima vreme.
   - Da, şi? întrebă Matt fără să se agite. Nu înţeleg unde vrei să ajungi.
   Oare Matt ştia? Oare îi spuseseră ce se întâmpla în timp ce pe Zach îl lăsaseră pe dinafară?
   Zach studie pentru o clipă expresia nepăsătoare a lui Matt şi decise că nu avea cum să ştie. Pur şi simplu, îi ţinea partea familiei Delos, ca toţi ceilalţi, iar Zach încerca să aducă vorba despre cât de ciudaţi erau.
   - Cine spune că vreau să zic ceva anume? Doar că nu am mai văzut niciodată un stâlp electric doborât ca ăsta, tu ai mai văzut?
   Zach ridică din umeri cu un aer suficient de inocent cât să provoace dubii. Voia ca oamenii să înceapă a-şi pune întrebări, mai ales oameni aşa inteligenţi ca Matt. Cu cât îşi puneau mai multe întrebări, cu atât mai repede şi-ar fi dat seama proştii ăştia că furtunile electrice, ceaţa ciudată, peticele înnegrite din mlaştină, toate începuseră de când familia Delos venise pe insulă.
   Dacă se gândeau destui oameni la chestia asta şi începeau să vorbească despre asta, poate că s-ar fi speriat ciudaţii ăia Delos. În mod clar, aveau ceva de ascuns şi, dacă se speriau destul de tare, poate că s-ar fi hotărât să se întoarcă de unde veniseră. Atunci, totul ar fi revenit la normal.
   - Deci poliţia, Water and Power, tipii care sunt antrenaţi să se ocupe de dezastre naturale, experţii, se înşală cu toţii? întrebă Matt aplecându-şi capul într-o parte cu curiozitate.
   Modul în care Matt formulase întrebarea îl făcu pe Zach să se simtă un pic prost. Nu putea să spună că erau o familie de superoameni scoşi parcă dintr-un film SF care încercau să preia controlul insulei. Ar părea de-a dreptul nebunesc.
   Prefăcându-se că nu îi păsa, Zach privi de-a lungul străzii, către treptele demolate ale ateneului şi ridică din umeri.
   În momentul acela, observă pe cineva. Cineva special, precum Helen - precum ciudaţii ăia de Delos. Numai că tipul ăsta era diferit.
   Era ceva inuman la el, şi nu în modul acela perfect, sănătos şi frumos pe care Zach începea să nu-l mai suporte, ci într-un fel înfricoşător.
   Când se mişca tipul ăsta, semăna cu o insectă.
   - Mă rog. Nu-mi prea pasă ce s-a întâmplat, zise Zach purtându-se ca şi când ar fi fost plictisit. Distracţie plăcută holbându-te la gaura aia, spuse el şi plecă.
   Nu mai voia să-şi piardă vremea cu cineva atât de pro Delos. Voia să vadă unde mergea ciudatul ăla înspăimântător şi poate să îşi dea seama ce ascundeau cu toţii de el.

        Îl urmări pe străin până în port şi văzu un iaht frumos.
   Era ca scos dintr-o carte cu poveşti. Catarge înalte, punte din lemn de tec, carcasă din fibră de sticlă şi pânze roşii. Zach merse spre navă cu gura căscată. Avea cele mai frumoase linii pe care le văzuse vreodată, cu excepţia unei feţe... faţa ei.
   Zach simţi cum cineva îl bătu uşor cu degetele pe umăr şi, când se întoarse, se lăsă întunericul.

                                                 SFÂRȘIT