Predestinați, Josephine Angelini

.........................................................

                      6-9

         - Uite, știu că mai toate fetele de pe insulă stau la coadă ca să aibă ocazia să fie folosite de unul, dacă nu de toţi trei Super Armăsarii de voi - dar Helen nu e ca fetele alea şi aş vrea să-i spui lui Lucas să se ţină departe de ea de acum înainte. Ai înţeles?
   - Ce te face să crezi că îi pot spune ceva lui Lucas? răspunse Jason.
   Părea amuzat de cerinţele ei. Claire îl ignoră şi continuă să vorbească:
   - Spune-i că nu-mi pasă cine va fi noua lui prietenă, dar chiar vreau să o lase în pace pe Lennie. E la pământ, bine? Aşa că zi-i că dacă scopul lui era să o rănească pe cea mai drăguţă fată pe care o ştiu, atunci şi-a îndeplinit misiunea. Şi dacă tot faci asta, poţi să îl anunţi că, dacă nu păstrează distanţa, o să-i trag personal un şut în fund, spuse ea hotărâtă înainte să se întoarcă şi să plece în direcţia opusă.
   - Obrăznicătură mică... rosti Jason cât să audă numai el.
   O luă de mână şi o făcu să se întoarcă spre el.
  - Ai înţeles greşit, Unu-Şaizeci. Nu ştiu dacă te-ai uitat bine la Luke azi la şcoală, dar nu poţi afirma că mergea prea ţanţoş. Helen este cea care se poartă cu el de parcă ar fi ultimul om, nu invers.
   Claire îşi dădu seama că Jason chiar credea ce vorbeşte. Fuseseră în destule dezbateri împreună, ca să îşi dea seama când se implica emoţional, iar situaţia asta chiar îl deranja.
   - Nu-mi mai spune aşa, zise ea nonşalantă.
   Începuse să îi spună „Unu-Şaizeci“ după ce aflase cât de scundă era fără cizmele ei cu platformă. O scotea din minţi chestia asta, dar acum avea lucruri mai importante pe cap.
   - Ea a făcut asta? întrebă Claire având încredere în sinceritatea lui Jason.
   - Din câte ştiu eu, da. S-au certat când o ducea acasă cu maşina noaptea trecută şi el s-a întors acasă abia azi-dimineaţă. Şi el e rănit, Claire, şi îmi fac griji pentru el.
   - Ştii unde e? Chiar aş vrea să vorbesc cu el.
   - Sincer? Ar putea fi oriunde, răspunse Jason.
   O văzu pe Claire muşcându-şi buza de jos şi făcu un pas către ea, ochii lui îmblânzindu-se de dragul ei.
   - Dar, dacă tu chiar trebuie să dai şuturi în fund cuiva în seara asta, al meu e liber, zise el făcând semn spre posteriorul lui.
   Claire izbucni în râs şi ochii lui verzi se făcură mari de uimire.
   - Deci de-aia ţi se spune Giggles, zise el încet, dar Claire continuă să vorbească de parcă nu l-ar fi auzit.
   - Îmi pare rău că m-am purtat aşa de urât cu tine, Jason. Lennie îmi ascunde multe în ultima vreme, mărturisi ea. Mereu a avut secretele ei, dar, în ultimele câteva săptămâni, mi-a fost greu să-i fiu alături pentru că nu îmi spune nimic. Nu ştiu cum o pot ajuta, dar trebuie să încerc, ştii ce vreau să spun?
   - Eşti o prietenă bună, zise Jason luând-o de mână şi aducând-o mai aproape de el.
   Degetele lui erau uscate şi calde.
   - Poate că ţine secrete faţă de tine acum, dar va avea mereu nevoie de tine.
   - Şi voi fi mereu acolo pentru ea, murmură Claire distrasă de o picătură de apă care se scurgea pe pieptul lui Jason.
   - Pentru că eşti loială, rosti ţinând-o lipită de el. Şi iubitoare, zise punând ambele ei mâini tremurânde pe mijlocul lui gol. Şi curajoasă, adăugă coborându-şi gura spre a ei.

               Creon numără cum treceau minutele cât timp verii lui, Hector şi Jason, rămaseră sub apă.
   Nu ştia că aveau talentul ăsta, aşa că era o întâmplare fericită că fusese acolo să observe asta. Îi pierduse urma lui Lucas mai devreme, ceea ce se întâmpla destul de des ţinând cont de faptul că verişorul lui putea să zboare, aşa că trebui să se mulţumească a-i urmări pe Jason şi pe Hector la petrecerea aia ridicolă de pe plajă.
    Îşi privea verii cu indignare cum îşi croiau drum printre valuri. Atâta talent irosit pe nişte laşi cărora le era prea frică de zei ca să îi înfrunte şi prea interesaţi de propria lor plăcere ca să se gândească la urmările pe care le-ar avea dorinţele lor carnale pentru întreaga lor Casă.
   Nu ştiau cât de uşor era pentru Scioni să le lase pe muritoare însărcinate? Voiau idioţii ăia ca primul lor copil să fie făcut cu vreo naivă necoaptă şi fără personalitate? În mod clar, nu le păsa de Casa lor, altfel nu şi-ar fi pierdut vremea cu fete atât de proaste.
   Era aşa de chinuitor, încât Creon trebui să privească în altă parte şi să scrâşnească din dinţi. Hector şi Jason erau semizei şi se purtau ca o pereche de tipi dintr-o frăţie de la facultate, rostogolindu-se în nisip cu muritori slabi de minte. Era doar o fată pe acea insulă care le era egală. O singură fată merita atenţia lui.
   Helen. Dar Lucas nu o lăsa în pace nici măcar pentru o clipă, aşa că asta îl sili pe Creon să se ţină departe de ea. Nu putea să-şi înfrunte făţiş verii sau misiunea lui secretă ar fi fost descoperită, dar fuseseră câteva dăţi când Creon se gândise serios la varianta asta.
   Chipul lui Helen îi rămăsese întipărit în minte. Se tot gândea la confruntarea lor din mlaştină. Frica şi furia din ochii ei când îl fugărise era atât de pură, atât de pătimaşă, încât era aproape imposibil să-i reziste. Era puternică, dar totuşi atât de inconştientă de potenţialul ei, încât era aproape neajutorată. Mâinile îi tremurară la gândul de a o cuceri, dar trebuia să aibă răbdare.
   Mama lui îl rugase să aştepte până putea să afle dacă exista vreo posibilitate ca vreo persoană din familie să fi lăsat vreun bastard prin Massachusetts.
   Creon fusese de acord, deşi nu prea voia, aşa că acum aştepta răspunsul ei, dar ştia ce îi va spune. Chiar dacă nu văzuse Furiile când o întâlnise, ştia că Helen nu este verişoara lui.
   Se auzeau zvonuri că unii Scioni din trecut au reuşit să scape de Furii, iar Creon se gândi că Helen era una dintre ei. Mama lui îi zisese că era imposibil - că toate celelalte case fuseseră distruse - dar Creon avea ceva mai mult pe care să se bazeze decât intuiţia.
   Trădătorii o păzeau de parcă era ultimul Scion inamic şi era atât de neantrenată, atât de necunoscătoare în legătură cu ce era de fapt, încât i se părea evident lui Creon că fusese ascunsă intenţionat de toate celelalte Case, chiar şi de a ei, cu vreun blestem sau o vrajă de vreun fel. Dar, pe lângă toate aceste motive, corpul lui Creon îi spuse că nu avea cum să fie rudă cu el.
   Îşi întâlnise zeci de verişoare, toate la fel de frumoase cum ar trebui să fie fetele lui Apollo, dar niciuna dintre ele nu îl ţinuse treaz aşa cum o făcea Helen. Ştia că este din altă Casă.
   Era dator familiei sale să fie vigilent şi să mai aştepte câteva zile ca să respecte promisiunea pe care i-o făcuse mamei lui, dar avea să arate de ce era în stare cât de curând.
   Era gata să înfrunte această provocare şi, cu toate că mai exista un mod de a uni Casele în afara luptei, Creon încercă să nu se gândească la asta oricât de tentant ar fi fost. Aceasta era singura şansă a lui să se bucure de gloria pe care o merita, ultima şansă la glorie pentru orice Scion. Mai era un Triumf care se voia cucerit şi, în inima lui, ştia că acest Triumf ar fi fost cel care să deschidă porţile Atlantidei.
   Creon era menit să fie Scionul care să-şi facă familia nemuritoare, iar pentru asta tatăl lui l-ar fi onorat mai mult decât pe oricine altcineva.

                                   CAPITOLUL 13

            Helen auzi ceva pe acoperiş, urcă scările până în balcon şi deschise uşa cât de repede putu, dar nu era nimeni acolo.
   Oftă, bucuroasă că Lucas nu mai dormea acolo. Nu voia deloc să o audă când avea coşmaruri şi doar ce se trezise din pricina încă unuia de pomină. Acum, se simţea singură şi nefericită, dar nu era convinsă dacă era din cauza visului sau a vieţii ei de zi cu zi.
   Se întoarse în camera ei şi privi scrisul de pe oglindă. Apoi scrise L-AM VĂZUT IARĂŞI cu tuşul verde al lui Claire şi se forţă să se uite la cuvinte.
   Asta era a doua noapte la rând când văzuse un râu pe care nu şi-l putea aminti. Îşi storcea creierii încercând să-şi imagineze râul, dar mintea ei se încăpăţâna să se uite în altă parte.
   Deodată, îşi văzu propria reflexie în oglindă şi i se tăie răsuflarea.
   Obrajii îi erau scofâlciţi de foame şi deshidratare, cămaşa de noapte nu îi venea nicicum, iar braţele şi picioarele îi erau acoperite de noroi negru. Nămol de râu.
   Văzuse un râu cu maluri negre şi apă gri. Îşi putea aminti setea şi faptul că nu putea bea. Dar de ce era aşa de greu să-şi amintească restul? Se concentră un pic, încercând să-şi recapete memoria.
   Setea era chinuitoare, aşa că se duse spre apă. Se aplecă deasupra malurilor cu mâl negru şi văzu peşti mici şi gârboviţi lovindu-se ameţiţi unii de ceilalţi, de parcă ar fi uitat cum să înoate. Se îndepărtă de rău, refuzând să bea apa aceea chiar dacă ar fi murit de sete, cu sunetul curenţilor repezi de apă în gând...
   Helen fugi spre baie şi se duse direct la duş, încercând să cureţe noroiul negru şi clătindu-şi gura de nenumărate ori. Se simţea întinată. Tot frecă noroiul până ce pielea îi deveni roşie şi ochii o usturară fiindcă stătea cu ei deschişi şi îndreptaţi spre capul duşului.
   Când ieşi de sub duş, îşi duse cearceafurile şi pijamalele la maşina de spălat. Nu mai era nici urmă de sânge de data asta, dar Helen se îndoia că ar fi putut să cureţe noroiul acela.
   Puse o jumătate de ceaşcă de clor în maşină şi avu grijă ca apa să fie fierbinte, sperând că putea să salveze materialul cât de cât. Apoi, se duse sus, să cureţe toate urmele de picioare murdare pe care le lăsase prin casă.
   Era sâmbătă dimineaţă devreme şi de obicei tatăl ei era acasă în timpul zilei şi muncea noaptea, dar de data asta alesese să lucreze ambele schimburi, ca să îi dea lui Kate o zi liberă. Helen nu putea fi sigură, dar avea senzaţia că cei doi se cam evitau.
   Încercase să stea de vorbă cu Kate seara trecută, după ce Claire plecase spre focul de tabără, dar pur şi simplu nu a mai avut energia necesară. Îi păsa, chiar ţinea mult la ei, dar nu la fel de mult pe cât obişnuia să o facă.
   Totul i se părea mai şters lui Helen. Difuz şi înăbuşit, de parcă sentimentele ei ar fi fost stocate sub mormane de alune împachetate.
   Helen îşi văzu de treburi prin casă şi termină tot înainte de prânz.
   Când tatăl ei nu era acasă, Helen îşi putea folosi puterile de Scion şi termina totul în câteva minute, în loc de câteva ore. După ce termină treaba, decise că, din moment ce era singură în toată casa, putea să exerseze zburatul.
   Helen se duse în camera ei şi opri, şi porni gravitaţia, alternând între a pluti şi a cădea la pământ până se prinse cum să îşi legene picioarele sub ea ca să cadă în picioare, în loc să tot pice grămadă. Se jucă un pic cu curenţii de aer, dar nu putu să facă nimic altceva decât să-şi perfecţioneze poziţia de plutire sau risca să distrugă camera.
   După câteva ore de făcut acelaşi lucru, telefonul care suna încontinuu o determină să iasă afară din casă. Familia Delos voia să ştie de ce nu era la ei, să se antreneze, şi nu s-ar fi oprit din sunat dacă nu răspundea.
   Helen nu putea să înţeleagă care mai era rostul de a învăţa cum să mânuiască o sabie dacă nu putea fi rănită de arme şi nu avea nevoie să ştie să se lupte din moment ce putea pur şi simplu să zboare şi să scape.
   Ştia că, până la urmă, Hector sau Jason ar fi venit să o caute acasă, aşa că se plimbă pe-afară fără vreo destinaţie anume, sperând că un pic de viteză ar fi ajutat-o să-şi elibereze mintea. Purta blugi şi un pulover; nu era chiar echipament de sport, dar nu conta. Imediat ce trecu de centrul oraşului, o luă pe Polpis Road, îndreptându-se spre est.
   Nu-i păsa unde ajungea atâta vreme cât nu era lângă oameni. În timp ce alerga, îşi dădu seama că mai venise pe aici o dată şi, cu toate că nu voia să se gândească la primul ei zbor şi la tot ce urmase după asta, ştia că era locul perfect unde ar găsi liniştea şi singurătatea mult dorită.
   Soarele apunea şi era recunoscătoare că era suficient de amorţită cât să se bucure de ceva frumos fără ca gândurile ei depresive să distrugă totul. Privi în jur şi văzu un far cunoscut. Se uită spre nisipul de sub picioarele ei şi se întrebă dacă era acelaşi nisip care îi îmbrăţişase pe ea şi pe Lucas când treceau prin atâta durere.
   Când muriseră pentru o clipă, îşi dădu ea seama.
   Imediat ce îi veni acest gând în minte, ştiu că era adevărat.
   Făcuseră mai mult decât să se rănească mortal în seara aceea, începuseră să treacă în lumea de dincolo. Sau cel puţin Lucas începuse. Şi îl urmărise ca să-l oprească. Şi era un râu pe-acolo...
   Stai, ce râu?
   - Hei! Pot să ştiu ce naiba faci? ţipă Hector.
   Era furios. Alergă spre ea, picioarele parcurgând o distanţă mult mai mare la fiecare pas decât ar fi putut un om normal.
   - Cum de m-ai găsit? spuse Helen nervoasă.
   - Mişcările tale nu sunt aşa de greu de anticipat, rânji el. Acum, mişcă-ţi fundul la mine acasă.
   - Nu mai vreau să mă antrenez. Nu are sens, ţipă Helen privindu-l de peste umăr şi întorcându-se să plece. Tot ce vreau este să fiu lăsată în pace.
   - Vrei să fii lăsată în pace, prinţesă? Scuze, dar nu merge chiar aşa, zise el în timp ce o luă de umeri şi o întoarse invers.
   Asta fu ultima picătură. Râse isteric pentru o ultimă dată - ori făcea asta, ori începea să plângă - şi îl împinse pe Hector. Cu putere.
   - Ce-ai de gând să faci? Ce? Vrei să mă omori în bătaie? Nu poţi! Nu eşti destul de puternic, spuse Helen în vreme ce îl lovea pe umeri repetat, încercând să işte o bătaie. Du-te şi fă rost de o sabie. Hai, du-te! Ah, stai, am uitat. Nici asta nu mă poate răni. Deci ce ai de gând să faci acum, bătăuşule? Ce poţi tu să mă înveţi pe mine?
   - Modestia, zise el încet.

        Se mişcă repede, dar şi îndoi lumina într-un mod ciudat, cum făcea şi Lucas, aşa că nu îl putu vedea bine.
   Când ea abia încerca să-şi controleze ochii şi să se concentreze, enervată că nici măcar nu se gândise că şi Hector ar fi putut avea acel talent, Hector o înşfăcă, o urcă pe umăr şi începu să meargă spre apă.
   Furioasă, Helen îşi folosi pentru prima dată toate puterile ei împotriva lui. Nu-i păsa cât de mult l-ar fi rănit, pur şi simplu continuă să împingă până reuşi să scape din strânsoarea lui Hector.
   Auzi cum i se rupse mâna în timp ce încerca să se îndepărteze fizic de el, apoi trecu în starea de zbor. Dar, din moment ce Hector crescuse cu Lucas ca partener de antrenament, ştia toate trucurile de care aveai nevoie când te luptai cu cineva care putea să zboare.
   Când ea trase un curent de aer care să o poarte departe de el, Hector o prinse cu cealaltă mână. Mâna lui mai puternică. Helen îşi dădu seama un pic cam târziu că Hector îi dăduse voie să-i rupă mâna stângă pentru ca ea să aleagă imponderabilitatea - imponderabilitate şi un moment de slăbiciune. Înainte ca ea să înţeleagă ce făcea şi să treacă înapoi în starea gravitaţională ca să prindă destulă putere cât să-l împingă departe de ea, Hector o trase cu uşurinţă în apă, unde greutatea ei nu conta absolut deloc.
   Hector merse drept în apă şi coborî până ajunseră amândoi complet sub ceea ce i se păru lui Helen a fi câţiva metri de apă întunecată. Se zbătu în zadar.
   Aici, Hector se simţea în elementul lui şi controla totul. Putea chiar să şi vorbească şi să fie auzit sub apă.
   - Nu eşti singura care are talente, prinţesă, spuse el.
   Nu îi ieşeau bule pe gură, doar grai clar. Putea respira, vorbi şi merge sub apă de parcă era pe pământ. Helen în sfârşit înţelese de ce Hector o speria aşa de mult. Era o creatură a oceanului şi ei îi era frică de moarte de ocean.
   De când aproape că se înecase în copilărie, Helen bănuise că oceanul nu prea o plăcea, dar nu mai zisese nimănui asta, deoarece era destul de convinsă că lumea ar fi crezut că este nebună.
   Acum, aproape un deceniu mai târziu, privind în ochii albaştri şi goi ai lui Hector, se zbătea în braţele lui. Nenumărate bule de aer îi ieşeau pe gură încercând să ţipe într-o panică mută. Îl zgârie pe faţă şi îl lovi în picioare, dar nu era nimic ce putea face ca să îi dea drumul. Avea să se înece.
   Îi clocotea acid în vene şi vederea i se împăienjeni, începând să-şi piardă cunoştinţa. Când ochii i se închiseră, îl simţi cum o trage de picioare şi o duce înapoi la mal. O scoase din apă ţinând-o de gleznă şi o aruncă pe deasupra capului lui de parcă ar fi fost un ciocan, cu destulă forţă cât să-i iasă lichidul din plămâni.
   Vărsă apă sărată şi tuşi până urechile interne începură să o usture şi putu auzi cum îi pulsa sângele în cap.
   - Dacă te-ai fi antrenat azi cu mine, ai fi ştiut că-ţi poţi folosi fulgerele sub apă, spuse el trăgând puternic de braţul rupt ca să-şi alinieze oasele şi se auzi un pocnet dureros.
   Ţipă, căzu în genunchi şi gâfâi ceva vreme înainte să continue, vorbind printre dinţi:
   - Dar nu te-ai sinchisit să vii la antrenament.
   Stătură unul lângă altul pe nisip un timp, amândoi prea răniţi ca să se mişte. Pe când se vindecau, soarele păru să renunţe la acea zi, plonjă direct în apă şi cerul se întunecă.
   - Credeam că eşti urmaş al lui Apollo, zise Helen răguşită.
   Corzile ei vocale erau încă rănite, dar nu mai avea nevoie să spună altceva. Hector nu părea să fie cel mai deştept membru din clanul Delos, dar Helen începuse să suspecteze că, deşi nu petrecea la fel de mult timp citind cărţi, cum făcea Cassandra, era la fel de isteţ ca restul familiei.
   - O zeiţă a oceanului, nu foarte cunoscută, Nereida, a devenit cumva parte din Casa noastră la un moment dat. Sunt o mulţime de zei minori şi spirite ale apei sau ale pădurilor care încă mai sunt pe ici, pe colo, iar lucrurile cam au tendinţa să evolueze în o mie de ani. Niciuna dintre Case nu mai are legătură directă cu un anumit zeu, răspunse el.
   - Aşa ţi-ai dat tu seama că mă pot îneca? Pentru că poţi controla apa?
   - Nu, a fost doar logic. Şi nu pot controla apa, pur şi simplu, mă simt în largul meu când sunt în apă, zise înainte să se întoarcă şi să se uite în ochii ei.
   Când începu din nou să vorbească, o făcu pe un ton dureros de similar cu al lui Lucas când încercase să o înveţe să zboare, iar asta o duru pe Helen.
   - Nu gândeşti ca un luptător încă. Ai atâtea talente uimitoare - talente pentru care majoritatea Scionilor ar renunţa la jumătate din viaţă - dar nu le poţi folosi pentru că nu gândeşti tactic. Ia şi tu o
pauză şi foloseşte-ţi capul un pic! Oceanul nu este o armă, dar te poate ucide. Aerul nu e o armă, dar, dacă te-aş sufoca, ai muri. Pământul nu este o armă... continuă el.
   - Dar, dacă m-aş lovi destul de tare de el... Da, înţeleg, îi încheie ea propoziţia înghiţind în sec.
   - Sunt atâtea moduri în care poţi omorî pe cineva, Helen! Tu ai senzaţia că eşti în siguranţă pentru că ai trecut testul Cassandrei cu sabia, dar nu eşti, spuse Hector frustrat de îngrijorare. Ştiu că încă eşti în stare de şoc, dar nu am timp să aştept să te simţi bine în pielea ta ştiind ceea ce eşti. Trebuie să te maturizezi şi să o faci repede sau foarte mulţi oameni vor muri. Aşa că, du-te acasă. Mănâncă şi odihneşte-te. Nu arăţi prea bine şi nu vreau să dea cineva vina pe mine pentru asta. Dar mâine vii să te antrenezi. Nu accept niciun fel de scuză.
   Fără să aştepte un răspuns, Hector se ridică şi o lăsă singură pe plaja întunecată.

         Îşi plimbă medalionul în formă de inimă pe buza de jos în vreme ce stătea pe nisip, gândindu-se că fusese egoistă, proastă şi fiindu-i ruşine de comportamentul ei.
   Hainele îi erau ude leoarcă, dar nu le stoarse. Simţea că merită să fie udă până la piele şi să se chinuie cu acest disconfort încă un pic.
   Evident, trebuia să continue să se antreneze cu Hector, dar asta însemna că trebuia să treacă pe acasă pe la familia Delos. Asta însemna că trebuia să îl vadă pe Lucas şi nu putea face aşa ceva sub nicio formă. Indiferent cât de mult tot analiza situaţia, simţea că se îneacă de fiecare dată când se gândea la faptul că avea să-l vadă zilnic, ştiind că el se forţa să se poarte frumos cu ea, că foarte probabil îi era milă de ea.
    Şi dacă ar fi început să se vadă cu vreo altă fată?
   Neputând să se liniştească fiindcă se tot gândea la acel lucru, Helen sări în aer cu un mic ţipăt şi lăsă curentul dinspre est să o poarte deasupra apei. Timp de câteva bătăi de inimă stătu într-un mic pântec de aer în vreme ce se aprinseră stelele, consumând înfometată frumuseţea acelei experienţe, ca şi când ar fi fost novocaină emoţională.
   Când se mai calmă, se ridică şi mai sus şi se prinse de o rafală de vânt care o duse înapoi spre insulă. Nu zbura prea graţios încă - de fapt, de-abia dacă reuşea să se descurce - dar, dacă nu pierdea prea mult timp gândindu-se la asta, ştia ce să facă pentru a merge mai departe.
   Brusc, nu avu nicio idee unde să meargă, dar îngheţa de frig şi avea nevoie să fie consolată. Peste câteva momente, se trezi dând rotocoale casei lui Claire, fără să fi încercat intenţionat să ajungă acolo.
   Helen ateriză în curtea lui Claire şi apoi îşi dădu seama că nu putea pur şi simplu să se ducă şi să sune la sonerie. Era udă leoarcă şi tremura de frig. Doamna şi domnul Aoki l-ar fi sunat imediat pe tatăl ei, dacă o vedeau aşa.
   Păşind în jurul casei, Helen se uită pe ferestre, încercând să-şi dea seama unde era Claire. Îşi scoase telefonul din blugi ca să o sune pe Claire să iasă afară şi-şi dădu o palmă peste frunte când văzu că telefonul ei vechi de două zile fusese de-a dreptul distrus de apa oceanului.
   Helen avu în sfârşit noroc când o auzi pe Claire ţipând în japoneză la mama ei şi călcând apăsat pe treptele care duceau spre camera ei. Se aprinse lumina de la dormitor şi trânti uşa, închizând-o în urma ei.
   Nu era cel mai fericit mod în care să îi spună lui Claire adevărul, dar Helen îşi dădu cât de cât seama că plutea spre fereastră şi o văzu pe Claire stând în pat, cu gura deschisă. Helen aşteptă ţipătul lui Claire, dar fiindcă nu se auzi nimic, se duse la fereastra închisă.
   - Lasă-mă să intru, zise ea repede printre dinţii care îi clănţăneau.
   - Ah, la naiba! Chiar eşti un vampir, spuse Claire cu o expresie dezamăgită, dar deloc surprinsă.
   - Ce? Nu! Doar deschide fereastra, Gig, mor de frig! şopti Helen cât putu de tare.
   Claire se dădu jos din pat şi se îndreptă spre fereastră cu umerii lăsaţi.
   - Ştiu că e la modă şi toate cele, dar chiar nu am chef să-mi sugi sângele. Este atât de neigienic! se plânse Claire când deschise fereastra.
   Îşi puse braţul peste gâtul ei gol, dar o lăsă pe Helen înăuntru în ciuda pericolului, iar Helen aprecie asta.
   - Of, pentru Dumnezeu, nu sunt un vampir, Gig! Vezi? Nu am colţi! Nici ochi ciudaţi, zise Helen ridicându-şi buza de sus ca să-şi dezvelească incisivii ei complet normali şi apoi deschise ochii cât putu de tare, ca să îi arate că nu tânjea după sânge.
   - Bine! Dar a fost o întrebare îndreptăţită ţinând cont de circumstanţe! răspunse Claire în defensivă, în timp ce Helen intră pe fereastră şi reveni la starea gravitaţională în faţa ei.
   - Bine! De acord, e o temere fondată, rosti Helen, dar ceva nu era în regulă. Doar ce am zburat prin fereastra ta. De ce nu eşti ceva mai surprinsă?
   - Ştiam că poţi să zbori de când eram mici. Chiar te-am împins de pe acoperiş la un moment dat ca să fiu sigură. Da, îmi pare rău pentru asta, apropo.
   - Chiar m-ai împins! zise Helen dintr-o suflare, amintindu-şi deodată incidentul.
   Aveau în jur de şapte ani şi se jucau pe balconul de pe acoperişul lui Helen. Helen căzu, dar nu atinse pământul. De fapt, se aşeză pe pământ ca o frunză care cădea dintr-un copac. Claire jurase că Helen pur şi simplu alunecase, dar Helen nu ţinea minte să-şi fi pierdut echilibrul vreodată şi, din cauza modului în care se uitase Claire la ea în următoarele săptămâni, mereu bănuise că se întâmplase ceva ciudat. Acum, totul se lega.
   Helen o fixă pe Claire cu privirea, mută de uimire.
   - Ce-i? Nu e ca şi când ai fi murit sau ceva de genul ăsta! Pe scurt, te-am văzut că nu ai căzut pe scările din casa mea cu o zi înainte, când chiar ai alunecat, aşa că trebuia să-mi testez teoria, spuse Claire de parcă totul era de o logică greu de contrazis.
   - Să testezi împingându-mă de pe acoperiş?
   - N-ai idee cât de supărată am fost pe tine de atunci înainte pentru că nu mi-ai zis! Poţi zbura, Lennie, şi nici nu ţi-a dat prin cap să îmi spui şi mie! ţipă Claire deturnând discuţia în aşa fel încât să fie în favoarea ei, iar Helen decise că ar trebui să o lase aşa din moment ce Claire se simţea în mod clar rănită.
   - Nu am ştiut până acum câteva săptămâni! insistă Helen.
   - Ce mincinoasă eşti! rosti Claire punându-şi mâna în şold.
   - Dar e adevărat! Mama m-a blestemat când eram bebeluş ca să nu îmi pot folosi... ei, rahat! Ar fi fost mult mai simplu dacă eram vampir. Atunci, ai fi înţeles! oftă Helen frustrată şi simţindu-se neînţeleasă.
   Păşi un pic prin cameră, trecându-şi mâna prin părul încurcat înainte să poată gândi limpede.
   - Hergie te-a pus să citeşti Iliada, nu-i aşa? Ţii minte cum toţi eroii aveau puteri supraomeneşti şi puteau să facă o groază de lucruri pe care oamenii normali nu le puteau face? întrebă ea.
   - Da. Dar asta pentru că erau semizei. Dar nu era adevărat, spuse Claire de parcă ar fi fost ceva evident.
   Apoi, se prinse:
   - O, uau...
   - Sunt unul dintre descendenţii acelor eroi. Ne numim Scioni şi am o groază de puteri - chestii care nici nu ţi-ar trece prin cap. Dar nu ştiam ce sunt sau ce pot face până acum câteva zile. Aş vrea să îţi pot spune tot, dar nu ştiu ce am sau nu voie să îţi zic. Te rog, Gig! Nu te-am minţit niciodată. Pur şi simplu, trebuie să ai încredere în mine.
   Voia ca Giggles să-i afle secretul şi să fie de partea ei, dar nu ştia dacă avea dreptul să includă vreun alt Scion în mărturisirea ei.
   - Bine, spuse Claire, dând din cap o dată şi uitându-se direct în ochii lui Helen de parcă în sfârşit primea respectul care i se cuvenea. În mare, mi-am dat seama de chestiile astea, ştii. Ai aflat că eşti semizeu - cât de tare, apropo - când s-a mutat familia Delos aici. Pentru că şi ei sunt ca tine. Am ştiut asta din clipa în care i-am văzut. Pur şi simplu, nu ştiam ce sunteţi.
   - Vezi? rosti Helen cu un zâmbet timid. De asta trebuie să îţi spun chestiile astea, am nevoie să pot vorbi cu tine ca să mă ajuţi să înţeleg toate astea. Dar nu le poţi zice celor din familia Delos până nu aflu dacă pot sau nu să îţi spun.
   - Nu contează. Pot blufa sau pot să mă prefac că mi-am dat singură seama. Oricum, cam aşa a fost, zise Claire cu un zâmbet secretos.
   Apoi, îi veni un gând în minte şi o făcu să devină serioasă.
   - Pe unde ai umblat, apropo? Şi de ce arăţi în halul ăsta?
   Helen era cât pe ce să îi explice ce se întâmplase între ea şi Hector când sună telefonul lui Claire. Ea se uită să vadă cine o suna şi zâmbi.
   - E Jason. Te-a căutat toată ziua, îi spuse Claire lui Helen întinzându-i telefonul ca să răspundă.
   - Nu! Nu sunt pregătită să vorbesc cu el încă, zise Helen clar şi răspicat, făcând un pas înapoi.
   - Ar fi cazul să răspunzi. Oricum, vine aici în curând.
   - De ce ar veni Jason aici? întrebă Helen confuză.
   Apoi, văzu cât de frumos era Claire îmbrăcată, obrajii ei roz, îşi aminti de cearta pe care o avuse cu mama ei şi totul căpătă sens.
   - Mergeţi în oraş împreună! Te-ai cuplat cu Jason la focul de tabără de aseară, nu-i aşa?
   - Pur şi simplu, s-a întâmplat cumva!
   - Nu pot să cred!
   - Ne-am certat în legătură cu tine şi Luke şi apoi ne-am împăcat, şi... Era pe jumătate gol, ud leoarcă şi e semizeu! Cum naiba să nu te cuplezi cu el?
   - Trebuie să plec, se bâlbâi Helen lovindu-se peste faţă şi întorcându-se spre fereastră.
   - Unde te duci? întrebă Claire, întinzând mâna să o oprească pe Helen. O să îi spun să te lase în pace, dacă vrei, dar trebuie să îmi zici că nu vei păţi nimic.
   - Mă duc acasă. Promite-mi că nu-l laşi să mă urmărească, bine?
   Claire îi promise şi mimă că o îmbrăţişează pe Helen, ca să evite nisipul şi apa sărată, apoi Helen sări pe fereastră. Un minut mai târziu, Helen ateriza în curtea ei şi se îndreptă spre scări ca să urce pentru a face un duş şi să se încălzească.
  
          O aştepta în spatele uşii din faţă.
   O doborî la pământ înainte să închidă uşa măcar. Totul se întunecă, mai întuneric decât în orice altă noapte, orice alt material cu care ar fi putut fi legată la ochi, orice altă cameră închisă în care fusese ea vreodată. Era înconjurată de un întuneric ameţitor, care o separa de restul lumii. Nici măcar nu-şi mai putea aminti cum arăta casa ei. Unde erau scările? Mobila? Nu ştia. Era de parcă ar fi căzut într-o gaură neagră.
   Helen era atât de şocată, încât nu avu timp să se întoarcă înainte să simtă cum un bărbat masiv o apuca din spate.
   Îi luă capul în mâinile lui şi îl suci brusc într-o parte, încercând să-i rupă gâtul. Îl apucă de încheieturi şi trase de el, încercând să-l facă să-i dea drumul, dar era puternic şi era în avantaj. Simţi cum muşchii gâtului i se încordează periculos şi intră în panică pentru a doua oară într-o singură oră.
   Dar acel contact recent cu moartea fu ceea ce o trezi şi începu să lovească din picioare şi să se zbată.
   Helen simţi cum curentul pornea din stomacul ei. Încerca să iasă din ea şi să se ducă spre pământ, iar tot ce trebuia ea să facă era să-i schimbe direcţia. Fiind neantrenată, pierdu fulgerul şi îi coborî pe picior în jos, făcând-o să intre în convulsii. În disperarea ei, reuşi să adune ultimii volţi în mâinile ei, ca să sară prin pielea ei şi să ajungă la încheieturile bărbatului.
   Pentru un scurt moment, scânteia albastră lumină întreaga cameră şi văzu cum ochii bărbatului se măriră de uimire. Apoi, îl simţi cum tremura şi ţipa în timp ce era electrocutat.
   Lui Helen îi mirosi a păr ars şi ozon, după care simţi cum ceea ce probabil era jumătate din energia corpului ei o părăsea, lăsând-o la fel de slabă ca o pisicuţă. Greutatea bărbatului masiv o apăsa din ce în ce mai tare şi ştia că trebuie să iasă de sub el înainte ca acela să îşi revină sau ar fi păţit iarăşi ceva ca atunci când fusese ţinută de cap.
   În timp ce atacatorul ei încă tremura, reuşi să îl mişte un pic de pe ea şi, când câteva raze de lumină reuşiră să pătrundă în cameră, văzu în sfârşit cum arăta.
   Buclele blonde şi corpul masiv erau ale lui Hector şi, pentru un moment, îi fu teamă că l-a omorât când el doar încerca să o înveţe o lecţie. Se aplecă asupra lui să vadă dacă mai respira. La câţiva centimetri distanţă de faţa lui, în lumina nopţii, văzu că era Creon, dar era prea târziu. Imediat ce îl recunoscu, el deschise ochii şi o strânse la piept ca într-o îmbrăţişare fatală de urs.
   Helen ţipă şi se zbătu. Căută curentul din stomac, dar tot ce mai rămăsese era energie statică. Deja descărcase voltajul pe care îl acumulase în muşchi. Eliberarea acelei energii o lăsă slabă şi vulnerabilă. Braţele şi picioarele ei nu mai aveau deloc putere şi se mototoli sub noul atac al lui Creon ca şi când ar fi fost făcută din hârtie.
   Căzu peste ea, ţintuind-o la pământ în vreme ce scoase cuţitul de bronz de la curea.
   - Ce păcat, preciosa. Eşti o fată atât de frumoasă. Aproape prea frumoasă ca să te înjunghii, respiră în urechea ei.
   Se mişcă încercând să-şi îndepărteze gâtul de buzele lui, trecând-o fiori de dezgust pe întreaga suprafaţă a pielii. Apoi, se dădu la o parte de pe ea, ridicându-şi cuţitul deasupra capului ca să-l înfigă direct în inima ei.
   Cuţitul lui Creon se frânse zgomotos la contactul cu pielea ei şi bucăţelele alunecară pe podea. Creon avu doar un moment ca să-şi dea seama ce se întâmplase înainte ca un picior să-l pocnească în cap şi să îl zboare departe de Helen.
   Lucas sări pe Creon cu un mârâit sălbatic şi cei doi începură să se bată cu o asemenea iuţeală, că Helen abia dacă le putea vedea mâinile mişcându-se.
   Se loveau şi trăgeau unul de altul, şi se împingeau, amândoi trecând de la un box rapid la un fel de wrestling ciudat, fiecare încercând să frângă încheieturile celuilalt.
   Helen abia dacă avu timp să se ridice în genunchi înainte ca totul să se sfârşească. Înghesuit într-un colţ şi încă slăbit din pricină că fusese electrocutat, Creon se învălui într-o umbră sinistră şi ieşi în goană din casă de îndată de reuşi să se desprindă pentru o fracţiune de secundă de Lucas, care-l urmări până la jumătatea peluzei lui Helen, înainte de a se întoarce şi a veni înăuntru.
   - Te simţi bine? aproape că ţipă Lucas intrând pe uşa din faţă şi închizând-o în urma lui.
   - Da, spuse Helen încercând să se ridice în picioare, dar apoi căzu la pământ cu o bufnitură năucită.
   - Ce ţi-a făcut? întrebă Lucas cu o voce stridentă din cauza îngrijorării şi o ridică pe Helen încercând să o susţină, astfel încât să stea pe picioarele ei. Ai picioarele rupte? întrebă el brusc luând-o iarăşi în braţe şi încercând să vadă ce nu era în regulă cu ea.
   - Nu, pur şi simplu... Hector a zis să îmi folosesc fulgerele când mă lupt şi am făcut asta, dar s-au dus pe unde nu trebuie, cred, murmură ea.
   Era confuză şi vedea pete în faţa ochilor.
   - De ce nu poţi sta dreaptă? întrebă Lucas încercând să o pună din nou pe picioare.
   O duru inima când văzu chipul frumos al lui Lucas, când îi adulmecă parfumul şi îi simţi mâinile pe corpul ei. Avea ea o idee în ce direcţie ar fi pământul, dar întreaga lume se prăbuşea şi era prea obosită pentru tâmpeniile astea. Efectiv, se săturase. Tot ce îi trebuia era un pui de somn.

          Imediat după asta, simţi ceva dulce pe limbă. Miere.
    Deschise ochii complet şi văzu că stătea pe blatul din bucătărie, cu Lucas între genunchii ei, ţinându-i capul în sus şi uşor aplecat ca îi poată da un pic de zahăr.
   - Gata, rosti zâmbind uşor când Helen se uită la el.
   Fu nevoită să-şi aducă aminte că Lucas era fericit să o vadă întreagă pentru că astfel nu avea să se lupte cu zeii. Nu pentru că ţinea la ea.
   - Bună, zise ea cu o voce nesigură, de parcă doar ce s-ar fi trezit dintr-un somn lung. Cum ai ajuns aici?
   - Cassie a reuşit să vadă o frântură din atacul lui Creon, dar nu ştia unde urma să aibă loc pentru că tot ce putea vedea era întuneric. Aşa că am zis să o iau pe ghicite, spuse el dându-i părul într-o parte şi punându-i o şuviţă lungă pe după umăr. Scuze că am întârziat.
   - Nu-ţi face griji, spuse ea cu vocea încă tremurându-i de frică.
   Trase adânc aer în piept şi încercă să-şi revină.
   - Am pierdut ceva?
   - Doar drumul de acolo până aici, zise el arătând în spate, apoi spre blatul din bucătărie. Şi un telefon către Jason, pe care l-am rugat să-mi dea o mână de ajutor.
   - O, nu, sărmana Claire! Şi era îmbrăcată aşa de drăguţ!
   Helen oftă, simţindu-se vinovată. Dar nu trebui să-i explice lui Lucas despre întâlnirea lui Claire şi a lui Jason, pentru că veniră amândoi.
   - Lennie! ţipă Claire cât putu de tare, intrând pe uşa din faţă şi speriindu-se când văzu mobila dărâmată din hol.
   - Sunt aici. Nu te speria, sunt teafără, strigă Helen către Claire.
   Văzu privirea îngrijorată a lui Lucas şi apoi dădu din cap.
  - E în regulă, ştie o parte, îi spuse împingându-l uşor, ca să se poată da jos de pe blat.
   - Doar ce ai zburat de la fereastra mea, cam acum două secunde, zise Claire îmbrăţişând-o pe Helen.
   - Ştii despre... chestii? întrebă Jason surprins şi nefiind sigur de câte putea să spună.
   - I-am zis, recunoscu Helen masându-şi gâtul care o durea.
   - Da, dar mereu am ştiut, într-un fel. Pur şi simplu, am presupus că e o moartă-vie sau ceva de genul ăsta, spuse Claire dând din mână şi schimbând subiectul. Credeţi-mă, sunt mult mai fericită să ştiu că sunteţi pe jumătate zei greci decât jumătate din ceva dezgustător, ca un liliac, un lup sau un ţânţar.
   Jason şi Lucas schimbară o privire pe deasupra capului lui Claire, în vreme ce ea încerca să o consoleze pe Helen. Helen îi povesti ce se întâmplase cât putu de repede în timp ce Lucas îl luă pe Jason afară să se uite la urmele lăsate, dar era deja prea târziu ca să încerce să-l caute pe Creon.
   Se întoarseră în casă dezamăgiţi, exact când Claire şi Helen aprindeau lumina ca să vadă cum puteau să dreagă debandada din casă.
   - Alea sunt bucăţi de cuţit? întrebă Claire.
   - Da, m-a cam înjunghiat în inimă, spuse Helen nesigură, neştiind cum va reacţiona Claire.
   - A, încă poţi să faci asta? Să opreşti lame? întrebă Claire fără a fi surprinsă. Şi chestia cu fulgerele? Mai poţi să faci şi aia?
   - De unde ştii chestiile astea despre mine? întrebă Helen.
   Claire oftă şi mărturisi.
   - După ce te-am împins de pe acoperiş... începu ea.
   - După ce ai făcut ce? ţipă Lucas.
   - S-a întâmplat când aveam şapte ani! Şi nu s-a rănit! ţipă Claire drept răspuns. Oricum, ştiam de faza cu cuţitul pentru că, ei bine, am încercat să te înjunghii odată, continuă ea ruşinată. Dar deja ştiam că n-o să păţeşti nimic pentru că văzusem ce s-a întâmplat cu Lindsey şi foarfeca într-a doua. Mai ţii minte?
   Helen se strâmbă.
   - A, da! Lindsey şi foarfeca! Ea chiar a încercat să mă omoare, nu-i aşa?
   - Da. Era extrem de invidioasă. Dar eu nu am vrut niciodată să te rănesc. Pur şi simplu, trebuia să fiu sigură că nu îmi ies din minţi. A fost destul de înfricoşător, ştii? întrebă ea pe un ton care-şi cerea iertare.
   Helen zâmbi, iertând-o imediat.
   - Da, nu prea pot să te învinuiesc. Dar cum de-ai ştiut de chestia cu fulgerul?
   - Ţii minte că, atunci când aveam nouă ani, eram pe feribot spre Boston, să mergem la acvariu, iar tipul ăla ciudat, foarte burtos şi cu mâini ca de femeie tot încerca să intre în vorbă cu noi? Îţi aminteşti cum se tot ciocnea de tine „din greşeală“ şi te tot mângâia pe păr?
   - Ce oribil! Mersi mult că mi-ai adus aminte de momentul ăsta magic, zise Helen trecând-o un fior.
   - Ţii minte că efectiv a dispărut la un moment dat, înainte să ajungem la mal? Ei bine, nu a dispărut de fapt. A încercat să te înhaţe, Len, şi am văzut cum un curent electric a sărit dinspre tine spre el. L-a aruncat peste puntea feribotului. Arăta ca un fulger, numai că venea din tine.
   - L-am omorât? întrebă Helen încercând să-şi amintească, aşa cum făcea Claire.
   Ţinea minte un miros ciudat. Ozon şi păr ars.
   - Contează? Era un pedofil! Ar trebui să primeşti o medalie probabil, insistă Claire.
   - A fost din reflex. Legitimă apărare, spuse Lucas atingându-i umărul lui Helen.
   Se îndepărtă de el şi zâmbi nesigură, neştiind cum ar trebui să se simtă din moment ce probabil omorâse un om, chiar dacă era unul groaznic.
   - Deci ai ştiut mereu că nu este tocmai un om normal, îi zise Jason lui Claire cu un zâmbet uşor strâmb. Nu te-a deranjat niciodată?
   - Mi-era un pic frică să nu mă târască până în iad şi să mă sece de energie la un moment dat, dar m-am gândit că tot e mai bine aşa decât să-mi fie Lindsey cea mai bună prietenă, spuse Claire cu exact atâta sinceritate câtă trebuia ca să îi facă pe ceilalţi să râdă. Şi, în plus, nu ştiu dacă aţi observat sau nu, dar insula asta este ticsită de albi. Nu-i tocmai uşor să creşti aici dacă eşti japonez. Dar, având-o pe Lennie, ştiam că, oricât de ciudată aş fi, ea ar fi fost şi mai şi. Aşa că asta era tare plăcut.
   - Şi nu i-ai mai spus nimănui în toţi aceşti ani? Nici măcar nu ţi-a scăpat vreun cuvânt din greşeală? întrebă Lucas sceptic.
   - Hai, măi Lucas, nu sunt proastă! Am văzut şi eu ET, să ştii, şi am văzut ce le-au făcut oamenii în halate albe lui şi lui Elliot, zise ea dezgustată. Nu aş pârî-o niciodată pe Lennie. Sau pe voi.
   - Mersi, răspunse Lucas un pic confuz din pricina metaforei cu extratereştrii.
   El şi Jason se mai uitară o dată unul la celălalt şi de data aceasta Claire nu putu să nu observe că se citea admiraţia în ochii lor.
   - Ştii ce nu pricep? întrebă Helen schimbând subiectul. Cum de ea poate să fie în preajma mea când fac chestii de Scion, fără să mă afecteze? M-a văzut de atâtea ori folosindu-mi puterile de-a lungul anilor, dar nu ţin minte să mă fi durut vreodată burta.
   Helen îi povesti lui Claire ce era cu blestemul mamei ei, dar nimeni nu găsi un răspuns la întrebarea ei. În cele din urmă, renunţaseră la a încerca să-şi dea seama la ce s-o fi gândit mama lui Helen şi îşi îndreptară atenţia către făcut curat în casă înainte să apară Jerry pe uşă.
   Claire se oferi să rămână cu Helen în noaptea aceea, în cazul în care i-ar fi fost prea frică să doarmă singură, dar Jason respinse imediat propunerea.
   - Şi ce anume ai de gând să faci dacă mai apare Creon pe aici? L-ai lovi cu cartea ta de buzunar şi i-ai arăta tu lui? spuse el, dând din cap. Îhm. Ştiu că voi sunteţi ca două surori, dar nu te las să stai aici.
   - Stau eu. Tu du-o pe Claire acasă, zise Lucas preluând controlul situaţiei. Anunţă-mă dacă vezi ceva ciudat pe la ea acasă.
   - Sigur, spuse Jason încuviinţând în timp ce o îndrepta pe Claire spre uşă.

           Nu păruse deloc surprins că s-ar putea să fie ceva ciudat dând târcoale casei lui Claire, dar Helen şi Claire erau.
   Helen îşi ridică mâna ca să nu îi lase să plece, deodată iarăşi foarte speriată. Era noapte şi orice umbră putea să îl poarte pe Creon. Simţind frica lui Helen, Lucas îi luă mâna şi o strânse în a lui.
   - Se descurcă Jase, îi zise el încrezător.
   - Stai, cum adică la mine acasă? Părinţii mei sunt acolo, spuse Claire, teama citindu-se din nou şi pe chipul ei. Nu credeţi că tipul care a făcut asta...
   - Nu-ţi face griji, îi zise Jason pe un ton liniştitor în vreme ce îşi puse mâna pe mijlocul ei. Nu voi lăsa nimic rău să vi se întâmple ţie şi părinţilor tăi.
   Claire era pe cale să spună ceva isteţ, amuzant şi aproape agresiv, dar se opri, îi zâmbi călduros lui Jason şi îl lăsă să o conducă pe uşa din faţă. Îi făcu cu mâna lui Helen, încă având ochii un pic umezi, iar Helen îi zâmbi şi făcu şi ea cu mâna pe când închidea uşa în urma lor. Apoi, se uită spre Lucas şi se rugă la un sobor de zei să-i fie cândva mai uşor să-l privească.
   - Pari obosit, zise ea dându-şi seama că aşa era.
   - Ai avut o groază de coşmaruri în ultima vreme. Nu prea m-au lăsat să dorm, îi răspunse, nefiindu-i deloc ruşine să recunoască faptul că încă o spiona.
   - De ce mai stai pe acoperişul meu? Te rog, Lucas, fă bine şi pleacă, îl rugă ea frecându-şi faţa cu mâinile.
   - Nu pot. Nu vreau, spuse el apropiindu-se de ea şi aducând-o în braţele lui.
   Era prea fragilă ca să îl respingă şi cu toate că ştia că el nu simţea ce simţea ea, se topi la pieptul lui şi stătu acolo pentru câteva clipe.
   - De ce miroşi a ocean? întrebă Lucas deodată, îndepărtându-se de ea ca să poată să o vadă mai bine.
   Îi examină faţa scheletică, hainele mototolite, presărate pe alocuri cu nisip şi o întrebă suspicios:
   - Ce s-a mai întâmplat azi în afară de Creon?
   - Cum poate fi corectă chestia asta? întrebă ea, împingându-l uşor şi râzând trist. Dacă te mint, îţi dai seama şi, dacă nu îţi spun nimic, o să presupui ce-i mai rău.
   - Atunci, spune-mi cât de multe sau cât de puţine vrei, rosti el încet, dându-se un pic în spate ca să îi acorde un pic de spaţiu personal. Doar spune-mi ceva. Ce s-a întâmplat?
   - Am chiulit de la antrenament pentru că nu puteam să suport să te văd. Hector m-a găsit ascunzându-mă pe plajă, m-am purtat urât cu el şi el aproape că m-a înecat încercând să mă înveţe să fiu umilă. Apoi m-am dus la Claire ca să mă plâng un pic şi să îi zic că sunt Scion. Apoi, am zburat spre casă, unde Creon m-a atacat, a încercat să-mi rupă gâtul şi m-a înjunghiat în inimă. Restul îl cam ştii, spuse ea repede, ochii umplându-i-se de lacrimi de oboseală. Acum, tot ce vreau este să fac un duş şi să mă bag în pat pentru că mor de frig şi mă mănâncă toată pielea şi pur şi simplu nu cred că aş mai putea suporta altceva pe ziua de azi.
   - Bine. Du-te să faci duş, spuse Lucas dând hotărât din cap în vreme ce îi făcu loc lui Helen să urce pe scări. Te voi aştepta la tine în dormitor.
   Helen se împletici pe scări şi apoi fugi în baie. Se vârî sub duş şi începu să plângă. Se aşeză în cadă, cu duşul împroşcând apă peste tot în jurul ei şi îşi îngădui să plângă cât putu de tare, convinsă că sunetul plânsetului ei va fi acoperit de sunetul apei.
   După ce în sfârşit se descărcă, se şterse cu prosopul, puse pe ea un maiou frumos mirositor şi o pereche de pantaloni de trening luaţi de la uscat şi se întoarse în baia aburită să-şi continue ritualul de seară, în timp ce se spăla pe dinţi, îl auzi pe tatăl ei intrând pe uşă şi aprinzând televizorul din sufragerie.
   Se duse în capul scărilor şi strigă noapte bună, iar el îi răspunse printre dinţi, urându-i acelaşi lucru, dar era prea concentrat asupra meciului lui Red Sox ca să pornească o conversaţie. Helen îşi dădu ochii peste cap de cât de obsedat era tatăl ei şi se duse în camera ei, să doarmă.
   Nu se aştepta ca Lucas să o aştepte în dormitor, dar era acolo.
   Când Helen îl văzu în patul ei, stând deasupra cuverturii îmbrăcat, dar desculţ, se opri un pic să-l privească din pragul uşii. Era cam înalt pentru patul ei de fată, dar chiar şi aşa se potrivea de minune acolo. O fixă şi el cu privirea pentru o clipă, apoi înghiţi în sec, ridică pătura şi îi făcu semn să se bage sub ea.
   Când ea se opri, ezitând între a-i spune că tatăl ei putea intra peste ei în orice moment şi a-l ruga să-şi dea hainele jos, el vorbi:
   - Am şi eu o limită, Helen, spuse el. Şi din moment ce se pare că îţi place să dormi în ceea ce pare a fi cel mai transparent maiou pe care l-am văzut, va trebui să te rog să intri sub pătură înainte să fac vreo prostie.
   Sângele i se urcă lui Helen în obraji şi ea îşi încrucişă imediat mâinile ca să îşi ascundă pieptul, apoi fugi şi se trânti în pat, sub cuvertură. Luke râse şi o înveli de parcă acea pătură ar fi fost o graniţă de netrecut, care i-ar fi oprit în mod miraculos de la a face „vreo prostie“. În timp ce ea se instala confortabil în pat, el îşi puse mâna în jurul ei şi îşi împinse ceafa în faţa ei.
   - Nu contează. Nu trebuie să-ţi fie ruşine. După ce te-am văzut în cămaşa de noapte a verişoarei mele, nu prea mai ai ceva de ascuns. Dar de ce plângeai la duş? îi murmură el în păr.
  Helen îi putea simţi buzele mişcându-se pe pielea capului ei şi simţea apăsarea şoldurilor lui prin pătură, dar braţele lui nu se descleştau. Încercă să se răsucească, să-l primească şi pe el sub cuvertură, dar nu o lăsă.
   - Plângeam pentru că sunt frustrată! De ce faci asta? şopti ea spre pernă.
   - Nu putem, Helen.
   O săruta pe gât şi îşi cerea scuze încontinuu, dar, oricât de mult încerca ea, el nu o lăsa să se întoarcă spre el. Începea să se simtă de parcă ar fi fost folosită.
   - Te rog, ai răbdare, îi ceru el oprindu-i mâna pentru a nu-l atinge.
   Încercă să se ridice, să îl dea jos din patul ei, orice, doar să nu mai stea lângă omul care se juca atât de urât cu sentimentele ei. Se luptară un pic, dar el se pricepea mult mai bine la asta decât ea şi era şi mai greu decât părea. Îi para cu uşurinţă orice încercare de a-şi pune braţele sau picioarele în jurul lui ori buzele pe trupul său.
   - Nu mă vrei nici măcar un pic sau ţi se pare distractiv să mă tachinezi aşa? întrebă ea simţindu-se respinsă şi umilită, dar incapabilă de a-i pune capăt. De ce nu mă săruţi măcar? reuşi să spună când reuşi în sfârşit să se aşeze pe spate, putând astfel să-i vadă faţa măcar un pic.
   - Dacă te sărut, nu o să mă mai opresc, şopti el disperat sprijinindu-se în coate ca să se poată uita în ochii ei.
   Se uită şi ea la el, văzându-l de fapt pentru prima dată în acea noapte. Părea vulnerabil şi nesigur, gura îi trăda dorinţa, corpul îi tremura şi un strat subţire de transpiraţie îi umezea hainele. Helen se relaxă şi, oftând, se lăsă să se afunde în pat. Dintr-un motiv care nu avea nicio legătură cu dorinţa, el nu-şi permitea să fie cu ea.
   - Nu-ţi baţi joc de mine, nu? întrebă ea precaută.
   - Nu. Chiar nu-i nimic de râs în situaţia asta, îi răspunse dându-se jos de pe ea şi aşezându-se alături, încă respirând anevoie.
   - Dar noi doi nu vom fi niciodată împreună, zise ea calmă.
   - Niciodată să nu spui niciodată, rosti el repede urcându-se iarăşi pe ea, folosindu-se de toată greutatea lui neobişnuit de apăsătoare ca să o cufunde în coconul pătuţului ei de fată. Zeii adoră să se joace cu oamenii care folosesc cuvinte categorice.
   Luke îşi plimbă buzele pe gâtul ei şi o lăsă să-şi pună braţele în jurul lui, dar nimic mai mult. O ţinea prizonieră sub pătură, împietrită în nefericirea castităţii, lăsând-o să-l ţină în braţe, dar nu să-l îmbrăţişeze.
   - Ţii la mine? Dincolo de această situaţie de viaţă şi de moarte care presupune „să-i oprim pe cei O Sută de Veri de la a porni un război cu zeii“? întrebă ea pe un ton uşuratic, încercând să obţină un răspuns folosindu-se de un pic de umor.
   Ştia că, într-o anumită măsură, era un pic penibilă şi nesigură, dar nu-i mai păsa. Trebuia să afle ce simţea pentru ea. El se sprijini în coate pentru a o vedea mai bine, dar şi ca ea să se poată uita la el.
   - Bineînţeles că ţin la tine, zise el cufundat în gânduri. Singurul lucru pe care nu l-aş face ca să fim împreună ar fi să provoc moartea unor oameni nevinovaţi. Dar, în principiu, doar atât.
   Se dădu jos de pe ea şi se întinse iarăşi pe spate, trecându-şi o mână prin păr.
   - Dar se pare că asta este de-ajuns, încheie el.
   Helen ştia că era mult mai mult dincolo de vorbele lui decât putea ea să înţeleagă în acel moment, dar era atât de copleşită de mărturisirea lui, încât nu-i venea în minte nicio altă întrebare. Nu se putea gândi la nimic de fapt, aşa că se rostogoli peste el şi se aşeză pe pieptul lui, în locul unde era convinsă că forma corpului ei încă mai era imprimată.
   - Ca să ştii, doar ca să fie clar, şi eu ţin la tine. Şi, dacă tot ce pot avea este doar această îmbrăţişare, o prefer în locul oricărui alt lucru de la altcineva.
   - Asta doar pentru că nu ai mai fost cu un bărbat până acum, rosti Lucas sărutând-o pe creştet. Acum, culcă-te.
   Helen nu s-ar fi lăsat convinsă aşa de uşor, dar era mult prea obosită de la atâta luptat pentru viaţa ei de două ori în aceeaşi zi, aşa că nu reuşi decât să clipească mirată.
   Braţele lui Lucas se înfășurau ca un pansament în jurul inimii ei care se vindeca şi ea se relaxă complet în îmbrăţişarea lui. Îi ascultă respiraţia, un sunet pe care îl cunoştea deja atât de bine, şi se cufundă într-un somn adânc, fără coşmaruri.

                                          CAPITOLUL 14

             Creon se asigură că niciunul dintre verii lui nu-l urmăreau şi fugi repede la hotel să-şi ia paşaportul, să-şi arunce lucrurile în valiză într-o dezordine care nu îi stătea în fire şi se duse direct la aeroport.
   Plăti cât trebuia pentru a-l convinge pe un pilot să îl ducă exact în acel moment, pe continent. De acolo, îşi cumpără un bilet pentru următorul avion care ateriza cât mai aproape de Spania şi aşteptă. De îndată ce îşi reveni, găsi un loc sigur şi o sună pe mama lui.
   La început, nu îl crezu, dar, din cuvintele ei alese, Creon înţelese că scepticismul nu avea legătură cu faptul că povestea lui ar fi imposibilă, ci se îndoia că Helen ar fi fost responsabilă pentru ce se întâmplase. Cumva, mama lui mai auzise de un Scion care putea să distrugă lame cu propria piele, iar Creon insistă să îi spună cine era acea persoană. În loc să-i dea un răspuns, îi ceru iarăşi să o descrie pe Helen. Se conformă.
   - Ei bine, e foarte probabil ca lama ta să fi fost defectă. Din câte îmi zici despre Helen, nu poate fi ea sau fiica ei, spuse Mildred repede.
   Creon insistă în continuare, iar mama lui se enervă din ce în ce mai tare, ridicându-şi vocea şi chiar înjurând un pic. Creon era şocat de comportamentul ei. O doamnă nu se înjosea niciodată cu un astfel de limbaj şi, până atunci, nu o crezuse pe mama lui în stare de aşa ceva. O rugă politicos să-i explice cum de putea fi aşa de sigură că lama lui era defectă.
   - Pentru că, dacă fata asta chiar ar fi fost imună la arme, atunci ai fi spus că are cel mai frumos chip pe care l-ai văzut vreodată. Nu ai putea să ignori asta - e în sângele tău, răspunse ea pe un ton arţăgos.
   - Şi dacă are cel mai frumos chip pe care l-am văzut vreodată? Ce se întâmplă atunci? întrebă Creon calm, deşi îi creştea nivelul de adrenalină din sânge şi îl înfiora într-un mod plăcut.
   Nu se auzi nimic timp de cinci secunde întregi.
   - Trebuie să îi zicem tatălui tău, reuşi în sfârşit Mildred să spună înainte să închidă brusc.

                                     CAPITOLUL 15

           A doua zi dimineaţă, Lucas îi mai dădu o lecţie de zbor lui Helen înainte de a se îndrepta amândoi spre casă, pentru antrenamentul de temut cu Hector.
   Petrecură câteva ore în aer pentru ca Helen să exerseze controlul asupra presiunii aerului înainte de a fi sunat de familia lui şi rugat să se întoarcă. Helen oftă adânc şi Lucas se plânse că semnalul lui era cam prea bun, dar se lăsară purtaţi de curenţi îndeajuns de aproape de insulă ca să se orienteze şi să se îndrepte spre Siasconset. Când sosiră, plutiră un pic deasupra curţii familiei Delos, ţinându-se de mână şi râzând, amândoi atât de absorbiţi de prezenţa celuilalt, încât nu observară privirile îngrijorate ale celor din casă.
   - Acum, înainte să aterizezi, o să te învăţ ceva nou, îi spuse Lucas zburând deasupra umărului ei şi cuprinzând-o cu un braţ, din spate. Te voi învăţa cum să faci tranziţia în starea masivă - să amplifici gravitaţia. Cel mai uşor mod de a învăţa asta este în timpul aterizărilor.
   - Asta ai făcut tu când ai aterizat fix pe Hector pe terenul de tenis, acum câteva zile? ghici Helen. Şi noaptea trecută?
   Se gândea la cât de greu îşi făcuse trupul să fie când se luptau în patul ei. Îşi strânse buzele pentru a se abţine să zâmbească.
   - Exact, îi şopti la ureche, buza lui de jos mângâindu-i pielea. E a treia stare gravitaţională pentru zburători şi ţi-ar putea salva viaţa într-o luptă.
   Ţinându-şi braţul în jurul mijlocului ei şi plutind la trei metri deasupra pământului, o învăţă cum să amplifice atracţia gravitaţională. Lucas îi arătă cum să inverseze forţa care îi făcea corpul uşor ca un fulg şi să-şi imagineze cum devenea mai grea.
   Se lămuri imediat care erau primii paşi şi, când Lucas îi ceru să coboare, se trânti pe gazon cu o lovitură puternică, smulgând două smocuri de iarbă cu călcâiele. Fu impresionată de ea însăşi şi îşi ridică privirea spre Lucas aşteptându-se să fie lăudată, dar se pare că mai avea destule de învăţat.
   - O să devii mai bună cu timpul, o încurajă el aterizând brusc pe gazonul de lângă ea şi săpând două şanţuri adânci cu picioarele lui.
   - Ce-ţi mai place să te dai mare, rosti ea zâmbind.
   - Hei, trebuie să te impresionez cât de mult pot atâta vreme cât mai pot. În curând, o să zbori în cercuri în jurul meu, spuse el luând-o de mână şi apropiind-o de el, strângând-o la piept în timp ce se îndreptau spre casă.
   - Mă îndoiesc, zise Helen clătinând din cap.
   Lucas era aşa de graţios în aer. Nu avea cum să zboare vreodată ca el.
   - Eşti mai puternică decât mine, spuse el fără a fi invidios şi fără a o judeca - era doar un adevăr. Când îţi vei da seama de asta, vei putea face lucruri la care nici măcar n-ai visat.
   - Dacă sunt aşa de puternică, de ce am mereu nevoie să vii să mă salvezi? întrebă ea sarcastică.
   - Pentru că o luptă nu presupune numai putere, zise el serios. Ceea ce e bine, pentru că altfel Hector încă ar mătura cu mine pe jos într-o bătaie.
   - Încă pot să mătur cu tine pe jos, ţipă Hector din casă.
   Lucas îi zâmbi lui Helen şi clătină din cap înainte să o conducă spre bucătărie. Nu ajunseră prea departe.
   - Nu pe podelele mele curate! ţipă Noel dând repede din mâini şi arătând spre pantofii murdari ai lui Lucas şi Helen.
   Atunci, ea îşi dădu seama de ce erau atât de plini de noroi.
   - Ce-aţi făcut cu peluza mea nouă, sălbaticilor?
   - A trebuit, mamă. Helen trebuie să înveţe, spuse Lucas în vreme ce ieşi ascultător din casă şi îşi scoase pantofii, sugerându-i lui Helen să facă la fel.
   - Helen, dragă! Pari înfometată. Să faci bine să mănânci ceva înainte să pleci, zise Noel binevoitoare înainte să revină la atitudinea de mamă dojenitoare. A, da. Gazonul ăla. Ştii regulile, Luke.
   - „Repară ce strici“, da, da, da. Şi ştii că mereu fac asta, rosti el cu un zâmbet neastâmpărat intrând în casă şi începând să-şi fugărească sărmana mamă afară din bucătărie, ameninţând-o cu un gâdilat de
pomină.
   Încercă să-l alunge cu prosopul de vase, dar nu avu nicio şansă.
   Când Lucas fugi sus să-şi schimbe hainele, Helen putu vedea că era fericit, şi aşa era şi ea. Se simţea încă un pic confuză şi nu avea idee ce se petrecea între ei, dar era fericită.
   - Ce parfum e ăla? întrebă Pandora când intră în bucătărie să-şi ia o sticlă cu apă.
   Purta echipament de aerobică şi obrajii îi erau frumos coloraţi în urma efortului. Îl adulmecă pe Hector şi se strâmbă teatral.
   - Ştiu sigur că nu tu miroşi aşa, Shrek, îi zise înainte să îndrepte dansând spre Helen. Dar tu miroşi incredibil!
   - Nu sunt parfumată, spuse Helen timidă, mirosindu-şi tricoul pe dinăuntru, ca să se asigure.
   Pandora ridică încheietura lui Helen până la nasul ei şi inspiră puternic.
   - Da, sigur. Tu miroşi de la natură ca un câmp de flori înmiresmate de rouă la răsărit, zise Pandora strângându-şi ochii şi zâmbind într-o parte. Ei, nu trebuie să îmi spui ce e, dar, ca să ştii, miroase incredibil! Îmi aminteşte de o seară în Provenţa. Mmm-mm!
   Ieşi din bucătărie entuziasmată, cu o serie de piruete la fel de graţioase ca ale unei balerine, cântând ode Franţei, în general, şi unui anumit francez, în special.
   - Eşti gata s-o încasezi, prinţesă? întrebă Hector pe când restul circului ambulant ieşea din bucătărie.
   - Chiar trebuie să-mi spui aşa? pufni Helen întrebându-se dacă a fi un idiot făcea parte din strategia lui sau aşa era el.
   - Acum, trebuie, da, rânji Hector mulţumit că atinsese o coardă sensibilă.
   - Hai să mergem înainte să-i distrug lui Noel bucătăria cu mutra ta proastă.
   - Aşa trebuie să gândeşti, rosti el încurajator.
   Helen trebui să râdă. Putea fi chiar foarte şarmant când nu încerca s-o omoare.
   - Shrek, deci, nu? spuse ea pe un ton prefăcut în timp ce-l urma afară din bucătărie.
   Hector îşi dădu ochii peste cap şi o conduse în arenă.

          Hector şi Lucas începuseră antrenamentul lui Helen la sacul de box, gândindu-se că era lucrul fundamental cu care trebuia să înceapă.
   Nu reuşea să se prindă. Încerca să-şi mişte şoldurile aşa cum i se spusese, dar tot ajungea într-o poziţie aiurea fix în ultimul moment şi îşi irosea loviturile. Pur şi simplu, nu-i plăcea să dea cu pumnii în lucruri. Nu i se părea natural.
   Hector nici măcar nu se putea uita, atât de nepricepută era.
   - Ai instinctele letale ale unei plante de apartament, oftă el ascunzându-şi faţa în mâini.
   - Poate că ar fi mai bine să trecem la sporturi de contact. Probabil că ar ajuta-o mai mult din moment ce atacurile împotriva ei au fost bazate pe mereu lupta corp la corp, sugeră Lucas, lumina distorsionată din jurul lui trădându-i gândurile negre.
   Helen zâmbi şi acceptă fericită. Era o luptătoare jalnică, dar nici măcar Hector nu putea nega că se străduia. Îi explicaseră repede eticheta dojoului, apoi intră în ring şi făcu o plecăciune. Se aşteptase ca Lucas să fie profesorul ei, dar el se retrase şi îl lăsă pe Hector să-i ia locul.
   - Credeam că asta era specialitatea lui Luke, zise Helen nesigură.
   - Este. E mult mai bun la trânte decât mine, răspunse Hector zâmbind. Acum, pune-te în patru labe. Ştii, ca un câine.
   În ciuda faptului că Hector încerca intenţionat să-i ridice spatele lui Helen, ea rămase calmă şi se concentră asupra instrucţiunilor date.
   Jiu-Jitsu era parţial fizic, ceea ce era distractiv, dar adevărata provocare era mentală. Încercând să se deznoade din covrigul uman în care o transformase Hector, simţea că încerca să rezolve un puzzle.
   De câteva ori, îl cam enervase pentru că tot râdea şi se ruşina când poziţiile în care încerca să o pună deveneau cam intime, dar se abţinu şi continuă să lucreze cu el, în loc să îl lase pe Lucas să preia lecţia.
   - Mm-mm! spuse Hector când Lucas încercă să intre în ring. Tu. Afară!
   - Nu îi explici pas cu pas, Hector! strigă Lucas de la distanţă.
   Nu voia să vină pe ring şi să încalce regulile dojoului, dar tot putea să ţipe de la margine.
   - Nu ştie deloc cum să se apere!
   - Naşpa, răspunse Hector ridicându-se dintre genunchii ei. Frate, nu te las acolo nici mort, aşa că las-o baltă.
   Hector arătă spre corpul ei şi picioarele desfăcute şi-şi ridică sprâncenele. Helen începu să râdă isteric.
   - Nu ai niciun motiv să-ţi faci griji, Hector! reuşi ea să vorbească printre hohote de râs. Crede-mă!
   Asta îl făcu pe Lucas să roşească şi Helen auzi câteva râsete cunoscute din afara ringului. Unul dintre ele inconfundabil.
   - Giggles? Tu eşti? întrebă ea ridicându-şi capul.
   - Da, eu sunt. Len, sincer aş fi crezut că e mai greu să ajungă cineva între picioarele tale, dar se pare că Hector nu are nicio problemă cu asta, o tachină.
   Lângă ea, Jason o luă în braţe şi îi şopti ceva la ureche care o făcu să râdă şi mai tare. Helen se uită la Hector şi ridică din umeri. El se dădu jos de pe ea şi se aşeză într-o parte, proptindu-şi capul în pumn.
   - E prietena ta, îi zise el.
   - E fratele tău.
   Apoi, Helen auzi uşa trântindu-se. Lucas ieşi din încăpere. Helen se ridică şi îl strigă, dar nu putea să părăsească ringul până nu îi dădea voie Hector, maestrul dojoului din acea zi. Se întoarse cu faţa spre el şi îl rugă din priviri.
   - Ar fi mai bine dacă l-ai lăsa să te urască de acum, Helen, rosti el serios.
   - Despre ce tot vorbeşti? întrebă ea surprinsă că Hector ar putea fi atât de nepăsător.
   - Atunci, fugi după el dacă asta trebuie să faci, spuse el uitându-se în altă parte.
   Helen făcu o plecăciune şi ieşi din ring.
   - Dar singurul lucru care o să se întâmple va fi că va deveni mai greu, o avertiză el în vreme ce fata închidea uşa în urma ei.

        O trânti ca să-şi întărească poziţia, deşi nu prea ştia care era asta.
   Fugi afară şi auzi bufnituri venind dinspre terenul de tenis. Începu să alerge în acea direcţie şi atunci îşi dădu seama că, evident, putea să zboare, aşa că se ridică în aer şi privi în jos ca să îl vadă pe Lucas pe terenul de tenis, trăgând cu săgeţi la ţintă. Se uită în sus şi apoi se înălţă şi el, şi se întâlniră în aer.
   - Hai, îi zise luând-o de mână şi privind un cuplu de muritori aflaţi pe plaja aproape goală de sub ei. Cineva ne-ar putea vedea.
   Zburară cât mai sus şi apoi se duseră la nord de Great Point, unde puteau să stea singuri. Atinseră nisipul moale din jurul farului şi se transformară în oameni normali, care se plimbau pe plaja rece, ţinându-se de mână.
   După câteva clipe, Lucas era încă tăcut, aşa că Helen se decise să vorbească prima:
   - Ştii că doar glumeam, nu? Nu încercam să te rănesc. Îmi pare rău dacă am făcut-o.
   - Nu m-ai rănit, spuse el clătinând din cap şi încleştându-şi pumnii. E mult mai simplu decât atât. Mult mai primitiv. Nu suport să-l văd pe Hector stând deasupra ta. Sunt gelos, Helen!
   - Atunci, antrenează-mă tu, rosti ea plină de speranţă, dar el se oprise din mers şi se întoarse cu spatele, oftând zgomotos. Stai, de ce nu vrei? insistă ea.
   - Sunt un semizeu, nu un sfânt, zise el cu un râs cinic. Nu pot îndura chiar tot.
   - Exact. Ce nu poţi îndura? Hotărăşte-te care din cele două alternative este mai grea şi decide-te pentru cealaltă. Aşa, indiferent cât de greu pare să alegi, măcar va fi reconfortant să ştii că eviţi ceva mult mai rău.
   Lucas o privi şi zâmbi.
   - Dai sfaturi bune, ştii?
   - Poate că da, poate că nu. Am şi eu planurile mele, spuse ea cu un zâmbet ghiduş.
   - Tu eşti cam sigură că o să aleg să te antrenez, nu-i aşa? întrebă el mai având puţin până să izbucnească în râs.
   - Pun pariu, răspunse ea râzând.
   Se plimbară un pic, zâmbind la gândurile lor. Ea simţea că Lucas se chinuieşte încercând să ia o decizie, aşa că îl lăsă în pace. Apoi, în sfârşit, îl văzu cedând şi trase adânc aer în piept.
   - Gemenii încă te vor învăţa să tragi cu arcul şi suliţa, iar Hector se va ocupa de box şi săbii, zise Lucas expunându-i decizia înainte de a ajunge la ea de fapt. Dar eu mă ocup de tot ce ţine de sport de contact. Trebuie să te avertizez că tatăl şi unchiul meu s-ar putea opune indiferent ce spun eu.
   - Eu nu am nimic de zis? întrebă Helen un pic enervată. Castor şi Pallas nu-mi pot dicta ce să fac. Dacă vreau ca tu să mă antrenezi, atunci, nu ar trebui să se întâmple aşa?
   - Hm, poate că ar fi mai bine să laşi familia pe mâna mea, spuse Lucas binevoitor, iar Helen decise să o lase baltă.
   Încercă să-l privească pe Lucas în ochi, veselă că ajunseseră la o concluzie, dar el încă se uita la nisip.
   - Poţi să faci ceva dacă te rog? o întrebă întorcându-se spre ea. Poţi să nu te mai dai cu parfumul ăla?
   - Dar nu... începu ea să zică, însă el o întrerupse frustrat.
   - Vorbesc serios, Helen. Îmi va fi şi mai greu dacă tot miroşi a prăjituri şi a Crăciun.
   - Bine, rosti ea nesigură.
   Se gândi că trebuia să fie loţiunea ei de corp sau ceva de genul ăsta, pentru că nu se mai dăduse cu parfum de nu mai ţinea minte când. Orice o fi fost, trebuia să renunţe, dar nu ştia dacă trebuia să caute printre cosmeticele ei ceva care avea un parfum floral sau ceva cu parfum dulce şi condimentat.
   Lucas credea că mirosea a Crăciun şi Pandora îi spusese că mirosea a Provenţa. În mintea lui Helen, astea două nu se prea pupau.
   - Nu-i vorba că nu-mi place, zise Lucas cu delicateţe, gândindu-se că este aşa de tăcută pentru că o rănise. Adevărul e că îmi place mult prea mult.
   - Nicio problemă, s-a dus, zise ea agitându-şi mâinile în aer ca şi când ar fi făcut problema să dispară.
   O trase spre el şi îşi lăsă faţa să se odihnească în părul ei.
   - Orice vrei să faci cu el, nu-l arunca, îi şopti în timp ce-i împingea colţurile gulerului cu degetele desfăcute, lăsând încă o adiere din parfumul ei să-i scape din haine şi inspiră. Într-o zi, o să te rog să te dai iarăşi cu el. Îţi promit.
   Se mai jucă pentru câteva clipe cu graniţele pe care le impuneau hainele ei şi o făcu să tremure înainte să se înalţe deodată în aer, plutind astfel încât ea să nu ajungă la el, şi îi şopti că era timpul să meargă acasă.
   Lui Helen îi venea să-l smulgă din cer şi să îl arunce pe nisip, dar era atât de trist, încât distorsiona lumina din jurul lui, aşa că păstră o mică distanţă între ei când i se alătură în zbor.
   - Totul este atât de aproape, zise Helen încă uimită de cât de repede şi de simplu era pentru ea să ajungă dintr-un colţ al insulei în altul. Nu te plictiseşti niciodată să fii blocat în Nantucket?
   - M-aş plictisi dacă aş fi blocat aici, spuse el pe un ton viclean în timp ce atingeau iarba din curtea lui. Doar ce m-am dus în New York, acum vreo două zile.
   - Serios? Ce-ai făcut acolo?
   - Am luat micul dejun. Pe strada Mott, chiar la sud de Bleecker, este o cafenea pe care o ador. Durează cam jumătate de oră la viteză subsonică să ajungi acolo.
   Helen se opri când îşi dădu seama ce însemna asta.
   - Vrei să zici că în fiecare zi de şcoală putem pur şi simplu să dăm o fugă până în Boston să ne mâncăm pachetul de prânz şi să ajungem înapoi la vreme pentru a cincea oră? întrebă ea, încă preocupată că trebuia să fie ceva la mijloc.
   - Da, sigur, rosti el ridicând din umeri. Dar aş vrea să mai treacă vreo două-trei săptămâni în care să te antrenezi înainte să mergem în afara insulei, dar destul de curând vei fi suficient de puternică pentru a merge peste tot cu mine.
   - Vreau să văd statuile de pe Insula Paştelui! Şi Machu Picchu! Şi Marele Zid Chinezesc! spuse Helen dintr-o suflare, cu un entuziasm aproape isteric.
   Ţopăia de fericire în vreme ce se îndreptau spre casă. Lucas îi luă mâinile într-ale lui, încercând să o calmeze, ceea ce era aproape imposibil.
   - Va mai trebui să aşteptăm un pic înainte să mergem peste ocean. E mai greu să zbori fără a avea vreun reper vizual, iar curenţii de aer de deasupra Atlanticului sunt de coşmar.
   - Dar voi fi cu tine şi tu deja ştii chestiile astea! îl rugă ea oprindu-se în loc şi strângându-i mâna la pieptul ei. Sunt deja destul de puternică, jur! Te rog? Lucas, nu ştii cât de mult mi-am dorit să călătoresc! Toata viaţa am vrut să părăsesc insula asta.
   - Ştiu şi o vom face - curând! O să lipim o hartă de un joc de darts şi acolo unde nimerim, acolo mergem. Fiji, Finlanda, Florenţa, ce-o fi! spuse el binevoitor, trăgând-o spre el ca să nu sară în aer şi să plece fără el. Putem merge să mâncăm sushi la Tokio până ne plictisim. Putem face orice vrei tu, Helen! Doar că nu exact în secunda asta.
   - Chiar putem? întrebă ea dintr-o suflare, observând că amândoi folosiseră pluralul.
   Apoi, un gând mai puţin plăcut îi trecu prin minte.
   - Ai mai făcut asta de câteva ori, nu-i aşa? Să te duci în alte ţări când nu aveai altceva de făcut.
   - Da, am mai fost.
   - Mereu singur?
   - Putem să cărăm oameni pe distanţe mici, dacă trebuie să facem asta, dar e incredibil de extenuant să te joci cu gravitaţia altora. Ar fi de preferat să mergi pe jos.
   Încerca să pară vesel şi glumeţ, dar privirea îi era îndreptată în jos.
   Helen se uită la el, încercând să-şi dea seama cum ar fi să ştii că poţi merge la Luvru să o vezi pe Mona Lisa, nu să te uiţi la o poză de-a ei dintr-o carte, dar că trebuie să te duci singur acolo. El fusese singurul Scion zburător despre care ştia - până să o cunoască pe ea.
   - Avem destulă vreme să vedem lumea, dar acum, chiar aş vrea să stăm doar prin împrejurimi. Şi, din moment ce nu-ţi pot cere să nu faci ceva ce eu fac, promit că nu părăsesc insula fără tine, zise el.
   - Da, sigur, spuse Helen râzând şi încercând să-şi smulgă mâna din a lui, dar el o ţinu strâns.
   - Vorbesc serios, zise el trăgând-o de mână spre el până ce aproape că îl călcă pe picioare. Furtunile-monstru te iau pe nepregătite în partea asta a anului. Poate fi incredibil de periculos chiar şi pentru un Scion aşa de puternic ca tine. Aşa că nu zburăm deasupra oceanului, Helen.
   - Bine, nu-mi doresc să mor prea curând! Ţine minte, am crescut tot auzind că „dacă nu-ţi place vremea, mai aşteaptă un minut“, spuse Helen citând vechiul proverb din New England pe un ton foarte sec şi melodios.
   - Deci ne-am înţeles? Fără excursii pe mare? Fără zburat la Miami sâmbătă dimineaţă, ca să prindem un bronz pentru weekend?
   Helen oftă la gândul atâtor călătorii ratate care nici măcar nu îi trecuseră prin minte până să le sugereze el, dar dădură mâna, încheind înţelegerea. Promisiunea aceea o răsplăti cu un zâmbet larg şi un sărut pe frunte, aşa că merită pe deplin, din punctul de vedere al lui Helen.

          Când intrară în casă era deja ora cinei şi Helen se bucură să o vadă pe Claire încă acolo, stând la masă, aşteptând să fie hrănită precum restul familiei.
   Vorbea cu gemenii despre o lucrare care trebuia predată a doua zi dimineaţă la unul dintre cursurile lor de genii, şi se opri numai când Helen şi Lucas intrară pe uşă, ca să le facă entuziasmată cu mâna.
   Ca de obicei, bucătăria era plină. Pallas şi Castor tot dădeau târcoale cuptorului, arzându-se de fiecare dată când băgau câte un deget în oale să vadă ce gătea Noel, dar nu le păsa prea tare aşa că nu se opriră. Pandora şi Hector glumeau lângă chiuvetă, râzând, încercând să vadă cine se pricepea mai bine să scuipe o boabă de strugure în sus şi apoi să o prindă în gură.
   Săraca Noel nu putea să facă un pas fără să se împiedice de vreun copil, un invitat, un cumnat, un nepot sau o nepoată - dar totuşi nimeni nu părea a se oferi să o ajute.
   - Ştii că pot găti, nu? S-o întreb pe mama ta dacă are nevoie de ajutor? îl întrebă Helen timidă pe Lucas.
   - Glumeşti? Mamei îi place la nebunie să facă asta. Uneori, am senzaţia că abia aşteaptă să ne căsătorim cu toţii şi să ne mutăm la casele noastre ca să-şi poată deschide un restaurant, spuse el zâmbind şi apoi continuă cu sinceritate, când văzu privirea neîncrezătoare a lui Helen. Vorbesc serios! Deunăzi, ne zicea mie şi tatălui meu că vrea să facă o petrecere şi să invite jumătate de insulă la cină. E nebună.
   - Iată-te, Helen, dragă, zise Noel de îndată ce avu un moment să-şi ridice privirea, de parcă ar fi fost chiar speriată la gândul că nu ştia unde era Helen.
   Apoi, se întoarse la aragazul ei şi începu să vorbească singură:
   - Va avea nevoie de porţii duble. Este aşa de al naibii de slabă deodată... Tatăl ei încă nici măcar nu bănuieşte ce ar putea fi ea, aşa că nu o hrăneşte cum trebuie şi Kate e atât de îngrijorată! Unde-i Cassie?
   Noel murmura pentru ea, dar destul de tare, încât Helen să o audă. Helen nu-şi putea da seama dacă vorbea aşa de tare din cauza stresului, fiind obişnuită ca lumea să vorbească în acelaşi timp cu ea într-o cameră atât de zgomotoasă sau dacă o lăsa intenţionat pe Helen să îi audă gândurile.
   Tocmai era pe cale să o întrebe pe Noel dacă fusese la magazin să o vadă pe Kate, dar, înainte să poată face asta, Noel trase adânc aer în piept şi strigă cât putu de tare numele Cassandrei.
   Se auzi o bufnitură speriată venind de sus, iar apoi vocea îndepărtată a Cassandrei:
   - Începeţi fără mine, sunt ocupată!
   Helen şi Claire făcură ochii mari una la cealaltă, priviri ce se topiră în două zâmbete calde. Amândouă fuseseră singure la părinţi şi amândouă crescuseră fără a avea voie să ridice tonul în casă.
   Împreună, visaseră să aibă familii mari şi case pline, cu un milion de lucruri întâmplându-se în acelaşi timp, şi amândouă îşi văzură oglindită în privirea celeilalte amintirea dorinţei din copilărie. Tot ţipatul ăla te mai şi călca un pic pe nervi, dar, în mod clar, era ceea ce făcea din casa Delos un cămin.
   - Hec-Jace-Castor-Lucas! rosti Noel dintr-o suflare uitându-se la faţa fiului ei şi neamintindu-şi cum îl chema. Te rog, du-te şi cheamă-ţi sora mai mică. Avem musafiri în seara aceasta.
   Lucas o lăsă pe Helen pe un scaun şi făcu întocmai cum îl rugase mama lui, întorcându-se cu o Cassandra supărată pe umărul lui.
   - Dar le văd zilnic! se plânse Cassandra în vreme ce Lucas se aplecă un pic şi o puse pe un scaun de lângă Helen.
   - Aşa a zis mama, răspunse Lucas ridicând din umeri în semn de scuze.
   Se pare că autoritatea mamei era de necontestat, fiindcă, la auzul motivului lui Lucas, Cassandra îşi dădu ochii peste cap şi se aşeză la masă fără să mai comenteze nimic.
   - Bună, rosti Cassandra uşor enervată. Mănânci mult usturoi?
   - Nu, de ce? Îmi miroase respiraţia urât? întrebă Helen nesigură şi având puţin până să înroşească la gândul că aproape îl intoxicase pe Lucas cu respiraţia ei de dragon.
   - A, nu, deloc. Pur şi simplu, încercam să-mi dau seama de ce nu poţi fi rănită de arme, zise ea.
   Ridică o carte pe care o ţinea strâns în mână şi o flutură spre spatele nepăsător al lui Noel.
   - Încerc să rezolv ceva aici, spuse ea cu voce tare, vrând în mod clar ca mama ei să o audă, dar Noel continuă să-şi vadă de gătit.
   - Şi eu am căutat chestii, adăugă Hector exact ca o persoană care nu făcuse asta.
   - Tu vezi-ţi de învăţatul ei să se apere şi eu îmi văd de cercetare, rosti Cassandra obosită, deschizând cartea şi frunzărind-o.
   Hector zâmbi bucuros, după cum se şi vedea, că scăpase.
   Se porni o conversaţie despre pielea neobişnuit de groasă a lui Helen şi fu întrebată o mulţime de lucruri, în general de către Castor, Pallas şi Cassandra, despre diferite obiceiuri - ce anume mânca, rutina zilnică, chiar şi rugăciuni pe care mama ei ar fi putut să o înveţe să le spună înainte de culcare. Nimeni nu ajunse la o soluţie, aşa că renunţară când se servi cina.

            Era bună. Era chiar foarte bună şi Helen mâncă de parcă nu mai mâncase nimic în ultimele câteva săptămâni. Bău pahare de apă unul după altul. Era atât de deshidratată şi simţea cum apa rece o răcorea pe dinăuntru şi ţesuturile i se umflau ca o lavetă absorbantă.
   La un moment dat, se simţi destul de vinovată că mânca tot ce se punea pe masă şi se forţă să lase cuţitul şi furculiţa jos, dar Noel o privi tăios şi o întrebă dacă nu-i place mâncarea. Helen murmură repede o scuză şi începu iarăşi să mestece veselă. Trebuia să-şi amintească să mănânce mai mult dacă mai avea de gând să se plimbe mult prin vis.
   După cină, Lucas o conduse la ea acasă, ceea ce era cam risipă de timp şi combustibil, dar trebuiau să facă asta dacă voiau ca Jerry să nu intre la idei în ceea ce privea modul cum călătorea Helen pe insulă.
   - Mă voi întoarce în vreo oră sau două, îi zise Lucas în vreme ce ea ieşea din maşină.
   Helen închise portiera maşinii, dar încă ţinea mâna pe ea, privindu-l nesigură prin geamul deschis.
   - Ce ai? întrebă el.
   - Mă simt groaznic, Lucas! E toamnă şi tu dormi afară, în fiecare noapte. Pur şi simplu, nu pot să accept aşa ceva.
   - Nu prea avem de ales. Nu pot să te las singură.
   - N-o să mai las să se întâmple una ca asta, spuse ea dându-şi părul după ureche şi încrucişându-şi braţele cu încăpăţânare. Ei bine, va trebui să stai în camera mea.
   - Da, pentru că asta e foarte relaxant, răspunse el cu un sarcasm blând. Abia dacă am pus geană pe geană ieri-noapte. Crede-mă, dorm mai bine pe acoperişul tău.
   - Nu, zise ea ţinând-o pe-a ei, deşi simţea fluturi în stomac la gândul că ar veni iarăşi în camera ei. Ori intri în casă, ori nu vii deloc în seara asta, aici.
   Luke oftă exasperat, dar încuviinţă.
   - Vom găsi noi o soluţie când mă întorc, bine?
   Helen acceptă, deşi încă un pic reticentă, şi intră în casă să-şi vadă tatăl. Încercă să o întrebe cum îşi petrecuse weekendul, dar, deoarece muncise în ambele schimburi două zile la rând, abia dacă îşi putea ţine ochii deschişi.
   Helen îl trimise la culcare şi îi promise că se va trezi să pregătească micul dejun a doua zi dimineaţă. Jerry sforăia serios chiar înainte ca Helen să se spele pe dinţi. Îşi termină ritualul de seară în baie şi puse pe ea o pereche de boxeri şi un tricou larg, uşor decoltat, gândindu-se că Lucas ar aprecia încercarea ei de a se acoperi, şi se duse la dulapul de aşternuturi ca să caute o saltea gonflabilă pe care era sigură că i-o luase taică-su de ziua ei, cu câţiva ani în urmă.
   La fundul dulapului găsi pachetul prăfuit pe la colţuri şi îl aduse în camera ei. Se aşeză pe podea, deschise cutia şi scoase diferitele componente. Când încerca să găsească partea din instrucţiuni scrisă
în engleză, auzi o bătaie în geam.
   Zâmbi involuntar şi-i făcu semn lui Lucas să intre pe fereastra deschisă. Se minună de cât de graţios
plutea la fereastra ei, destul de sigură că ea nu arăta deloc aşa când zbura.
   - Distrugătorul ăla de spate e pentru mine? şopti zâmbind în timp ce arăta spre saltea.
   - Hei, dacă nu îţi place, sunt total de acord să dormi în patul meu, îi şopti Helen prefăcându-se că strânge geanta în care se afla salteaua.
   - Nu, e perfect, spuse el, luând-o de mâini şi trăgând-o spre el.
   O îmbrăţişă îndelung, de parcă nu o mai văzuse de patruzeci de zile, nu patruzeci de minute, şi apoi oftă exagerat de tare când îi mângâie obrazul cu al lui.
   - Încă miroşi a prăjituri de Crăciun!
   - Nu m-am parfumat! insistă ea. Şi poate ar cam trebui să te bărbiereşti, spuse ea evitându-i pielea aspră.
   Lucas îşi îndreptă atenţia spre saltea.
   - Aveam de gând să dorm pe canapeaua de jos, zise el nesigur, încă neştiind ce ar fi mai bine de făcut.
   - Tata...
   - Nu ar putea să coboare scările destul de repede ca să mă prindă.
   - Şi dacă nu l-ai auzi şi nu te-ai trezi la timp? N-aş avea cum să-i explic de ce eşti aici.
   - Mai bine decât alternativa, spuse el strângând salteaua. Ştii, mi-e bine pe acoperiş, Helen! Chiar nu m-aş simţi bine să dorm aici, cu tine. Cred că am face o greşeală.
   Helen nu putu să îl contrazică. Indiferent cât de vinovată se simţea că Lucas era nevoit să doarmă pe acoperiş, îşi dădu seama că nu avea cum să câştige în discuţia asta.
   Duseră salteaua pe balconul de pe acoperiş şi, într-un final, îşi dădură seama cum trebuiau să o umfle, dar Lucas trebui să citească instrucţiunile în spaniolă pentru că în engleză erau aproape imposibil de descifrat. Ceea ce a fost amuzant.
   - Inseraţi gura la umflarea destinaţie, şopti Helen citând una dintre cele mai ciudate instrucţiuni în engleză, pe când aranja aşternutul pe salteaua proaspăt umflată.
   - Puneţi plămân în tubul pompă, şopti Lucas în timp ce îmbrăca o pernă într-o învelitoare nouă. Asta sună destul de dureros.
   Încercară să se oprească din râs, dar începură să râdă mai tare. Se chirciră amândoi pe saltea, înăbuşindu-şi râsetele. Din când în când, reuşeau să se controleze cât să se audă doar un fornăit de râs şi să-şi ducă mâinile la gură imediat ce ochii lor se întâlneau.
   Continuară să râdă chiar şi când gâtul începu să-i usture din pricina tensiunii adunate tot încercând să-şi înăbuşe chicotelile. În sfârşit, conteniră şi rămaseră întinşi pe spate, respirând anevoie din pricina oboselii acumulate în urma zdravenei reprize de râs.
   Helen simţi cum Lucas îi ia mâna într-a lui şi clatină din cap spre cerul înstelat.
   - Ce fac? îşi şopti trecându-şi cealaltă mână prin păr.
   - Ce e? Nu avem voie să mai râdem împreună acum? şopti ea, un zâmbet încă fluturându-i în colţul gurii, dar amuzamentul dispăruse.
   - Nu-i vorba de asta, îi şopti întorcându-şi faţa spre ea cu tandreţe. Dar nu-i tocmai normal să-mi placă atât de mult să stau cu tine, încât o chestie aşa stupidă ca umflarea unei saltele să devină în halul ăsta de distractivă. Îndată ce mi se pare că am preluat controlul, mă faci să râd sau spui ceva foarte deştept şi mă simt de parcă pierd o bucăţică din mine. Credeam că sunt suficient de puternic, dar e mult mai greu decât mi-am imaginat.
   - Şi ce anume e „asta“, Lucas? De ce dormi pe acoperişul meu, şi nu în patul meu? întrebă Helen.
   Se întoarse pe o parte ca să se poată uita în ochii lui şi întinse degetele spre el, vrând să le plimbe prin scobitura în formă de U de sub mărul lui Adam.
   - Du-te jos, ordonă el disperat, împingându-i mâna înainte ca ea să-l atingă. Te rog, Helen! Du-te în patul tău!
   Era o parte din Helen care ştia exact cum să îl seducă pe Lucas, fie că voia sau nu să se lase sedus, iar chestia asta o sperie destul, încât să se ridice şi să se îndrepte, cu genunchii moi, spre pat. O uimi că putea fi atât de agresivă, atât de nepăsătoare faţă de dorinţele lui, încât să se gândească să-l forţeze ca să o vrea.
 
      A doua zi dimineaţă, chiar înainte de răsărit, Lucas îi mângâie chipul să o trezească.
   Atunci când îşi deschise ochii, o sărută pe frunte şi îi spuse că se va întoarce în curând să o ia la şcoală, apoi sări de la fereastra ei şi zbură spre casă. Helen hotărî că nu mai putea să adoarmă la loc, aşa că se ridică din pat şi pregăti un mic dejun elaborat pentru tatăl ei, dar nu prea avu chef să mănânce şi ea.
   - Te simţi bine? o întrebă Jerry cu gura plină de clătite, sirop şi şuncă.
   - Ei bine, luând în consideraţie totul, da, mă simt super, răspunse ea cu sinceritate în vreme ce sorbea din cafea.
   - Cum merge cu Lucas? întrebă el precaut.
   - Al naibii de ciudat, răspunse ea zâmbind.
   Apoi, ridică din umeri şi râse.

.......................................................