Predestinați, Josephine Angelini

.......................................................

                   7-9

         - Ei, ce poți să-i faci?

   - Da, ce poți să-i faci, repetă tatăl ei.

   Începu să mestece mai încet, de parcă un gând care îi capta toată atenţia i-ar fi dat peste cap abilităţile motorii. Helen ştia că probabil se gândea la Kate, dar intuiţia îi spunea să-l lase în pace. Încă mai avea nevoie de puţin timp şi, când se va simţi pregătit, va veni să stea de vorbă cu ea despre asta. Habar n-avea cum de ştia asta, pur şi simplu... o ştia. Helen avea senzaţia că ştia mai multe despre relaţii şi iubire decât învăţase din propria experienţă.
   Confuză din cauza noii descoperiri, luă ziarul şi citi despre iubita ei Red Sox până ce tatăl ei termină de mâncat.
   Lucas veni să o ia, după cum îi spusese, şi, cu toate că trecuse doar vreo oră de când nu se mai văzuseră, amândoi se luminară la faţă şi se înroşiră când se întâlniră din nou. Îi făcea plăcere doar să stea în aceeaşi maşină cu Lucas şi se simţea atât de bine, încât, atunci când la radio se auzi melodia ei preferată, începu să danseze pe scaun şi cumva reuşi să-l convingă pe Lucas să cânte cu ea în drum spre şcoală.
   Avea să nege asta mai târziu, dar chiar începuse să-i placă să cânte şi Helen se opri să-l asculte cu gura căscată.
   - Ce e? întrebă el uimit că, la refren, se auzea numai vocea lui.
   - Ai o voce superbă. E vreun lucru pe lumea asta la care nu eşti bun? întrebă exasperată, lovindu-i braţul încet, în joacă.
   - Apollo mai este şi zeul muzicii. Acum, nu te mai văicări şi cântă cu mine, zise el dând volumul mai tare, până ce basul făcu geamurile maşinii să vibreze.
   Vocea lui Helen nu era nici măcar pe jumătate la fel de frumoasă ca a lui Lucas, dar entuziasmul suplinea lipsa de talent. Cântară restul melodiei până la capăt şi chiar mai rămăseseră un pic în maşină după ce parcă, pentru a cânta sfârşitul instrumental.
   Lucas era la volan-tobe şi Helen la chitara imaginară.
   - Dumnezeule, cântăm fantastic! Soloul meu la chitară a fost de-a dreptul inspirat! se bucură Helen în vreme ce ieşea din maşină.
   - Ar trebui să mergem în turneu, încuviinţă Lucas şi apoi o luă de mână şi se îndreptară spre clădirea liceului.
   Se cam uita lumea la ei, dar lui Helen nu-i păsa. Nu mai simţea durerile de stomac. Acum, putea în sfârşit să se relaxeze, ştiind că simţea durerile de stomac doar dacă îşi folosea puterile în faţa prietenilor ei, şi se întrebă câte dintre episoadele din trecut fuseseră adevărate şi câte fuseseră provocate de teama că se vor întâmpla.
   Era o uşurare să ştie că putea controla blestemul cât de cât şi, pentru prima dată în viaţa ei, Helen se gândea că poate era bine să fii un pic diferit.
   - Nu suntem ştirile de săptămâna trecută? N-ar trebui ca toată lumea să bârfească despre Claire şi Jason sau n-au aflat cu toţii încă? îl întrebă cu o sclipire glumeaţă în ochi.
   - Oh, ba da, ştiu. Jase a primit atâtea SMS-uri în dimineaţa asta, că mama i-a luat telefonul din mână, râse Lucas sadic, dar, în loc să i se alăture, Helen icni şi îşi duse mâna la gură.
   - O, nu, telefonul meu! Am uitat să-i spun lui tata că iarăşi s-a stricat! zise ea oprindu-se chiar în mijlocul holului când îşi aminti cum Hector o făcuse să înoate un pic cu el.
   Nu îi explicase niciodată situaţia lui Lucas de la cap la coadă. În schimb, încercă să ascundă cât de mult o ţinuse Hector sub apă de fapt şi cât de mult se speriase, dar trebuia să fie atentă să nu mintă.
   În ciuda omisiunilor ei bine gândite, Lucas încă era supărat pe vărul lui.
   - Hector îţi va cumpăra un telefon nou. Unul mai bun, spuse el în vreme ce o sărută pe frunte. O să mă asigur că asta se va întâmpla.
   - Asta sună de-a dreptul groaznic, oftă Helen, dar se sună şi trebuia să fugă în clasă sau ar fi avut de-a face cu furia lui Hergie.
   Restul zilei fu cât de perfectă putea fi o zi la liceu. Helen se simţea plină de energie, Claire era o rază de soare de vreo 45 de kilograme şi până şi Ariadne păru să se simtă grozav când Matt o ajută să exerseze lovitura ei de golf în amfiteatru, în pauza mare. Deşi Matt era doar în penultimul an, era căpitanul echipei de golf a liceului.
   Ariadne se gândea să intre şi ea, dar mai întâi trebuia să înveţe cum se joacă.
   - Nu, încă ţii crosa prea strâns, îi zise Matt cu blândeţe. Gândeşte-te că e ca o sabie, nu ca un topor, spuse el, punând punctul pe i-ul metaforic pentru ea.
   Lovitura i se îmbunătăţi instantaneu.
   - Cassie, de ce nu laşi tu cartea aia jos şi nu vii să înveţi cum să joci golf? o strigă Ariadne pe verişoara ei, zâmbind.
   Cassandra pufni şi deschise altă carte drept răspuns.
   - Ce anume cauţi, apropo? întrebă Matt.
   - Vrăji sau amulete existente în mitologia greacă al căror rol era să te protejeze împotriva rănilor de orice fel, rosti ea repede în timp ce-şi şterse fruntea.
   Gestul acela îi aminti lui Helen de Lucas. Chiar dacă lui Matt răspunsul i se păru un pic cam ciudat, o lăsă în pace şi se concentră asupra „poziţiei“ lui Ariadne.
   - Cât timp credeţi că mai putem folosi locul ăsta înainte să fim prinşi? întrebă Claire cu un zâmbet leneş.
   - Cui îi pasă? Asta e una dintre cele mai bune idei ale lui Lennie. Ar trebui să ne bucurăm de locul ăsta câtă vreme este al nostru şi să nu pierdem timp făcându-ne griji că l-am putea pierde, spuse Matt senin din rândul nouă, unde el şi Ariadne îşi imaginau cum se ridica mingea la loviturile ei.
   Claire se uită la Helen şi dădură amândouă din cap, uimite de răspunsul înţelept al lui Matt.
   - Pentru Matt Millis. Prieten. Filosof. Jucător profesionist de golf, rosti Helen din spatele lui, închinând termosul în cinstea băiatului.
   - Bine zis, spuse Claire toastând cu laptele ei de soia.
   Matt îşi luă o poziţie demnă şi roşi când îi zâmbi Ariadne.
   - Uau, Len! Miroşi fantastic, rosti Claire când se aplecă să o îmbrăţişeze pe Helen cu o mână. Cel mai super parfum. Miroase a căpşuni şi aer curat.
   - Dar nu m-am dat cu parfum, repetă Helen maşinal pentru a mia oară.
   Nimeni nu o crezu.
   În următoarele două zile, păru că întreaga insulă era îndrăgostită.
   Jason şi Claire încetaseră să se mai certe şi acum îşi redirecţionau energia către îndeletniciri ceva mai idilice. Hector reuşi să le convingă pe cele cinci fete cu care tot flirta că el poate fi cu toate în acelaşi timp, iar Ariadne găsi atâtea bileţele de dragoste lipite pe dulapul ei, încât părea tapetat cu inimi.
  
      Când Helen se duse marţi seară la piaţă ca să cumpere câteva lucruri, se întâlni cu un cuplu căsătorit care participa la clubul de carte al lui Kate.
   Se ţineau strâns de talie şi glumiră cu Helen cum că ar trebui să se citească Anais Nin la club.
   Helen nu ştia cum era Jurnalul Nin, dar, după cum cei doi tot ridicau din sprâncene, Helen presupuse că avea legătură cu ceva fierbinte. Erau căsătoriţi de ani buni, dar râdeau şi zâmbeau de parcă s-ar fi întâlnit acum câteva zile. Helen le făcu cu mâna şi se duse să cumpere roşii, gândindu-se cât de frumoşi erau oamenii îndrăgostiţi.
   Aveai senzaţia că pusese cineva o combinaţie de Muscă Spaniolă şi Prozac în apă, iar singura persoană imună la asta părea să fie Zach.
   Tot încerca să discute cu Helen, dar ea îl evita, ceea era destul de uşor când aveai în spate o familie de semizei, dar de fiecare dată când o făcea, îşi dădea seama că el se supăra şi mai tare.
   Spera că, dacă tărăgăna destul de mult, nimeni nu şi-ar mai fi amintit că leşinase după ce fugărise un necunoscut cu pieptul gol.
   Spera că, dacă trăgea destul de timp, Zach ar fi lăsat-o baltă. Dar, în schimb, el devenea din ce în ce mai insistent. Helen nu voia deloc să-i spună lui Lucas şi să agraveze situaţia. După incidentul cu „Hector a încercat să mă înece şi mi-a stricat telefonul“, Lucas îl bătuse măr pe vărul său în arena recent construită şi, o oră mai târziu, un Hector ştirb îi oferi lui Helen un telefon nou, despre care era destul de sigură că avea destulă putere să plaseze un satelit pe orbită.
   Dar Zach chiar nu o ajuta deloc pe Helen să-l protejeze. Cu cât încerca mai mult să o încolţească pe Helen, cu atât mai suspicios devenea Lucas, până ce se întâmplă inevitabilul.

      Miercuri, când se terminară orele şi Lucas o conducea pe Helen spre vestiarul fetelor, îl văzu pe Zach dându-le târcoale.
   Imediat ce Zach dădu cu ochii de Lucas, îşi schimbă direcţia şi se duse la vestiarul băieţilor, dar nu înainte ca Lucas să-i observe comportamentul ciudat.
   - Te urmăreşte Zach cumva? întrebă Lucas cu ochii mari.
   - Păi, da. Vrea să vorbească despre ceva cu mine, cred, zise de parcă nu era ceva important şi închise gura înainte să spună prea multe.
   - Da, pun pariu, rosti Lucas rânjind, ochii lui albaştri devenind aproape negri. E vreun motiv pentru care Zach ar putea crede că nu ai pe nimeni?
   - Nu! Stai, ce? se împletici Helen în cuvinte, neputând înţelege motivul pentru care Lucas era aşa de furios.
   - I-ai spus că nu suntem de fapt un cuplu pentru că nu...
   Nu încheie propoziţia şi îşi trecu o mână prin păr în timp ce mergea în cerc.
   - Tu ce le zici celorlalţi despre noi? întrebă el, conturul corpului lui începând să fuzioneze cu fundalul în timp ce agita lumina din jurul lui.
   - Nu am spus nimănui nimic! rosti Helen, vocea ridicându-i-se la un registru neobişnuit de înalt.
   - De aceea tot insişti să te dai cu parfumul ăla? Pentru că încerci să agăţi pe cineva care să-ţi cedeze? continuă fără a fi atent la răspunsurile ei.
   Era atât de furios, încât Helen abia dacă îl putea vedea când începu să se înceţoşeze, dar şi ea era nervoasă.
   - Pentru ultima dată! NU m-am dat cu parfum! urlă la el.
   Lucas se îndepărtă involuntar, fixând cu privirea lumina albastră care se aduna în jurul capului şi mâinilor lui Helen. Fulgerul ei nu părea influenţat de controlul asupra luminii de care era capabil Lucas şi, în vreme ce distorsionările pe care le crease el se disipau în faţa luciului metalic al lui Helen, el fu silit să-şi ducă mâna la ochi.
   - O, Doamne, rosti ea agitată, simţindu-se de parcă se afla în vârful unui montagne russe şi era pe cale să cadă.
   Îşi întinse mâna în lateral ca să se controleze şi Lucas se apropie de ea să o ţină, dar se opri la timp, înainte să o atingă şi să se electrocuteze. Apoi, lumina albastră se stinse ca şi când Helen ar fi folosit un întrerupător, iar Helen se prăbuşi la pământ ca un sufleu pe jumătate copt.
   - Mă simt groaznic, îi zise privindu-l speriată.
   Se apropie de ea, dar apoi se opri iarăşi şi ţipă o înjurătură al cărei ecou ricoşă în pereţii acoperiţi cu faianţă.
   - Te-ai... înspăimântat? o întrebă practic vibrând de grijă.
   Helen privi podeaua şi începu să râdă nebuneşte când electricitatea care îi alerga prin corp îi gâdilă creierul.
   - Nu. Linoleu, spuse ea lovind cu palma de podeaua izolată, în timp ce ochii ei se încărcau cu energie statică. Trebuia să scape de ea imediat. Luk.k.k. Fu.u.u.gi, rosti ea, falca tremurându-i incontrolabil din cauza energiei, fulgerul cerând să fie eliberat.
   Îl ţinuse prea mult.
   Lucas nu voia s-o lase singură, iar Helen ştia că putea să-l omoare dacă nu făcea chestia asta cum trebuia. Se gândi cât putu de bine în starea în care era şi îşi aminti ora de ştiinţe din clasa a patra.
   Disperată să scape de monstrul pe care îl invocase, merse în genunchi spre uşa de la capătul holului şi lovi cu umărul în ea.
   Imediat ce atinse bara de metal din mijlocul uşii, aceasta deveni portocalie din cauza temperaturii ridicate şi începu să se topească.
   Abia dacă se mişcă suficient de repede cât să deschidă uşa înainte să devină o bucată imensă de metal topit. Căzând pe cele câteva trepte şi ieşind în genunchi afară, se aruncă în faţă, proptindu-se în mâini.
   Oftând, îşi eliberă trăsnetul în unul dintre locurile unde ar fi scăpat de el fără grijă - pământul. După câteva secunde, simţi cum era ridicată de pe pământul iertător şi dusă în altă parte.
   - Eşti rănită? întrebă Lucas speriat.
   - Doar periculos de obosită, oftă ea, un pic surprinsă că folosise cuvântul „periculos“, dar se simţea prea slăbită ca să îi pese.
   Îşi trecu limba peste dinţi şi apoi în cerul gurii.
   - Uau, mi-e sete! Şi cred că ştiu de ce! E fulger, nu? Asta înseamnă că generez electic... adică, erlecic... adică, fulgerul... descompunând apa din corpul meu! E clar că asta e, spuse ea ca o majoretă care doar ce îşi dăduse seama cum erau făcute pompoanele ei.
   - Helen? Mă sperii. Uite, aşază-te, te rog! Ai nevoie de ceva? întrebă Lucas făcând-o să se uite în ochii lui.
   Concluzia la care ajunsese ea era interesantă, dar era ceva ciudat în modul cum vorbea şi părea să mai elimine scântei din când în când.
   - Da, am nevoie de ceva. Vreau să-ţi explic ce se-ntâmplă înainte să te omor din greşeală din cauza unei neînţelegeri idioate şi vreau să-mi promiţi că, dacă îţi spun, nu o să iei pe nimeni la bătaie, zise ea încercând să-şi controleze pe cât de bine putea dicţia şi mintea ameţită.
   - Nu prea cred că-mi place aranjamentul ăsta, rosti el suspicios.
   - Naşpa.
   Lucas încuviinţă. Ea se uită în jur pentru o clipă şi apoi decise să se aşeze în capul scărilor din spatele uşii topite înainte să cadă din picioare.
   - Zach e cel care m-a văzut urmărindu-l pe Creon. A tot zis nişte chestii destul de ameninţătoare la oră, acum vreo două zile, despre mine şi despre noi, şi cât de anormal de rapizi şi puternici suntem. Acum, tot încearcă să mă prindă singură să stea de vorbă cu mine şi cred că are de gând să mă şantajeze sau ceva de genul ăsta. Am tot încercat să îl evit pentru că...
   - Cu cât aştepţi mai mult, cu atât mai multe şanse sunt ca toată povestea asta să devină un zvon şi oricum nimeni nu-l crede, încheie Lucas încuviinţând.
   - Exact. Eşti aşa de deştept! se minună Helen.
   - Şi creierul tău e prăjit, spuse Lucas zâmbindu-i binevoitor.
   Zâmbetul dispăru de pe faţa lui.
   - Din cauza mea. Sunt un idiot, murmură el privindu-şi mâinile agitate.
   - Să te corectez, eşti un idiot gelos şi chestia asta trebuie să înceteze acum, răspunse Helen cu seriozitate, încă simţindu-se ameţită, dar încercând să-şi revină. Nu ai niciun motiv să fii gelos. Ţi-am zis că nu te vreau decât pe tine. Niciodată nu am vrut pe altcineva.
   - Ţi-ai trăit toată viaţa pe insula asta, încă nu ştii ce înseamnă „altcineva“, oftă el. Şi nu ai nici cea mai mică idee despre cât de... atrăgătoare nu e cuvântul potrivit. Nu descrie cu exactitate efectul pe care îl ai asupra bărbaţilor. Asupra mea. Uite, nu sunt o persoană geloasă. Serios, Helen. Celelalte fete cu care am ieşit...
   Lucas îşi lăsă propoziţia neîncheiată, trase aer în piept şi se gândi bine înainte să înceapă a vorbi din nou:
   - Ştii, nu am crezut niciodată în chestia cu „chipul care a suflat în pânzele a o sută de nave“. Uram partea aia din Iliada. Chiar m-a făcut să râd, spuse el, apoi luă o pauză şi clătină încet din cap, ridicându-şi privirea spre cer pentru un moment şi imaginându-şi că-şi dă o palmă peste faţă. E ridicol, dacă stai să te gândeşti un pic. Un război de zece ani doar pentru că un laş egoist a luat-o la fugă cu o femeie necredincioasă? M-a enervat incredibil de tare şi i-am urât pe Paris şi pe Elena pentru că au fost atât de slabi. Apoi, am făcut ceva incredibil de prostesc. Am jurat că n-aş fi făcut niciodată alegerile pe care le-au făcut ei - că aş fi fost mai puternic. Apoi, două săptămâni mai târziu, ţi-am văzut chipul pentru prima dată.
   - Stai, rosti Helen clipind însetată, obosită şi şocată. Nu sunt Elena din Troia. Sunt Helen Hamilton din Nantucket şi nimeni nu suflă în nimic ca să vină şi să mă ia. Cred că eşti un pic confuz.
   - Aş vrea eu, spuse el lipsit de speranţă.
   - Hamilton! strigă antrenoarea Tar ţinându-şi clipboardul strâns la piept şi mergând repede spre ei, cu ochii mari. Ai luat foc?!
   Helen se uită înspre locul către care arăta antrenoarea Tar şi îşi dădu seama că terenul din jurul ei era negru şi ars, iar uşa arăta a ceva dintr-o pictură de Dali. Din fericire, Lucas ştia să mintă foarte bine.
  
        Explică stolului de profesori care se grăbiră să-i ajute că se văzuse un fel de scăpărare electrică deasupra uşii, sugerând că indicatorul de ieşire s-ar fi scurtcircuitat, iar el şi Helen ar fi ieşit afară să stingă flăcările care se aprinseră prin iarbă.
   Pe măsură ce îşi depăna povestea, Helen îşi dădea seama cât de sinceră părea, cât de convingătoare. Din moment ce focul fusese în mod clar de natură electrică şi singura sursă probabilă era indicatorul de ieşire, povestea fu crezută de toată lumea.
   Helen şi Lucas insistară că nu erau răniţi, dar, ca măsură de precauţie, li se ceru să meargă în cabinetul asistentei ca să-i consulte.
   Chiar înainte ca Lucas să o conducă spre cabinet, Helen îl zări pe Zach uitându-se la ei din mulţime, frica şi resentimentele citindu-i-se în ochi. Ştia că ei provocaseră focul. Helen îl atinse pe Lucas pe umăr şi i-l arătă pe Zach, iar Lucas dădu din cap, înţelegând imediat ce voia să spună.
   - Şi s-a dus varianta cu „las’ că uită dacă trece destul timp“, mormăi ea supărată.
   - Vom discuta problema în seara asta, cu familia mea. Cassie va şti ce e de făcut, şopti el luându-i mâna plină de cenuşă în a lui şi cu cealaltă trimiţându-le un SMS verilor lui, explicându-le ce se întâmplase de fapt.
   Asistenta Crane îi examină, dădu din cap uimită şi le zise că sunt teferi şi că pot merge acasă sau chiar la antrenament, dacă vor. După ce le ţinu o predică inutilă despre stat pe lângă capcane letale, o adulmecă pe Helen şi zâmbi călduros, de parcă şi-ar fi amintit ceva.
   Apoi, îi expedie pe amândoi din cabinetul ei, cu un gest hotărât, dar binevoitor.
   Pe drumul spre casa lui Lucas, Helen îl rugă să treacă pe la News Store ca să le explice el lui Kate şi lui Jerry ce se întâmplase. Când ajunseră, îi găsiră pe Kate şi pe Jerry mergând de colo-colo, fericiţi şi ocupaţi, şi bucurându-se de ziua pe care o petreceau împreună, ceea ce o mai relaxă pe Helen. Era destul de îngrijorată în privinţa relaţiei lor, dar se părea că rezolvaseră orice problemă avuseseră.
   Helen îi făcu cu mâna tatălui ei, îşi luă o imensă sticlă cu apă din frigider şi îi făcu semn lui Lucas să repete povestea pe care o inventase recent.
   Tot bând din sticla de trei litri, Helen se simţea recunoscătoare că Lucas era acolo, ca să nu strice ea tot şi să spună vreo prostie.
   - Doamne, Len! Eşti ca un fel de amuletă de ghinion în ultima vreme, zise tatăl ei ridicând din sprâncene când Lucas îşi termină povestea.
   Kate tresări şi puse o mână protectoare pe umărul lui Helen.
   - A avut parte de un pic de ghinion. Dar nu e vina ei, Jer, spuse Kate sugerând încă o dată că nu era vina lui Helen pentru ce se întâmplase pe alee.
   Helen îşi coborî privirea în pământ, măcinată de un sentiment de vinovăţie. Kate nu avea idee cât de răspunzătoare era Helen de lucrul ăsta de fapt.
   Mai stătură acolo vreo douăzeci de minute, împărţind un sendviş în timp ce vorbeau cu Jerry şi Kate oricând aceştia aveau o clipă liberă, fără clienţi de care să se ocupe. Helen îşi bău sticla cu apă şi Lucas încercă să plătească pentru mâncare, ceea ce toată lumea crezu că era adorabil, şi, fix înainte să plece, Kate le dădu o cutie plină cu „gustări de probă“ pe care Lucas trebuia să le ducă mamei lui.
  - Încă nu m-am decis care îmi place, dar cartoful dulce... Nu, nu contează. Uitaţi că am spus asta! zise ea entuziasmată ştergându-şi mâinile de şorţul apretat. Vreau să aud părerea sinceră a lui Noel. Spuneţi-i să mă sune diseară, aici, la magazin, după ce se decide pe care o preferă.
   - Sigur. Îmi puteţi zice numărul dumneavoastră, să i-l dau? spuse Lucas vrând să fie de ajutor şi îşi scoase mobilul din buzunarul de la spate.
   - Of, dragule! Eu şi mama ta ne sunăm zilnic, râse Kate, apoi se întoarse pe vârfurile pantofilor ei atât de stilaţi şi se duse la casă să se ocupe de un client.
   Vestea asta îi cam surprinse pe Lucas şi pe Helen, dar, tot discutând despre asta pe drum, îşi dădură seama că nu aveau de ce să se mire. Noel şi Kate erau amândouă pasionate de mâncare şi locuiseră, şi lucraseră cam în aceleaşi oraşe prin Europa.
   Dacă erau două femei pe lume destinate să se înţeleagă bine, ele erau.
  
          Helen şi Luke ajunseseră primii la reşedinţa Delos şi hotărâră că aveau dreptul la câteva clipe de relaxare înainte să înceapă ceea ce Helen numea lecţiile ei de supererou.
   Se opriră în bucătărie pentru ca Helen să mai capete o sticlă cu apă şi apoi zburară până la farul Great Point, ca să stea acolo şi să privească nisipul grăunţos şi valurile care se rostogoleau.
   - Jase şi Hector ne vor suna când vor ajunge acasă de la antrenament. Mai avem vreo oră, spuse Lucas încrezător în timp ce aterizară pe dune şi merseră până la nisipul jilav, plat, ferm şi perfect pentru o plimbare.
   - Ar trebui să avem prima competiţie weekendul viitor, zise Helen brusc, muşcându-şi îngrijorată buza de jos. Nu ştiu dacă antrenoarea mă va lăsa să alerg după ce am chiulit de la atâtea antrenamente.
   - Da, în legătură cu asta, spuse Lucas oftând greu şi făcând-o să se oprească şi să se uite la el. Trebuie să încetezi să mai alergi la pistă.
   Helen se uită la el pentru o clipă, o privire de parcă ar fi găsit o muscă în supă, şi zise:
   - Să renunţ la alergat? Eşti nebun? Cum mai primesc eu bursă dacă renunţ?
   - Nu mai contează asta, spuse Lucas clătinând din cap.
   - Nu contează? Lucas, vorbeşti despre viaţa mea.
   - Exact. Ai fost atacată de câte ori? Nu cred că-ţi dai seama ce pericol reprezintă Creon chiar şi acum, când sunt lângă tine, darămite atunci când alergi singură, de nebună, pe insulă. Vorbim despre viaţa ta, nu despre o bursă de atletism, rosti el calm. Vreau să renunţi.
   - Şi cum să-mi permit o educaţie? întrebă Helen având vocea sacadată de frustrare.
   - Nu-ţi face griji în privinţa banilor. Avem noi grijă de tine.
   - Glumeşti.
   - Nu glumesc. Renunţă la alergat. Avem noi grijă de tine.
   - Ce-ai spune dacă aş veni la tine şi ţi-aş zice să renunţi la fotbal? întrebă ea sarcastică, aşteptându-se să inventeze vreo scuză de genul că erau două lucruri diferite, dar ar fi trebuit să ştie că Lucas nu ar fi făcut asta.
   - S-a făcut, zise el ridicându-şi mâinile hotărât. Şi, dacă nu izbuteşti să primeşti o bursă care să-ţi ajungă pentru o facultate bună, una la care chiar vrei să mergi, nu merg nici eu. Ţi-am mai spus, şi vorbeam serios, niciodată nu te-aş ruga să faci ceva ce eu nu aş face. Trecem împreună prin chestia asta.
   - Eşti... Asta e... Nu pot să cred că pui asta pe umerii mei! ţipă ea arătând cu degetul spre el într-un gest copilăros.
   Începu să meargă apăsat în cerc, lovind nisipul şi încercând să-şi dea seama de ce era aşa de supărată.
   - Nu pun nimic pe umerii tăi! Amândoi ne descurcăm cu chestia asta în mod egal! Asta am tot încercat să îţi spun, insistă el ridicând tonul de frustrare.
   - Nu-i adevărat, pentru că tu ai de plătit! ţipă ea convinsă că Lucas greşea undeva, dar nu-şi putea dea seama unde.
   - Ce contează cine plăteşte? Nu crezi că aş plăti oricât să te ţin în viaţă?
   - Nu contează cine plăteşte... de fapt, contează, spuse Helen nefiind prea sigură cum ar trebui să se exprime.
   Apoi, decise că singurul mod în care putea să înţeleagă era dacă îi spunea clar ce simţea.
   - Vreau să ajung cineva şi vreau să merit asta. Nu vreau să mi se dea totul pe tavă, pentru că, ei bine, ce sens are să-ţi trăieşti viaţa dacă vine cineva şi zice: „Hei, uite ce drăguţă eşti, poftim! Nu-i aşa c-a fost uşor?“ E o tâmpenie!
   - Sunt de acord, ţipă la ea, dar se simţea umorul din vocea lui şi un zâmbet îi apăru pe buze. Şi imediat ce ţi se pare că viaţa ta e uşoară, te rog să mă anunţi, deoarece am senzaţia că până acum nu ne-a mers extraordinar.
   Helen nu voia să râdă. De fapt, încerca din răsputeri să se uite urât la el, dar oricât de mult se strădui, nu putu să rămână serioasă.
   Scoase un sunet oribil, un fel de grohăit care îl făcu pe Lucas să i se alăture şi să râdă atât de tare, încât trebui să-şi pună mâinile pe genunchi ca să se calmeze. Când Helen îşi acoperi faţa şi chiar începu să râdă cu poftă, simţi cum braţele lui Lucas o cuprinseră.
   Umorul se transformă repede în tandreţe, iar tandreţea - într-o clipă lungă în care pur şi simplu rămaseră îmbrăţişaţi, susţinându-se unul pe celălalt. Atunci înţelese Helen cum mergeau lucrurile între ea şi Lucas de fapt. Trebuiau să facă asta împreună, să înjumătăţească poverile care le fuseseră date, altfel ar îi fost striviţi sub greutatea lor.
   După un moment minunat de lung, Lucas îşi îndreptă buzele către obrazul ei, atingând-o uşor cu mâna pe şira spinării şi începând să-i mângâie firişoarele de păr de la ceafă. Helen simţi cum umerii lui se încordară şi cum deodată îşi ridică genunchiul între coapsele ei.
   Helen îşi pierdu răsuflarea şi încercă să se hotărască dacă să îl tragă deasupra ei aşa cum voia ea sau dacă să-l respingă, aşa cum voia el, dar nu avuse ocazia să aleagă. Lucas îşi reveni la fel de repede cum se lăsase copleşit de sentimente. Se îndepărtă de ea cu un zâmbet resemnat şi se înălţă în aer.
   - Ştii, nu ai nevoie să alergi ca să intri la o facultate bună. O să rupi gura târgului cu rezultatele tale la SAT, spuse el vesel, dar încă se simţea un uşor tremur în vocea lui.
   - Asta crede şi Hergie, zise Helen, încă un pic ameţită şi fără vlagă.
   I se alătură pe cer şi îşi continuă ideea până la capăt când în sfârşit reuşi să se gândească la ea.
   - Nu ştiu, nu vreau să fiu genul ăla de fată. Fata care face tot ce îi spune prietenul ei pentru că vrea să ia altcineva deciziile dificile în locul ei.
   - Urăsc genul ăla de fată, rosti Lucas strâmbând din nas şi zburară împreună spre casa lui, ţinându-se de mână.
   - Nimeni nu suportă genul ăla de fată. De aceea nu pot pur şi simplu să fac automat tot ce îmi ceri tu, chiar dacă ai dreptate. Am şi eu mândria mea, continuă Helen pe un ton glumeţ în timp ce aterizau în curtea lui, dar el nu râse.
   Îl strânse de mână un pic mai tare şi îşi lăsă capul pe spate, ca să se poată uita în ochii lui îngrijoraţi.
   - Ce e?
   - Mândria este ceva foarte periculos pentru Scioni. Ne e uşor să cădem pradă tentaţiei şi de obicei cu asta începe declinul nostru. Ştiu că glumeai, dar ai grijă, bine? spuse el tandru.
   - A, da. Hubris. Marele „aşa nu“ al Greciei antice, zise Helen încuviinţând cu înţelepciune.
   Când Lucas se uită la ea surprins, continuă:
   - Ce? Mi-am făcut temele la mitologie. De fapt, cred că sunt teme la istorie, nu?
   - Da. Istoria familiei noastre, spuse trăgând-o mai aproape de el.
   Merseră îmbrăţişaţi până la arenă şi apoi se separară, se schimbară în hainele de antrenament şi se întâlniră pe salteaua de antrenament.

       Helen se aştepta să fi rămas un pic de tensiune în urma „scăpării“ lui de la Great Point, dar dacă momentul de lipsă de stăpânire de sine îl afectase cumva, pur şi simplu, îl ajută să se concentreze mai mult asupra antrenamentului.
   De obicei, existau clipe în care unul sau celălalt îşi dădea seama cât de intimă era poziţia în care stăteau unul peste celălalt în timp ce Helen încerca să înţeleagă bazele Jiu-Jitsului, dar nu şi în după-amiaza aceea. Lucas îşi lua în serios rolul de antrenor.
   - Doar ce mi-am dat seama că ne-am luptat toată ziua, observă ea încercând, dar nereuşind să scape din strânsoarea lui pentru a zecea oară. Şi devin cam frustrată.
   - Câtă vreme a trecut? întrebă el deodată curios în legătură cu ceva, dar ea nu înţelese de la început.
   Îşi suci gâtul şi se uită la ceasul de pe perete, apoi o privi iarăşi pe Helen.
   - Ţi-au revenit trăsnetele?
   Helen încercă să analizeze senzaţia aceea ciudată din stomac şi simţi o scânteie. Dădu din cap un pic surprinsă, iar el o luă de mână ridicând-o în picioare.
   - Atunci, hai să exersăm, spuse el surâzând în vreme ce ieşeau din sala de gimnastică.
   Când ajunseră afară, văzură maşina lui Hector parcând şi pe copiii Delos ieşiră din ea.
   - Îi vom testa trăsnetele! strigă Lucas către ei.
   Jason şi Hector se uitară unul la celălalt cu ochii mari şi apoi o luară amândoi la fugă spre Lucas şi Helen.
   - Cât timp a trecut? strigă Hector pe când alerga către ei, la fel de vesel ca o şcolăriţă.
   - Cam vreo oră şi patruzeci şi cinci de minute, răspunse Lucas. A băut vreo şase litri de apă.
   - Şi încă îmi este un pic sete, recunoscu Helen.
   - Păi, mai adu-i apă, Lucas! ordonă Cassandra imediat ce ea şi Ariadne ajunseră acolo. Cum ar trebui să formeze electricitate fără hidrogen?
   - Corect, spuse Lucas distras, se înălţă în aer, zbură spre casă şi veni înapoi după vreo douăzeci de secunde. De ce nu mi-ai zis că ţi-e sete? o întrebă el pe Helen dându-i încă o sticlă mare de apă proaspăt scoasă din frigider.
   - Nu mi-am dat seama. Probabil că ar trebui să fiu mai atentă la chestia asta, rosti Helen încet.
   - Trebuie să fii atentă la orice te face mai puternică. Şi trăsnetele tale te fac foarte puternică, spuse Hector, un zâmbet de felină întipărindu-i-se pe chip în timp ce Helen înclină sticla şi bău cu poftă.
   - Faza cu uşa a fost demenţială! zise Jason ducându-şi mâna la faţă când îşi aminti. Ai fi spus că acolo a fost un sudor profesionist.
   - Cam câţi volţi ai zice că ai acumulat acum? întrebă Cassandra în vreme ce intrau cu toţii în arenă.
   - Habar n-am, ridică Helen din umeri.
   Se concentră asupra încărcăturii electrice şi încercă să o estimeze, dar nu putea s-o descrie.
   - E o senzaţie, nu o citire digitală, Cass.
   - A, atunci, aşteaptă! rosti Cassandra ridicându-şi mâinile. Poate că reuşesc să găsesc o metodă să o măsurăm.
   - Cassie, fii cât poţi de tocilară mai târziu! Murim de nerăbdare să vedem asta acum, se plânse Hector.
   - Oh, bine, fie! Scuze, Helen! Oricând eşti tu gata, acceptă ea un pic reticentă.
   Familia Delos trecu în spatele lui Helen, lăsându-i destul loc liber cât să-şi direcţioneze trăsnetul spre nisipul neconductibil din arenă.
   Îşi ridică mâna dreaptă mai întâi pentru că aceea era mâna cu care scria, dar nu i se păru că ar merge prea bine, aşa că ridică mâna stângă. Apoi, pentru prima dată, chemă intenţionat trăsnetul.

           Îi ieşiră fulgere din mână. Nu era energie statică, vreun fel de scânteie jalnică, era chiar un fulger.
   Ţâşni din mâna ei, se văzu un pic neclar şi făcu un zgomot puternic, ca o orchestră de bice din piele plesnind în acelaşi timp. Preţ de o secundă, se văzu o lumină albastră, rece, care-i orbi până şi pe copiii zeului soarelui, iar în următoarea secundă jumătate din arenă fu acoperită de un strat gros de sticlă fumegândă chihlimbarie. Nimeni nu spuse nimic pentru o vreme.
   - Incredibil, şopti Hector.
   Helen îşi lovi limba de cerul gurii şi se îndreptă împleticindu-se spre sticla de apă pe care Lucas i-o întinse automat. Bău un litru din cinci înghiţituri.
   - Poate că a fost totuşi un pic cam mult, zise ea rezemându-se de Lucas.
   - Ai fi putut să prăjeşti vreo cincizeci de oameni, murmură Ariadne distrasă, uitându-se la stratul neregulat de sticlă, apoi la Helen.
   - Dar nu vreau să prăjesc cincizeci de oameni. Cincizeci de cartofi pai, sigur. Cine nu ar vrea cincizeci de cartofi prăjiţi? Delicios, rosti Helen cu un zâmbet buimac.
   - Electricitatea o face să fie un pic cam confuză, le explică Lucas verilor şi surorii lui, un pic ruşinat. Sper că nu-i face rău.
   - Nu e de la voltaj, Luke. E de la deshidratare! spuse Cassandra pe un ton tăios, dând din cap enervată. Aruncă fulgere. Corpul ei e construit în aşa fel încât să suporte electricitatea. Fiind secătuită de fluidele din ţesuturi, pare aiurită. Dar asta nu este ceva permanent şi nici nu-i face rău, aşa că nu te mai îngrijora.
   - Cine vrea cartofi prăjiţi? întrebă Helen începând să chicotească imediat ce Lucas o ridică în braţe.
   Decise că ar fi fost mai bine să o care el în casă decât să o vadă cum se împleticea prin iarbă de parcă ar fi fost beată.
   Helen îşi puse buzele direct sub robinetul chiuvetei din bucătărie şi bău cu poftă în vreme ce Cassandra îi chemă pe Castor şi Pallas.
   Voia să le arate stratul de sticlă creat şi să se ocupe de ea înainte să se răcească, să poată calcula cumva intensitatea curentului lui Helen.
   Ceilalţi o aşteptară răbdători pe Helen să-şi facă plinul, în timp ce-şi tot aruncau priviri în spatele ei. Helen le putea simţi frica.
   - Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, zise Helen după ce închise robinetul şi se întoarse cu faţa la ei. N-aş folosi niciodată asta pe o persoană.
   - Niciodată să nu spui niciodată, o avertiză Lucas.
   La asta se gândeau cu toţii, iar acum, că văzuseră ce putea face Helen, ar fi fost greu să uite.
   După încă vreo zece minute în care discutară despre utilizările practice ale fulgerelor, se hotărâră să iasă să mănânce ceva. După ce Helen tot repetase „cartofi prăjiţi“, nu se puteau gândi la nimic altceva decât la mâncare de fast-food, aşa că trecură pe la unul micuţ, de lângă plajă.
  
        De îndată ce Helen şi Lucas se duseră la tejghea, femeia care le preluă comanda o întrebă cu ce parfum se dăduse.
   Helen îi spuse că nu se dăduse cu niciunul, dar fu ignorată ca de obicei.
   - Miroase a liliac. Ador liliacul, se entuziasmă femeia. Helen îi mulţumi pentru că i s-ar fi părut nepoliticos să nu o facă, apoi comandă cu Lucas şi se aşezară la una dintre mese.
   - Nu miroşi a liliac, spuse Lucas. Miroşi a prăjiturele.
   - Ce vorbeşti, Luke? zise Hector încruntat când li se alătură. Helen miroase a sunătoare şi mirt. Mereu a mirosit aşa.
   - Ei na, spuse Jason strâmbându-se un pic, nefiind de acord. Are acelaşi parfum pe care îl are şi Claire. E o aromă de fructe, de citrice. Deloc floral.
   - Prăjiturele, insistă Lucas dând din cap.
   - Eu cred că miroase a pudră şi a ceva dulce. Ca pudra pentru copii şi caprifoi, spuse Ariadne cu jumătate de zâmbet. Şi, apropo, cred că miroase nemaipomenit.
   Discuţia continuă ceva vreme până când Helen, încă un pic afectată de deshidratare, se ridică şi se duse la masa unor oameni pe care nu îi cunoşteau. Le zâmbi celor doi turişti şocaţi, întinse mâna şi îl întrebă pe bărbatul aflat cel mai aproape de ea a ce credea el că miroase.
   - Chanel numărul 5. Cel mai frumos parfum posibil, spuse el zâmbind binevoitor.
   Prietenul lui se aplecă şi trase şi el aer adânc în piept.
   - Nu e parfum, zise el cu o privire distantă. Niciun parfum nu miroase exact ca o pădure de conifere după furtună.
   - Mersi mult, le spuse Helen, apoi se întoarse la masa ei şi ridică din umeri. Vă înşelaţi cu toţii, să ştiţi. Săpun fără parfum. Cu asta m-am spălat de când mi-a zis Lucas să nu mă mai dau cu lucruri frumos mirositoare, şi nu m-am dat cu nimic altceva de atunci.
   - Asta mi se părea şi mie! spuse Cassandra de parcă tocmai rezolvase un mister. M-am tot întrebat despre ce vorbea lumea pentru că nu mi se pare că miroşi a altceva decât a săpun.
   - Mulţumesc, Cassie. Vedeţi? Sunteţi nebuni, zise Helen răspicat în timp ce se aşeză înapoi lângă Lucas.
   - Crezi că eu nu ştiu a ce miroşi? o întrebă Lucas cu tandreţe în vreme ce se aplecă spre ea, zâmbind de parcă ştia el ce ştia.
   - Claire crezi că nu ştie a ce miros? contracară ea jucăuşă. Acum vreo două zile, mi-a spus că miros a căpşuni. Sincer, cred că vi se pare că miros a ce vreţi voi să miros. Ţie îţi plac prăjiturelele, lui Claire i-au plăcut dintotdeauna căpşunile şi pun pariu că tipului ăla de acolo îi plac coniferele, zise ea exact când le veni mâncarea.
   Luă între degete un cartof prăjit mult dorit şi ronţăi capătul încă fierbinte ca să-şi sublinieze afirmaţiile.
   Cassandra rămase cu gura căscată.
   - Pe zeii mei! Helen oglindeşte. De asta au început oamenii să sară unii pe alţii de parcă ar fi sezonul de împerechere la grădina zoologică, rosti ea făcând ochii mari.
   Se uită la Hector.
   - Trebuie să merg acasă acum.
   - Şi burgerii noştri? rosti el trist, dar conştient că oricum ar fi făcut ce îi cerea Cassandra să facă.
   - Vrem totul la pachet, îi spuse Cassandra ospătarului înainte să o privească pe Helen şi să ridice din sprâncene. Cred că mi-am dat seama care-i faza, dar încă trebuie să mai testez un pic.
   Se întrecură până la reşedinţa Delos, grupul gălăgios dând buzna în bibliotecă şi supărându-i pe Castor şi Pallas. Cassandra trase o scară în dreptul unui raft înalt şi îl rugă pe Lucas să i-o ţină cât se urca ea. Făcând asta, le spuse tatălui şi unchiului ei să o miroasă pe Helen şi să descrie ce simt. La început, n-au priceput ce li se cere, apoi au încercat.
   - Miroase a... nu, e imposibil, spuse Pallas, furia citindu-i-se în ochi când făcu un pas înapoi fără să vrea.
   - Ce simţi? îşi întrebă Castor cu grijă fratele.
   Ridică încheietura lui Helen până la nivelul nasului şi inhală. Un zâmbet tandru îi relaxă ridurile de îngrijorare de pe chip şi, pentru un moment, se uită la Helen ca şi când ar fi fost un bărbat mult mai tânăr. Apoi, se încruntă brusc şi ochii i se concentrară la un gând nume.
   - Tu nu miroşi ce miros şi eu, nu? îl întrebă pe Pallas.
   - Nu dacă îţi miroase a Aileen a mea, răspunse el cu vocea plină de amărăciune.
   Helen îşi smulse mâna dintr-a lui Castor, simţind că şi el, şi Pallas se apropiaseră cumva un pic prea mult de ea.
   - Cass? o întrebă Lucas pe sora lui, îngrijorat şi căutând un răspuns.
   - Miroase a ceea ce îl excită pe cel care o miroase. Abilitatea asta are legătură doar cu o zeiţă şi o relicvă, zise Cassandra tot căutând ceva. Cingătoarea Afroditei.
   - N-are cum să fie, spuse Pallas, mişcându-şi capul. Am putea la fel de bine să zicem că are aegisul lui Zeus. Sau capul Medusei. E folclor.
   - Ce e cingătoarea? întrebă Helen încet, în cazul în care era o întrebare atât de prostească, încât trebuiau toţi a se preface că nu o auziseră.
   - Cingătoarea Afroditei, răspunse Lucas automat uitându-se când la Cassandra, când la Castor înainte să o privească pe Helen. Este un obiect magic care îl protejează pe cel care o poartă împotriva oricărei arme.
   - Şi îl face irezistibil pentru sexul opus, adăugă Castor uitându-se îngrijorat la fiul său.
   - Şi vreţi să spuneţi că am chestia asta pe mine? Ei bine, îmi pare rău să vă anunţ, dar mi s-au cam terminat cingătorile, rosti Helen râzând sarcastică, dar nimeni nu râse cu ea.
   - Dă-mi un pic lănţişorul pe care ţi l-a dat mama ta, îi ceru Cassandra coborând de pe scară cu o carte sub braţ şi întinzând mâna spre Helen.
   - Pentru cât timp îl vrei? întrebă Helen jucându-se agitată cu medalionul.
   Nu îi plăcea deloc să şi-l dea jos de la gât, chiar dacă motivul era aşa de important pe cât îl făcea Cassandra să pară.
   - Ţi-l dau înapoi imediat. Promit, zise Cassandra, nedezlipindu-şi privirea de Helen.
   - Da, sigur, acceptă Helen.
   Se gândi că fusese o prostie din partea ei să ezite. Se supuse şi se luptă cu sentimentul de panică şi goliciune pe care îl simţi la gândul de a-şi da jos lănţişorul. Îl scoase de la gât şi i-l dădu Cassandrei.
   Imediat ce îl lăsă în mâna întinsă a Cassandrei, simţi o arsură de-a lungul antebraţului.
   - Cass, eşti nebună? ţipă Lucas smulgând un mic cuţit din mâna surorii sale.
   Helen simţi cum cineva din spatele ei se apropie şi îi puse o mână pe umăr, şi, după mărimea ei, Helen îşi dădu seama că Hector venise să o protejeze.
   - Îmi pare rău, Helen! Doar aşa puteam să demonstrez tuturor, spuse Cassandra muşcându-şi buza de jos şi uitându-se la ea cu o privire defensivă.
   - E în regulă, murmură Helen neputând încă să înţeleagă ce se întâmplase exact.
   Se holbau cu toţii la braţul ei. Se uită şi ea şi văzu o tăietură subţire, din care curgea sânge pe covor.
   - Dar este doar un lănţişor, repetă Helen legănând medalionul pe lănţişor, în timp ce îl privea pe Lucas cum o tampona cu o loţiune antibacteriană.
   Deja începea să se vindece, dar Lucas insistă să trateze rana şi Helen nu avea chef de ceartă.
   - Devine orice ai tu nevoie, asta face parte din magia lui, zise Cassandra, enervându-se pe când încerca să găsească vorbele potrivite. Aşa cum miroşi diferit pentru fiecare persoană. Pentru că nu există doar un miros atrăgător. Cum să-ţi explic?
   - Sexy pentru mine înseamnă total altceva faţă de ce înseamnă chiar şi pentru fratele meu geamăn, pentru că ne atrag lucruri diferite, încercă Ariadne să explice în locul ei.
   - Exact, spuse Cassandra.
   - Dar de ce o cingătoare? insistă Helen.
   Castor râse când văzu cum se strâmba Helen.
   - Trebuie să ţii cont de faptul că, acum câteva mii de ani, cingătorile erau considerate foarte senzuale, dar îi şi protejau pe cei care le purtau. Unele aveau chiar şi plăci de bronz sau os, ca un fel de armură uşoară, îi zise Castor zâmbind binevoitor. Dar cingătoarea era făcută din două părţi. Brâul în sine şi podoabele sale. Aceste ornamente o făceau pe zeiţă să fie irezistibilă oricui devenea ţinta seducţiei ei şi ele aveau puterea de a se schimba pentru a fi pe placul oricui le privea. Timpul a tot trecut şi cingătorile au devenit demodate, dar magia a rămas aceeaşi. Poate deveni orice vrei tu să fie ca să te facă mai atrăgătoare, Helen! Şi, în toţi aceşti ani, ai avut nevoie să fie doar un simplu medalion.
   - Mie mereu mi-a plăcut la nebunie, recunoscu Lucas curtenitor, dar nu îşi ridică privirea de la bandajul pe care îl înfăşură în jurul braţului lui Helen. Felul în care cade fix în acel loc, spuse el, atingându-şi baza gâtului pentru un moment cât de scurt posibil înainte să-şi lase mâna în jos şi să continue să o bandajeze. Eu cred că e perfect.
   Helen văzu cum obrajii lui se înroşiră, dar tot se concentra asupra a ceea ce avea de făcut, conştient că toată lumea se uita la el îngrijorată. Castor părea atât de afectat, încât ai fi zis că era la o înmormântare.
   - Şi dacă aş vrea să fie altceva? întrebă Helen, deodată stârnindu-i-se curiozitatea în legătură cu puterile medalionului.
   Cassandra ridică din umeri.
   - Nu ştiu. Ai încercat vreodată să îl schimbi? rosti ea entuziasmată. Dar poate ar fi mai bine să ţi-l dai jos mai întâi! N-ai de unde şti ce se poate întâmpla, adăugă repede.
   Helen îşi dădu medalionul jos şi încercă să se gândească la ceva senzual, dar nimic nu-i venea în minte. După o clipă, decise că nu era important ce credea ea că era sexy, ci important era ce credeau ceilalţi. Avea nevoie de un cobai.
   Se uită la Hector, concentrându-se numai asupra lui, şi văzu cum lănţişorul îşi schimbă forma în mâna ei.
   - Helen! strigă Hector.
   Helen privi în jos şi văzu că ţinea un mic petic de dantelă care arăta mai mult a aţă dentară incrustată cu diamante decât a chiloţi.
  Toată lumea izbucni în râs, arătând cu degetul spre Hector şi glumind pe seama gusturilor lui. Concentrată, se uită la Lucas şi obiectul se transformă la loc în lănţişorul ei. El zâmbi larg.
   - Ţi-am spus. Mor după lănţişorul ăla, rosti el sincer.
   Privirea lui era atât de tandră, încât Helen simţi că trebuia să facă oarece pentru a distrage atenţia îndreptată asupra lor. Se uită împrejur, căutând o nouă victimă. Toţi luară hotărârea înţeleaptă de a nu sta în calea ei.
   - Nici să nu-ţi treacă prin cap! ţipă Ariadne fugind din cameră, ca Helen să nu o poată ţinti pe ea.
   - Hai, fii serioasă, mă văd cu prietena ta cea mai bună! Ai un avantaj nedrept! spuse Jason îndepărtându-se de ea şi acoperindu-şi când ochii, ca să nu o vadă, când faţa, ca ea să nu îl vadă pe el, pentru că nu ştia exact ce provoca transformarea.
   - Bine, nu vă panicaţi! râse Helen când îşi puse lănţişorul înapoi la gât, dar nimeni nu mai rămase în bibliotecă să vadă cât de înţelegătoare era, în afară de Lucas şi Cassandra. Şi mie îmi place aşa cel mai mult.
   - Bun, spuse Lucas uitându-se în altă parte şi încercând să pară că nu se ruşinase.
   - Tu de ce nu fugi de mine? o întrebă Helen pe Cassandra în glumă, dar, când văzu expresia întunecată de pe chipul ei, ştiu că făcuse o prostie.
   - Chestia asta nu o să meargă niciodată la mine, zise Cassandra pe un ton distant când trecu pe lângă Helen.
   - Îmi pare rău, îi spuse Helen lui Lucas după ce Cassandra părăsi camera.
   Îşi puse mâna pe Lucas şi îl făcu să se uite la ea.
   - Nu înţeleg, Lucas. Ce-am zis?
   - Puterea Afroditei funcţionează numai când vine vorba de adulţi - de persoane mature din punct de vedere sexual, răspunse uşor răguşit, având gâtul uscat.
   - A, nu ştiam, dar nu trebuie să-i fie ruşine din cauza asta. Are doar treisprezece ani. Nu a înflorit sexual încă, rosti Helen cu un zâmbet cald, dar Lucas răspunse repede:
   - Sora mea nu va simţi niciodată asta. A fost luată de Ursitoare.
   - Şi ce înseamnă asta?
   - Chiar dacă va vrea, chiar dacă va simţi ce simt alte femei, nu va putea niciodată să se îndrăgostească sau să aibă copii. Nu va putea nici măcar să aibă relaţii scurte şi strict bazate pe sex, aşa cum are Hector cam o dată pe săptămână. Aşa cum aveam şi eu înainte să te cunosc, recunoscu Lucas cu tristeţe. Este juruită celor Trei Ursitoare şi ele nu îşi vor dărui fiica nimănui.
   - Dar dacă se simte femeie, de ce nu poate fi? Cui îi pasă de nebunele alea trei care au rămas fete bătrâne? întrebă Helen cu convingere, dar asta doar îl supără şi mai tare pe Lucas.
   - Nu vrei să înţelegi, Helen. Vorbim despre Ursitoare, nu de nişte părinţi prea grijulii care au probleme cu fecioria. Nu poţi evita sau păcăli Moirele. Cassandra nu va putea să se furişeze afară din casă şi să facă sex cu vreun tip pe care l-a cunoscut la o petrecere, zise el păşind nervos de colo-colo. Chiar dacă ar exista un bărbat pe care să îl respecte cu adevărat, un bărbat pe care ar putea învăţa să îl iubească, Ursitoarele ar găsi un mod să-i separe. Destinul se va asigura că nu va mai da ochii cu acel bărbat.
   - Cât de nemilos, spuse Helen îngrozită de gândul de a nu putea niciodată să aleagă pe cine şi cum să iubească.
   - Şi, într-o zi, Ursitoarele o vor despărţi de noi, de familia ei. Nu-ţi mai poţi da seama acum, dar obişnuiam să fim foarte apropiaţi noi doi. Mă lua de mână oricând mergeam unul lângă altul, dar nu mai face asta acum, zise el, tristeţea simţindu-i-se în glas. Era cea mai drăguţă surioară, sincer. O inimă aşa de mare şi o minte atât de ageră - amândouă puse în cea mai micuţă fată pe care ai fi văzut-o vreodată. Acum, devine din ce în ce mai mult ca ele. Rece, meticuloasă, de neînduplecat.
   Era clar că Lucas avea nevoie să fie consolat, aşa că Helen îşi pusemâinile pe talia lui şi aşteptă până când el fu gata să o ia în braţe şi să se relaxeze în îmbrăţişarea ei, ceea ce şi făcu. Ei trebuiau să împărtăşească totul şi, dacă el se simţea rănit, şi ea trebuia să se simtă la fel. Aşa mergeau lucrurile. Chiar de când se cunoscuseră, de când doriseră aşa de tare să se omoare, împărtăşiseră responsabilitatea şi profunzimea sentimentelor lor atât de puternice.
   Erau conectaţi şi asta nu avea să se schimbe indiferent de ce simţeau, chiar dacă sentimentele erau atât de greu de suportat.
   Rămaseră îmbrăţişaţi încă vreo două minute, până intră Ariadne în bibliotecă şi îi spuse lui Helen că trebuia să vină în bucătărie.
   - Ce e? întrebă Lucas, încă vulnerabil.
   - Mama ta a aflat de faza cu Cingătoarea Afroditei şi acum îşi cam iese un pic din minţi, Luke, recunoscu Ariadne înghiţind în sec şi uitându-se cu blândeţe când la unul, când la celălalt. Mătuşa Noel vrea să stea de vorbă cu Helen.
   Tot aerul păru să dispară din cameră, majoritatea tras în plămânii lui Lucas. Ariadne se întoarse, iar Lucas o luă pe Helen de mână şi îşi urmă verişoara fără să rostească vreun cuvânt.
   - E de rău? întrebă Helen speriată în timp ce mergeau prin casă în spatele Ariadnei.
  - Da, şopti el. Uite, poţi să-mi promiţi ceva?
   - Ce anume?
   - Promite-mi că, indiferent ce zice mama, asta nu va fi ultima dată când vorbeşti cu mine.
   Lucas o făcu să se oprească şi să se uite la el. O ţinea de umerii încordaţi şi îşi lipi buzele de fruntea ei în vreme ce îi vorbi:
   - Promite-mi că vei mai vorbi cu mine. Chiar dacă o vei mai face doar o singură dată.
   - Promit, spuse ea cu greu, neştiind dacă lucrurile astea chiar se întâmplau sau dacă era doar un vis ciudat.

            Ea şi Lucas intrară în bucătărie ţinându-se strâns de mână, ca şi când ar fi fost ultima dată.
    Imediat ce intrară pe uşă, Noel se uită la Castor şi arătă cu mâna spre ei, de parcă ar fi fost o dovadă pentru pledoaria ei.
   - Luke, du-te în camera ta, zise Castor fără să-l poată privi în ochi.
   - Cred că am dreptul să ascult ce aveţi de spus, răspunse el calm în timp ce Helen îl strânse mai tare de mână şi aruncă o privire spre chipurile solemne ale celor din jur.
   Pandora clătina din cap, Hector era rece ca gheaţa, iar Cassandra se concentra atât de tare asupra fratelui ei, încât ai fi zis că încerca să-i citească gândurile. Ceva era foarte anapoda şi Helen începu să respire atât de repede, încât simţi că începe să hiperventileze pentru prima dată în viaţa ei.
   - Vreau să ieşiţi cu toţii afară. E căminul meu, dreptul meu sacru acordat de Hestia, rosti Noel clar şi răspicat, de parcă ar fi invocat un fel de ritual străvechi. Asta este doar între mine şi Helen.
   După câteva clipe de tăcere, Jason fu primul care se îndreptă spre ieşire. Văzând privirea lui Noel, se duse la Lucas şi îi desprinse mâna de a lui Helen. Dacă ar fi fost altcineva în locul lui, Helen era convinsă că Lucas ar fi sărit la bătaie, dar îl lăsă pe Jason să-l conducă sus, pe scări.
   Toţi ceilalţi ieşiră repede din bucătărie, cerându-şi scuze. Toţi în afară de Pallas. Helen observă că părea satisfăcut. Chiar un pic îngâmfat.
   - Stai jos, îi ceru Noel trăgându-şi un scaun şi aşezându-se cu faţa spre Helen. Tu nu prea înţelegi ce se întâmplă, nu-i aşa? întrebă ea cu grijă.
   Helen clătină din cap şi înghiţi un nod. Noel continuă cu o altă întrebare:
   - Ariadne ţi-a explicat cum e cu Armistiţiul, nu-i aşa?
    - Mi-a spus că, dacă nu stau Casele separate, zeii se vor întoarce şi vor porni iarăşi războiul troian, zise Helen răguşită.
   - Corect. Şi ce înseamnă asta? Care ar fi cel mai simplu mod prin care Casele să se alăture? întrebă Noel cu voce tăioasă.
  Helen clătină iarăşi din cap, foarte speriată, iar Noel continuă:
   - Prin căsătorie. Asta este de obicei imposibil pentru Scioni, deoarece Furiile au grijă să se urască toţi de moarte, dar asta nu mai e cazul când e pentru tine şi Lucas.
   Helen răsuflă uşurată.
   - Asta era? întrebă ea. Nimeni nu se căsătoreşte cu nimeni! Eu şi Lucas suntem mult prea tineri! Nu suntem chiar aşa de proşti.
   Helen era convinsă că ar putea clarifica totul dacă vorbeau un pic despre asta, dar Noel clătină din cap de parcă Helen nu ar fi înţeles ce trebuia.
   - Ştii cum era căsătoria definită în Grecia antică? spuse Noel un pic mai calmă. Foarte simplu. O virgină merge la un bărbat acasă, cu familia adunată în jurul lor ca martori. Virgina şi bărbatul împărtăşesc un foc, o masă şi un pat. Dacă fata nu mai era virgină a doua zi dimineaţă, cuplul era considerat căsătorit. Asta e. Doar asta trebuia să se întâmple. Tu încă eşti virgină, nu-i aşa?
   Obrajii lui Helen se înroşiră instantaneu şi rămase cu gura căscată.
   - Da, dar asta nu este treaba nimănui. E doar treaba mea!
   - Evident că este şi treaba noastră. Pentru că tu şi Lucas aţi făcut cam tot ce era pe lista aia, mai puţin consumarea căsătoriei. Dacă se întâmplă asta, atunci, din punctul de vedere al zeilor, tu vei fi soţia lui. Dacă eşti soţia lui, asta uneşte ultimele două Case. Şi ştii ce înseamnă asta.
   - Război, murmură Helen complet buimăcită.
   Creierul ei tot încerca să găsească punctul slab din pledoaria lui Noel - acel unic lucru care anula argumentele ei - dar nu găsi nimic.
   - E imposibil.
   - Nu, e ironic. Primul război troian a început pentru că doi adolescenţi s-au îndrăgostit şi au fugit împreună. Acum, iată-vă pe tine şi pe Lucas pe cale de a face aceeaşi greşeală, spuse Noel începând să i se simtă mila dincolo de furie.
   - Şi Lucas ştia toate astea? De la început? întrebă Helen.
   - Din momentul în care te-a văzut, răspunse Noel.
   - Asta explică multe, murmură Helen încă încercând să pună detaliile cap la cap. Credeam că este doar de modă veche sau ceva de genul ăsta.
   - Lucas? Nu, râse Noe dând din cap amuzată de acel gând. Dar este un băiat de onoare, aşa că am avut încredere să se afle în preajma ta. Am lăsat povestea asta să meargă mai departe pentru că am considerat că se poate controla şi nu ar face nimic ce ar regreta ulterior. Dar medalionul schimbă tot.
   - De ce? spuse Helen, deodată agitată. Mereu l-am purtat şi mereu a putut să se controleze. Şi nu i-am făcut treaba prea uşoară, adăugă ea regretând. Dar de acum înainte, nu voi mai insista şi aşa vom putea rămâne împreună, nu?
   - Şi apoi? întrebă Noel cu delicateţe.
   Toată furia îi dispăruse când văzu cât de mult ţinea Helen la el.
   - Aţi putea să vă ţineţi de cuvânt şi să nu vă atingeţi, dar cum crezi că va evolua relaţia voastră în viitor? Cum crezi că se va simţi Lucas?
Noel făcu o pauză şi se uită la mâinile pe care şi le ţinea în poală.
   - Va fi greu, dar ştim ce riscăm... începu Helen încercând să negocieze..
   - Mi s-a spus deja că îmi voi pierde fata din cauza nebuniei. Nu-mi pot pierde şi fiul, o întrerupse Noel cu ochii mari de frică. Te rog, Helen, te implor! Stai departe de Lucas. Dacă vă distanţaţi un pic, poate că va reuşi să renunţe la tine înainte să fie prea târziu.
   - Vorbiţi de parcă o să-l fac să înnebunească sau aşa ceva, rosti Helen frustrată şi dându-şi ochii peste cap.
   Noel se uită urât la ea, ceea ce însemna că Helen ar face bine să nu subestimeze situaţia.
   - Medalionul nu-i vreun elixir al dragostei ca alea de jucărie pe care le cumperi de la bâlci. Este o relicvă de la zeiţa iubirii însăşi şi, dacă tu nu crezi că nu e posibil să înnebuneşti din dragoste pentru cineva, asta e pentru că încă nu ai iubit cu adevărat.
   Se uitară fix una la cealaltă pentru câteva clipe în care Helen încercă să-şi pună gândurile cap la cap. Citise Iliada şi îi urâse pe Paris şi pe Elena la fel de mult ca Lucas. I se păreau egoişti. Atât de egoişti, încât preferau să vadă cum un oraş întreg se face scrum, doar ca să nu se despartă. Îi dispreţuia din atât de multe puncte de vedere - chiar mai mult decât pe psihopatul de Ahile.
   Dar cum putea fi Helen Hamilton mai bună decât Elena din Troia dacă nu putea renunţa la bărbatul pe care îl voia atunci când i se cerea asta?
   - De ce nu mi-a zis nimeni chestiile astea până acum? întrebă Helen neştiind pe cine să dea vina pentru situaţia imposibilă în care se afla.
   - Lucas ne-a interzis. A spus că avea nevoie de un pic de timp şi de intimitate, şi noi am înţeles cu toţii. Relaţiile sunt personale.
   - Dar noi nu avem voie să avem o relaţie, nu-i aşa? întrebă Helen, vocea tremurându-i în timp ce simţea lacrimi fierbinţi în ochi. Nu-i corect.
   - Ştiu că nu e, rosti Noel, îndepărtându-i o şuviţă peste umăr, ca să-i poată vedea faţa.
   - Deci niciunul dintre noi nu are voie să aleagă, spuse Helen gândindu-se la Cassandra şi la câte avea de suferit.
   - Eu şi Castor am încercat să alegem altfel, zise Noel cu tristeţe. Am încercat să fugim înainte să se nască Lucas. Voiam atât de mult să avem parte de un nou început, încât nici măcar nu i-am dat un nume grecesc.
   - Şi ce s-a întâmplat? întrebă Helen curioasă, descoperind că poate avea mai multe în comun cu Noel decât crezuse vreodată.
   - Ce se întâmplă mereu, spuse Noel cu un zâmbet plin de înţeles. Familia.
   Helen rămase nemişcată pentru o clipă, nevrând să se ridice de frică să nu se termine discuţia şi, prin urmare, să nu mai fie bine-venită în acea casă. Din reacţiile supuse ale celorlalţi, ştia că orice spunea Noel în bucătăria ei devenea lege pentru întreaga familie.
   Helen crezuse dintotdeauna că Noel era cea slabă, care avea nevoie să fie protejată, dar începea să îşi dea seama că Noel avea o putere pe care nimeni nu o mai avea. Când venea vorba despre cine să fie primit în familie şi cine nu urma să aibă parte de ospitalitatea lor, Noel avea mereu ultimul cuvânt în faţa tuturor celor care trăiau sub acoperişul ei. Nici măcar Lucas nu ar fi putut să se abată de la reguli fără să fie forţat să-şi abandoneze întreaga familie. Helen nu primise binecuvântarea lui Noel şi gata.
   Helen reuşi să se ridice în picioare şi să se îndrepte spre uşă, dar, când ajunse acolo, se opri şi se întoarse, bănuind ceva.
   - Aş putea să vă mai pun o întrebare? întrebă Helen urmându-şi impulsul.
   Aşteptă politicoasă ca Noel să încuviinţeze înainte să continue:
   - Cum l-aţi fi numit pe Lucas dacă i-aţi fi dat un nume grecesc?
   - Conform tradiţiei, l-am fi numit după tatăl lui Castor, răspunse Noel cu o expresie îndurerată.
   - Cum anume? întrebă Helen intuind care ar fi fost numele lui Lucas, care ar fi trebuit să fie dacă părinţii lui urmau regulile.
   - Paris, răspunse Noel fără a o putea privi pe Helen în ochi.

                                            CAPITOLUL 16

              Câmpia se întindea la nesfârşit. Creştea un singur tip de floare acolo - una cu petale atât de palide, încât mai aveau puţin şi deveneau transparente.
   Nu roia nicio albină în jurul acestor flori şi niciuna nu se abătea de la alinierea perfectă în care se aflau dacă nu le atingea Helen în trecere. Erau lucruri sterpe, fără miros, care nu susţineau alte vieţi cu nectarul lor. Nu ar fi făcut fructe niciodată.
   Terenul pe care se plimba nu mai era stâncos sau dificil, nu era nici prea cald, nici prea rece şi nicio piatră ascuţită, şi niciun arbust cu spini nu o tăia la picioare, dar chiar şi aşa locul era de nesuportat. Helen nu-şi putea da seama dacă stătuse într-un singur loc săptămâni întregi, holbându-se la floarea care nu-ţi inspira nimic şi respirând acelaşi aer stătut, sau dacă mersese în tot acest timp.
   Tărâmul în care se afla nu se schimba niciodată, era repetitiv, fără sens şi cu cât stătea acolo mai mult, cu atât îşi pierdea din simţuri.
   Era o câmpie a nefericirii.

           Helen se trezi şi nu-şi putu aminti ce zi era.
   Se întrebă pentru un scurt moment de conta sau nu, dar îşi aminti că, dacă era sâmbătă, nu trebuia să meargă la şcoală. Asta însemna să nu mai aibă de-a face cu alte întrebări aiurea şi jenante din partea fetelor nerăbdătoare, care încercau să-şi dea seama dacă mai era cu Lucas sau nu. Vulturii îi dădeau târcoale, rujându-se sau încordându-şi muşchii, sperând cu toţii să fie primii care să aterizeze pe unul dintre cadavre.
   Dacă era sâmbătă, Helen nu ar mai fi riscat să-l zărească pe Lucas când se ducea dintr-o clasă în alta. Nu ar mai fi fost nevoită să recunoască rotunjimea graţioasă a umărului său ori modul în care îşi apleca uşor capul, curios, încercând să vadă dincolo de formele indescifrabile care alcătuiau restul mulţimii. Dacă era sâmbătă, se putea duce acasă la familia Delos ştiind că el nu avea să fie acolo cât ea se antrena. Dar, dacă era sâmbătă, pur şi simplu, însemna că trebuia să aibă de-a face cu o altă serie de tâmpenii pentru următoarele 16 sau 17 ore - trebuia să fie toată ziua acolo unde el nu ar fi fost.
   Helen se rostogoli pe salteaua gonflabilă, se uită la ceas şi văzu că era sâmbătă. Trecuseră nouă zile şi jumătate de când Noel îi interzise să mai stea în preajma lui Lucas şi Helen încă aştepta să simtă ceva - dar tot ce simţea era o senzaţie de amorţeală.
   O auzi pe Ariadne mişcându-se şi schimbându-şi poziţia ca să stea la marginea patului şi să se poată uita în jos, la ea, care era culcată pe salteaua gonflabilă.
   - ’Neaţa! spuse Ariadne cu un zâmbet şters. Cum ai dormit?
   Helen îi răspunse dezvelindu-se pentru a-i arăta clopoţeii nemişcaţi, încă încolăciţi în jurul gleznelor ei. Erau exact acolo unde îi lăsase când cele două fete se duseseră la culcare, dar, sub clopoţei, picioarele ei erau murdare, umflate şi roşii ca şi când ar fi mers desculţă săptămâni întregi.
   - Iarăşi? întrebă Ariadne exasperată. Sigur zbori pe geam pe undeva, pentru că jur că n-am auzit nimic!
   - Nu e vina ta, zise Helen, clătinând din cap şi dezlegând clopoţeii inutili. Ştii, chiar nu văd ce rost are să dormi aici în fiecare noapte dacă pe mine mă poartă vântul afară din cameră imediat ce aţipeşti.
   - Nici nu încerca să deschizi subiectul ăsta pentru că nu-ţi merge, rosti Ariadne supărată în timp ce se dezveli şi se ridică în picioare. Şi-aşa Lucas probabil că o să mă omoare, murmură ea în vreme ce se îndreptă spre baie.
   - Ah, hei! Scuze! spuse Jerry surprins când se întâlni pe hol cu o Ariadne sumar îmbrăcată.
   - Bună, bombăni Ariadne şi trânti uşa de la baie.
   Helen aruncă sub pat clopoţeii ăia idioţi şi îşi ridică privirea spre tatăl ei care trăgea timid cu ochiul din spatele uşii.
   - Nu ştiam că Ariadne a fost aici. Iarăşi, zise el.
   - Îhm, răspunse Helen de parcă era ceva evident.
   - Bine, spuse el indecis dacă să plece sau nu din faţa uşii. Şi vei fi la ea acasă azi toată ziua, presupun? Încă lucraţi la proiectul ăla pentru şcoală?
   - Îhm.
   - Bine, zise el, încruntându-se confuz. Ăă... La mulţi ani?
   - A, da. Mersi, răspunse ea dând din cap.
   Apoi, îl fixă cu privirea până plecă. Helen nu uitase că era ziua ei; pur şi simplu, nu-i păsa.
   - Am auzit cumva că a spus că e ziua ta? întrebă Ariadne având ochii larg deschişi când intră înapoi în cameră.
   - Îhm, confirmă Helen. Dar nu sufla nicio vorbă nimănui. Tot ce vreau e să mă antrenez, apoi să mă întorc acasă şi să mă bag direct în pat.
   - Nu! Ar trebui să facem ceva! protestă Ariadne. Să ne luăm o zi liberă şi să mergem prin mall, şi apoi poate să luăm cina în oraş!
   - Am spus nu, insistă Helen cu o voce joasă şi o expresie serioasă. Antrenament. Pat. Atâta tot. Dacă vrei să te duci să faci cumpărături, te rog, ia-o înainte.
   Ariadne clătină din cap tristă şi se uită la Helen cum strângea patul gonflabil pe care insista să doarmă în fiecare seară. Ar fi vrut să se certe cu ea, ar fi vrut să insiste că Helen ar trebui să încerce măcar să se distreze de ziua ei, dar ştia că nu avea sorţi de izbândă.
   De când fusese despărţită de Lucas, Helen se stinsese ca o lumânare. Tot ce mai rămăsese erau doar ceara şi cenuşa.

          Creon coborî pe doc din iahtul privat pe care tatăl lui îl pusese la dispoziţia lui şi a echipei sale.
   Traversarea Atlanticului din Spania până în Nantucket fusese o călătorie lungă şi plictisitoare, dar necesară. Aveau nevoie de instrumente care nu ar fi trecut niciodată prin vamă, nici măcar cu un avion privat. Mai mult, nu ar fi putut oricum să-şi ducă prada înapoi pe un avion. Ar fi fost o prostie.
   Trebuia să fie păzită bine, indiferent de cât de mult îi deranjau pregătirile pe Creon şi echipa lui. Ura apa, ura oceanul şi ăsta era un avantaj pentru cei O Sută de Veri. Ar fi fost ţinută prizonieră de un element de care se temea şi, având în vedere cât de puternică era, trebuia ca închisoarea ei să fie cât mai sigură posibil.
   După ce coborî, Creon se întoarse pentru a-i spune echipajului său să stea pe iaht şi să-l aştepte până se întoarce. Voia să se asigure că ei ştiau cine este şeful, ţinându-i cât putea de departe de această poveste.
   Oricare dintre dragii lui veri ar fi putut fi tentat să profite de orice ocazie să intre în analele istoriei furându-i Triumful. Creon nu putea lăsa să se întâmple una ca asta, nici măcar din greşeală.
   După toate riscurile pe care şi le asumase, după toată răbdarea lui, el va fi în sfârşit cel va aduce gloria binemeritată Casei lui. Era destinul lui să fie egalul eroilor din trecut, ca Hercule sau Perseu. Poate chiar mai bun, pentru că el va face ceva mai mult decât să omoare o hidră sau o gorgonă. Mult mai mult. El va fi cel care va dărui nemurirea familiei sale, şi tatălui său.
   O singură viaţă îi stătea în cale, iar acea viaţă urma să-i fie livrată lui Tantalus, şeful Casei din Teba şi viitor conducător al Atlantidei, de către Creon, fiul şi urmaşul său, care avea să primească onoarea pentru acea pradă. Şi poate i se va oferi şi premiul obsedant de frumos, pe care îl merita.
  
             Ariadne şi Helen merseră cu maşina către domeniu fără să îşi adreseze un singur cuvânt.
   Când se opriră la un semafor în spatele lui Matt, Ariadne îi făcu cu mâna, dar Helen nu. Amândouă îi putură vedea ochii şi fruntea încruntate de grijă când se uită la Helen în oglinda retrovizoare.
   - Ştiu că eşti tristă, dar nu ar trebui să te porţi cu Matt aşa, spuse Ariadne un pic enervată. Este unul dintre cei mai deosebiţi oameni pe care îi ştiu şi tu îl răneşti.
   - Ai dreptate, sunt egoistă.
   Helen rosti asta şi nimic mai mult.
   - Nu asta am vrut să zic, se poticni ea încercând să-şi ceară scuze şi uitându-se la drum. Ştiu ce sacrifici şi ştiu de ce. Dar chiar trebuie să... Ei, las-o baltă.
   Helen era conştientă cât de cât că ar trebui să îi pese de felul cum se simţea Matt, dar nu-i păsa nici măcar cum se simţea ea, nici măcar atunci când se lupta cu Hector pe salteaua din arenă.
   Antrenamentele lor deveniseră scurte şi brutale. Acum, că Helen începea să înţeleagă cum să îşi folosească trăsnetele, cum să le controleze şi să le folosească puţin câte puţin, era imposibil să te lupţi cu ea corp la corp. Dacă mai puneai la socoteală şi puterea medalionului, care o făcea invulnerabilă în faţa oricărei arme, Helen devenise aproape indestructibilă.
   Spre sfârşitul sesiunii din acea zi, Hector încercă să o imobilizeze şi ea îl electrocuta pentru a treia oară. Căzu inconştient la podea.
   După un moment, se apropie de el şi îl împunse cu degetul mare de la picior.
   - Am terminat? îl întrebă ridicându-şi sprâncenele când Hector îşi reveni.
   - Tot nu ştii cum să te lupţi încă, murmură el ştergându-şi sângele de la gură.
   - Ţi-ai muşcat limba atât de tare că ai sfâşiat-o, spuse Helen cu o voce fără inflexiuni. Poate că ar trebui să iei o pauză.
   Helen se duse în colţul ei să bea nişte apă şi îi văzu pe Claire, Jason, Cassandra şi Ariadne fixând-o cu privirea din afara ringului.
   Îşi ţineau respiraţia. Jason fu primul care se mişcă. Făcu doi paşi mari, sări graţios peste gardul de metal şi ateriză lângă fratele lui care tremura.
   - Cred că asta a fost tot. Asta a fost tot pentru totdeauna, Hector, zise Jason. Nu mai are nevoie de antrenament.
   - Dar nu ştie nici măcar cum să dea un pumn! protestă Hector, vorbind împleticit.
   - Nu are nevoie să ştie, spuse Cassandra decisiv. Nu are nevoie să ştie cum să dea un pumn sau să ţină o sabie, sau să se apere. Este deja de zece ori mai letală decât tine, Hector, şi, dacă tot încerci să găseşti o metodă prin care să o baţi, o să ajungi să îţi miroasă capul a ars. Aceste antrenamente s-au încheiat.
   După ce zise asta, Cassandra se ridică şi ieşi din dojo, învăluită în umbre şi foarte tăcută.
   - Încă este vulnerabilă! ţipă Hector după silueta din ce în ce mai greu de văzut a Cassandrei. Există un milion de moduri prin care poate fi înfrântă în momentul în care reuşeşti să scapi de trăsnete.
   - De ajuns, Hector, spuse Jason cu tandreţe. Cassandra are dreptate. Încearcă să-i găseşti punctele slabe şi învaţ-o să se descurce cu ele, dar nu se mai antrenează în dojo. Nu va trebui să se teamă niciodată de lupta corp la corp.
   - Deci gata cu însoţitorul? întrebă Helen, în sfârşit ridicându-şi ochii de la sticla goală de apă.
   Copiii Delos se uitară unul la celălalt ridicând din umeri şi clătinând din cap.
   - Bănuiesc că da, concluzionă Hector într-un final. Cel puţin până prevede Cassandra un pericol. În momentul ăla, nu-mi pasă cât de letală eşti, unul dintre noi va fi iarăşi cu tine în permanenţă.
   - Pot să plec până atunci? întrebă Helen uitându-se la Hector şi aşteptând politicos să-i dea voie.
   Hector dădu din cap. Ea făcu o plecăciune şi apoi se înălţă în aer.
   - Lennie, aşteaptă! ţipă Claire după ea. Kate ţi-a pregătit un tort!
  
            Helen o zări pe Claire, văzu cât de îngrijorată era, dar nu putea face ce voia Claire.
   Nu se putea preface că era veselă. Nici pentru câteva ore, cât se dădea o petrecere în cinstea ei, nici pentru jumătate de oră, ca să-i lase măcar să îi cânte „La mulţi ani!“ şi să înfulece nişte tort, şi nici măcar pentru cinci minute de care ar fi avut nevoie să-i explice lui Claire de ce nu putea face niciunul dintre acele lucruri.
   - Te iubesc, strigă ea către prietena ei cea mai bună înainte să-şi ia zborul.
   Îl auzi pe Jason spunând ceva de genul: „Lucas e la fel“ când deschise uşa şi se ridică sus pe cer, dar poate că îşi imaginase.
   Nu avea o destinaţie anume sau un timp-limită, ştia doar că nu are voie să părăsească insula. Îi promisese lui Lucas şi nu avea de gând să-şi încalce promisiunea acum. Îşi făcuseră mai multe promisiuni, iar Helen avea nevoie disperată ca unele dintre ele să fie adevărate, aşa că nu avea de gând să încalce niciuna - nici măcar pe cea care ar fi alinat-o cumva.
   S-ar putea să nu se ducă niciodată în Patagonia cu Lucas, dar măcar putea să menţină încrederea dintre ei şi să nu zboare deasupra oceanului până nu îi zicea el că poate. Ar putea, totuşi, să se ducă pe ţărm.
   Evitase Great Point în ultima săptămână, nu pentru că era îngrijorată că ar ceda şi ar plânge dacă s-ar duce acolo, ci pentru că era îngrijorată că nu ar face-o. Lui Helen îi era teamă că nu va mai simţi nimic niciodată. Că va deveni la fel de fadă şi lipsită de viaţă ca una dintre florile acelea palide pe care le vedea în călătoriile ei nocturne.
   Avea destulă minte cât să se întrebe de ce se purta astfel, dar nu gândea destul de limpede ca să-şi dea seama care era răspunsul. Până îl văzu pe Lucas în vârful farului.
   Stătea la marginea pasarelei care se înfăşură în jurul domului de sticlă din vârful farului, privind cum ultima fărâmă din zi se ascundea dincolo de linia orizontului.
   Se adunau nori de furtună deasupra apei, iar culorile de suc de fructe ale apusului păreau să încerce a zgâria întunericul adus de norii de ploaie care se străduiau să înghită soarele. Pielea îi era pictată în culorile acelei lumini muribunde şi era, ca de obicei, frumos.
   Atunci Helen înţelese de ce ridicase un stăvilar şi nu lăsase niciun sentiment să iasă, în loc să plângă în cascade. Nu era tristă. Era furioasă.
   Când zbură spre Lucas, el o văzu şi rămase pe loc. Helen nu ateriză pe pasarelă. În schimb, pluti în faţa lui, aerul fiind teritoriul ei. Pentru o clipă, doar se uitară unul la celălalt, amândoi mult prea copleşiţi de emoţie pentru a înlătura tăcerea prin cuvinte.
   - Ce faci aici? reuşi în sfârşit Lucas să spună, având cearcăne adânci şi ochi înfometaţi de vederea ei.
   Helen îi ignoră întrebarea prostească şi rosti primul lucru care îi veni în minte.
   - De ce nu mi-ai zis? întrebă ea supărată şi rănită, şi nefiind sigură ce anume voia să audă de la el. De la început. De ce nu mi-ai putut măcar explica de ce nu puteam fi împreună?
   - Dacă voiai să ştii aşa de tare, de ce nu ai răspuns la telefon săptămâna asta, când te-am sunat de vreo mie de ori? întrebă şi el, la fel de supărat şi rănit ca ea.
   - Încetează! Nu-mi mai pune întrebări când de fapt tu eşti cel care are toate răspunsurile! M-am săturat de prostia asta! ţipă la el, simţind în sfârşit înţepăturile din gât provocate de lacrimile care îşi făceau loc spre ochii ei.
   Stăvilarul mai avea puţin şi ceda, iar ea ştia că s-ar fi ales numai cu o faţă urâtă, umflată şi roşie de la atâta plâns. Trebuia să se îndepărteze de Lucas cât mai putea.
  Chemă unul dintre turbulenţii curenţi de aer de furtună să îi smulgă corpul şi să o poarte oriîncotro se îndrepta, dar Lucas văzu cât de nepăsătoare era faţă de propria viaţă, sări în aer şi o prinse înainte să fie înghiţită de furtuna pe care o subestima atât de nepăsătoare.
   Imediat ce se află în siguranţă în braţele lui, Lucas cedă şi o sărută.
   Helen fu atât de uimită, încât se opri din plâns înainte de a izbucni şi aproape căzu din cer. Încă fiind zburătorul cel mai bun dintre ei doi, Lucas o prinse, rostogolindu-se în curenţii de aer, apoi sărutându-se şi ţinându-se în braţe în timp ce el o conduse în siguranţă spre pasarelă.
   Când picioarele lor atinseră platforma, luminile farului se aprinseră şi proiectară umbra siluetelor lor îmbrăţişate pe valurile învolburate ale oceanului.
   - Nu pot să te pierd, rosti Lucas îndepărtându-şi buzele de ale ei. De asta nu ţi-am spus tot adevărul. Credeam că, dacă ai şti cât de periculos este, n-ai mai vrea să mă vezi. Am vrut să poţi spera. Nu pot face asta dacă tu renunţi.
   - Nu vreau să renunţ, zise Helen. Dar nu va putea niciodată exista un noi, Lucas! Trebuia să-mi fi spus asta.
   - Nu spune niciodată, rosti el lipindu-şi faţa de gâtul ei; deşi nu o mai săruta, nu dorea să se desprindă din îmbrăţişarea lor. Nimic nu e pentru totdeauna, şi nu există absolut. Vom găsi noi o cale.
   - Lucas, zise Helen încruntându-se şi împingându-l până îi dădu drumul.
   Se aşeză pe pasarelă şi îl trase lângă ea, ca să poată vorbi:
   - Ne-am urî pe noi înşine. Şi, până la urmă, ne-am urî unul pe celălalt.
   - Ştiu asta, spuse el ridicând tonul disperat. Dar nu vorbeam despre a fugi şi a face tot ce vrem noi!
   - Atunci? întrebă ea cu tandreţe, calmându-l. Ce ar trebui să facem?
   - Nu ştiu încă, recunoscu el rezemându-se de peretele din sticlă al farului şi trăgând-o pe Helen la pieptul lui, ca să o protejeze de bătaia vântului din ce în ce mai puternic. Dar refuz să mai trec printr-o săptămâna ca asta.
   - Şi eu, rosti ea odihnindu-şi capul pe pieptul lui, relaxându-se pentru prima dată după zile întregi. Nu-mi pasă cât de greu este să fim împreună, fiindcă nimic nu-i mai rău decât să fim despărţiţi.
   - Ce mi-ai spus tu? Să decid ce nu pot să fac şi să fac exact pe dos? întrebă el zâmbind, apăsându-şi buzele pe fruntea ei. Măcar acum ştim că nu putem sta departe unul de celălalt.
   - A fost ca şi când aş fi fost moartă, zise ea temătoare, de parcă dacă ar fi pomenit de amorţeala care o cuprinsese ar fi însemnat să o simtă din nou.
   - Şi pentru mine a fost la fel, spuse el cu o voce ciudată, sacadată.
   - Şi ce facem cu mama ta? Nu ne va lăsa să fim împreună.
   - Va trebui să vorbim cu ea. Va trebui să vorbim cu toată familia mea.
   - Şi dacă insistă să ne despartă?
   - Atunci, fugim, răspunse Lucas cu o voce joasă şi fără inflexiuni.
   Niciunul nu mai zise nimic pentru o vreme, doar priviră cum lumina farului strălucea în valurile învolburate ale oceanului agitat de furtună.
   Helen auzea cum bătea inima lui Lucas, dar el o strânse şi mai tare în braţe, de parcă deja se pregătea pentru lupta pe care trebuia să o poarte ca să o ţină aproape de el.
   - Ne vor urmări, şopti ea. Vor crede că am pornit războiul.
   - Ştiu, spuse Lucas. Dar nu vom face asta. Vom respecta Armistiţiul chiar dacă ei cred că nu putem.
   - Nu trebuie să facem aceleaşi greşeli pe care le-au făcut ei, zise Helen sfidătoare. Mă enervează aşa de tare că toţi presupun că, deşi ştim ce s-ar putea întâmpla, tot am face aceeaşi prostie ca ei.
   Lucas râse, dar nu se simţea bucurie în râsul lui.
   - Ai spune că nu trebuie să ne trăim vieţile şi să simţim ce simţim pentru că ni s-a zis deja care va fi sfârşitul, rosti el cu amărăciune în glas.
   Îl simţi cum se crispează de indignare, apoi îi veni în minte un gând nou şi serios:
   - Chiar vrei să facem asta? Ştii că asta ar însemna să-ţi părăseşti tatăl?
   - Ştiu, răspunse ea conştientă că şi-ar răni tatăl mult mai tare decât o făcuse Daphne vreodată, dar şi că ar face-o pentru Lucas - pentru ei amândoi.
   - Înţeleg dacă nu poţi... începu el, dar Helen îl întrerupse:
   - Dacă nu ne lasă să fim împreună, nu avem de ales. Trebuie să fugim.
   O spuse cu mult curaj, dar Lucas simţea cât de mult o durea acest gând. Ştia cât de mult ar fi suferit Helen, pentru că şi el ar fi suferit la fel de tare dacă ar fi fost forţat să îşi părăsească familia.
   - Nu va fi mereu aşa, zise el încercând să o consoleze atât pe ea, cât şi pe el. Doar până ne dăm seama cum să facem asta. Şi ne vom da seama. Trebuie să se poată cumva.
   - M-am gândit la ceva, spuse Helen, apoi tot corpul îi încremeni.
   Simţi cum Lucas se încordează.
   - Nu ştiu ce vrei să faci şi nu cred că vreau să te aud spunând asta, rosti el nesigur.
   - Şi dacă nu aş fi virgină? zise Helen repede, doar ca să scape odată.
   - Nu te împart cu nimeni, Helen, răspunse el imediat. Şi, oricum, nu ar funcţiona.
   - Vorbesc serios, trebuie să luăm şi varianta asta în calcul, insistă ea zbătându-se în braţele lui până nu o mai ţinu atât de strâns şi putu să se lase pe spate ca să se uite la el. Spune-mi adevărul. Nu m-ai mai dori dacă aş fi mai întâi cu altcineva?
   - Bineînţeles că nu se pune problema de aşa ceva, îi zise el zâmbind drăgăstos. Şi eu nu doar te vreau, Helen! Te iubesc. E mare diferenţă.
   - Bine, chiar nu-mi place să mă gândesc la asta, dar o să o fac, spuse Helen în timp ce Lucas începu să clatine din cap vehement. Şi eu te iubesc şi voi face tot ce pot ca să fim împreună. Ce e? De ce tot clatini din cap? Nu doar tu iei hotărârile, să ştii.
   - Şiretlicuri de genul ăsta nu funcţionează, doar dacă nu vrei ceva strict fizic. Asta e tot ce vrei de la mine? Sex? o tachină el.
   - Bineînţeles că nu, ştii asta! spuse ea frustrată, împingându-l mai departe de ea. Doar ce ţi-am zis că te iubesc.
   - De asta nu o să meargă, spuse el zâmbind în timp ce o luă de mâini şi o apropie de el. Dacă ar fi să fim împreună aşa cum vrem noi sau, mă rog, aşa cum vreau eu, cel puţin... începu el nesigur.
   - Şi tu ce vrei de fapt? îl întrerupse Helen imediat.
   - Vreau tot. Toate lucrurile despre care am vorbit. Vreau să mergem la şcoală, să învăţăm zeci de limbi, să trăim peste tot în lume. Dar cel mai mult vreau să fim împreună.
   - Şi eu! spuse Helen entuziasmată, ca şi când ar fi găsit o scăpare. Şi putem face toate astea fără să ne căsătorim!
   - Am împărţi tot, zise el clătinând din cap ca şi când Helen nu înţelegea ce voia să spună. Şi, din cauza asta, zeii ne-ar considera căsătoriţi indiferent cine ar fi persoana cu care ai făcut sex prima dată. Vreau să am o viaţă cu tine şi, pentru că vreau asta, vei fi soţia mea. Nici nu pot să pretind că m-aş mulţumi cu mai puţin.
   - Vrei să spui că devotamentul nostru este ceea ce ar conta pentru zei, nu o rochie sau un inel? întrebă ea ştiind răspunsul deja.
   - Exact, răspunse el, apoi râse brusc la un gând ce-i trecu prin minte. Şi ar fi cam greu să fim împreună dacă aş fi în închisoare.
   - Despre ce vorbeşti? întrebă Helen speriată dintr-odată. De ce ai ajunge în închisoare?
   - Că l-aş omorî pe tipul cu care ai face sex prima dată, răspunse el. Pe tine te-aş ierta. Cât despre tip? Ar fi un om mort.
   Helen îi zâmbi lui Lucas de parcă nu-l credea, dar decise să nu îi pună sinceritatea la îndoială.
   - Atunci, cum facem? oftă ea odihnindu-şi capul pe pieptul lui. Nu putem fi împreună şi, în niciun caz, nu putem fi despărţiţi.
   - Stăm cât mai mult împreună şi respectăm regulile până vom putea să le rescriem. Vom găsi un mod de a face chestia asta să meargă. Îţi promit.
   - Asta nu-i hubris? întrebă ea privindu-l în ochi. A crede că le poţi învinge pe Ursitoare?
   - Nu-mi mai pasă ce e. Trebuie să sper, răspunse înainte să o sărute.
   Helen căzu în braţele lui şi, de data asta, se putu bucura de atingerea buzelor lui fără şocul primului sărut atât de neaşteptat. De data asta, reuşi să fie atentă la el, să-l simtă răspunzând la sărutul ei.
   Mult mai devreme decât ar fi vrut Helen, Lucas se retrase, îşi ţinu ochii strâns închişi de parcă l-ar fi durut, apoi îi îndepărtă încet mâinile de pe el.
   - Trebuie să te opreşti, spuse el, încercând să râdă, deşi era un râs nesigur şi nu foarte sincer.
   - Scuze, încă nu prea ştiu ce fac, zise Helen, buzele fremătându-i.
   - N-aş fi crezut, murmură el în timp ce îi luă ambele mâini şi se ridică în picioare. Cred că un pic de aer rece ne va face bine.
   - Unde? În Roma? întrebă Helen zâmbind.
   - Sigur. Pentru că exact de asta avem nevoie - de un decor şi mai romantic, răspunse el sarcastic. Scuze, Sparky, dar te duc acasă la tatăl tău înainte să pornesc un război.
   Se înălţă în aer şi se întoarse cu faţa la ea, îndreptându-şi mâna spre ea, ca şi când ar fi fost într-un film vechi şi o invita la dans.
   Gemu enervată când văzu cât de superb era şi apoi i se alătură, ţinându-se de mână şi rostogolindu-se în curenţii de aer pe care el îi modela pentru ea. Câteva clipe mai târziu, aterizau în curtea lui Helen şi se îndreptau agale către uşă ţinându-se de mână, dar chiar când Helen mai avea puţin şi intra în casă, Lucas o opri.
   - Tu chiar ai crezut că nu ştiu, nu? o întrebă el.
   Helen dori să-l întrebe la ce se referea, dar el continuă:
   - La mulţi ani!

......................................................