Predestinați, Josephine Angelini

........................................................

                      5-9

          Helen își dădu seama că era chiar supărat, dar încerca să nu o arate.
   - În legătură cu asta, începu ea încruntându-se, simţindu-se vinovată.
   - Da, a fost rău. Şi e numai vina mea. Ar fi trebuit să te învăţ să zbori imediat ce ne-am vindecat după căzătura noastră, dar nu am avut încredere în...
   Se opri brusc şi dădu încet din cap cu tristeţe.
   - Nu contează. Ideea e că în momentul în care am aflat că pot zbura tot ce voiam să fac era să mă întorc înapoi în aer. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. A fost o prostie din partea mea să cred că tu ai vrea să aştepţi.
   - Ce vârstă aveai când ai aflat? întrebă Helen încercând să îl distragă pe Lucas de la sentimentul lui de vinovăţie.
   - Vreo zece ani? Nu mai ştiu, dar mi-a luat ceva timp să înţeleg ce se întâmpla, zise el, de parcă ar fi încercat să o pregătească pentru ceva. Scionii au încă din naştere toate talentele lor, dar durează să descoperi cum să le foloseşti. Mai ales dacă nu ai pe nimeni care să-ţi fie mentor.
   - Tu ai avut unul? Mă refer la un mentor.
   - Nu, nu ştiu alţi Scioni care pot zbura în afară de tine. Dar am avut parte de cărţi şi de sprijinul familiei mele.
   Lucas se apropie de Helen şi o privi în ochi.
   - Tu nu ai avut parte de aşa ceva, aşa că s-ar putea să fie ceva mai dificil pentru tine.
   - A, mă descurc cu lucrurile dificile, eu nu prea am încredere în lucrurile uşoare, răspunse ea repede.
   Lucas o privi de parcă Helen nu ar fi înţeles ce trebuia.
   - Pur şi simplu, nu vreau să te descurajezi dacă avem nevoie de ceva mai multă vreme până înveţi, spuse el deodată foarte serios. Putere, viteză, agilitate, auz şi văz acute, frumuseţe, abilitatea de a se vindeca repede şi inteligenţă - deşi partea asta e cam uşor de contrazis - toate astea sunt haruri pe care le are cam fiecare Scion şi nu trebuie să ne antrenăm ca să le putem folosi. Dar mai este un grup de talente care sunt rare şi presupun ceva mai multă muncă. Abilitatea de a zbura este unul dintre ele. Şi unul dintre cele mai greu de deprins.
   - Sincer, nu îmi pasă cât de greu e să învăţ. Nu-mi pasă dacă va mai dura ani buni de acum înainte. Pur şi simplu, ard de nerăbdare să mai zbor o dată, zise Helen entuziasmată, ţopăind nerăbdătoare pe vârfurile picioarelor.
   - Bine, bine! Dar mai întâi, ar cam trebui să stai locului. Partea cu săritul vine mai târziu, când vrei să bagi ceva mai multă viteză, spuse el aşezându-şi mâinile pe mijlocul ei.
   Rămase un pic fără aer ca reacţie la atingerea neaşteptată şi încercă să se potolească, dar nu îi era prea uşor. Stătură aşa câteva momente, privindu-se.
   - Închide-ţi ochii, şopti el.
   Inima lui Helen bătea foarte tare şi avu senzaţia că Lucas o putea auzi.
   - Calmează-te, zise el cu ochii închişi. Încearcă să-ţi încetineşti pulsul dacă poţi.
   - Încerc. Chiar trebuie să stai aşa de aproape? întrebă Helen cu o voce slabă şi nesigură.
   - Da. Nu vreau să pleci de lângă mine. Nu ar fi ceva de dorit, spuse pe un ton serios, menţinându-şi concentrarea.

           Trecură câteva secunde.
   Când vorbi iarăşi, părea foarte calm şi foarte departe de ea.
   - Acum, concentrează-te asupra corpului tău. Trage aer adânc în piept şi concentrează-te asupra lui ca şi când mintea ta ar pluti în aerul pe care îl respiră, rosti şi apoi aşteptă câteva momente ca Helen să ajungă acolo unde era el.
   Avu nevoie de câteva răsuflări, dar, în cele din urmă, reuşi să o facă. El ştiu exact când era pregătită.
   - Bun, acum eşti înăuntrul tău, spuse el triumfător. Îţi poţi simţi greutatea, toată într-un singur loc?
   Chiar simţea asta. Simţea greutatea pielii pe muşchi, a muşchilor pe oase, toată la un loc, cum zisese Lucas. Erau milioane şi milioane de fragmente din ea, toate mărşăluind ca nişte soldăţei care urmau ordine diferite, dar cu legătură între ele. Acelea erau celulele ei, îşi dădu seama deodată.
   Râse, gândindu-se cât de ciudat era să fii armata asta toată şi să nu simţi niciodată. Îl auzi şi pe Lucas râzând şi ştiu că era chiar lângă ea, simţind ce simţea şi ea.
   - Acum, vreau să faci ceva foarte greu, spuse cu o voce delicată şi curioasă, aproape ca de copil. Vreau să rămâi înăuntru, dar să priveşti şi în afară, dacă poţi. Nu te speria, sunt aici, lângă tine.
    Făcu întocmai, dar senzaţia era prea intensă ca Helen să o poată procesa.
   Helen îşi pierduse ochelarii de soare cândva. Se uitase peste tot, în bucătărie, în sufragerie, în camera ei (iarăşi), dar nu-i găsise nicăieri.
   Era foarte enervant pentru că doar ce îi avuse în mână, dar nu-şi putea aminti ce făcuse cu ei. Mai târziu, tatăl ei i-a spus că îi purta pe cap.
   În acel moment, îşi dădu seama că nu folosea simţul potrivit. Se uita, în loc să simtă. Îşi ridică mâna şi îşi pipăi ochelarii, dar îi simţi şi cu pielea scalpului şi, când se gândi un pic la asta, îşi dădu seama că îi simţise de la bun început. Pur şi simplu, era prea ocupată încercând să privească şi nu se mai gândise să mai şi simtă.
   Acum era cam la fel. Din nou, îşi dădu seama că erau atâtea moduri diferite de a percepe lumea din jurul ei! Încă era conştientă de milioanele ei de celule, dar putea totodată să simtă şi ceva nou.
   Simţea cum pica, apropiindu-se repede de ceva foarte mare şi ştiu că mai avea un simţ care putea opri căderea.
   Moartă de frică, încercă să-şi folosească simţul acesta nou. Trebuia să distanţeze un pic micuţa armată de monstrul ăsta mare şi rapid spre care cădea - îşi dădu seama că ea tot căzuse spre monstrul acesta în fiecare secundă din viaţa ei.
   Un pic prea târziu ca să se mai oprească, Helen îşi dădu seama că monstrul era pământul, senzaţia de cădere era gravitaţia şi că tot ce trebuia să facă era să o oprească. Gravitaţia tot trăgea de ea, făcând-o să îşi piardă echilibrul.
   Se agăţă de Lucas, ascunzându-şi faţa la pieptul lui. El era singurul obiect stabil din tot universul şi, dacă Helen îi dădea drumul, ştia că avea să se mişte în spaţiu la nesfârşit.
   - Totul e în regulă, îi şopti el la ureche.
   Respiraţia lui era caldă şi vocea lui o linişti pe Helen.
   - Nu-ţi dau drumul, Helen! Promit. Ai încredere în mine?
   O rugă să nu se panicheze în timp ce temperatura aerului scădea repede şi rafale de vânt îi fluturau părul în toate părţile.
   Îşi ţinu faţa în locul în formă de L unde umărul lui Lucas se urca spre gâtul lui. Îşi spuse că acum avea parte de ceva dificil, acesta era „greul“ pe care fusese destul de curajoasă în ochii lui Lucas să îl prefere în faţa „uşorului“.
   - Da, şopti ea simţind cum aerul rece i se urcă în haine şi îi fură sunetele de pe buze imediat ce vorbi. Am încredere în tine.
   - Atunci, arată-mi. Deschide-ţi ochii.
   Stătură în aer până când cerul se întunecă aproape în întregime şi lui Helen îi era atât de frig, încât nu se putea opri din tremurat. Avea multe de învăţat.
   Să sfidezi gravitaţia era ceva, însă doar jumătate din ce însemna să zbori. Cealaltă jumătate era ceva mai uşor de înţeles, dar mult mai dificil. Helen pricepu că a te mişca prin aer însemna mai mult decât să dai din mâini şi din picioare, trebuia să manipuleze aerul din jurul ei.
   Lucas începu să o înveţe cum să controleze aerul, să îl facă mai dens într-un loc şi mai rarefiat într-un altul pentru a crea un mic curent în forma trupului ei. Când Lucas făcea asta, părea că plutea sub apă. Vântul nu îi lovea părul şi hainele, ci curgea pe lângă el, susţinându-l sau împingându-l uşor, totul în funcţie de cât de repede voia el să zboare.
   Lucas îşi petrecu majoritatea primei lecţii plutind prin faţa lui Helen de parcă ar fi fost în ocean, braţele şi picioarele lui mişcându-se sinuos pe unda curenţilor, ţinându-şi degetele desfăcute pentru a evita ocazionalele vârtejuri.
   Îşi ţinea braţele desfăcute, gata să o prindă în cazul în care Helen şi-ar fi luat făcut prea mult avânt sau dacă ar fi fost pe punctul de a aluneca în vreun vârtej pe care îl crease dintr-un curent de aer pe care nu îl putea controla.
   Zburatul era complicat şi Helen nu simţea că se descurca prea bine încă. Semăna cu a conduce o maşină şi a ţinti cu puşca în acelaşi timp. Aveai nevoie de o mână uşoară şi de concentrare deplină.
   Lucas o învăţă şi câteva şiretlicuri pentru a nu fi văzută de cei „defavorizaţi din punct de vedere gravitaţional“, cum îi numea el pe săracii oameni ţintuiţi la pământ şi la care se uitau de sus. Helen fu surprinsă să afle că asfinţitul, care îi prinse zburând în seara aceea, era de fapt unul dintre cele mai periculoase momente în care să zbori.
   Atunci se uitau cei mai mulţi oameni către cer, pentru a-i admira culorile, iar pictorii şi fotografii formau jumătate din populaţia Nantucketului.
   De câteva ori, Lucas încercă să o ia pe Helen şi să zboare deasupra oceanului, unde nu puteau fi văzuţi. Se părea că era periculos să zbori în orice moment al zilei, dar, dacă stătea destul de sus, lumea ar fi crezut că Helen era o pasăre. Cel mai sigur era să zbori noaptea, bineînţeles, şi atunci puteau zbura mai aproape de pământ, ceea ce Lucas promise că avea să fie grozav.
   Dar totul i se părea minunat lui Helen şi, când Lucas spuse în sfârşit că ar fi cazul să se ducă înapoi în casă, ea începu să se tânguiască şi îl rugă să mai stea cinci minute.
   Lucas râse cu poftă.
   - Crede-mă, ştiu cum te simţi. Dar mor de frig, zise el.
   Helen se îndepărtă de el, făcând ochii mici şi zâmbind subtil.
   Pluti pe lângă umărul lui şi apoi în jurul spatelui, mângâindu-l uşor în trecere.
   - Mâine? întrebă ea simţindu-se atât ruşinată, cât şi puternică.
   El se lăsă pe spate graţios şi o prinse de mână înainte ca ea să plutească prea departe de el.
   - Mâine. Promit, zise încet trăgând-o spre el. Dar s-a făcut târziu şi familia mea se va îngrijora dacă mai stăm în noaptea asta.
   Helen nu putea să îl contrazică, aşa că îl lăsă pe Lucas să o ţină de umeri şi să o conducă pe peticul de pământ de pe care decolaseră.
   Pluti deasupra lui, în vreme ce el trecea treptat în starea de ponderabilitate.
   - Ce fac acum? întrebă ea speriată.
   - Stai liniştită. Ştiu că aterizarea e intimidantă, dar sunt lângă tine, spuse Lucas răbdător, cu picioarele pe pământ şi braţele deasupra capului, ţinând-o de ambele mâini în timp ce ea plutea deasupra lui.
   - Cred că am văzut un tablou de genul ăsta, zise Helen ameţită de frică. Dar femeia din tablou avea aripi.
   - Semizeii şi chiar zeii s-au simţit mereu atraşi de artişti, iar aceştia uneori ne-au şi pictat. Aripile n-au nicio legătură cu realitatea, evident, dar sunt frumoase, spuse el pe un ton glumeţ.
   Încerca să o ajute să se relaxeze şi Helen ştia asta. Când se simţi gata să încerce să aterizeze, se uită în ochii lui şi dădu din cap.
   - OK, ce trebuie să fac? întrebă ea.
   - Vreau să îţi urci din nou lumea pe umeri.
   - Cum adică să urc lumea? întrebă ea grăbită, sperând să primească nişte instrucţiuni mai concrete.
   - Concentrează-te. Poţi simţi ce vreau să spun, ştiu că poţi, dar trebuie să ai încredere în mine.
   - Am.
   Helen zise asta pentru a suta oară pe ziua aceea, dar, de data aceasta, se uită direct în ochii lui, iar el îi întoarse privirea încrezător.
   Se vedea pe faţa lui. Nimic nu era imposibil dacă Lucas avea încredere în ea. Aşa că îşi urcă lumea pe umeri... şi căzu, ca oricine altcineva care ar fi încercat să stea la doi metri distanţă de pământ.
   Desigur, Lucas ştia că s-ar fi putut întâmpla asta, aşa că o prinse în braţe. O răpi din aer şi o aşeză încet pe pământ, tălpile ei atingând uşor iarba. Să se afle în sfârşit pe picioarele ei după atâta vreme în care nu le folosise o făcu să se dezechilibreze un pic. Vedea cum se mişca pământul cu ea, aşa că îşi odihni fruntea pe umărul lui Lucas pentru un moment, ţinându-şi mâinile în jurul gâtului lui. Deşi ameţeala îi trecuse, nu-şi mută mâinile, sperând să simtă un fel de invitaţie din partea lui. Lucas se depărtă uşor şi râse forţat.
   - Vezi? Floare la ureche. Data viitoare, încearcă să-ţi ţii picioarele sub tine chiar înainte să faci tranziţia şi totul o să meargă strună, îi spuse cu un aer degajat în timp ce se îndreptau spre casă. Înveţi mult mai repede decât mine, să ştii.
   - Da, sigur. M-aş fi făcut una cu pământul dacă nu ai fi fost tu acolo să mă prinzi, zise ea împingându-l pe Lucas şi râzând împreună, deşi îşi simţea inima mai grea.
   Nu se aştepta la un sărut, dar chiar spera să se întâmple. Acum, se simţea foarte prost, simţea că era o idioţenie din partea ei să încerce să sărute un om mult mai inteligent, mult mai bun la suflet, mult mai experimentat decât ea.
   Îşi încrucişă mâinile la piept şi grăbi pasul, încercând să nu se piardă cu firea, dar Lucas nu o lăsă să i-o ia înainte. În schimb, îi desfăcu braţele şi o luă de mână.
   Era îndeajuns de orgolioasă, încât să se simtă ofensată că insista să o ţină de mână după ce refuzase să o sărute.
   - Ne pot vedea, îi şopti atât de încet, încât Helen abia îl putu auzi.
   Îşi smuci repede capul, făcând semn spre casă.
   Uitându-se spre casă, Helen văzu că Pallas şi Castor stăteau pe veranda din faţa biroului. Probabil că ieşiseră să discute în voie, dar fuseseră întrerupţi de aterizarea prelungită a lui Helen. Sigur o văzuseră întinzându-se după un sărut, ceea ce era atât de groaznic pentru Helen, încât trebui să îşi şteargă imediat gândul din minte sau ar fi explodat de ruşine.
   - Învaţă repede, nu-i aşa, tată? întrebă Lucas.
   - Mult mai bine decât prima ei aterizare, răspunse vesel, apoi se întoarse cu faţa spre Helen. Mă bucur să văd că nu mai încerci să te dai drept o cometă.
   - Ha, da. Am decis să aterizez în stare de luciditate de acum înainte, ca să nu mai dau atâţia bani pe mâncare, glumi Helen bucuroasă că era prea întuneric ca să i se vadă obrajii roşii.
   Îi zâmbi lui Pallas, dar el nu râse deloc, nici măcar nu zâmbi. Pur şi simplu, se uita la ea.
   - O mişcare foarte înţeleaptă, spuse Castor. Apropo, Lucas, sper că nu mai aveaţi de gând să vă mai plimbaţi. Maică-ta aproape că a terminat de pregătit cina şi nu cred că are chef să aştepte pe cineva în seara asta.
   - Înţeles. Mersi că mi-ai zis, spuse Lucas în timp ce o conducea pe Helen în casă.
   După cum o zorea, Helen avu senzaţia că încerca să-i evite pe tatăl şi pe unchiul lui. Ori asta, ori o ţinea pe Helen departe de ei.
   - OK, care-i faza? îl întrebă imediat ce intrară în garajul întunecat şi Lucas închise uşa. Unchiul tău se poartă foarte ciudat în preajma mea. Ce a aflat în Europa?
   - Nimeni n-a auzit de tine pe-acolo - sau cel puţin nu vorbeşte nimeni despre tine. Pallas a venit acasă pentru că l-a urmărit pe Creon până aici, dar, din câte ştim noi, Creon a venit în America fără să-şi anunţe familia. Credem că doar vrea să ne spioneze un pic - pe Hector, mai ales, zise Lucas cu o privire întunecată.
   - A aflat cumva unchiul tău ceva despre cele două femei? Cele care m-au atacat? şopti încordată.
   - Nu, asta rămâne un mister. Niciuna dintre cunoştinţele unchiului Pallas nu a auzit de ele. Credem că Tantalus încă nu ştie de tine, dar nimeni nu l-a mai văzut pe Tantalus de câţiva ani buni, aşa că e cam greu să ştim sigur ce are de gând să facă.
   - Nu l-a văzut nimeni? întrebă Helen uimită. Dar atunci cum conduce?
   - Prin soţia lui. Ea este aceea care le transmite celor O Sută de Veri ce au de făcut, şi tot face asta de mai bine de douăzeci de ani.
   - De ce?
   - E o poveste lungă, zise Lucas încruntându-se şi privind în jos.
   Helen îşi dădu seama că era vorba despre ceva important.
   - A, genul meu preferat de poveşti, rosti ea aplecându-şi capul pentru a se putea uita în ochii lui.
   Când se priviră în ochi, îi zâmbi până îl convinse să-i spună.
   Lucas o luă de mână şi începu să se joace cu degetele ei în timp ce vorbea.
   - Tata a mai avut un frate. Era cel mai mic dintre băieţi, cu doar câţiva ani mai mare decât Pandora şi era favoritul tuturor. Chiar şi al lui Tantalus, zise cu o grimasă de parcă nu ar fi crezut că Tantalus putea iubi ceva. Numele lui era Ajax.
   - Ce-a păţit? A murit? întrebă Helen cu grijă.
   Lucas încuviinţă.
   - A fost ucis. De cineva de care nu putea sta departe, spuse repede.
   Frustrat, îşi trecu o mână peste faţă înainte să continue:
   - Mă rog. Când Ajax a fost ucis, unchiul Tantalus s-a ascuns ca să se protejeze. De atunci, toate ordinele vin de la el în scris sau prin soţia lui, Mildred. Dar nu l-a mai văzut nimeni de atunci.
   - Mildred? Ăsta nu sună a nume grecesc.
   - E muritoare, evident, zise Lucas ridicând o sprânceană. De obicei, cam vrem să-i omorâm pe Scionii din alte case, îţi aminteşti? Ceea ce nu este chiar cel mai potrivit lucru pentru o căsătorie. Şi cealaltă opţiune ar fi să ne căsătorim cu verii noştri.
   - A, da. Am uitat de Furii pentru o clipă. Şi din moment ce doar Casa voastră a mai rămas, nu mai există decât Scioni înrudiţi cu voi. Scârbos, spuse ea dându-şi ochii peste cap pentru că nu luase în consideraţie detalii atât de evidente.
   - Noi nu suntem rude, şopti el trăgând-o de mână ca să o apropie de el.

            Apoi, brusc, se întoarse şi o conduse prin garaj.
   Puteau să meargă în linie dreaptă, pe lângă un perete al garajului, dar Lucas alese să meargă printre maşini şi, chiar înainte să ajungă la uşa care ducea în bucătărie, încetini deodată şi se întoarse cu faţa la ea şi îi zâmbi.
   Helen îi putea auzi respiraţia grăbită, iar mâna îi era uşoară, abia atingând-o. Pentru o clipă, se apropie de ea de parcă ar fi încercat să îşi lipească pieptul de al ei şi să-şi lase buzele pe ale ei, dar, în ultimul moment, se întoarse şi intrară în casă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat.
   Şi poate chiar nu se întâmplase nimic. Helen era atât de confuză!
   Dar imediat ce intrară în bucătărie, avu alte griji pe cap. Cum ar fi ţiuitul puternic din urechi. Imediat, înţelese de ce Castor şi Pallas ieşiseră afară ca să discute. Era foarte mult zgomot înăuntru.
   Noel făcea micile ei vrăji deasupra cuptorului şi restul familiei păru să se adune în jurul ei la fel de inevitabil ca apa curgând la vale.
   Toate scaunele erau ocupate şi zona din faţa mobilei de bucătărie se schimba constant, Noel învârtindu-se şi dându-i la o parte din calea ei.
   Toţi păreau să râdă şi să se certe în acelaşi timp şi, cu toate că Helen nu putea înţelege nimic, ei păreau să se înţeleagă între ei cumva. Era o simfonie Delos, iar Noel era dirijorul.
   Ca o străină în casă, Helen vedea că Noel era centrul familiei, inima care hrănea toată masa musculară de care se tot împiedica încercând să gătească. Era personificarea focului cald şi al uşii deschise şi o primea cu bucurie la masa ei, ba chiar o aştepta să vină şi să îi mănânce mâncarea.
   - Aici erai, spuse ea fără să îşi ridice ochii de la aragaz. L-am sunat pe tatăl tău şi l-am invitat la cină. M-am gândit că eşti prea obosită ca să mai găteşti ceva acasă, zise întorcând legumele sote din tigaie cu o mişcare atât de agilă a încheieturii, încât îi aminti lui Helen de bucătarii faimoşi pe care îi vedea la televizor.
   Helen dorise dintotdeauna să înveţe cum să facă mişcarea aia şi, pentru un moment, mintea ei ceva cam ameţită se lăsă distrasă.
   Apoi, îşi dădu seama că Noel vorbea cu ea.
   - L-aţi invitat pe tata? întrebă cu glas strident; nu voia să pară nerecunoscătoare, dar nu-i ieşi prea bine.
   - Bineînţeles. Pallas a venit în sfârşit acasă, aşa că am decis că a venit timpul ca familiile noastre să se cunoască. L-am rugat pe Jerry să o aducă şi pe Kate a ta, dar ea lucrează în seara asta, aşa că ne vom vedea cu ea altă dată. Tatăl tău va sosi aici în vreo cincisprezece minute, aşa că, dacă vrei să te speli, să te piepteni sau să te schimbi... spuse ea ridicându-şi în sfârşit privirea către fata bătută de vânt care stătea în bucătăria ei îmbrăcată în nişte haine care erau cu vreo patru mărimi mai mari... ar fi bine să te grăbeşti, încheie cu un zâmbet înţelegător.
   Helen îşi privi picioarele pătate de iarbă şi încercă să-şi treacă mâna prin păr şi ţipă de durere când îşi smulse firele mici de la ceafă. Ariadne dădu din cap dezaprobator şi râse.
   - Arăţi de parcă te-ar fi tras cineva cu faţa în jos printr-un tufiş. Dar te pot ajuta, zise ea ridicându-se, apoi îi luă mâna lui Helen dintr-a lui Lucas şi părăsiră bucătăria.
   Lui Helen nu-i venea să creadă cât de încurcat îi era părul, dar Ariadne reuşi cumva să i-l aranjeze cu ajutorul unei loţiuni pentru păr şi al unui pieptăn cu dinţi drepţi. Se spălă pe picioare, îşi prinse părul în coadă şi se îmbrăcă atât de repede în hainele pe care i le împrumutase Ariadne, încât îşi dădu seama abia pe scări că nu numai că era desculţă, dar tricoul îi era atât de strâmt, încât crezu că era al Cassandrei.
   - Pe zeii mei, ce te-aş bate, oftă Ari în timp ce căuta o pereche de sandale pentru Helen. Arăţi mai bine în hainele mele decât mine.
   - Ai retinele defecte? întrebă Helen în mare parte vorbind serios. Ai cel mai frumos corp pe care l-am văzut vreodată.
   - Sunt prea voluptuoasă pentru a fi la modă, răspunse Ariadne într-un mod care încheie conversaţia, apoi îi oferi o pereche de sandale argintii. Astea ar trebui să-ţi vină.
   - Ar trebui să încep să-mi aduc haine aici, zise Helen încălţându-se cu sandalele drăgălaşe.
   Trase un pic de bluză, încercând să lase nişte aer să intre între tricou şi pielea ei. Dându-şi seama că nu părea foarte recunoscătoare, îi zâmbi lui Ariadne şi încercă să-i explice:
   - Hainele tale sunt foarte şic şi mereu am senzaţia că mă îmbrac prea frumos când mă trezesc plină de noroi sau de sânge la voi acasă. Ceea ce se întâmplă cam zilnic.
   - Draga mea, bluza asta se purta acum doi ani în Europa, zise Ariadne cu o mişcare indiferentă a mâinii. Poţi să o păstrezi dacă vrei.
   - Mersi, murmură Helen dându-şi seama că nu avea cum să refuze cadoul şi mergând cu Ariadne în camera în care se lua masa.
   Trebuia să recunoască, materialul hainelor lui Ariadne era absolut super - mult mai bun decât tricourile şi blugii ei - dar ea nu era obişnuită să aibă lucruri atât de frumoase. Membrii familiei Delos nu se purtau ca nişte snobi, dar erau înstăriţi. Înstăriţi însemnând avioane private şi iahturi. Gândindu-se la asta, Helen începu să se simtă mai incomod în bluza pe care o purta.
   Ea era o fată din clasa de mijloc, get beget, şi nu ar fi schimbat asta. Nici măcar pentru Lucas.
  - Ce naiba porţi? întrebă Jerry imediat ce o văzu.
   Helen izbucni în râs, parţial pentru că tatăl ei zisese exact ce gândea ea, dar mai ales din cauza privirii tâmpe de pe faţa lui.
   - E de împrumut. Uniforma mea de atletism plină de transpiraţie era cam nepotrivită pentru cină, spuse Helen într-o doară, ştiind că va schimba subiectul dacă ea nu îi dădea atenţie.
   - Aha. Păi, da, arăţi... drăguţ? zise el neconvingător.
   - Da, vezi să nu rămâi cu gura căscată, spuse Helen dându-şi ochii peste cap.
   - Hei, îmi păstrez complimentele pentru mâncare, răspunse zâmbind.
   - Pentru că ai fost crescut cum trebuie? Asta vrei să spui, tată? zise Helen ţinându-şi mâna în şold.
   Când se întoarse, văzu că jumătate din familia Delos era cu ochii pe ei.
  - Înţeleg ce vrei să spui, îi zise Castor lui Lucas şi se uitară unul la altul înainte să se întoarcă spre Jerry şi să dea mâna călduros cu el. Mă bucur să te revăd, Jerry!
   - Şi eu, Castor. Aveam de gând să fiu eu primul care să sugereze să luăm cu toţii masa împreună, dar se pare că soţia ta mi-a luat-o înainte, replică el politicos.
   - Bine ai venit în lumea mea, răspunse Castor cu un zâmbet misterios, cei doi bărbaţi părând să se bucure deja unul de compania celuilalt.

       Prezentările merseră cât se putea de repede ţinând cont de faptul că includeau atâţia oameni şi Jerry se comportă ca un profesionist.
   Era obişnuit să ţină minte numele oamenilor şi să se adapteze la personalităţile lor variate în urma experienţei cu clienţii de la magazinul pe care îl avea de aproape 20 de ani. Helen observă cum ştia ce să-i zică fiecărei persoane, făcând pe cineva să zâmbească, pe altcineva să râdă şi pe cineva să se gândească. Era mândră de tatăl ei, dar nu doar pentru că era isteţ şi amuzant, ci şi pentru că ştia când să nu fie.
   Îi veni în ajutor şi faptul că familia lui Lucas avea gusturi similare atât în privinţa conversaţiei, cât şi a artei culinare. Jerry mâncă întruna şi reuşi să afle de la Noel că fusese într-adevăr bucătar profesionist înainte să devină mamă, când locuia în Franţa.
   Noel chiar recunoscu că fusese de câteva ori la News Store şi declară cu generozitate că sarea de mare, rozmarinul şi croissantele creme-fraiche ale lui Kate erau absolut geniale. Jerry nu mai putea de
mândrie, de parcă pentru el Kate era comoara ascunsă pe care fusese atât de norocos să o dezgroape. Helen îl lovi uşor cu cotul.
  - Roşeşti, îi spuse Helen.
   - Da, şi tu nu. De ce oare?
   - Nu am motiv să fac asta, zise ea, culoarea din obraji trădând-o.
   - Îhm. Să înţeleg că acum ar trebui să fiu părintele îngrijorat şi să îţi cer să îmi spui exact ce se întâmplă între tine şi Domnul Superfantastic de acolo?
   - Nu. Acum, ar trebui să-ţi vezi de treaba ta şi să mănânci, spuse Helen, iar vorbele ei sunară exact ca ale unei mame.
   - Ce bine! Am scăpat şi de asta, zise el zâmbind şi ceru încă o porţie din cartofii gratinaţi ai lui Noel.
   Restul serii decurse cât de bine spera Helen, până la sfârşit. Helen vorbi cu Jason, glumi cu Hector şi Pandora şi chiar vorbi puţin cu Pallas despre cum era să fii custode la muzeu.
   Până în acel moment, Pallas păruse rece, chiar ostil faţă de ea, dar imediat ce începură să vorbească despre pictură, se lumină la faţă. Helen nu era vreun expert, dar ştia destule cât să menţină conversaţia interesantă.
   Amândoi fură surprinşi să afle că aveau gusturi comune şi împărtăşiră un scurt moment de admiraţie reciprocă, în timp ce vorbiră despre unul dintre pictorii lor preferaţi. Helen începu să creadă că s-ar putea împrieteni cu Pallas, dar, îndată ce terminară discuţia, îl văzu încruntându-se enervat. Încercă să-şi dea seama ce spusese greşit, dar renunţă repede. Era clar că Pallas se hotărâse să nu o placă de la bun început.
   În afară de această mică dezamăgire, Helen se simţi uimitor de în largul ei. Nu trebuia să stea aplecată ca să pară că era mai puţin puternică sau mai puţin tocilară decât în realitate. Pur şi simplu, se integra.
   Ştia că sentimentul acesta de siguranţă avea legătură şi cu faptul că, pentru prima dată în viaţa ei, stătea lângă oameni la fel de ciudaţi ca ea, dar cel mai mult avea legătură cu Lucas.
   Îl văzuse toată seara cum se tot uitase la ea, iar greutatea privirii lui era ca o mică mână încurajatoare pe umărul ei. O admira şi admiraţia asta îi dădu curajul să spună ce gândea. Lucas nu stătea lângă ea, dar Helen simţea că încă erau legaţi prin încrederea pe care o stabiliseră în timpul zborului.
   Tocmai din cauză că privirea lui o influenţa pozitiv, simţi că-şi pierde echilibrul imediat ce ochii lui nu mai fură aţintiţi asupra ei. Privi în jur, ca să afle ce îl făcuse să nu se mai uite la ea, şi văzu că vorbea cu Pallas.
   Lui Helen nu i se părea frumos din partea ei să-şi folosească auzul de Scion ca să violeze intimitatea cuiva. Ba chiar îl certase pe Lucas cu câteva zile în urmă pentru că trăsese cu urechea la conversaţiile dintre ea şi tatăl ei, dar nu se putea abţine.
   Când îl auzi pe Pallas pronunţându-i numele, pur şi simplu trebui să afle despre ce era vorba.

      - N-o să te mint. Helen mi se pare frumuşică, zise Lucas încet. Dar nu e nimic între noi.
   - Aşa îmi spun toţi, răspunse Pallas.
   Helen îl văzu mângâindu-şi buza de jos înainte să continue:
   - Nu mă îngrijorează asta acum, dar mă sperie ideea că, peste vreo lună sau două, o să începeţi să zburaţi peste tot împreună. Singuri. Nu trebuie să se întâmple asta, Luke!
   - Nu se va întâmpla, răspunse Lucas pe un ton rece. O învăţ cum să zboare şi mă asigur că nu va fi omorâtă, dar nu m-aş atinge de ea. Poţi să ai măcar un pic de încredere în mine.
   Îşi continuară discuţia, dar Helen nu îi mai ascultă. Era prea ocupată încercând să plece. I se făcuse rău. Poticnindu-se în sandalele de firmă împrumutate, se îndreptă spre tatăl ei, rămase lângă el cât vorbi cu Pandora, şi îi fixă profilul cu privirea până se întoarse să se uite la ea.
   - Ce-i cu tine? întrebă el, sarcastic la început, înainte să se uite mai atent şi să devină îngrijorat. Ţi-e bine, Len?
   - Putem să plecăm? Am atâtea lucruri de făcut! Teme şi de-ale casei. Şi sunt atât de obosită, spuse ea inventând scuze oarecare până reacţiona Jerry.
   Se dădea un pic în spectacol, ceea ce nu putea suporta, dar pur şi simplu nu mai putea să stea acolo şi să se poarte ca şi când nu avea nimic. Jerry se uită la ceasul de la mână.
   - Da, sigur, probabil că se face cam târziu. Trebuia să spun eu asta? întrebă simţindu-se vinovat.
   - Nu, totul este în regulă. E încă devreme. Pur şi simplu... am treabă, zise Helen înainte să pună banda cu mulţumesc, la revedere, ne vedem mâine şi toate celelalte vrăjeli, pe care se săturase să le spună.
   Ariadne îi aruncă o privire îngrijorată lui Helen, dar Helen nu putu nici măcar să îşi adune destulă energie pentru a-i zice că îi va trimite un SMS mai târziu. Nu-i mai păsa de nimic, de sentimentele nimănui şi nici dacă ei credeau că era nebună, nesimţită sau ambele.
   Nu conta.
   Tot ce trebuia să facă era să iasă din casa aia pentru că, dacă îl mai vedea o dată pe Lucas, îşi ieşea din minţi. Era urât din partea ei şi foarte nepotrivit, dar Helen reuşi să-şi ducă tatăl la uşa din faţă înainte ca Lucas şi Pallas să îşi întrerupă conversaţia din colţ şi să-şi ridice privirile.

                                CAPITOLUL 12

            A doua zi, Helen merse cu bicicleta la şcoală şi îşi instrui tatăl să îi spună lui Lucas că avea ceva de făcut înainte de dirigenţie.
    Jerry se cam supărase că Helen nu voia să-l sune pe Lucas şi să-i spună chiar ea, dar Helen nu se simţea deloc în stare să îi audă vocea. O întrebă dacă se întâmplase ceva la cină, dar dădu bir cu fugiţii înainte ca tatăl ei să obţină un răspuns clar. Helen îl văzu cum o urmări confuz cu privirea până plecă pe bicicletă din faţa casei, dar era prea indiferentă în acel moment ca să îi pară rău pentru el.
    Atingerea vântului tomnatic era foarte plăcută, mai ales că faţa îi era umflată de nesomn şi plâns. De fapt, nu reuşise să plângă efectiv, doar lăcrimase, nefiind destul cât să se descarce ca după un maraton de plâns. Pur şi simplu, zăcuse în pat, prea şocată ca să plângă.
   Era o proastă. Cum putuse să spere vreodată că un băiat ca Lucas s-ar fi uitat la o fată ca ea?
   Helen ajunse la şcoală, îşi puse lacătul la bicicletă şi o luă pe altă rută spre dulapul ei. Era ceva mai mult de mers, dar ştia că nu avea cum să dea de vreun Delos pe acolo, aşa că drumul îşi merita paşii în plus. Plecase de acasă atât de devreme, încât ajunse prima în clasă.
   Când sosi Claire, văzu imediat că prietena ei arăta groaznic şi îi puse deja vreo zece întrebări până să-şi dea ghiozdanul jos de pe umăr.
   Helen minţi cât de bine putu, dar dacă Matt nu venea să spună cât de rău îi fusese lui Helen în ziua precedentă, s-ar fi dat de gol prin tonul ei neconvingător. Apoi, Claire se supără pe Helen că nu se gândise să dea şi ea un telefon, aşa că fu nevoită să mai mintă niţel şi să spună că se băgase în pat imediat cum ajunsese acasă.
   Într-un final, Claire se lăsă convinsă, dar Helen tot simţea că nu îi crezuse minciunile cu adevărat şi nu îi făcu vreun bine faptul că Zach se ţinea de glume şi tot râdea de ea scoţând tot felul de sunete ciudate când ea încerca să o liniştească pe Claire. Helen îl ignoră, ca de obicei, dar simţea cum încă se uita la ea, cu un rânjet lipit de buze.
   Helen îşi ţinu privirea în pământ şi îşi văzu de treabă tot restul zilei. Când nu se sabota singură, era o elevă eminentă şi chiar nu îi mai păsa dacă se descurca bine la ore, dacă atrăgea atenţia asupra ei şi dacă o apucau crampele.
   Mergând spre cantină, zâmbi la gândul că ar putea fi trimisă acasă din nou şi apoi se gândi dacă ar fi ajutat-o să se distanţeze şi mai mult de Lucas, prefăcându-se că o doare şi mai tare stomacul. Imediat cum îi rosti numele în minte, se opri în mijlocul holului. Doar gândul la numele lui o făcea să vrea să nu mai facă nimic, nici măcar să meargă.
   Privi în jur şi îşi dădu seama că stătea locului în mijlocul culoarului şi că lumea începea să o privească peste umăr şi că se uita la ea ciudat când o ocolea.
   Helen nu ar fi putut suporta să meargă la cantină şi să dea cu ochii de toţi. Ştia că Lindsey şi Zach ar fi fost acolo, râzând de ea, şi chiar nu avea puterea să îi înfrunte acum, dar tot trebuia să se ducă undeva şi amfiteatrul era chiar lângă ea. Uşa era întredeschisă, aşa că Helen o împinse şi intră.
   Se vedea doar o lumină foarte slabă pe scenă şi sala era foarte liniştită, tăcută, exact ceea ce căuta Helen. Se aşeză pe marginea scenei şi începu să-şi despacheteze gustarea de prânz. În timp ce mesteca, Helen aruncă o privire în jur, observând numărul mare de decoruri noi care erau abia în faza de construcţie.
   Clubul de teatru dădea două spectacole pe an - o scenetă iarna şi un musical primăvara. Helen şi prietenii ei mergeau de obicei la reprezentaţiile de genul acesta, pentru că, fiind un oraş atât de mic, mereu ştiau pe cineva care juca în piesă - chiar dacă era doar Piatra vorbitoare nr. 4.
   Nu era ea tâmplar, dar decorurile respective i se păreau imense în comparaţie cu cele pe care le văzuse până atunci.
   Se întrebă ce piesă avea de gând clubul de teatru să pună în scenă şi căută un pic până găsi un scenariu aşezat cu faţa în jos. Era un exemplar al piesei Visul unei nopţi de vară. Helen deschise la prima pagină şi citi, „Scena 1. Atena. Palatul lui Tezeu“.
   Îşi dădu ochii peste cap şi lăsă scenariul să-i cadă din mână, având senzaţia că i-ar fi fost întinsă o capcană. „Poate că Lucas avea dreptate, Furiile chiar îţi decideau viaţa.“

        Helen reuşi să treacă nevăzută în ultimele trei pauze, dar nu avea cum să o mai ţină norocul prea mult timp.
   Când se auzi soneria care anunţa că ultima oră se încheiase, se grăbi să ajungă la dulap, dar Lucas îi anticipase gândurile.
   - Hei! strigă el din cealaltă parte a coridorului.
   Părea mare şi periculos când se apropie de ea, fiecare pas făcându-i pe elevii din clasele mai mici să se dea la o parte din calea lui.
   - Unde ai fost toată ziua?
   - Am fost ocupată. Nu pot să întârzii iarăşi la antrenament, răspunse scurt şi nu îi aruncă nici măcar o privire pe când îşi luă lucrurile din dulap.
   - Te conduc, spuse el brusc, măcinat de grijă, tot încercând să se uite în ochii ei.
   Îşi ţinea capul în jos şi faţa acoperită de păr, şi nu răspunse.
   Mergeau pe hol unul lângă celălalt, în acelaşi ritm, dar Helen se simţi cumva şi mai singură alături de Lucas decât atunci când era doar ea.
   - De ce nu m-ai sunat azi-dimineaţă? Puteam să te iau mai devreme dacă aveai nevoie să te opreşti undeva pe drum, zise când tăcerea deveni insuportabilă.
   - Uite, Lucas. E foarte drăguţ din partea ta că vrei să mă duci la şcoală, dar cred că mi-e mai uşor să merg cu bicicleta. Aşa că poate ar fi mai bine s-o lăsăm baltă.
   - Nu mai vrei să vin să te iau? întrebă pe un ton glacial.
   - Nu, nu mai vreau, spuse când ajunseră la mijlocul holului care ducea spre vestiar.
   Se întoarse în sfârşit să se uite la el, ceea ce nu fu o decizie prea bună. Părea rănit.
   - Bine, rosti el în şoaptă. Ai de gând să-mi spui ce boacănă am făcut sau va trebui să aflu singur?
   - Nu ai greşit cu nimic, răspunse Helen.
   Lucas o privi, aşteptând să simtă minciuna din glasul ei, dar nu avea ce să simtă. Lumina din jurul chipului lui deveni difuză, ascunzându-i expresia feţei.
   - Vei putea ajunge singură la mine acasă după antrenament? întrebă privind în jur atât de confuz, încât ea nu ştiu încotro să se uite sau ce să spună.
   - Voiam să vorbesc cu tine despre asta, începu Helen încercând să găsească o scuză plauzibilă.
   - Vii! Creon e prin împrejurimi şi să înveţi cum să te aperi împotriva lui este mult mai important decât ce am făcut eu sau nu ca să te enervez, zise deodată nervos.
   Helen dădu din cap, ştiind că era o prostie din partea ei să renunţe la a învăţa să se lupte. Abia dacă îl putea vedea prin imaginile confuze pe care le crea, îndoind lumina din jurul lui.
   La un moment dat, erau trei de Lucas rotindu-se în sus şi în jos, de parcă Helen se uita printr-un caleidoscop. Îşi ţinu privirea în jos şi ochii ascunşi în spatele părului până când imaginea lui Lucas se stabiliză şi putu să se uite la el fără să ameţească.
   - Vrei să te las în pace pentru tot restul zilei? întrebă controlându-şi tonul cu grijă.
   „Nu, se gândi ea. Şi da.“ Ambele răspunsuri erau cât se putea de reale. Nu-l putea minţi, dar adevărul deveni deodată foarte alunecos.
   - Cred că aşa ar fi cel mai bine, murmură ea.
   El nu spuse nimic, doar se întoarse şi plecă.
   - Bună, Luke... pa, Luke, spuse Claire când veni lângă ei. Se uită când la unul, când la celălalt. V-aţi certat?
   Helen dădu din umeri şi o luă pe Claire de mână, îndreptându-se spre vestiar.
   - Nu prea îmi pasă, doar asta putu Helen să zică.
   Alergând pe pistă, o întrebă pe Claire cum fusese ziua ei, îi mărturisi secretul legat de amfiteatru şi o rugă să nu îi spună lui Matt, ca să evite încheierea unei prietenii. Claire se uită ciudat la ea, dar nu o întrebă nimic.
 
             Helen era mult mai irascibilă decât de obicei.
   Era ca şi când toată lumea devenise o poantă pe care o aşteptase răbdătoare, dar când o auzise i se păru de prost gust. Dacă ar fi fost într-un club de comedie, s-ar fi ridicat de la masă şi ar fi plecat, dar, în schimb, trebuia să se ducă la comediant acasă şi să-l lase pe vărul lui să o bată până îi suna apa în cap.
   După antrenament, Helen merse cu bicicleta ca o fată ascultătoare la moşia Delos şi ajunse acolo înaintea lui Lucas, Jason şi Hector.
   Coborî la terenurile de tenis, care erau pe cale a fi transformate în arene de luptă cu nisip, în loc de podea, şi aruncă o privire în jur. Era o sabie pe jos, aşa că o ridică şi o învârti un pic, ca să vadă cum era. I se părea al naibii de ridicol.
   Helen concluzionă că sabia nu era de nasul ei.
   - Cred că Hector vrea să înveţi să arunci cu suliţa mai întâi. Este ceva tradiţional, spuse Cassandra în spatele ei.
   - N-aş vrea să nu respect tradiţia, zise Helen sarcastică, aruncând sabia la pământ, cu vârful în jos, aşa că mânerul formă o cruce deasupra pământului.
   - Ba da, ai vrea. De fapt, cred că asta voia mama ta, zise Cassandra pe tonul ei misterios şi înfiorător, pe care îl mai folosea uneori, în momente critice. Dar mama ta ţi-a dat acest nume în trecut, iar eu pot doar să văd în viitor.
   - Eşti un Oracol! spuse Helen de parcă trebuia să-şi fi dat seama mai de mult.
   Deodată, nu mai era aşa de sigură că îi plăcea să fie singură cu Cassandra. Era o lumină ciudată în ochii ei. Helen se învârti în jur, încercând să păstreze distanţa, dar apropiindu-se treptat de ieşire.
   - Delphi, Delos. Şi Oracolul din Delphi a fost mereu unul dintre preoţii iubiţi ai lui Apollo, spuse Helen cât putu de calmă, încercând să-i distragă atenţia Cassandrei.
   - Da, dar nu chiar. Oracolul a fost mereu unul dintre Scionii lui Apollo, dar era o preoteasă. O fată, zise Cassandra cu amărăciune. Oracolul din Delphi este vlăstarul lui Apollo şi al celor Trei Moire.
   - Nu prea cred că scria asta în cartea pe care mi-ai dat-o, spuse Helen neîncrezătoare în timp ce Cassandra scoase sabia din pământ, o cântări în palmă şi păşi în faţă.
   - Acest fapt nu a fost adus la cunoştinţa istoricilor din antichitate, dar ştiau că Apollo este fiul lui Zeus, şi nu al unuia dintre primii zei. Era a doua generaţie, un fel de Scion glorificat şi, ca şi noi, avea să moară la un moment dat, zise Cassandra apropiindu-se de Helen cu sabia în mână.
   - Atunci, de ce nu a murit? întrebă Helen cu grijă, încercând să-şi păstreze calmul pentru a nu o provoca.
    Helen merse în cerc în direcţie opusă, dar nu-şi dezlipi privirea de spada de bronz pe care Cassandra o lăsa când să îi cadă din mână, când o lua înapoi de jos, de parcă nu se putea hotărî să o ridice.
   - Apollo a căzut la învoială cu Cele Trei Ursitoare, spuse ea, pe jumătate distrasă de vreun gând mai negru. Le-a oferit ceva ce nu puteau avea fără el. O fetiţă. A jurat pe râul Styx că vor avea un urmaş şi, în schimb, Atropos a jurat să nu îi taie niciodată firul vieţii. De atunci înainte, Apollo a devenit nemuritor, şi o fată din fiecare generaţie din neamul lui Apollo le aparţine Ursitoarelor. Este fata lor spirituală şi uneori mai vede ce au pregătit mamele ei pentru această lume.
   Cassandra trăgea de timp, îşi dădu seama Helen. Indiferent ce plănuia, o neliniştea pe Helen şi, cu toate că nu părea prea sigură pe ea, continua să se apropie. În vremea asta, lumina începu să danseze pe pielea ei, iar ochii şi dinţii îi străluceau cu o uşoară tentă de mov.
   Helen ştia că era mai în vârstă, mai mare şi mai puternică decât Cassandra, dar ştia, de asemenea, că ea era cea care se afla în pericol.
   Cassandra nu era singura fiinţă din acel corp micuţ. Era vizitată şi poate chiar parţial controlată de cele Trei Moire.
   Helen privi neajutorată cum Cassandra şi oaspeţii ei spirituali îi tăiară calea. Putea oricând să zboare şi să scape acum, că ştia cum să se ridice de la pământ, dar nu ştia dacă şi-ar putea controla zborul odată ajunsă în aer.
   În acelaşi timp, nu ştia cum să aterizeze fără să-l ţină pe Lucas de mână. Dar îi era mai frică de Oracolul cu sabia în mână decât de eventualitatea de a cădea din cer. Helen era cât pe ce să-şi încerce norocul cu zborul când Cassandra îşi schimbă brusc comportamentul.
   Din mesagerul întunecat al Ursitoarelor, deveni o fată mică şi vulnerabilă.
   - Am văzut ceva, Helen, zise ea disperată. Apoi, am văzut iarăşi şi iarăşi. Mi-a fost atât de ruşine de ce am văzut, încât nu i-am spus nimănui despre asta. Şi îmi pare foarte rău dacă greşesc - pentru noi toţi. Dar trebuie să fac asta... pentru că asta este ceea ce urmează.
   Ochii i se umplură de lacrimi şi părea atât de chinuită, încât Helen ar fi făcut orice pentru a o face să se simtă mai bine. Îi zâmbi înţelegătoare Cassandrei, care încerca să-şi controleze respiraţia şi dădu din cap drept răspuns, punându-şi ambele mâini în jurul mânerului spadei.
   O ridică deasupra umărului şi se opri, aşteptând ca Helen să fie gata.

           Helen îşi înghiţi ţipătul care încerca să îi iasă pe gură şi încercă să-şi tempereze frica.
   Dacă Oracolul din Delphi, Cassandra, îi văzuse moartea, ce sens avea să se lupte împotriva sorţii? Avea de ales?
   Gândul de a nu-şi putea controla destinul o enerva. Era destul de enervată cât să ţină bărbia ridicată şi să ia singura decizie pe care o putea lua, chiar dacă era probabil ultima ei decizie.
   - Aş putea încerca să zbor şi să scap, dar care e zicala aia din Oedipus Rex? „Adeseori, un om îşi întâlneşte destinul pe drumul pe care a luat-o pentru a-l ocoli“, nu? Aşa că, fă ce ai de făcut. Aleg să terminăm cu asta acum, răspunse Helen cât de calmă putu, deşi tot corpul îi tremura de frică.
   Cassandra îşi învârti sabia şi în acea milisecundă Helen ştiu că avusese o viaţă bună pentru că brusc o iubea atât de mult, încât şi-ar fi păstrat-o cu recunoştinţă. Avusese prieteni extraordinari, cel mai grozav tată din lume şi un corp puternic şi sănătos. Chiar avusese ocazia să simtă bucuria zborului.
   Şi o dată, doar o singură dată în mijlocul nopţii, aproape că se sărutase cu singurul băiat pe care îl dorise vreodată...
   Helen simţi o gâdilare ciudată, ca şi când cineva ţinea un kazoo imens într-o parte a gâtului ei şi sufla în el. Văzu cum ochii Cassandrei se făcură mari în vreme ce luă sabia de la gâtul lui Helen şi o privi.
   Sabia era de-a dreptul sfârtecată pe mijloc şi mototolită ca o folie de aluminiu. Cassandra o privi şocată pe Helen pentru un moment, apoi lacrimi de fericire îi curseră pe obraji.
   - Am avut dreptate, suspină în timp ce lăsă sabia să-i cadă din mâini şi o îmbrăţişă pe Helen.
   Apoi, începu să ţopăie, făcând-o şi pe Helen să sară cu ea.
   - Nu ai murit! E aşa de... Nici nu ai idee cât de fericită sunt că nu te-am omorât, ţipă ea.
   - Da, şi eu la fel, spuse Helen ameţită.
   Era vie.
   - Stai un pic. Încă mai trebuie să testăm asta, zise Cassandra veselă pe când alerga la un cufăr plin cu arme din colţul terenului împrejmuit.
   Deschise capacul, luă un arc cu săgeţi, zâmbi şi o trase direct în pieptul lui Helen.
  Helen o auzi pe Ariadne ţipând în spatele ei şi pe cineva alergând cu viteză de semizeu ca să o prindă, dar era prea târziu. Săgeata o lovi şi îi sări de pe piept, bâzâind uşor în timp ce făcu asta.
   Ajuns prea târziu ca să-i schimbe cursul, Jason o lovi din plin în spate şi o dărâmă la pământ. Se rostogoliră împreună până ce el ajunse deasupra ei, sprijinindu-se în coate şi uitându-se uimit la pieptul ei.
   - Am văzut cum te-a lovit săgeata aia, spuse el vehement, ca şi când ar fi jurat în faţa unui mare juriu.
   - Şi asta s-a şi întâmplat, zise Cassandra din celălalt colţ al terenului de tenis, radiind de fericire.
   - Cred că în sfârşit Cassie a luat-o razna, îi şopti Hector cu tristeţe Ariadnei, dar fără urmă de surpriză.
   - Nu, nu am luat-o razna. Hector. Am văzut-o, spuse zâmbind cu gura până la urechi. Helen nu poate fi rănită de nicio armă. Încearcă şi tu, rosti ea, scoţând o sabie din cufăr şi oferindu-i-o.
   - Cass, lasă sabia jos, spuse Ariadne ţinându-şi mâna ridicată într-o încercare de a o linişti pe Cassandra. Putem să discutăm despre asta.
   - Nu sunt nebună! ţipă Cassandra, deodată albă ca varul la faţă.
   Se vedea că mai spusese asta şi înainte, iar lui Helen i se păru că în general nu se descurca prea bine când venea vorba să o creadă lumea.
   - Nu e nebună, zise Helen convingătoare, eliberându-se din strânsoarea lui Jason şi ridicându-se în picioare. Hai, Cass! Trage în mine.
   Cassandra îşi mai puse o săgeată în arc şi o ţinti pe Helen - de data aceasta, în frunte. Ariadne ţipă încă o dată, dar ţipătul nu se mai auzi când văzură cu toţii cum săgeata sărise de pe fruntea ei direct pe pământ. Nimeni nu rosti nimic pentru o vreme.
   - Nu are cum! ţipă Hector, un dram de invidie făcându-l să pară aproape nervos.
   - Te-a durut? întrebă Jason întorcându-se spre Helen şi privind-o neîncrezător.
   - Da, poate, un pic, spuse Helen, dar Jason era prea entuziasmat ca să asculte de fapt.
   Alergă până la cufăr, luă o suliţă şi o aruncă spre Helen. Aceasta ricoşă imediat.
   - Bine, aia m-a cam înţepat, zise Helen zâmbind şi ridicându-şi mâinile ca ei să înţeleagă că îi ajunsese, dar Hector deja avea o sabie în mână şi se îndrepta spre ea.
   - Mă opresc imediat ce începi să sângerezi, bine? spuse el într-o doară, înainte să înceapă să dea în ea.
   După patru lovituri, lama sabiei era distrusă.

         Helen se împiedică şi căzu pe spate, cu braţele în sus.
   Nu era rănită, dar încă avea instinctul de a se proteja şi Hector era de-a dreptul înfiorător când ataca. Ploaia de lovituri se întrerupse brusc când ceva plonjă din cer şi pică de-a dreptul violent pe Hector.
   Lucas sărise pe Hector de sus, făcându-şi vărul să intre vreo jumătate de metru în pământ înainte să se aşeze în genunchi ca să îl lovească.
   - Lucas, opreşte-te! ţipă Helen la unison cu Cassandra şi Ariadne.
   Jason nu ţipă, dar, ca de obicei, sări peste ceilalţi doi ca să îi despartă. Furios, Lucas îl lovi pe Jason din greşeală şi acea lovitură neatentă îl făcu să se oprească şi să se uite la verii lui ceva mai atent.
   Hector era la fund, acoperit de straturi de noroi, ridicându-şi mâinile în semn că nu voia să se lupte. Jason stătea deasupra fratelui său, sângerând din buză şi împingându-l pe Lucas de umeri, ca să îl ţină la distanţă. Lucas clipi şi o privi pe Helen din şanţul pe care îl crease folosind spatele lui Hector drept sapă.
   - Încerca să te omoare, spuse Lucas repede, coborându-şi pumnul.
   Îl privi pe Hector şi vocea îi era spartă, de parcă ar fi fost un băieţel.
   - Te-am văzut. Aveai o sabie.
   - N-am nimic. Lucas, uită-te la mine. Nicio urmă de sânge. Sunt teafără, zise Helen cu delicateţe îndreptându-se spre şanţul creat.
   Îşi aşeză mâinile pe umerii lui şi încercă să-l convingă să se dea la o parte de pe verii săi speriaţi şi obosiţi. Lucas se lăsă ridicat din groapă, docil din cauza regretelor şi confuziei.
   Cassandra îi explică fratelui ei despre invulnerabilitatea lui Helen în timp ce Ariadne şi Jason îl ridicară pe Hector din terenul care stătea să se surpe. Era rănit - nu prea grav, dar destul cât să nu poată merge pe picioarele lui.
   Ariadne şi Jason au fost nevoiţi să îl susţină pe Hector, ducându-l în casă, iar când Lucas privi cum vărul lui traversa curtea când şchiopătând, când târându-se, îi veni să se aşeze pe nisip.
   Trei siluete care se mişcau foarte repede ieşiră din casă ca să vadă ce se întâmplase. Pallas îşi ajută copiii să intre, în vreme ce Castor şi Pandora discutară un pic cu Ariadne şi apoi se grăbiră să vadă dacă Helen, Lucas şi Cassandra erau răniţi.
   - De ce nu m-ai avertizat, Cassie? întrebă Lucas încet, pe când Castor şi Pandora strigau diverse întrebări, în timp ce intrau pe terenul de tenis.
   Cassandra dădu din umeri, evitând să se uite în ochii cuiva.
   - Îi era frică, răspunse Helen în defensivă, încheind interogatoriul.
   O luă de mână pe Cassandra şi o trase mai aproape de ea, un pic enervată că ar învinui-o pe Cassandra pentru ceea ce făcuse Lucas.
   - A avut o viziune cum dădea cu o sabie în mine şi a crezut că m-ar fi omorât. A crezut că trebuia să mă omoare. Voi aţi fi spus cuiva asta dacă eraţi în locul ei?
   Castor dădu din cap înţelegător în vreme ce Pandora se apropie să o mângâie pe Cassandra ca şi când încă ar mai fi fost un mic copil.
   - Indiferent ce vezi, ştii că poţi să vorbeşti cu mine despre asta, rosti Pandora cu drag.
   Lucas tremură de parcă ar fi auzit o minciună, iar Cassandra şi Helen schimbară o privire, înţelegând că amândouă îi observaseră reacţia.
   - Îmi poţi spune mie, Cassie, zise Lucas ferm, dar ea clătină din cap.
   - Niciunul dintre voi nu îmi mai poate fi confident. Eu sunt singura care poate decide ce să spun celorlalţi şi ce să ţin ascuns de ei, zise ea calmă.
   Cassandra se desprinse din îmbrăţişarea Pandorei şi stătu dreaptă, ca o femeie. Era de parcă ar fi renunţat la copilărie printr-un simplu gest dureros. Trase aer adânc în piept şi se întoarse spre Helen.
   - Să stai acolo aşteptând să îţi tai capul, rosti noua, matura şi ceva mai trista Cassandra, a fost cel mai curajos lucru pe care l-am văzut vreodată.
   - Asta pentru că nu te-ai putut vedea pe tine, murmură Helen încet, dând uşor din cap.
   Cassandra îl privi pe Lucas care încă era în stare de şoc din cauza a ceea ce făcuse. Îi puse mâna pe umăr şi îl scutură până se uită la ea.
   - Hai să intrăm să vedem cum se simte Hector, zise ea în vreme ce îşi ajuta fratele să se ridice.

             Se aşezară la masa din bucătărie ca să discute despre noua lor descoperire, dar nimeni nu avea vreun răspuns pentru Helen.
   Tot ce puteau face era să pună şi mai multe întrebări. O întrebară dacă îşi putea aminti de vreun moment în care se tăiase într-un cuţit sau ceva similar, dar copilăria lui Helen fusese incredibil de lipsită de violenţă pentru un Scion.
   Nu ţinea minte să fi avut vreo zgârietură mai mare decât o tăietură în hârtie. Asta stârni o discuţie filosofică despre ce anume putea fi numit armă - dacă hârtia o putea răni, dar o suliţă nu, puteai să faci o suliţă din hârtie ca s-o omori?
   - Furculiţa poate fi numită o armă? întrebă Jason arătând spre una de pe masă.
   Ariadne ridică din umeri şi o înjunghie pe Helen în umăr, dar furculiţa se turti ca o îngheţată care se topeşte.
   - Se pare că da, spuse Ariadne. Poate o lingură? întrebă ea căutând una cu privirea.
   - Puteţi să încetaţi? zise Lucas închizându-şi strâns ochii. În cele din urmă, vom găsi ceva care să o rănească. Poate chiar să o omoare. Poate că ar fi mai bine să încetăm cu experimentele, până nu ne dăm seama cum de poate face asta.
   - Sunt de acord cu Lucas, spuse Castor cu grijă. Şi cu cât aflăm mai devreme cum a ajuns ea aşa, cu atât mai bine.
   - Nu poate fi ceva moştenit că am mai fi văzut asta la vreun Scion, zise Pallas holbându-se la Helen ca la un gândac neobişnuit găsit sub un buştean. Poate a fost scufundată în râul Styx? rosti de parcă asta ar fi fost cea mai logică explicaţie. Nu arată ea a zombi, dar poate că nici Ahile nu arăta aşa.
   - Nu. Sunt convins că încă are suflet, spuse Castor dând din cap.
   - Şi cum ar fi ajuns la râul Styx? Nu am mai întâlnit un Coborâtor de câteva milenii încoace, adăugă Cassandra neîncrezătoare.
   Helen voia să afle ce era un „Coborâtor“, dar era prea timidă ca să întrerupă pe cineva, deşi asta trebuia să faci dacă voiai să te faci auzit în familia aceasta.
   - Atunci, de ce nu încercăm ceva mai normal, cum ar fi un pistol? întrebă Jason.
   Încă încerca să înţeleagă talentul incredibil al lui Helen.
   - Când ai auzit tu de gloanţe suficient de rapide, încât să lovească un Scion? De aia încă folosim săbii, prostuţule, spuse Ariadne zâmbind.
   - Da, dar ce-ar fi dacă am pune-o să stea locului şi să încaseze câteva gloanţe? Teoretic, ne pot ucide dacă ne lovesc de destule ori.
   - Nu contează de câte ori este împuşcată. Ai putea să arunci o bombă în ea şi tot nu ar păţi nimic, asta încerc să vă spun, zise Cassandra obosită de frustrare.
   - Trebuie să existe un motiv pentru asta. Nu este un talent, aşa că trebuie să aibă vreo metodă de protecţie despre care nu am auzit încă. O să cercetez şi o să fac o listă cu posibilele explicaţii, spuse Pallas încă fixând-o pe Helen cu privirea.
   - Te ajut eu, tată, zise Hector intrând în bucătărie şchiopătând, având părul încă umed, fiind proaspăt ieşit de sub duş. Mor de nerăbdare să aflu cum face Sparky şmecheria asta.
   - Am încercat să-l conving să se bage în pat, dar nu a vrut să asculte de mine, se plânse Pandora din spatele lui.
   Îi zâmbi lui Pallas când trecu pe lângă el şi se duse direct la Lucas.
   - Cum te simţi? întrebă Lucas simţindu-se vinovat.
   Hector dădu mâna cu el.
   - Nu-i nimic, frate. Aş fi făcut acelaşi lucru dacă eram în locul tău, spuse Hector, apoi zâmbi misterios, cum obişnuia să facă uneori. Doar că eu aş fi dat mai tare.
   Se îmbrăţişară şi apoi totul păru să fi revenit la normal. Ariadne începu să o întrebe ceva pe Pandora, dar Helen nu se mai putu abţine.
   - Îmi spuneţi şi mie de ce îmi ziceţi cu toţii Sparky, vă rog? rosti ea repede, frustrată. Şi, dacă mă mai înjunghie cineva în seara asta, o s-o iau razna, adăugă ea uitându-se la Jason care se furişa în spatele ei ţinând în mână un capsator.
   - Nu i-ai spus încă? îl întrebă Cassandra pe Lucas uimită. Trebuia să faci asta acum câteva zile bune.
   - Ştiu, am vrut să se deprindă cu zburatul mai întâi, răspunse el înainte să se întoarcă spre Helen. Poţi genera fulgere. Electricitate. Nu ştiu cât de puternic este şocul tău electric, dar, din câte am simţit eu şi din ce a simţit Hector la supermarket, cred că e considerabil de mare.
   - Fulgere? întrebă Helen neîncrezătoare.
   Deodată, îşi aminti imaginea unei lumini albastre şi apoi pe Kate căzând la pământ. Un gând oribil îi veni în minte.
   - Credem că asta înseamnă că eşti urmaşa lui Zeus, zise Cassandra. Dar nu ştim încă din care Casă faci parte.
   - Casă? întrebă Helen atât de buimacă, încât nu reuşea să înţeleagă bine propria limbă.
   - Descendenţa ta, Helen, rosti Castor cu blândeţe. Zeus a avut mulţi copii - de fapt, chiar şi Apollo era fiul lui - aşa că nu putem şti sigur care e Casa ta încă. Dar nu-ţi face griji, ne străduim să aflăm de unde vii.
   - Mersi, murmură Helen, încă destul de copleşită.
   - Nu poţi controla asta deocamdată; pur şi simplu, pare că sare din tine când eşti supărată, zise Lucas după o lungă pauză.
   Se uita la ea ciudat.
   - Ca un taser? întrebă Helen nerăbdătoare, ieşind brusc din transă.
   - Da, confirmă Hector ca şi când ar fi încercat să-şi amintească ambele senzaţii şi să le compare în minte. Dar mai puternic.
   - Ah, chiar doare? întrebă Helen încet, simţindu-se din ce în ce mai rău.
   - Da, oarecum, spuse Hector dând din umeri condescendent. Ştii, dacă te-ai antrena un pic, probabil că ai putea să generezi o doză letală în curând.
   - Nu va fi nevoie, zise Helen ridicându-se în picioare, oripilată de sugestie şi de ea pentru că ar putea face aşa ceva.
   - Helen, ai răbdare, s-ar putea să fie ceva de bine, răspunse Jason. Ai putea să înveţi cum să-ţi foloseşti fulgerele, în loc să te baţi, spuse el privindu-l pe Lucas.
   - Nu trebuie să le foloseşti ca să omori, doar să ameţeşti lumea, adăugă Lucas încercând să facă situaţia mai uşor de suportat pentru Helen.
   Nu avea de unde să ştie că tot ce zicea doar înrăutăţea lucrurile.
   Helen se gândi la corpul inconştient al lui Kate - cum se convulsionase când se văzuse lumina albastră. Cum îi căzuse capul pe spate şi gura i se deschisese incontrolabil când Helen o ridicase de la pământ. Nu putea să-şi scoată imaginile înfricoşătoare din minte, aşa că începu să bată din picior, frângându-şi mâinile ca să mai risipească din energia nervoasă pe care o simţea.
   Ştia că se uitau cu toţii la ea.
   - Ce-ar fi să vorbim mâine despre asta? le propuse Pandora tuturor celor din cameră, deşi Helen îşi putea da seama că era de dragul ei. Hector trebuie să mănânce şi restul trebuie să facă duş. Nu vă supăraţi, băieţi, dar puuuţiţi, spuse ea veselă şi cu o grimasă amuzantă pe chip în timp ce se uita la Jason şi Lucas.
   Auzi câte un chicotit pe ici, pe colo, dar cel mai important era că reuşise să le distragă atenţia de la Helen.
   - Te simţi bine? şopti Ariadne după ce familia se despărţi în bisericuţe de câte doi.
   Helen o strânse de mână pe Ariadne şi încercă să zâmbească, dar nu avea deloc idee ce ar putea răspunde, aşa că începu să se îndrepte spre uşă ca să plece.
   - Te duc eu acasă, zise Lucas peste umăr, uitându-se la Helen, încheind scurta conversaţie dintre el, tatăl şi unchiul lui.
   - Am bicicleta la mine, spuse Helen încet de pe pragul uşii.
   - Şi ce dacă? zise Lucas direct.
   Îşi îndreptă privirea spre Hector.
   - Am nevoie de maşina ta, îi spuse de-abia controlându-şi nervii.
   Hector încuviinţă uitându-se când la Helen, când la Lucas cu ceva care părea a fi compasiune.
   Lucas îi mulţumi vărului lui, apoi o apucă pe Helen de mână şi o duse afară să-i ia bicicleta. O puse în spatele SUV-ului lui Hector, îi ţinu uşa deschisă lui Helen până urcă în maşină şi ieşiră din garaj fără să-şi adreseze un cuvânt. Se opri într-una dintre multele parcări amenajate pentru admirarea peisajului şi se întoarse spre Helen.
   - Ce se întâmplă? întrebă el supărat, frustrat şi speriat în acelaşi timp.
   Helen nu ştia ce să îi răspundă.
   - Mi-ai putea spune măcar cu ce am greşit?
   - Ţi-am mai zis o dată, nu ai făcut nimic, se adresă Helen genunchilor ei.
  - De aia te porţi aşa cu mine? Uită-te la mine! o imploră el luând-o de mână.
   Se uită lung la mâinile lor împreunate de parcă ar fi fost prima dată când le vedea aşa.
   - Ştii ce, retrag ce am spus. Da, ai făcut ceva greşit. M-ai dus de nas. M-ai lăsat să cred că mă placi.
   Toată faţa lui Luke se schimonosi. Helen nu avea vreun motiv să mai spere după ce se întâmplase în noaptea de dinainte, dar, dintr-un motiv sau altul, licări ceva înăuntrul ei, ca o speranţă, că poate, cândva, Lucas îşi va schimba părerea. Licărul dispăruse de tot când el încuviinţă.
   - Te-am dus de nas, spuse ţinându-şi ochii strâns închişi şi pumnii atât de încleştaţi pe volan, încât Helen crezu că mai avea puţin şi îl rupea.
   Helen îşi desprinse centura de siguranţă şi ieşi.
   - Te rog, aşteaptă, începu el să spună, dar ea trânti portiera şi îl întrerupse.
   - Şi ce anume să aştept? Să-mi spui că sunt tare de treabă, dar că nu ai pune vreodată mâna pe mine? Mersi, am auzit asta deja. Acum, deschide portbagajul ca să îmi pot lua bicicleta, zise ea cu duritate.
   Îşi simţea vocea străină, atât de supărată şi înveninată de sarcasm, încât parcă era a altcuiva.
   - Promit că nu mai zic nimic tot restul drumului dacă vrei să tac. Dar, te rog, lasă-mă să te duc acasă, răspunse Lucas calm.
   Pe Helen o scotea din minţi cât de calm era.
   - Deschide naibii uşa sau o să o rup, ţipă Helen.
   Ştia că se face de râs purtându-se ca un copil alintat în mijlocul drumului, dar nu se putea opri. Umilinţa îi ieşea din fiecare por şi trebuia să se îndepărteze de Lucas cât putea de repede. Nu voia nici să lase ceva în urmă - ca să nu fie nevoită să se întoarcă la el pentru ceea ce îi aparţinea.
   Stătu în spatele maşinii lui cu capul în jos şi braţele încrucişate deasupra inimii ei rănite. Ştia că Lucas se uită în oglinda retrovizoare, aşa că se aplecă în aşa fel încât să nu o mai poată zări.
   În sfârşit, deschise uşa din spate. Helen îşi luă bicicleta şi porni la drum fără să îi mai adreseze un cuvânt. Când ajunse acasă, se prăbuşi în pat fără să se schimbe măcar.

            Se afla pe marginea tărâmului uscat, într-un loc nou, pe care îl văzuse de la distanţă, dar la care nu credea că va ajunge vreodată.
   Era tot un teren stâncos, dar printre smocurile de iarbă tăioasă se aflau coloanele a o mie de temple. Cândva fusese un imperiu aici. Dar nu şi acum.
   În depărtare era promisiunea unui râu. Helen nu-şi putea da seama dacă îl poate auzi sau dacă simţea mica parte în plus de umiditate a aerului, dar ştia că e apă curgătoare prin apropiere. Se simţea atât de uscată şi goală pe dinăuntru! Unde era râul?
   Căutând râul cu privirea, se uită în jos la arhitectura doborâtă şi citi numele elogiate pe marginea ei. Gracus o iubeşte pe Lucinda, Ethan o iubeşte pe Sarah. Michael o iubeşte pe Erin.
   Timp de ceea ce crezu a fi zile întregi, îşi trecu degetele peste numele sculptate în coloanele dărâmate ale jurămintelor deşarte şi şterse de praf pietrele de mormânt din cimitirul iubirii. Fiecare tip de moarte avea un loc de odihnă pe tărâmurile uscate.
   Merse până îi sângerară picioarele.

           Helen se trezi într-o cameră inundată de o lumină tristă, albastră.
   Încercă să se întoarcă şi se simţi ţintuită de salteaua ei, de parcă ar fi fost atacată de liliputani în toiul nopţii. Reuşise cumva în somn să îşi dea pantofii şi tricoul jos, dar blugii îi erau atât de încurcaţi în cearceaf, încât trebui să se împingă jos din pat şi să se zbată pe podea ca să se dezvelească.
    Era o luptă urâtă, mai ales că încă era plină de noroi din cauza şanţului săpat de Lucas cu corpul lui Hector, de sânge uscat de pe tălpile ei tăiate şi de un praf gri, pe care îl luase de pe tărâmul secetos. Picioarele i se vindecaseră, evident, dar erau urme de picioare cu sânge uscat pe toată suprafaţa cearceafurilor.
   Erau imposibil de curăţat şi trebuia să cumpere unele noi. Iar. Din fericire, tatăl ei era reticent când venea vorba de chestii de fete, aşa că nu ar fi întrebat-o nimic pe Helen despre cumpărăturile ei repetate de lenjerie de pat.
   Îşi dădu jos blugii în drum spre baie şi intră sub duş înainte ca apa să se încălzească. Deschizându-şi gura, înghiţi cât de mult jet rece cât putu. Îşi simţea gâtul atât de uscat şi corpul o durea de la mers atâtea sute de kilometri sub un soare mort, încât apa rece era ca o binecuvântare, deşi o făcea să tremure.
   Helen îşi privi pielea şi cum apa era forţată să treacă în mici şuvoaie printre firele ei de păr zburlite. O făcu să se gândească la râul pe care îl văzuse de la distanţă înainte să se trezească.
   Nu şi-l putea aminti.
   Ştia că, la un moment dat, oftase de uşurare şi doar un singur lucru ar fi putut-o face să se simtă aşa pe tărâmul sterp. Apa. Dar nu putea să-şi amintească nimic legat de asta. Era un râu pe undeva, dar îl uitase. Cum putea să uite un râu de pe tărâmul uscat? Era inimaginabil, aşa că nu se mai gândi la asta.
   O deranjă că nu se mai gândea la el, aşa că se îndreptă, încă goală şi udă leoarcă, spre oglinda din camera ei, luă nişte tuş verde ţipător pe care îl lăsase Claire acolo ultima dată când dormise la ea şi scrise „râul pe care nu mi-l amintesc“ pe oglindă, în cazul în care ar fi uitat iarăşi. Apoi, uită de el şi se îmbrăcă pentru a merge la şcoală.
   Se lăsa frigul şi aerul era umed din cauza ceţii. Helen îşi încheie jacheta până la gât şi îi păru rău că nu-şi luase mănuşi. Mergând cu bicicleta la şcoală, trebuia să-şi ţină o mână în buzunar şi una pe ghidon, apoi le schimba când mâna cu care conducea începea să amorţească.
   Când ajunse la şcoală, îl văzu pe Lucas în parcare, sprijinindu-se de un Audi pe care îl zărise în garajul familiei Delos, dar pe care nu îl văzuse condus de el până atunci. Îi aminti cât de proastă fusese să creadă că ar fi sărutat-o în noaptea aceea, în garaj, apoi îşi coborî privirea şi se grăbi să intre în şcoală fără a-i face cu mâna.
   Dădu să o urmărească şi deschise gura să îi spună ceva, dar apoi se opri şi o lăsă să plece. Când Helen ajunse la uşă, o auzi pe Claire strigând-o din spate, aşa că se opri şi aşteptă să o ajungă din urmă.
   - Voi încă sunteţi certaţi? întrebă ea uitându-se la figura tristă a lui Lucas.
   Când reuşi să vadă mai bine cât de teribil arăta Helen, izbucni:
   - Sfinte Sisoe! Ce naiba ai păţit?
   - Nu am dormit prea bine azi-noapte, murmură Helen.
   - Ai cearcăne negre şi albastre, Len! De parcă nu ai mai fi dormit de câteva săptămâni bune, răspunse Claire foarte îngrijorată. Ai plâns mult?
   - Nu, deloc, zise Helen.
   Şi era adevărat. Era tristă, dar niciodată nu simţise nevoia să plângă când trecea printr-o depresie. Îi venea doar să doarmă.
   - Ai putea să îmi spui de ce vă certaţi? întrebă Claire cu grijă.
   - Nu ne-am certat, serios. Luke pur şi simplu nu vrea să fie cu mine, răspunse Helen vârându-şi pumnii în buzunare.
   Helen descoperi că, dacă îşi încorda muşchii, putea să se forţeze a se mişca.
   - Nu te cred, rosti Claire. I-a tras un pumn în faţă lui Hector doar pentru că a vorbit cu tine şi a cam dat sfoară în toată şcoala că tu eşti prietena lui.
   - Păi, probabil că şi-a schimbat părerea de atunci, răspunse Helen.
   Nu avea energie să se certe. Abia dacă avea energie să formeze cifrul de la dulap.
   - Tu chiar vorbeşti serios, nu? întrebă Claire, examinând spatele cocoşat al lui Helen.
   - Îhm. Nu mă vrea, Gig. Mi-a spus-o chiar el. Acum, putem s-o lăsăm baltă? Sunt pur şi simplu prea obosită.
   - Da, sigur. Nicio problemă, zise Claire mângâind-o pe spate.
   Pentru o clipă, Helen se lăsă pe Claire, îmbrăţişând-o.
   - Rahat. Îl omor, se oferi Claire.
   Helen încercă să râdă, dar se auzi ceva care suna mai mult a tuse.
   - Mersi mult, dar nu. Nu vreau să-l văd mort, rosti Helen târându-şi picioarele după Claire până la ora de dirigenţie.

         Domnul Hergeshimer o întrebă de sănătate imediat ce avu ocazia să bage de seamă cât de rău arăta.
   Helen îi dădu cuvântul ei de onoare că se simte bine şi, după ce îi examină atent chipul pentru un moment, renunţă şi continuă să-l hărţuiască pe Zach despre alegerea lui în ceea ce privea cuvântul zilei. Matt o întrebă pe Helen în şoaptă ce-i mai făcea stomacul, apoi îi spuse încă o dată că el credea că ar trebui să renunţe la antrenament.
   - Te extenuezi până peste poate. Uită-te cât ai slăbit, zise el cu vorbele tatălui ei.
   Restul dimineţii trecu cam la fel ca dirigenţia. Fiecare profesor o întrebă dacă nu voia să meargă la asistentă şi toate cunoştinţele ei erau îngrijorate că încă nu-i trecuse „criza“ pe care o făcuse în urmă cu câteva zile, la antrenament. Cu excepţia lui Zach.
   - Nu aveam idee că eşti aşa de rapidă, Hamilton, spuse încercând să o ajungă din urmă pe hol.
   Helen nu s-ar fi prins deloc de ce voia să zică dacă Zach nu ar fi încercat întruna să îi atragă atenţia. Helen îşi dădu seama că nu mai auzise zvonuri noi despre ea în ultima vreme şi se întreba de ce Lindsey nu ar profita de această ocazie perfectă pentru a o numi „ciudăţenie“.
   - Da, sunt destul de rapidă, replică ea încercând să pară dezinteresată.
   - Chiar înainte să cazi, te-am văzut alergând după tipul ăla fără tricou şi mi-am dat seama că tot timpul ăsta eu înţelesesem taman invers. Vezi tu, mereu am crezut că tu eşti aia care se lasă alergată, plăcându-ţi atât de mult să pui lumea pe jar, zise el cu un rânjet subtil. Dar mi-e greu să cred că te-ar putea întrece vreun tip. Nu cred că am văzut pe nimeni alergând aşa de repede.
   - Stai, tu i-ai spus lui Lindsey? întrebă Helen simţind un gol în stomac. Credeam că s-a întâmplat invers.
   - Trebuie să recunosc, spuse el ironizând-o. Când vrei, te mişti aşa de repede, că devine chiar inuman. Singura dată când am mai văzut pe cineva mişcându-se atât de repede a fost când unul dintre puştii ăia Delos se dădea mare în timpul antrenamentului de fotbal şi un boboc a ajuns de partea cealaltă a terenului.
   Zach fu întrerupt de profesorul de istorie al lui Helen, care îi făcu semn să se grăbească şi să intre în clasă. Pentru moment, Helen era salvată, dar, după cum se uita Zach la ea, avea senzaţia că problemele ei nu se sfârşeau aici.
   Reuşi să nu se mai gândească la asta zicându-şi că Zach putea să inventeze oricâte zvonuri voia, oricum toţi ar fi crezut că exagerează. Cel puţin, era destul de convinsă că ar crede asta. Lui Zach îi plăcea să bârfească şi, cu toate că lumea în general îl asculta, viteza de Scion era ceva ce trebuia văzut ca să fie crezut.
   În drumul ei spre amfiteatru ca să îşi întâlnească gaşca, Helen fu interceptată de Cassandra şi Ariadne. O întrebară unde mergea şi nu dori să le mintă, aşa că le invită şi pe ele.
   - Dar să fiţi discrete, bine? le avertiză Helen. Nu vreau să ne urmărească flota ta de admiratori, Ari!
   - Admiratorii mei? Majoritatea se ţin după tine acum că ştiu că îţi plac băieţii, spuse Ariadne zâmbind.
   - Pardon? zise Helen oprindu-se în mijlocul holului.
   - Întreaga şcoală credea că tu şi Claire sunteţi un cuplu, spuse Cassandra nerăbdătoare şi apoi schimbă subiectul, trecând la ce era mai important, ca de obicei. Arăţi groaznic, Helen! Ce se întâmplă?
   - N-am nimic, rosti Helen într-o doară. Dar ce-i cu mine şi Claire?
   - Ei, hai! Trebuia să fi bănuit ceva, zise Ariadne trăgând-o pe Helen spre amfiteatru. Toţi băieţii spun că au încercat să se cupleze cu una din voi la un moment sau altul, dar sunteţi inseparabile. Au crezut că sunteţi lesbiene sau cel puţin şi-au închipuit că trebuie să fiţi din moment ce nu aţi ieşit cu niciunul dintre ei. Mare scofală! Acum, spune-ne ce ai păţit la faţă?
   - Nu am dormit prea bine, zise ea repede, încă enervată de zvonurile care probabil erau răspândite de Lindsey. Chiar par atât de dezgustătoare azi?
   - Eşti doar obosită şi slăbită. Ca şi când ai fi traversat un deşert, spuse Cassandra, uitându-se prin Helen cu ochii ei mari şi negri.
   Clipi, dădu din cap şi se uită atentă la Helen.
   - Ai traversat un deşert? întrebă ea foarte confuză.
   - Doar în vis, spuse Helen ridicând din umeri.
   Helen le făcu un semn cu mâna să tacă, apoi se uită în jur, ca să vadă dacă erau profesori. Când văzură că drumul era liber, se furişară pe uşa de urgenţă, care era deschisă, şi intrară în amfiteatru pe uşa din spate. Ceilalţi din grup erau deja aşezaţi pe scenă, pachetele lor fiind puse pe şerveţele, ca la un picnic.
   - Super. Le-ai invitat, spuse Matt încuviinţând mulţumit când văzu că Helen nu venise singură. Dar să nu mai aduci pe nimeni altcineva sau s-ar putea să fim prinşi.
   - Probabil că vom fi prinşi oricum, zise Claire zâmbind. Dar merită. Unde am mai fi avut parte de o asemenea atmosferă? adăugă ea, arătând spre decorul care creştea treptat în jurul lor.
   Cassandra şi Ariadne priviră în jur cu admiraţie, mai ales la ceea ce avea să fie palatul lui Tezeu. Schimbară un surâs conspirativ cu Helen, care reuşi să schiţeze ceva ce semăna, deşi nu prea, cu un zâmbet. Părţile din lumea zânelor ale decorului din Visul unei nopţi... o atrăgeau pe Helen, dar cele greceşti o speriau.
   Imitaţiile de coloane în stil doric erau pe jumătate văruite şi aşezate oblic pe podea, ca şi când ar fi căzut şi o făcură pe Helen să-şi amintească de drumul ei obositor din noaptea de dinainte.
   Nu voia să se mai întoarcă pe tărâmul sterp, dar măcar dacă putea să găsească râul acela... „Stai, ce râu?“ se gândi ea. Îşi întoarse spatele la coloanele pe jumătate construite şi se aşeză lângă Claire, ca să mănânce de prânz.

         Helen se strădui să participe la conversaţie, însă de-abia dacă putea mesteca, dar să râdă şi să glumească.
   Îşi dădea seama că prietenii ei erau amuzanţi şi distractivi după cum reacţionau Cassandra şi Ariadne, însă de-abia dacă îşi putea ţine ochii deschişi, darămite să mai şi spună câte ceva. Claire trebui să îi tot dea coate ca să-i amintească să mai ia o gură din sendviş, aşa cum încearcă o dădacă să convingă un copil alintat.
   Helen nu voia să le strice cheful. Pur şi simplu, nu se prindea când era cazul să zâmbească, să încuviinţeze sau să continue conversaţia şi, când nu era nimeni atent, mintea îi zbura în cu totul altă parte.
   Se tot gândea la zburat.
   Mă rog, de fapt, se tot trezea gândindu-se la Lucas, dar imediat ce gândurile i se îndreptau în direcţia aia, îşi canaliza imaginaţia spre zburat. Poate că ar fi putut încerca singură, mai târziu, dar, de data asta, ar trebui să o facă în casă, nu să îşi ia zborul pe undeva şi să nu mai poată coborî. Deşi ideea de a fi purtată departe de o briză nu părea prea rea acum.
   - Lennie! Se sună, spuse Claire cu rucsacul deja pe umăr.
   Helen sări în picioare şi îşi luă lucrurile în timp ce prietenii ei îşi aruncară priviri pline de înţeles.
   Claire încercă să stea de vorbă cu Helen pe pistă, dar, în cele din urmă, renunţă când văzu că tot ce făcea Helen era să schimbe subiectul şi să vorbească despre Claire.
   Helen nu voia milă şi nici să vorbească despre ea însăşi. Tot ce dorea era să îşi închidă mintea cumva şi să plutească. O întrebă pe Claire despre cearta ei neîncetată cu Jason şi, în vreme ce Claire îi explica nuanţele dezbaterii pe care o avuseseră în după-amiaza aceea despre asigurarea medicală universală, Helen domolea curenţii de aer din jurul ei, exersând tehnici de zbor sub influenţa gravitaţiei. Abia aştepta să ajungă acasă în seara aceea, după serviciu şi să vadă cum funcţionează.
   Claire era îngrijorată şi, fiindcă nu se simţea în apele ei când era aşa, de obicei, devenea nervoasă. Şi acum era din cale-afară de furioasă. Helen era de-a dreptul o epavă şi Claire nu prea avea ce să facă decât să-şi protejeze prietena de alte motive de supărare - şi exact asta avea de gând să facă.
   Trecu pe la News Store în seara aceea, ca să vadă cum se mai simţea Helen şi se îngrijoră şi mai tare, adică îi sări ţandăra, când Kate nu încetă să o întrebe ce păţise Lennie.
   Claire nu-i putea spune prea multe, poate doar în mare, pentru că foarte probabil Kate i-ar fi zis şi lui Jerry, ceea ce probabil însemna că Helen ar fi fost pedepsită până la absolvire, pentru că fusese desfrânată sau cum or fi numind creştinii asta.
   Claire fusese crescută conform credinţei şintoiste.
   Nu credea în zeul lor sau ceva de genul ăsta, dar regulile erau aceleaşi cu sau fără iad şi afurisenia veşnică. Adolescentele pur şi simplu nu aveau voie să facă sex în nicio cultură sau bătrânii le-ar fi numit uşuratice. Pur şi simplu, aveau cu toţii termeni diferiţi pentru acelaşi lucru. Claire se gândi un pic şi ajunse la concluzia că şi tineretul avea nişte termeni pentru asta, dar nu erau neapărat mai delicaţi.
   Toată şcoala vorbea despre Helen, bineînţeles. Se zvonea că Lucas ar fi ieşit cu ea de câteva ori, ar fi primit ce voia şi apoi ar fi decis că Helen nu se potrivea rolului de prietenă a lui, aşa că i-ar fi dat papucii. Helen nu ştia nimic despre asta, dar reputaţia ei era la pământ.
   Toţi băieţii roiau în jurul ei ca vulturii, acum, că era vulnerabilă şi în mod clar ajungeai repede în patul ei. În doar câteva săptămâni, Lucas Delos reuşise să facă imposibilul, declarând deschis sezonul de vânătoare a fetei cu care toţi băieţii aveau vise erotice încă din clasa a cincea.
   Helen era acum ca Sandy la sfârşitul filmului Grease. Sandy paraşuta îşi schimbase tenişii albi şi fusta peste genunchi cu o pereche de colanţi negri şi vulgari, plus păr înecat în fixativ. Ei bine, Claire avea de gând să-l facă pe Lucas să plătească pentru asta.
   Şi mai rea decât toată bârfa era înfăţişarea lui Helen.
   Ea se cocoşa mereu ca să pară mai scundă, dar mai nou ziceai că se plia în două în jurul inimii, de parcă i-ar fi trântit cineva un pepene în coaste. Lucas o rănise pe Helen, iar asta o răni pe Claire şi nimeni nu o rănea pe Claire, ergo, era timpul ca Lucas să aibă de-a face cu furia lui Claire.
   Se ţinea un foc de tabără pe plajă, în acea seară. Mai toată şcoala venea acolo, mai puţin Helen, bineînţeles. Jason îi spusese lui Claire într-o doară că şi el, şi restul clanului mergeau pe plajă, aşa că măcar Claire ştia unde să-l găsească pe ticălos.
   Avea să se lase cu bătaie şi regretă inevitabilele victime colaterale, pentru că începuseră să-i placă unii dintre oamenii al căror nume de familie se întâmpla să fie Delos. Dar nasul lui Lucas trebuia să coboare vreo câţiva centimetri, iar Claire era singura destul de curajoasă ca să facă asta.

        Lucas putea fi intimidant când voia să fie.
   Nu părea să vrea asta prea des - de obicei, stătea cuminte la ore, ascultând cu atenţie părerile şi ideile celorlalţi - dar tot era ceva. Claire îl văzuse cum îi punea pe oameni la locul lor atât verbal, cât şi fizic, aşa că ştia că nu avea să fie chiar floare la ureche. Până şi Hector se dăduse înapoi de la o luptă cu el la un moment dat, dar asta doar pentru că Jason îi ţinea partea lui Lucas, deşi Hector era fratele lui şi cei doi chiar păreau să ţină mult unul la celălalt.
   Se gândea aşa de mult la Jason pentru că nu putea să înţeleagă ce era cu el. Părea să-i convină a juca rolul celui mai abuzat copil mijlociu din lume, tot punându-se între Lucas şi Hector ori de câte ori se certau - ceea ce se întâmpla cam zilnic, din câte putea vedea Claire.
   Trebuia să facă asta pentru că simţea că nu are de ales. Hector era fratele lui, dar Lucas şi Jason erau inseparabili. Claire dorise să o întrebe pe Helen dacă se purtau aşa şi acasă, dar nu avusese niciodată ocazia să o facă.
   Sărăcuţa de Lennie! Lui Claire nu-i venea să creadă cât de slabă devenise peste noapte. Arăta de parcă ar fi alergat două maratoane la rând sau ceva de genul ăsta.
   Helen zicea că nu ar fi plâns, dar Claire nu o credea. Ochii îi erau aşa de roşii şi umflaţi, că ori plânsese toată noaptea, ori încercase să stea cu ochii în soare timp de ore întregi.
   Claire se gândi la petele albastre de sub ochii lui Lennie şi trebui să deschidă un pic trapa de la maşină ca să lase un pic de aer curat s-o calmeze. Mai avea puţin şi plângea, şi fix de asta n-avea nevoie acum.

           Claire conducea BMW-ul tatălui ei, o rachetă terestră extrem de enervantă, îndreptându-se dinspre News Store spre plaja Sconset unde se ţinea petrecerea.
   Părinţii ei se oferiseră să-i cumpere propria maşină, dar Claire trăsese de timp. Ştia că avea nevoie de una, dar nu voia să primească o maşină nouă-nouţă din acelaşi motiv pentru care ea se ducea la Helen acasă, şi nu invers. Nu voia ca bunăstarea familiei ei să stea în calea prieteniei lor.
   Chiar şi-aşa, una din ele trebuia să facă rost de o maşină, iar Helen nu prea reuşea să-l convingă pe Jerry să îi cumpere una, aşa că, până la urmă, Claire era nevoită să cedeze şi să accepte orice simbol de avere voiau să îi cumpere părinţii ei şi să treacă peste asta.
   Nu putea să o mai lase pe Helen să meargă cu bicicleta la şcoală. Venea iarna şi ticălosul ăla de Lucas spălase putina şi o lăsase pe Helen fără cineva care să o ducă în maşină. Încă un motiv să îi tragă o mamă de bătaie.
   Merse de-a lungul plajei până văzu lumina portocalie a focului, parcă şi traversă plaja ca să ajungă în mijlocul acţiunii. Începu să-l caute pe Lucas la marginea luminii, unde toţi tipii din clasele superioare se fandoseau, dar nu-l văzu acolo.
   Apropiindu-se, îi ochi pe Matt şi pe Ariadne care vorbeau veseli privind spre apă.
   O strigară şi ea le făcu cu mâna, dar, înainte să ajungă la ei ca să o poată întreba pe Ariadne pe unde era tontul de văr-su, îl văzu pe Hector ieşind din apa oceanului ca un colos.
   Claire trebui să se oprească din mers ca să admire priveliştea. Hector avea doar 17 ani, mergea pe 18, însă avea muşchii bine definiţi ai unui bărbat şi arăta enervant de bine. Râdea şi strigă ceva spre valuri, uitându-se peste umăr, aşa că sigur mai era cineva în spatele lui, dar Claire nu putea să vadă altceva printre valuri.
   Ud leoarcă şi zâmbind atât de tare, încât lumina focului părea să i se agaţe de faţă, Hector făcu doi paşi mari către Amy şi Lindsey care începură să ţipe, îi spuneau să stea departe de ele, dar amândouă îşi ţineau braţele desfăcute şi se aplecau spre el când spuneau asta.
   Le ignoră micile proteste şi se trânti pe un morman jilav de pături, iar ele îl întâmpinară cu râsete. Claire îşi dădu ochii peste cap şi îşi întoarse privirea spre ocean, aşteptând ca şi ceilalţi băieţi Delos să iasă din apa rece ca gheaţa, întrebându-se cum de puteau suporta asta.
   Trecu un minut. Apoi, încă unul. Dacă mai era cineva în apă, sigur se îneca. Claire alergă până pe ţărm şi fugi de-a lungul lui, fiind cu ochii în patru după vreun semn că ar fi cineva acolo. Valurile erau mari şi tulburi şi nu-i venea să creadă că Hector intrase acolo.
   - Hei! Hector! Mai e cineva acolo? ţipă Claire către grămada Hector- Amy-Lindsey.
   - E în regulă, zise Hector cam enervat înainte de a se întoarce şi a face ceva ce le făcu pe ambele fete să ţipe şi să chicotească.
   Apoi, Hector îşi ridică faţa din decolteul lui Lindsey şi rosti „Jason“ cu o voce normală. Nu avea cum să audă asta cineva aflat sub apă, dar Claire privi spre ocean şi văzu cum pieptul gol al lui Jason ieşi la suprafaţă.
   Îşi dădu părul spre spate şi se îndreptă spre mal, blugii lui drepţi atârnând atât de jos, încât Claire îi putea vedea muşchii în V de la baza abdomenului la fiecare pas. Nu-l văzuse niciodată atât de aproape gol şi, evident, îi luă ceva timp să-şi dea seama că-şi ţinea gura deschisă. O închise brusc şi îşi încrucişă braţele, părând enervată.
   Jason îi zâmbea, mişcându-se la fel de uşor prin apă de parcă ar fi mers pe culoarul liceului. Îşi aminti deodată că spusese despre el cândva că era prea frumuşel, insinuând intenţionat că era efeminat, dar acum îşi dădu seama că fusese o idioată să creadă vreodată că arăta a fată. Tot corpul lui ţipa a masculinitate.
   Se opri la doar câţiva centimetri de Claire, picioarele lui fiind încă scăldate de valuri, de parcă încercau să îl convingă să vină înapoi la joacă.
   - Pot să te ajut cu ceva? spuse el cu ochii întredeschişi şi zâmbind dintr-un colţ al gurii.
   Ştia că saliva după el şi asta o călca pe nervi.
   - Unde e prostul de văr-tu?
   - Am o groază de veri proşti. Peste o sută, de fapt, zise el apropiindu-se.
   Oare Jason crescuse peste noapte sau fusese mereu atât de bine făcut? Claire făcu un pas înapoi fără să-şi dea seama, apoi îşi încleştă pumnii şi se postă în faţa lui Jason, invadându-i intenţionat spaţiul personal. Mirosea a sare şi raze de soare, iar pielea lui radia căldură.
   - Ca să înţelegi mai uşor, Gayson, spuse ea, îl caut pe ratatul ăla care mi-a rănit cea mai bună prietenă.
   - Luke nu e aici, zise el apropiindu-şi faţa şi mai mult de Claire. Vrei să vorbeşti cu el despre Helen?
   Claire refuză să îi întâlnească ochii dezarmant de verzi. Nu-şi dădea seama cum de îi poate vedea culoarea ochilor atât de clar pe întuneric, dar o vedea.
   - Nu ţi-e frig? întrebă ea mai mult ca să-şi dea timp pentru a-şi reorganiza gândurile.
   Arăta cumva altfel. Mai sălbatic decât de obicei. Era ca o pisică de casă pe care o credea complet domesticită, până să descopere că se furişează noaptea ca să vâneze.
   - Nu mi-e frig niciodată în apă, spuse el repede. Şi, dacă ai veni cu mine să înoţi, ţi-aş ţine şi ţie de cald.
   Claire nu avea idee ce voia el să zică, aşa că îl ignoră.

......................................................