Predestinați, Josephine Angelini

.................................................

                   8-9

      - Ah, am uitat complet! exclamă Helen amuzată.

   - Eu nu, spuse el înainte să se uite spre casa luminată şi ascultară amândoi un anunţ meteo de urgenţă care se auzea de la televizor. Tatăl tău te aşteaptă. Mai bine, ai intra.
   - Da, Kate mi-a făcut un tort, zise Helen, sentimentul de vinovăţie citindu-i-se pe chip în vreme ce gândea cât de urât se purtase cu familia ei în săptămâna aceea.
   - Primul lucru pe care îl voi face mâine-dimineaţă va fi să vin să te iau, îi promise Lucas atingându-i uşor buzele cu ale lui. Apoi, vom merge la mine acasă şi le vom spune alor mei. Împreună.
   - Da, corect. Trebuie să pledăm pentru noi, zise Helen.
   Se sărutară şi mai stătură îmbrăţişaţi pentru câteva momente, încercând să mai fure din timpul pe care furtuna nu voia să li-l dea.
   Într-un final, Lucas se desprinse de ea şi începu să analizeze suspicios fiecare umbră. După aceea, îi spuse să se grăbească să intre în casă. Era întuneric afară şi nu voia să o lase nepăzită nici măcar pentru o clipă. Helen fugi în casă şi închise uşa din faţă înainte ca Lucas să-şi ia zborul, apoi îl strigă pe tatăl ei când intră în sufragerie.
   - Jerry nu e aici, Helen, rosti o voce de femeie din spatele ei.
    Helen se întoarse, chemând deja un trăsnet, dar femeia o apucă strâns de încheieturi şi dădu din cap.
   - Nu vor avea niciun efect asupra mea, zise ea, un curent electric dansându-i pe chipul perfect, făcându-i părul lung şi blond să pârâie şi să se înfoaie, desenând conturul pupilelor ochilor ei căprui şi calzi.
   - Dumnezeule, rosti Helen la vederea talismanului în formă de inimă care cădea perfect în scobitura de la baza gâtului atacatoarei ei.
   Femeia smulse lănţişorul identic al lui Helen cu o mână şi o înţepă cu un ac în gât cu cealaltă, prinzându-i corpul în vreme ce fata leşină şi căzu la podea.

          Lucas era abia la jumătatea drumului dintre casa lui şi a lui Helen când vântul încercă să-l trântească la pământ, iar cerul începu să fie luminat de primele fulgere.
   Ateriză imediat şi fu nevoit să meargă pe jos restul drumului, ca să nu fie electrocutat sau strivit. Se întrebă dacă Helen ar putea zbura printre trăsnete şi dacă ar putea să le controleze ca să zboare cu ea prin furtună dacă s-ar fi ivit vreodată ocazia. Trecând prin garaj şi apoi prin bucătărie, se gândea că ar fi fost foarte frumos să zboare printre norii luminaţi de fulgere. Şi, imediat ce deschise uşa, se opri, simţind că era ceva în neregulă.
   - Nu ai adus-o şi pe Helen cu tine? întrebă Cassandra agitată de îndată ce Lucas deschise uşa. Puteam să jur că v-am văzut împreună azi.
   Lucas se uită în jurul camerei şi îi văzu pe Jerry şi pe Kate, şi tortul promis împodobit cu lumânări încă neaprinse, şi pe Claire stând lângă Jason, cu ochii larg deschişi.
   - Doar ce-am lăsat-o acasă să stea cu voi doi, spuse el arătând spre Jerry şi Kate şi începând să respire mai greu.
   Tresări, speriindu-se din ce în ce mai tare când o văzu pe Ariadne, care trebuia să păzească reşedinţa Hamilton, stând lângă fratele ei geamăn. Ariadne clătină din cap o singură dată.
    Lucas fugi pe uşa din bucătărie, peste maşinile din garaj şi smulse uşa de la intrare din balamale, înălţându-se spre cerul apocaliptic. Ajunse pe la vreo şase metri când Jason sări spre el şi îl aduse înapoi din cer, ţintuindu-i la pământ corpul uşor ca un fulg.
   - Îmi pare rău, vere, dar furtuna este prea periculoasă. Mergem cu maşina în seara asta, zise Jason aruncând o privire peste umăr pentru a se asigura că nu mai văzuse nimeni ce făcuse Lucas.
   - O aştepta cineva în casă, ţipă Lucas în vreme ce îşi adună puterile şi îl împinse pe Jason de pe el.
   - Ştim, prostule! În după-amiaza asta, când tu aveai telefonul închis, Cassie l-a văzut pe Creon întorcându-se pe insulă, spuse Jason ţinându-l mai strâns pe Lucas, ca să se asigure că nu îşi schimbă stările şi zboară de lângă el. Dar nu Creon e la ea acasă!
   - Atunci, cine? întrebă Lucas vizibil mai calm când el şi Jason se ridicară şi aşteptară ca Hector să aducă maşina.
   - Cassandra a mai văzut o femeie care îl urmărea pe Creon.
   Cumva, dintr-un motiv pe care nu poate să-l explice, Cass crede că femeia asta este toate femeile care au încercat să o răpească pe Helen, iar acum s-a întors pe insulă. Cass a văzut-o cum o aştepta pe Helen în casa ei când ai dus-o acolo, spuse Jason ridicând din umeri.
   De îndată ce maşina ajunse lângă ei, Lucas şi Jason săriră înăuntru. În clipa următoare, goneau prin vântul şi furtuna năprasnice.
   - Cum poate fi toate femeile? întrebă Lucas după ce el şi Jason se instalară în maşină. Cum arăta femeia din casa lui Helen?
   - Cassandra a zis că era incredibil de frumoasă. Ca Helen, răspunse Jason.
   - Nu doar frumoasă ca Helen - nu explici bine, tontule, îl întrerupse Hector în timp ce conducea prin trafic ca un nebun, trecând pe roşu şi depăşind ca vântul maşinile din calea lui. Cassie a spus că femeia asta arăta aproape exact ca Helen. Un fel de soră geamănă mai bătrână, dacă este posibil aşa ceva. Dar oricine ar fi, Cass e convinsă că femeia asta nu-i de partea lui Creon. El nici măcar nu ştie că este urmărit, ceea ce poate fi de bine sau nu pentru noi.
   - De ce naiba nu păzea cineva casa? ţipă Lucas frustrat, încă prea supărat ca să se gândească la ce putea însemna viziunea Cassandrei.
   - E vina mea, rosti Hector şi apoi continuă înainte ca fratele lui mai mic să intervină. Taci, Jase, eu sunt cel care a lăsat-o să plece de una singură. A fost decizia mea, eu am luat-o. Deşi simţeam că este una greşită.
   Lui Lucas îi venea să-i sfâşie faţa lui Hector pentru că lua vina asupra lui, când ştia de fapt a cui era. Ar fi trebuit să-şi verifice telefonul, să verifice casa, să fie mai atent la siguranţa lui Helen, nu la mâinile ei fine şi pielea ei caldă. Îşi frecă faţa cu mâinile şi se forţă să respire adânc. Trebuia să aibă încredere că Hector va ajunge acolo şi apoi trebuia să se concentreze şi să fie pregătit pentru orice ar fi avut de înfruntat. Dacă voia să o ajute cumva, acum, trebuia să tacă şi să se calmeze.

       Când ajunseră la Helen acasă, televizorul şi luminile erau stinse şi uşa de la intrare - încuiată.
   Lucas zbură la fereastra dormitorului lui Helen, ştiind că uita mereu să o închidă, şi intră, apoi coborî scările ca să deschidă uşa pentru ceilalţi doi. Nu lipsea nimic din casă şi totul era ca de obicei. Arăta de parcă Helen nu încercase să se lupte.
   - Trebuie să o fi ştiut pe femeie şi să fi mers cu ea de bunăvoie, spuse Hector aruncându-şi mâinile în aer. Ăsta e singurul motiv pentru care casa asta nu este făcută scrum.
   - Poate că persoana care a răpit-o e chiar atât de bună, adăugă Jason.
   - Ce vorbeşti? zise Hector ironic. Helen e de-a dreptul monstruoasă acum, că îşi poate controla trăsnetele. Nu-mi pasă cine este sora asta geamănă rea a ei, nimeni nu e atât de bun.
   - Geamănă, repetă Lucas gândindu-se. Ar putea fi chiar atât de simplu. Ar avea aceleaşi trăsnete, aceeaşi putere şi mult mai multă experienţă.
   Cei doi fraţi se uitară la el în timp ce se lăsă în patru labe şi începu să examineze podeaua. Întinse mâna sub o măsuţă şi scoase un ac hipodermic proaspăt folosit.
   - Asta demonstrează că Helen nu a plecat de bunăvoie. Oricine e a venit pregătită. Şi trebuie să fi ştiut despre medalion şi cum funcţionează, altfel nu ar fi putut niciodată să îi străpungă pielea lui Helen, spuse Lucas inspirând abia când îi pronunţă numele.
   Îi dădu acul lui Jason şi se lăsă din nou la podea, ca să o mai examineze o dată, în caz că îi scăpase ceva. După ce termină, se ridică şi se uită prin verii lui, nu la ei, încă îngândurat. Apoi, se duse la fereastra de lângă uşă şi privi furtuna furioasă.
   Lucas privi cum şuviţe de noroi se prelingeau pe aleea din faţa casei şi ştiu că orice urmă pe care ar fi lăsat-o Helen dispăruse de mult.
   - Mai era ceva în viziunea Cassandrei? întrebă Lucas plin de nădejde.
   - Ultimul lucru pe care l-a zis a fost că ea crede că Helen încă va fi în siguranţă mâine-dimineaţă, răspunse Jason clătinând din cap neîncrezător. Pentru o clipă, Cass a văzut cum Helen stătea la o fereastră care părea a fi a unui hotel din Nantucket, dar nu a fost prea sigură.
   - Poate că a mai văzut ceva, rosti Hector pe cât de optimist putea fi.
   Îşi deschise telefonul şi încercă să sune, dar pe ecran îi tot apărea mesajul „fără semnal“.
   - Verificaţi-vă telefoanele, le ceru verilor săi, dar niciunul nu putu să sune.
   Lucas se duse în bucătăria lui Helen şi verifică fixul, dar nu se auzea niciun ton. Când li se alătură verilor săi în holul de la intrare, se întrerupse curentul. Jason aruncă o privire pe fereastră şi se uită la celelalte case din zonă.
   - Toată strada a rămas fără curent, spuse el. Şi se văd nişte fulgere imense venind spre zona asta. Se pare că trebuie să stăm aici o vreme.
   - Voi doi rămâneţi aici, în caz că Helen scapă şi ajunge înapoi acasă, le zise Lucas îndreptându-se spre uşă.
   - Unde naiba crezi că mergi? îl întrebă Hector ţinându-l pe Lucas de umăr şi încercând să îl întoarcă spre el.
   - Nu face asta, îl ameninţă Lucas încet.
   Se ţintuiră din priviri până când Hector cedă într-un final şi îşi luă mâna de pe umărul lui Lucas.
   - Să nu te prind pe cer, îl avertiză el. Nu-i eşti de niciun folos dacă mori.
   Fără să răspundă, Lucas porni la drum prin furtună.

          Era frustrat că nu putea zbura şi că nu ştia de unde să înceapă. Dacă ar fi putut să se ridice de la pământ, ar fi putut să privească în jur, să se orienteze şi să se uite dacă nu era ceva suspect în jur, dar furtuna nu-l lăsa.
   Îşi dădu seama că, dacă s-ar fi aflat în situaţia în care doar ce-ar fi drogat o fată cunoscută de majoritatea populaţiei insulei, ar fi vrut să plece de acolo cât mai repede posibil, iar dacă el nu putea zbura, atunci, cu siguranţă, şi zborurile avioanelor erau anulate. Singurul mod de a pleca ar fi fost cu o barcă, dar chiar şi asta era destul de exagerat. Să navighezi cu barca acum ar fi fost moarte sigură.
   O luă la fugă până la mal şi află că ultimul feribot plecase cu mai mult de o oră înainte şi că garda de coastă suspendase oficial orice cursă din port şi de pe aeroport pe perioada furtunii. New England avea să fie lovit de o furtună violentă din nord-est în seara aceea şi, cel mai probabil, vremea aceea periculoasă va rămâne la fel cam până a doua zi.
   Lucas se mai calmă când auzi asta. Încă nu trecuse o oră de când o lăsase pe Helen la ea acasă, deci după ce plecase ultimul feribot, aşa că era foarte probabil ca ea să fie pe insulă deocamdată. Spera să se afle într-un hotel, undeva unde ar fi în siguranţă cât de cât.
   Mai pierdu câteva ore intrând şi ieşind din fiecare motel şi pensiune de lângă port, întrebând dacă se cazaseră două femei în seara aceea. Din nefericire, deşi erau destui oameni care rămăseseră blocaţi pe insulă şi umpleau hotelurile din cauza furtunii, nu era nimeni care să corespundă descrierii lui Helen. Lucas ştia că era în zadar.
   Niciun Scion nu ar fi fost aşa de prost, încât să intre într-un hotel purtând o fată inconştientă pe umăr şi să ceară o cameră.
   Oricine a luat-o pe Helen o fi intrat pe ascuns la cineva în casă sau poate că o fi mituit pe cineva de la recepţia hotelului, dar, în orice caz, Lucas ştia că nu s-ar fi dat de gol. Alerga în jurul cozii de fapt, dar nu putea renunţa.
   Pentru următoarele câteva ore, se lăsă chinuit de furtună. Vântul era aşa de puternic, încât dobora copaci şi distrugea arhitectura atât de rezistentă a Nantucketului. Chiar şi Lucas, care era foarte puternic, fuse nevoit să treacă în starea supermasivă ca să rămână ancorat la pământ în timp ce fragmente din casele oamenilor se rostogoleau pe stradă în jurul lui.
   Resturile care zburau prin aer îi zgâriau faţa, iar ploaia puternică îl lovea în ochi. Toată noaptea rătăci pe lângă fiecare hotel, han şi pensiune care îi venea în minte, privind pe ferestre cu ochii lui care puteau vedea chiar şi în întuneric, sperând să o zărească pe Helen.
   Ştia că nu avea să o vadă. Cassandra îi spusese că Helen urma să fie la fereastra unui hotel a doua zi dimineaţă, dar tot nu se putea opri.
   Nu voia să se oprească, pentru că, dacă prin vreun miracol reuşea să o găsească, să o ia din hotelul ăla şi să o aducă înapoi la familia ei, ar fi putut demonstra că sora lui nu avea dreptate. Tot ce trebuia să facă era să câştige o singură dată în faţa destinului şi aşa ar fi ştiut că el îşi conducea viaţa - nu vreo poveste scrisă cu mult înainte ca el să se nască, poveste care mai este citită din când în când ca să amuze cosmosul - că viaţa lui era chiar o pagină goală, pe care o putea umple cu orice viitor voia el să-şi scrie.
   Doar dacă ar fi putut să o găsească pe Helen în noaptea aceea şi să o aducă acasă, atunci ar fi ştiut că vor reuşi să câştige în faţa sorţii într-o bună zi şi că vor putea fi împreună.
   Umblă toată noaptea.

         Capul lui Helen zvâcnea şi avea un gust acru, ca de praf în gură, ca şi când ar fi mestecat o aspirină şi nu s-ar fi clătit după aceea.
   Ochii îi erau umflaţi, obrajii îi erau lipicioşi şi fierbinţi, dar nu se simţea la fel de deshidratată ca atunci când vizita tărâmurile sterpe.
   Acum era altfel. Fusese drogată, îşi aminti ea deodată, de o femeie. O femeie care arăta exact ca ea, doar că mai bătrână. Era imposibil.
   - Ia o gură, spuse cineva când Helen simţi un pai pus pe buzele ei.
   Îşi deschise ochii şi o văzu iarăşi pe femeia aceea, aplecându-se asupra ei şi ţinând un pahar cu apă în mână.
   - Cine eşti? întrebă Helen răguşită.
   Îşi îndepărtă repede gura de paharul cu lichid suspect şi simţi că braţele îi erau prinse cu ceva. Era legată de un pat.
   Helen privi speriată în jur. Era într-o cameră de hotel luminată de lumânări. Era încă noapte şi putea auzi cum băteau vântul şi ploaia la geamul din spatele draperiei.
   - Uită-te la mine, Helen! Cine crezi că sunt? întrebă femeia atât de încrezătoare în ea, încât Helen nu se mai temu pentru o clipă. Uite, ştiu că ai nevoie de dovezi. Şi eu aş avea.
   Femeia scoase un plic plin cu poze. Erau poze cu ea la vreo 18-19 ani. Într-o poză, ţinea în braţe un copil, în alta stătea pe un scaun şi vorbea cu o tânără doamnă Aoki în timp ce o fetiţă blondă se juca pe podea cu una mai micuţă, care avea părul brunet şi mătăsos. În altă poză, îl săruta pe Jerry pe deasupra unei burtici mari, de femeie însărcinată.
   - Daphne, şopti Helen, ochii trecându-i de la o poză la alta, pozele pe care le căutase o bună parte din copilăria ei.
   - Bănuiesc că ar fi prea mult să-ţi cer să-mi spui „mama“, nu? rosti Daphne cu un zâmbet crispat.
   Helen făcu un semn către încheieturile ei legate.
   - Ai ghicit, răspunse ea începând să se enerveze. Vrei să-mi spui de ce m-ai făcut să leşin şi de ce m-ai legat?
   - Pentru că nu prea mai avem timp şi, dacă aş fi în locul tău, m-aş urî atât de mult, încât nu m-aş lăsa să explic, răspunse Daphne cu o privire plină de dragoste. Asta dacă nu aş fi leşinat şi dacă nu aş fi fost legată mai întâi.
   Helen ştia că Daphne are dreptate, dar nu avea de gând să recunoască. Se uită urât la ea, furioasă şi încă un pic ameţită din cauza drogului.
   - Ce vrei de la mine?
   Faţa lui Daphne începu să se schimbe, nu doar ca expresie, dar şi ca formă. Acum, Helen se uita la o versiune mai bătrână a ei, apoi văzu o femeie de vreo 60 de ani, cu păr sur. Înainte ca Helen să apuce a trage aer în piept, femeia bătrână dispăru şi fu înlocuită de o brunetă de vreo 30 şi ceva de ani. Apoi, dispăru şi aceasta şi Helen o avu iarăşi pe mama ei în faţă.
   Ţinea în mână lănţişorul lui Helen şi îl atinse cu lănţişorul ei identic.
   - Am multe să-ţi spun despre cine eşti şi de unde vii. Lucruri care te vor face să suferi, zise Daphne într-un mod aproape brutal de direct. Dar nu am de ales. Creon e pe insula asta chiar în acest moment şi vine după tine.

                                        CAPITOLUL 17

              Claire mai şterse încă un mesaj disperat de la Matt înainte ca Jason să-l poată citi din partea cealaltă a camerei cu vederea lui exagerat de bună.
   Nu-i plăcea să ascundă lucruri de Jason, dar credea că nu avea nevoie să ştie că Zach tot născocea zvonuri despre Helen şi familia Delos, pe lângă toate problemele pe care le avea pe cap.
   Jason şi Hector se furişară înapoi acasă pe la şapte dimineaţa.
   Vântul abia dacă se mai domolise pentru a-i lăsa să traverseze insula fără să se dea peste cap cu maşina, dar trebuiau să rişte deoarece nu aveau semnal şi erau prea nerăbdători să afle ceva ca să mai stea departe de casă. Când se întoarseră fără Lucas, toată lumea se sperie. Mai ales Noel.
   Nu credea că Lucas putea să ia o decizie raţională în situaţia aceea şi le spuse asta lui Jason şi lui Hector. Le tot repetă asta timp de vreo jumătate de oră. Ei scrâşniră din dinţi şi se lăsară cicăliţi, conştienţi că nu avuseseră cum să-l oprească pe Lucas fără să devină violenţi şi ştiind amândoi că Noel nu s-ar fi simţit mai bine până nu ţipa la cineva.
   Lucas se întoarse abia în jur de opt şi asta doar ca să o întrebe pe Cassandra dacă mai văzuse ceva. Arăta groaznic şi, cu toate că ar fi trebuit să se liniştească toţi la vederea lui, nu se întâmplă astfel.
   Ochii lui arătau ciudat. Când Lucas află că sora lui nu mai văzuse nimic, încercă să se ducă înapoi în mijlocul furtunii să o caute pe Helen. Jason era singurul care ar fi putut să-l facă să înţeleagă că era mai bine să rămână şi să aştepte până când Cassandra vedea ceva, înainte să înfrunte cea mai periculoasă furtună din ultimii ani, şi fu nevoit să-şi folosească toată forţa pentru a-l face pe Lucas să priceapă cum era mai bine şi să stea locului.
   Tot stresul ăsta începea să-i facă rău lui Jason, iar Claire era îngrijorată. Era nouă fără un sfert dimineaţa şi el nu dormise toată noaptea.
   Nici Claire nu dormise, dar responsabilităţile ei nu erau nici pe departe la fel de mari. Tot ce avusese de făcut fusese să-i mintă un pic pe cei doi oameni din casă care nu ştiau despre lucrurile astea şi să pară cât mai convinsă că totul era în regulă.
 
       Kate şi Jerry încă nu aveau nici cea mai mică idee că Helen dispăruse, că băieţii se întoarseră fără să ştie pe unde ar putea fi sau că mai era ceva la mijloc în afară de o zi de naştere nereuşită şi o furtună violentă.
   Curentul şi semnalul telefoanelor căzuseră exact când băieţii plecaseră să o recupereze pe Helen şi, când devenise clar că era prea periculos să conducă, Kate şi Jerry se hotărâseră să petreacă noaptea acolo. Plecaseră spre casă abia de câteva minute, când telefoanele îşi reveniseră şi încă nu reuşiseră să o contacteze pe Helen. Începuseră să se îngrijoreze că se întâmplase ceva cu ea.
   Noel încercase să-i liniştească spunând că, foarte probabil, Helen şi băieţii încă dormeau în casa familiei Hamilton, dar Kate şi Jerry erau hotărâţi să meargă acolo. Claire nu mai era prea sigură că era chiar cea mai bună idee să-i mintă pe Kate şi pe Jerry.
   Având în vedere toate resturile care erau acum pe şosea, probabil că le-ar fi luat o groază să ajungă în cealaltă parte a insulei, dar ar fi ajuns în cele din urmă şi ar fi descoperit că Helen nu era acolo. Atunci, ar fi început să se panicheze serios - poate chiar ar fi chemat poliţia.
   Acum, că aveau iarăşi semnal, telefoanele tuturor sunau în neştire. Ariadne fu prima care se înveseli la primirea unui mesaj şi, după ce îl citi, se uită la Claire. Amândouă făcură semn cu capul spre uşă, hotărând tacit să se întâlnească la baie să discute.
   În timp ce familiile Delos şi Hamilton mai aveau puţin şi explodau de îngrijorare, fabrica de zvonuri din Nantucket mergea mai bine ca niciodată, iar Claire şi Ariadne ştiau că ele erau cele care trebuiau să oprească valul de publicitate negativă.
   - Matt mi-a trimis mesaj. Ce naiba le spunem celorlalţi? Jur că e ca şi când ar şti despre Helen, zise Ariadne imediat ce închise după ele uşa micii băi de la parter.
   - Matt nu ştie exact ce este, dar mereu a suspectat ceva, spuse Claire aşezându-se pe chiuvetă. Nu avem de ce să ne facem griji. Cred că să fie rău sau maliţios în mod intenţionat i-ar distruge efectiv ADN-ul. Şi, oricum, ştie că, dacă ar răni-o vreodată pe Lennie, l-aş urmări şi i-aş atârna părţi sensibile ale anatomiei pe zidul meu.
   - Ei bine, eu am încredere că Matt va face ce este mai bine pentru că e o persoană extraordinară. Pe mine, Lindsey mă îngrijorează. Matt mi-a spus că doar ce l-au sunat ea şi Amy înfometate de bârfă, întrebând unde s-a dus Helen. De unde ştiu că a dispărut?! exclamă Ariadne frustrată, lovind covoraşul din baie.
   - Helen nu a dat o petrecere de ziua ei, zise Claire ca şi când ar fi fost evident. Face şaptesprezece ani, dar nici măcar nu a sunat pe nimeni. Aşa e viaţa pe insulă, Ari. Ştim tot ce mişcă pe aici şi, dacă nu a încercat nici măcar să aranjeze o mică ieşire în oraş ca să mâncăm un burger la Tasty Treat, furtună sau nu, fie a murit, fie e la spital, fie în ospiciu.
   - Pe zeii mei, voi, puştii ăștia de pe insulă, sunteţi atât de băgăcioşi! Şi ce naiba are Zach? întrebă Ariadne, deodată furioasă. E aşa de înverşunat şi suspicios! De fiecare dată când am vorbit cu el săptămâna asta, am simţit că încerca să afle ceva de la mine.
   - Zach mereu a plăcut-o pe Helen şi a fost invidios pe ea în acelaşi timp. Are un orgoliu uriaş şi Helen i l-a cam tot rănit în orice mod posibil de când eram mici, rosti Claire dând din mâini agitată, dar Ariadne înţelese.
   - Da, m-am prins, spuse ea. Profilul clasic al hărţuitorului.
   - Şi nici nu-l ajută faptul că tatăl lui, antrenorul echipei de fotbal, l-a cam ignorat de când Hector, Jason şi Lucas s-au alăturat echipei. Zach poate vedea cumva că Helen este ca voi. Nu pot să-l învinuiesc pentru asta, fiindcă şi eu mi-am dat seama, dar nu cred că vă are chiar la inimă pe voi, „oamenii speciali“, zise Claire şi ridică din umeri. Şi, sincer? Cred că devine şi mai înverşunat cu cât îl ignoră lumea. Îl ştiu de-o viaţă întreagă şi nu suportă deloc să nu facă parte din grup.
   - Dar cum de ştie?
   - A văzut-o pe Lennie urmărindu-l pe Creon în ziua aia prin mlaştină. Nu era Lindsey, cum crezuse Helen iniţial. Şi acum, Zach încearcă s-o umilească sau ceva de genul ăsta. Nimeni nu ştie ce are de gând, sincer. Cred că pur şi simplu vrea să simtă că face parte din poveste.
   - Ei bine, asta n-o să se întâmple. Tipul e ca o moară hodorogită - nu poate păstra un secret nici să-l pici cu ceară, spuse Ariadne muşcându-şi buzele. Mai întâi, trebuie să aflăm dacă ai dreptate. O să-l sun eu, să văd ce are de gând. Tu întoarce-te în cameră şi distrage-i atenţia lui Jason. Nu vreau să ştie băieţii de treaba asta încă.
   - Sau să ştie vreodată, rosti Claire dându-şi ochii peste cap în timp ce sări de pe chiuvetă şi se îndreptă spre uşă. Niciodată nu l-am plăcut pe Zach, dar sunt sigură că mi-ar displăcea şi mai tare să îl văd făcut confetti.
   Claire se alătură restului familiei în vreme ce Ariadne se furişă sus pe scări să dea telefoanele ei secrete.
 
       Ochii lui Jason se ridicară pentru a-i întâlni pe ai lui Claire de îndată ce se întoarse în încăpere şi se făcură mici, suspectând că era ceva în neregulă când văzu că se întorsese singură.
   Ea încercă să-şi compună o expresie inocentă, dar ştia că fusese prinsă cu mâţa în sac. Acum, Claire trebuia să hotărască dacă era mai bine să-i spună tot adevărul, o parte din el sau o minciună gogonată. Avea trei secunde la dispoziţie ca să se decidă şi îi era frică, neştiind ce decizie să ia, când îi sună telefonul.
   - Băieţi? spuse Claire uitându-se la numărul care o suna. E Helen.
   - Lasă-mă să vorbesc eu cu ea, zise Lucas sărind de pe scaun şi întinzând mâna să ia telefonul.
   - M-a sunat pe mine, nu pe tine, spuse Claire cu blândeţe.
   Răspunse şi, imediat ce făcu asta, îi puse lui Helen mai multe întrebări în acelaşi timp. După câteva momente în care se asigurară una pe cealaltă că amândouă erau în siguranţă, vocea lui Helen deveni rece instantaneu. Îi ceru lui Claire să o pună pe difuzor ca să poată auzi toată familia Delos ce avea de zis.
   - Bine, Len, te putem auzi cu toţii. Ce e? întrebă Claire făcându-i cu mâna lui Ariadne să se grăbească a li se alătura, ţinându-şi telefonul în mijlocul cercului de oameni îngrijoraţi.
   - Sunt cu mama mea, Daphne, şi doar cu mama mea. Nu suntem forţate de vreo altă persoană, membru al familiei sau Casă, anunţă Helen atât de calmă, încât ai fi zis că se auzea o bandă la magnetofon. Eu şi mama ne pregătim să părăsim insula împreună şi vă rugăm să ne lăsaţi să plecăm în pace. Nu sunt în niciun fel de pericol fizic. Ştiţi că este adevărat pentru că Detectorii voştri pot auzi adevărul în vocea mea. Adio. Îmi va fi dor de voi toţi.
   Apoi, nu se mai auzi nimic.
   Claire închise difuzorul, îşi duse telefonul la ureche şi repetă numele lui Helen de câteva ori, dar nu se auzi niciun răspuns.
   - N-a fost ea, insistă Lucas absorbind lumina din cameră. Nu m-ar numi niciodată „Detector“ pe tonul ăla.
   - Lucas, ea era, rosti Claire nervoasă când îi văzu privirea disperată şi nu tocmai stabilă din ochi. Ştiu că suna un pic ciudat, dar era Helen.
   - Minţea? îl întrebă Castor pe Lucas.
   - Nu, răspunse Lucas complet detaşat. Nu a minţit cu nimic.
   - Deci Daphne trăieşte, spuse Pallas dintr-o suflare, şocat, făcând ochii mari şi uitându-se în gol.
   - Încă nu ştim dacă „Daphne“ e Daphne Atreus, zise Castor oprindu-l pe fratele său să părăsească încăperea.
   - Gata, Castor. Opreşte-te! spuse Pallas, simţindu-i-se oboseala în voce. Credeam că Helen era târfa aia Atreus când am văzut-o prima data!
   - Şi Hector este copia fidelă a lui Creon, iar Lucas arată ca unul dintre copiii lui Poseidon din Casa din Atena! ţipă Castor ieşindu-şi din fire. Uneori, nu arătăm deloc ca părinţii noştri. Ştii asta mai bine decât oricine! Mama lui Helen ar putea fi oricare dintre cele cinci Daphne despre care am auzit că ar fi murit în măcelul de acum optsprezece ani.
   - Ai face orice îţi stă în putinţă ca să menţii pacea, nu-i aşa? Chiar şi s-o laşi pe femeia aia să scape, zise Pallas trecând pe lângă Castor şi îndepărtând mâna lui Hector de pe umărul său.
   - Unde te duci, tată? întrebă Hector.
   - S-o găsesc pe femeia care mi-a omorât fratele, spuse el dezvelindu-şi dinţii în timp ce se îndrepta spre uşă.
   - Nu te vei duce nicăieri, zise Cassandra.
   Toţi cei din cameră îngheţară la auzul vocii ei. Avea o nuanţă muzicală, de parcă ar fi vorbit mai multe persoane în acelaşi timp.
   Vocile care îi ieşeau din trup erau şi bătrâne, şi tinere, şi de toate vârstele dintre ele, toate vorbind armonios. Când Claire văzu expresia de pe chipul ei, se dădu un pas înapoi instinctiv, apropiindu-se de Jason. Gura Cassandrei strălucea şi părul i se mişca în aer ca nişte şerpi.
  - Lucas, fiul Soarelui, este singurul care poate vedea chipul pe care îl caută, îşi continuă ea profeţia. Le va găsi pe fetele lui Zeus, cele iubite de Afrodita, şi le va găzdui în Casa regală din Teba. O! Pericol! Trădare!... încheie ea, făcând loc incertitudinii.
   Lumina o părăsi şi începu imediat să tremure. Părea speriată, dar nimeni nu voia să se ducă în preajma ei.
   - Te simţi bine? o întrebă Lucas încet, spărgând nenaturala tăcere.
   Dădu din cap şi îşi frecă umerii şi braţele cu palmele, deodată părând mult mai micuţă decât era de fapt.
   - Va trebui să-i iei pe Hector şi pe gemeni cu tine, îl avertiză ea. Cred că va urma o bătălie.
   - Vin şi eu, spuse Castor, dar Cassandra clătină din cap.
   - Dacă Daphne te vede pe tine sau pe Pallas, o va lua la fugă, zise ea ridicând din umeri cu părere de rău.
   - Deci copiii o vor înfrunta singuri? Nu. Daphne este prea periculoasă. Nu-i putem lăsa în preajma ei, obiectă Pallas, furia transformându-i-se în frică. L-a sedus şi l-a ucis pe Ajax!
   - Nu ştim asta! ţipă Castor frustrat.
   Pentru o clipă, Castor păru că voia să-şi lovească fratele, dar Hector se puse între ei. Gestul îi aminti lui Claire de Jason şi cum părea să întrerupă mereu o eventuală luptă dintre Lucas şi Hector.
   Se gândi că disputele de genul ăsta erau moştenire de familie.
   - Calmaţi-vă cu toţii! Unchiule! Tată, rosti Hector uitându-se când la unul, când la celălalt, vrând să-i calmeze pe amândoi. Ne descurcăm.
   Se auzi un hohot de râs, un sunet trist, care atrase atenţia tuturor.
   Când Claire se uită în jur, văzu că Pandora îşi ţinea mâna la gură şi ochii i se umpleau de lacrimi. Se uita cu tandreţe la Hector şi îi vorbi din spatele mâinii.
   - Ştii, arăţi exact ca el, spuse ea cu un zâmbet ciudat. Ca Ajax. Ai zice că începe un nou ciclu.
   - Nu am eu treabă cu niciun ciclu, mătuşă Dora. Voi fi în regulă, spuse Hector zâmbind încrezător. Ne vom întoarce în vreo două ore, cu Helen şi Daphne, amândouă tefere şi nevătămate.
   Claire văzu cum adulţii îşi aruncau priviri pline de înţeles şi observă că îşi dăduseră seama că nu aveau de ales şi trebuiau să încredinţeze această sarcină tinerei generaţii. Era predestinat ca ei să continue de unde au rămas părinţii lor, iar o luptă cu soarta ar duce doar la mai multe victime. Într-un final, încuviinţară cu toţii şi fiecare se retrase la gândurile lui triste.
   - Trebuie să plecaţi, îi zise Cassandra lui Lucas, întrerupând momentul introspectiv. Helen şi mama ei sunt pe undeva aproape de feribot, dar se tot mişcă, aşa că nu pot şti sigur unde sunt.
   Familia se puse în mişcare şi, în vreme ce cercul de oameni se spărgea, Jason se întoarse spre Claire şi o sărută.
   - Te vei descurca fără mine? întrebă el.
   Claire era şocată că Jason ar îndrăzni să se gândească să nu o ia şi pe ea.
   - Vin cu voi, insistă ea. Lennie spune că pleacă. Are nevoie de mine.
   - Nu. E prea periculos, zise Jason hotărât.
   - Dar eu pot vorbi cu ea! Mă va asculta, argumentă Claire.
   Îşi tot muta privirea de la un chip la celălalt, dar tot ce putu vedea erau capete care se clătinau, nefiind de acord cu ea.
   - Nu mergi cu noi, Unu-Şaizeci, spuse Hector decisiv. Dacă va exista o luptă, tu vei fi o ţintă şi Jase ar putea fi rănit încercând să te protejeze.
   - Nu-ţi face griji, îi zise Lucas lui Claire, cumva imperturbabil, în timp ce el şi verii lui îşi luau jachetele şi se îndreptau spre uşă. O aduc eu înapoi.
   - Dar nu e deloc corect, îşi spuse Claire privindu-i cum plecau.
   O clipă mai târziu, îşi lua şi ea jacheta şi se îndrepta spre maşina ei.
   - Unde crezi că mergi? întrebă Pandora. Ştii că nu te pot lăsa să-i urmăreşti.
   - Ştiu, zise Claire dând din cap resemnată. Dar nici nu pot să stau aici toată ziua. Părinţii mei sigur sunt îngrijoraţi şi vor să vin acasă.
   Claire aşteptă serioasă în vreme ce Pandora, Castor, Pallas şi Cassandra îşi aruncau priviri unul altuia. Într-un final, Pandora se dădu la o parte din calea lui Claire şi o lăsă să se ducă la maşină.
   Părinţii lui Claire chiar erau îngrijoraţi şi chiar avea de gând să ajungă acasă până la urmă. Dar nu chiar atunci. Mai întâi, trebuia să se asigure că lui Lennie îi era bine. Ştia că nu ar fi fost de niciun folos într-o bătălie, dar tocmai din cauza asta se ducea.
   Dacă era ea acolo, poate că ambele părţi ar sta un pic pe gânduri înainte să se ia la bătaie şi îşi dădu seama că probabil ar mai fi avut nevoie de cineva ca să-i determine pe ceilalţi să se poarte frumos. Mergând cu maşina prin picăturile mari de ploaie, îşi scoase mobilul din buzunar şi apăsă butonul de apelare rapidă.
   - Matt, spuse ea când el răspunse. Poţi să te întâlneşti cu mine chiar acum? Am nevoie de ajutorul tău.

           Creon stătu lângă casă, învăluit în umbre, şi aşteptă până ce verii lui o luară la goană în SUV-ul lor mare şi negru înainte să-i urmărească.
   Îi era uşor să ţină pasul cu maşina şi, atâta timp cât stătea ascuns în neguri, se putea baza pe vremea rea să îl ascundă.
   Niciun alt Scion din ultimele sute de ani nu avusese puterea lui Creon de a controla lumina şi, într-o zi atât de noroasă, nici măcar un alt fiu al lui Apollo nu l-ar fi putut vedea.
   Creon îi urmărise pe Hector şi pe Jason de la casa lui Helen spre domeniul Delos în acea dimineaţă şi, neavând unde să meargă, decise că era cel mai bine să tragă cu urechea la conversaţiile familiei lui înstrăinate. Tatăl său îi povestise despre puterile medalionului de a schimba forma purtătorului, aşa că ştia că nu avea decât să aştepte ca prada lui să se dea singură de gol. Presupuse că, în cele din urmă, i-ar fi contactat pe trădători şi avusese dreptate.
   Acum, tot ce era de făcut era să-i urmărească şi să fie încrezător că verii lui îl vor duce direct la ea.

        Helen privea pe fereastra hotelului, cercetând cu privirea strada aproape goală de sub ea, dar nu-l vedea pe Lucas nicăieri.
   Stătuse departe de fereastră toată noaptea, deşi ştia că era undeva prin furtună, căutând-o. Daphne se asigurase că Lucas renunţase într-un final şi că se dusese acasă, aşa că Helen ştia că se uita în zadar pe fereastră în dimineaţa aceea, dar nu se putea opri. Spera să-l vadă pentru o ultimă dată înainte să plece, chiar dacă el nu o putea vedea pe ea. Nu spera mai mult, dar se pare că speranţele ei erau deşarte.
   Lucas plecase, furtuna se oprise şi, în curând, ea şi mama ei vor părăsi insula.
   - Helen, strigă Daphne din spatele ei. Ai faţa ta. Trebuie să menţii permanent acel chip sau vom fi descoperite.
   Helen se întoarse şi se concentră să proiecteze imaginea brunetei drăguţe pe care o alesese cu mama ei să-i fie chip până când părăseau insula.
   - Mult mai bine, spuse Daphne încuviinţând mulţumită. Tot nu pot să cred că nu ai dat peste puterea asta de una singură.
   Helen nu ştia ce să îi răspundă. Era prea tulburată de noua ei putere şi de noua ei mamă, ca să poată decide dacă i se făcuse un compliment sau fusese insultată. Evită privirea mamei ei şi se duse la oglinda din dormitor ca s-o privească străina din oglindă.
   Medalionul o putea face să arate ca orice femeie din lume, aşa cum o putea face să miroasă a orice parfum, dar avusese doar câteva ore ca să exerseze. Mama ei îi promise că o va învăţa cum să aibă orice vârstă, orice rasă, orice sex, dar, deşi deghizarea ei era destul de simplă pentru moment, încă era de nerecunoscut atâta timp cât îşi amintea să menţină iluzia.
   - Ştii, nu trebuie să păstrezi jumătatea ta din talisman ca lănţişor cu pandantiv de inimioară, îi zise mama ei stând în spatele lui Helen şi privind-o în oglindă.
   - Da, ştiu. Măcar de asta mi-am dat seama singură, răspunse Helen cu vocea străinei.
   Lănţişorul lui Helen era chiar Cingătoarea Afroditei, partea care o proteja împotriva armelor. Jumătatea lui Daphne erau Ornamentele Afroditei şi, cu toate că pielea ei nu era în stare a opri o lamă sau o bombă, aşa cum reuşea Helen, ce putea face ea era mult mai înfricoşător.
   Daphne era irezistibilă oricui devenea ţinta farmecelor ei.
   - Ei bine, mă bucur. Eu mi-am purtat mereu jumătatea ca pandantiv în formă de inimă şi mereu am sperat ca tu să faci la fel, spuse Daphne timidă. Probabil, crezi că nu am niciun drept să devin sentimentală faţă de tine. Dar sunt.
   Daphne se jucă un pic cu amuleta ei în formă de inimă şi deschise gura să mai spună ceva, dar se opri şi se duse în cealaltă cameră ca să îşi aranjeze bagajele pentru a zecea oară. Când plecă, o parte din Helen dori să fugă după mama ei şi să-i spună că şi ea sperase dintotdeauna că lănţişorul acela le lega. Dar o altă parte din ea voia să şi-l rupă de la gât şi să-l arunce în faţa împrumutată a mamei ei.
   Nu făcu niciuna, nici alta pentru că nu mai avea încredere în instinctele ei.
   Helen încă nu ştia sigur cât de departe mergea de fapt puterea de persuasiune a lui Daphne. Era dată de medalion, aşa că poate că Daphne era irezistibilă doar din punct de vedere sexual, dar Helen era conştientă, deşi o durea, de cât de repede fusese de acord să-şi părăsească locul în care copilărise şi oamenii pe care îi iubea.
   Pleca împreună cu o femeie pe care nu şi-o amintea, către un loc pe care nu-l văzuse niciodată şi hotărâse asta în mai puţin de o oră. Se gândi cu atenţie la tot ce învăţase, căutând vreun indiciu cum că ar fi controlată, dar puse cap la cap toate dovezile şi ştiu că nu avea nevoie să-i fie spălat creierul ca să vrea să fugă.
   După tot ce auzise de la Daphne, era atât de dezgustată de ea însăşi, încât ar fi fugit indiferent de situaţie.
   - Ţi-e foame? întrebă Daphne.
   Helen sări de la fereastră când o auzi şi lăsă draperia să cadă, simţindu-se vinovată. Îl căutase iarăşi pe Lucas.
   - Nu, răspunse ea fără a-şi ridica privirea din covor.
   - Ei bine, tot va trebui să mănânci cândva şi ar trebui să testăm noua ta faţă înainte să ne îndreptăm spre feribot, spuse Daphne fluturând senină din mână. Mâncăm micul dejun în oraş.
   Helen încercă să se opună - să sublinieze cât de prosteşte ar fi să-i testeze abilitatea de a-şi păstra noul chip, deşi exersase atât de puţin - dar Daphne ridică din umeri şi zise că era acum ori niciodată.
   După ce verificară repede să nu poarte haine pe care le-ar fi putut recunoaşte cineva, Daphne o trase pe Helen de mână şi ieşiră, ea promiţându-i că avea să fie distractiv.
 
       Furtuna zdrobise frunzele de toamnă care căzuseră pe jos, transformându-le într-un fel de pastă roşie-arămie care acoperea străzile pavate şi înfunda jgheaburile deja suprasolicitate.
   Ploaia se sfârşea şi vântul se domolea, dar poalele norilor arătau ca rimelul scurs, iar apa şiroia pe trotuare, în drumul ei spre ocean. Mai erau şi crengi rupte pe ici, pe colo, desfrunzite şi, fiind proaspăt smulse din copaci, se terminau cu aşchii albe răsfirate în toate direcţiile ca nişte cutii cu scobitori împrăştiate.
   Helen simţea mirosul sevei copacilor în aer, puţinii pomi pe care îi avea insula sângerând în urma bătăliei lor cu vântul. Având în minte imaginea soldaţilor din lemn morţi şi a giganticilor lor cai din lemn tot morţi, ultimul lucru pe care şi-l dorea era să mănânce.
   - Nimic nu va fi deschis, protestă Helen, dar ştia că nu era adevărat.
   - Şi eu am trăit aici, să ştii. Şi dacă e un lucru pe care l-am învăţat despre locul ăsta... răspunse Daphne în timp ce păşea încrezătoare pe lângă geamurile acoperite cu scânduri ale comercianţilor de opere de artă şi spre strada unde se forma deja o coadă la Overeasy Cafe... e că vânătorii de balene adoră o furtună bună, încheie ea cu convingere.
   Era adevărat. Cei din Nantucket erau mândri de abilitatea lor de a supravieţui oricărui lucru pe care mama-natură îl năpustea spre ei.
   Era o chestie macho, dar şi un mod de a socializa cu ceilalţi. Râdeau cu poftă de vântul puternic, gheaţă, zăpadă sau ploaie în vreme ce îşi căutau pisicile isterice şi-şi recuperau decoraţiunile de grădină din sufrageriile vecinilor.
   Încă nu era curent electric pe stradă, şi încă măturau sticla geamurilor sparte, dar, în ciuda acestor lucruri, Helen nu fu deloc surprinsă că oamenii erau serviţi la cafenea. De fapt, ştia că, în acel moment, tatăl ei şi Kate erau la şase străzi distanţă, la News Store, verificând pagubele. Mai ştia şi că, dacă oamenii care-şi pierdeau timpul în faţa uşii lor arătau înfometaţi, Jerry şi Kate ar fi deschis şi le-ar fi dat de mâncare.
   Frigiderele fiind oprite, tot ce era perisabil trebuia fie mâncat, fie aruncat, iar Kate ar fi preferat, cu siguranţă, să le dea mâncarea vecinilor ei decât să se uite la ea cum se strică.
   Pentru un moment, Helen se gândi că ar fi trebuit să se afle şi ea acolo cu ei, dar apoi îşi văzu reflexia într-una dintre ferestrele încă întregi ale bistroului Overeasy Cafe.
   Nu era Helen, ci o brunetă drăguţă de pe continent, iar ea şi mama ei cu faţă de cal şi îmbrăcată ţipător erau în vacanţă în Nantucket. Aceste două turiste nu aveau treabă cu nimeni.
   Helen se aşeză, îşi puse şervetul în poală şi comandă orice se putea face la aragaz - ouă, şuncă şi cafea măcinată manual. În timp ce plimba mâncarea prin farfurie, Matt intră în local. Helen făcu ochii mari când Matt se uită fix la ea şi, din obişnuinţă, trase adânc aer în piept ca să îl strige, dar el deja se uita în altă parte.
   Era evident că Matt intrase în cafenea ca să o caute pe ea, dar el se uita după părul ei blond. Fiindcă nu o văzuse imediat, renunțase.
   Lui Helen îi venea să-şi arunce şerveţelul după Matt şi să ţipe la el că era la trei metri în faţa lui, dar apoi îşi dădu seama că ar fi o prostie să se supere pe el că nu o recunoscuse. Totuşi, o duru un pic să nu fie recunoscută de un tip pe care-l ştia din faşă.
   Pe când se uita la Matt cum părăsea bistroul, nu putu să nu se simtă de parcă nu avea faţă, de parcă era singură şi cam la fel de reală ca o fantomă.
   - E mai bine aşa pentru el, spuse Daphne încercând să o consoleze şi întinzând mâna peste masă ca să o prindă pe a lui Helen. Muritorii care ne iubesc nu rezistă prea mult. Scionii atrag tragedia. Sunt mai în siguranţă dacă plecăm înainte să înceapă problemele. De asta nu am mai stat cu Jerry...
   - Nu l-ai iubit niciodată pe tata. Nu l-ai iubit niciodată pe Jerry, o întrerupse Helen supărată, smulgându-şi mâna din a mamei ei.
   - Nu, nu l-am iubit. Nu te voi minţi ca să par mai înţelegătoare decât sunt, răspunse Daphne îndreptându-şi mâna respinsă către nota de plată. Dar nu aş vrea niciodată să i se întâmple ceva rău acelui om. Ţine minte, este singura persoană căreia i-am încredinţat-o pe fiica mea. Mă urăşti pentru că nu îl iubesc pe Jerry? Bine. Dar măcar ai putea să mă respecţi pentru că am înţeles cât de special era şi pentru că i-am dat darul de a crede că este tatăl tău.
   - Jerry e tatăl meu din toate punctele de vedere care contează, rosti Helen răsucindu-se pe scaun.
   Aşteptă cu spatele întors până când Daphne lăsă câteva bancnote, iar apoi perechea ţâfnoasă plecă spre hotel să-şi ia lucrurile.
   Pe drum, Helen îl văzu pe Hector.
   Se uită fix la ea şi apoi îşi mută privirea, aşa cum făcuse şi Matt. Erau şi gemenii cu el, plimbându-se pe lângă feribot. Helen o auzi pe Ariadne strigându-l pe Matt, părând surprinsă să-l vadă, dar Daphne o trase spre hotel înainte să afle ce-şi spuneau. Helen auzi numele lui Claire exact înainte ca uşa trântită în spatele ei să estompeze ce vorbeau despre ea, chiar şi pentru auzul ei de Scion.
   Lucas era în hol. Helen nu-i zări faţa, dar nu avea nevoie să o vadă. Chiar dacă l-ar fi zărit dispărând după un colţ la un kilometru distanţă, tot l-ar fi recunoscut. Îşi întoarse privirea, ştiind că nu se putea uita la el sau şi-ar fi pierdut toată puterea de concentrare şi şi-ar fi lăsat masca să dispară. Fugind spre scări în spatele mamei ei, speră şi se temu să nu-i strige Lucas numele, dar, bineînţeles, nu făcu asta.
   Când ajunseră înapoi în camera lor, Helen luă cele câteva lucruri pe care le avea şi le aduse în faţa uşii, ascunzându-şi pe cât de bine putu ochii în lacrimi şi nasul roşu. Încercă să lase părul întunecat al străinei să-i acopere faţa, dar, din nefericire, fata asta avea breton.
   În vreme ce mama ei mai arunca o privire în jur, Helen râse într-un mod deplasat, amintindu-şi deodată de ultima dată când mersese cu feribotul. Atunci, Claire îi povestise pentru prima dată despre familia cea nouă care abia se mutase pe marele domeniu din Sconset.
   Claire fusese sigură că familia avea câte un făt frumos pentru fiecare şi Helen fusese la fel de sigură că era ridicol. Atât de sigură, încât schimbase subiectul, întrebându-se dacă să se tundă sau nu.
   - Ei bine, Claire a avut perfectă dreptate, îşi spuse Helen râzând printre lacrimi. Chiar urăsc să am breton.
   Încă încercând să-şi recapete respiraţia în urma râsului pe jumătate isteric, Helen deschise uşa brusc, ca să plece, şi dădu peste Lucas.
   Într-o fracţiune de secundă, el văzu lacrimile lui Helen şi chipul şocat al femeii ciudate de lângă ea. Lucas apucă braţul lui Helen şi o trase de lângă femeie, postându-se între ele.
   - Ce i-ai făcut? se răsti el ameninţând-o pe Daphne.
   - Şi tu cine eşti? spuse Daphne vorbind tărăgănat, cu un accent de sudistă.
   Lucas se uită confuz la femeie şi apoi se uită iarăşi la Helen.
   - Helen, cine e femeia asta? întrebă el.
   - Vino înăuntru, zise Daphne renunţând la accentuai fals. Hai, Helen. Am fost descoperite. Îţi poate vedea adevărata faţă.
   - Cum? întrebă Helen uitându-se la mâinile care nu erau ale ei, la un corp care nu era al ei în timp ce îl urma pe Lucas înapoi în cameră.
   - Pentru că te iubeşte, spuse Daphne închizând uşa în urma lor. Talismanul nu poate ascunde chipul persoanei iubite, poate doar să îl arate. Nu vei fi nimeni altcineva în faţa lui decât tu însăţi pentru că te iubeşte exact aşa cum eşti.
   Daphne îşi masă tâmplele de frustrare din cauza acestei noi şi enervante situaţii. Se întoarse cu faţa la Lucas şi renunță la deghizare. Lucas îşi pierdu respiraţia.

       - Tu eşti toate femeile, rosti Lucas amintindu-şi ce văzuse Cassandra. Helen, asta e femeia care te-a tot atacat, dar asta nu e faţa ei adevărată...
   - Ştiu. Ştiu şi că ea este persoana care a rănit-o pe Kate pe alee, spuse Helen înghiţind un nod. Credeam că eu am fost de vină... că am electrocutat-o pe Kate fără să vreau.
   - Helen, nu tu eşti de vină, zise Daphne părând iritată la auzul acelei idei.
   - Încerca să mă răpească, să mă despartă de familia ta înainte să aflaţi cine sunt de fapt, continuă Helen ignorând-o pe Daphne. Ştia că nu aş fi avut încredere în ea şi că ar fi fost nevoită să mă lege efectiv ca să o ascult. Aşa că asta a făcut. Dar ea chiar este mama mea şi ăsta chiar e chipul ei, Lucas. E chipul nostru.
   - Imposibil, rosti Lucas uitându-se când la Daphne, când la Helen. Nimeni nu seamănă atât de mult cu mama lui.
   - Purtătorii Cingătorii mereu arată ca primul Scion care l-a purtat pentru prima dată, spuse Daphne.
   - Elena din Troia, înţelese Lucas.
   Helen dădu din cap şi apoi continuă să explice, încă uitându-se la mama ei.
   - Afrodita şi Elena erau surori după tată şi se iubeau foarte mult. Când Troia ardea, Afrodita i-a dat Cingătoarea Elenei ca să o protejeze. De atunci înainte, a fost transmis de la mamă la fiică, la fel ca şi Chipul.
   - Chipul? întrebă Lucas.
   - Care a suflat în pânzele a o mie de nave, spuse Daphne, vorbind maşinal. E blestemul nostru.
   - Elena din Troia era din Casa din Atreus, zise Lucas, lăsându-se să cadă pe un scaun din holul apartamentului. Deci Pallas avea dreptate. Tu eşti Daphne Atreus.
   - Bănuiesc că Pallas trebuia să aibă şi el dreptate în legătură cu ceva, spuse Daphne enervată înainte să se oprească şi să-şi îndulcească tonul. Ştiu că este unchiul tău, dar avem o istorie complicată. Tatăl tău era altfel. S-a purtat foarte frumos cu mine, sau măcar a încercat. Furiile fac ca bunătatea să fie ceva foarte relativ.
   - Furiile, rosti Lucas fiind străfulgerat de o idee. De ce nu văd Furiile când sunt în preajma ta?
   - Din acelaşi motiv pentru care familia ta nu le mai vede în jurul lui Helen. Voi doi v-aţi riscat viaţa ca să vă salvaţi unul pe celălalt şi asta v-a eliberat de datoria voastră sângeroasă. Acum mult timp, am trecut prin ceva similar. Dar nu am vreme să vă explic toată povestea, zise Daphne nu fără bunăvoinţă. Eu şi Helen trebuie să părăsim insula şi trebuie să o facem acum.
   - Nu, spuse Lucas uitându-se la Helen. Veniţi înapoi cu mine, amândouă. Familia mea...
   - Familia ta mă vrea moartă, răspunse Daphne rece. Şi Creon este aici, ca să o vâneze pe Helen. Trebuie s-o ajut să plece de pe insula asta şi, dacă o iubeşti aşa cum ştiu că o faci, mă vei ajuta.
   - O pot proteja pe Helen de Creon, zise Lucas sfidător, încă aşteptând ca Helen să se uite la el, dar nu o făcu.
   - Cum? Eşti gata să devii un trădător de neam? îl întrebă Daphne cu asprime.
   Lucas tresări şi se uită la Daphne, ca răspuns în locul unor cuvinte pe care fusese învăţat să nu le folosească. Pentru o clipă, o urî, dar asta doar pentru că avea dreptate.
   - Nu o poţi proteja pe Helen de propria ta familie - nu până la moarte. Eu sunt singura care o mai poate feri acum, continuă Daphne, tonul ei sugerând că ei chiar îi părea rău pentru el. Şi cel mai bun mod de a face asta este să o duc departe de Creon.
   - Nu-l voi lăsa să se apropie de ea. Nu-mi pasă ce trebuie să devin, spuse Lucas preocupat de Helen şi neînţelegând de ce refuza să se uite la el.
    O luă de mâini.
   - Helen, mama ta e în viaţă. Nu eşti ultimul membru al unei alte Case. Ştii ce înseamnă asta? Că putem fi împreună...
   - Lucas, lasă-mă să plec, rosti Helen încet, întrerupându-l şi trăgându-şi mâinile din ale lui.
   El tăcu, simţind că avea să se întâmple ceva foarte grav.
   - Dacă mă iubeşti, mă vei lăsa să plec. Mă iubeşti? întrebă ea cu voce subţire şi atât de firavă, încât părea că se frânge în două.
   - Ştii că te iubesc, răspunse el confuz. Dacă ţi-e frică, fugi cu mine, cum am plănuit.
   - Vreau să mă laşi să plec, spuse ea încet când ochii ei în sfârşit se întâlniră cu ai lui.
   În loc să fie preocupată de felul cum chipul lui Lucas era măcinat de uimire şi tristeţe, Helen îşi imagină inima ei ca o cadă imensă, plină cu apă. Tot ce simţise vreodată în viaţa ei, tot ce era bine şi tot ce era rău erau doar fâşii de colorant alimentar în acea apă, iar toată culoarea aceea era înghiţită într-un vârtej de către scurgere. Acum, trebuia doar să mai aştepte un pic şi cada avea să fie goală.
   - Poţi auzi adevărul în ceea ce-ţi spun, nu-i aşa? continuă ea fără milă. Vreau să mă laşi să plec.
   Lucas trase adânc aer în piept şi rămase încremenit un moment lung, până ce înţelese că Helen nu îl minţea. Apoi, dădu din cap şi expiră, fără nicio expresie pe chip.
   - Cred că vrei să pleci de lângă mine acum, dar ştiu şi ce se va întâmpla, indiferent de ce vrem noi, zise el.
   - Oracolul! exclamă Daphne pentru sine, înţelegând ce voia Lucas să spună. A supravieţuit primei ei profeţii? E încă întreagă la minte? întrebă ea dintr-o suflare.
   Dădu din cap scurt ca răspuns la întrebările ei insensibile.
   Daphne începu să se plimbe distrată prin încăpere, de parcă o mie de gânduri i se învârtejeau în minte. Deodată, se opri şi se uită la Lucas.
   - Ce a zis despre noi? întrebă ea.
   - Că protejatele Afroditei o să-şi găsească adăpost în Casa din Teba, răspunse Lucas mecanic. Deci vedeţi, vă veţi întoarce cu mine.
   - Evident, spuse Daphne ridicându-şi palmele şi consimţind. Helen, ia-ţi lucrurile!
   Helen rămase cu gura căscată şi se holbă la mama ei, nevenindu-i să creadă. După toate lucrurile pe care i le zisese Daphne despre Casa din Teba, schimbarea asta a planului nu avea niciun sens.
   - Dar vom pierde feribotul, ezită Helen, încă nesigură.
   - Oracolul a prezis, rosti Daphne punându-şi bagajul pe umăr cu o privire nerăbdătoare.
  Helen nu avea nici cea mai mică idee ce punea mama ei la cale, dar, neavând niciun motiv pentru care să nu fie de acord cu ea, nu-i rămase decât să o asculte.
   Helen şi Daphne se deghizară la loc şi cei trei coborâră la parter.
  Când ajunseră la uşa din faţă, Lucas le rugă să aştepte o clipă. Îşi scoase telefonul şi-l sună pe Hector, cerându-i să aducă maşina în faţa intrării în hotel.
   - Staţi aici, spuse el hotărât. Lăsaţi-mă să verific strada înainte să ieşiţi. Hector a zis că se îndreaptă Creon spre noi.
   - Nu va fi nevoie, Lucas. Suntem ascunse bine, rosti Daphne încrezătoare în timp ce păşi pe trotuar, trăgându-şi valiza elegantă după ea.

           Privindu-şi mama ieşind pe uşă, Helen îl zări pe Creon pe cealaltă parte a străzii, examinând ferestrele hotelului cu privirea lui care sfida reflexia luminii.
   Ochii îi căzură asupra lui Daphne. Apoi, se uită la bagajul ei, făcând ochii mici în încercarea de a se concentra mai bine.
   Imediat ce îl văzu pe Creon, Helen îşi aminti ultima întâlnire cu el.
   Încă îi putea simţi respiraţia umedă pe gâtul ei în vreme ce îi şoptea „preciosa“ la ureche înainte să o înjunghie. Cel mai bine îşi amintea întunericul sufocant care o făcuse să se simtă că era pierdută în spaţiu şi de-a dreptul neajutorată. Ecoul terorii simţite o făcu să uite pentru o clipă că atât ea, cât şi mama ei erau protejate sub înfăţişările lor împrumutate.
   - Mamă! Opreşte-te! ţipă ea din instinct, întinzându-şi mâna spre Daphne şi încercând să o tragă înapoi în hotel.
   Creon o privi pe Helen direct în ochi când ţipă. Apoi, îşi văzu vărul, pe Lucas, agitat, prinzând-o pe fata ciudată.
   Creon se uită când la bruneta drăguţă, când la Lucas, văzând cât de protectori erau unul cu celălalt. După aceea, se uită iarăşi la femeia îmbrăcată prost, cu un bagaj de lux şi zâmbi. Traversă strada, ţinându-şi capul jos şi umerii în sus, ca un taur.
   - Daphne! Ştie! ţipă Lucas împingând-o pe Helen în spatele lui şi mişcându-se imposibil de repede pentru a-l intercepta pe Creon.
   Cei doi veri se ciocniră în mijlocul străzii, amândoi folosindu-se de inerţie ca să imprime mai multă forţă primilor pumni, dar Lucas putea face ceva la care Creon nu se aştepta.
   Chiar în ultimul moment, deveni mai greu şi, în starea lui masivă, îşi împinse adversarul uimit în asfalt cu atâta forţă, încât şoseaua arăta ca suprafaţa crăpată a unei negrese proaspăt scoase din cuptor.
   O fracţiune de secundă mai târziu, Lucas îşi ridică privirea şi îi văzu faţa speriată a lui Matt prin parbrizul maşinii lui, în timp ce acesta apăsă cât putu de tare pedala de frână. Matt încercă să oprească, dar era prea târziu. Lovi cele două siluete care apăruseră de nicăieri în mijlocul şoselei şi maşina lui se strivi ca şi când ar fi intrat într-un zid.
   - Lucas! ţipă Helen încercând să treacă pe lângă mama ei.
   Daphne o prinse pe Helen şi opri exact când maşina mare a lui Hector se opri scârţâind în faţa lor, blocând drumul lui Helen către Lucas. Ariadne sări de pe locul din faţă înainte ca Hector să oprească maşina măcar şi alergă spre Matt.
   - Intraţi în maşină! ţipă Hector la Daphne ieşind din SUV şi alergând spre maşina fumegândă a lui Matt.
   Helen se zbătu, neputând să vadă ce se întâmpla. Încă îl striga pe Lucas în vreme ce Jason şi Daphne o făcură să intre în SUV.
   - Luke e teafăr! îi spuse Jason printre dinţi, luptându-se cu ea. Helen, te rog! Şi-aşa atragem destulă atenţie asupra noastră.
   Amintindu-şi unde era, Helen se strădui să se calmeze şi să intre în maşină pe bancheta din spate. Se repezi la geamul fumuriu şi oftă bucuroasă să-l vadă pe Lucas în picioare deasupra maşinii distruse a lui Matt.
   Era teafăr şi îl ţinea pe Hector, împiedicându-l să fugă undeva. Creon dispăruse, aşa că Helen presupuse că Hector încerca să îl urmărească. Pentru o clipă, păru că Lucas avea de gând să îi dea una lui Hector, dar apoi îi şopti ceva care păru să-l convingă pe vărul său încăpăţânat şi deodată Hector se calmă şi încuviinţă.
   - Arată exact ca Ajax, şopti Daphne în spatele ei, cu ochii aţintiţi spre Hector.
   Helen îşi privi mama cu drag pentru o clipă, apoi se uită iarăşi spre locul accidentului. Ariadne îl ajuta pe Matt să iasă din maşină.
   Mergea împleticit şi îi sângera capul. Ariadne îl susţinu. Era alb ca varul şi avea ochii mari de uimire, dar nu părea să fie rănit.
   - Ar trebui să te ducem la spital, insistă Cassandra în timp ce studia pupilele dilatate inegal ale lui Matt.
   - Nu! rosti Matt hotărât. Nu avem cum să explicăm ceva de genul ăsta fără să îl dăm de gol pe Luke. Oamenii normali nu se ridică şi pleacă după ce-i loveşti cu maşina.
   Toţi ştiau că are dreptate. Chiar şi rănit, lui Matt îi mergea repede mintea.
   - Te-ai lovit la cap, îl avertiză Jason în vreme ce Scionii îşi aruncau priviri nesigure.
   - Trebuie să plecăm acum, insistă Matt. Înainte să vină poliţia aici.
   - Ari? întrebă Jason în timp ce se uita în ochii surorii lui gemene. E grav?
   Ariadne îşi trecu mâinile pe deasupra craniului lui Matt, o lumină slabă ieşind din palmele ei.
   - Se va face bine, zise ea după o clipă.
   Începu să îl împingă pe Matt spre maşina lui Hector, dar Matt chicoti şi se opri.
   - Uau! Ce mi-ai făcut? întrebă zâmbindu-i aiurit.
   - Te-am vindecat. Ăsta este darul meu, îi răspunse zâmbindu-i şi ea, părând brusc obosită.
   - Mersi, spuse Matt, lăsându-se condus spre maşina lui Hector. Stai! Unde-i Claire? întrebă el deodată, amintindu-şi că nu fusese singura persoană din maşina lui.

         Helen coborâse deja din SUV şi se duse glonţ spre Matt înainte ca mama ei să poată întinde mâna ca să o oprească.
   - Cum adică „unde e Claire“? întrebă Helen strângându-şi mâinile în pumni atât de tare, încât braţele începură să îi tremure. Unde ai văzut-o?
   - Pe scaunul din faţă, răspunse Matt slăbit, făcând semn spre maşina lui.
   Jason smulse portiera cu o mână şi o luă pe Claire de sub bordul maşinii cu cealaltă. Era inconştientă, sângera şi la fel de fără vlagă ca o păpuşă udă, din cârpe. Îşi puse buzele deasupra gurii ei, la un milimetru distanţă, şi rămase nemişcat.
   - Respiră, spuse el după un moment, ridicându-şi capul şi privindu-şi sora geamănă în ochi.
   - Poţi s-o vindeci sau nu? îl întrebă Ariadne direct.
   Îşi închise gura strâns şi dădu din cap, dar nu vorbi. O duse în spatele maşinii lui Hector şi o ţinu în poala lui pe când ceilalţi se organizau.
   - Mă ocup eu de maşina lui Matt şi ne vedem acasă, îi zise Lucas lui Hector, deja camuflând detaliile accidentului prin distorsionarea luminii din jurul rămăşiţelor.
   - Aşteaptă! ordonă Daphne.
   Îşi ridică mâna de parcă ar fi chemat un taxi şi închise ochii.
   - Asta va atrage mai puţină atenţie, spuse ea în timp ce fâşii de ceaţă fumurie veneau dinspre apă şi se adunau pe şosea, tentaculele lungi venind spre degetele ei uşor îndoite.
   - Mare Zeus, aducător de nori, rosti Hector încet, pe când scena accidentului dispăru în spatele zidului gros de ceaţă.
   Apoi, se întoarse spre Lucas:
   - Unde ai de gând să ascunzi maşina?
   - În ocean. Punem la punct detaliile după ce se întunecă, răspunse Lucas sărind în ceaţa groasă ca să împingă maldărul de fiare a lui Matt de pe doc.

          Toţi ceilalţi se îmbulziră în maşina lui Hector.
    Întregul incident, de la atacul lui Creon la dispariţia lor, durase doar câteva minute şi erau deja la patru străzi distanţă de locul accidentului înainte să audă prima sirenă prin ceaţă.
   Nu-şi vorbiră deloc pe drum, conducând în limitele vitezei legale spre Siasconset, fiecare dintre ei cufundat în propriile gânduri. În tot acest timp, Helen nu-şi putu lua ochii de la Jason şi Claire.
   Jason începuse să-şi mişte mâinile la câţiva centimetri deasupra corpului ei, palmele lui luminându-se ca ale surorii sale când îl vindecase pe Matt. Îi şoptea ceva la ureche. Sufla uşor peste ochii ei închişi ca şi când ar fi expirat energie direct în visele ei inconştiente.
   Orice făcea el o ajuta pe Claire, dar pe el îl durea foarte tare. O picătură mare de transpiraţie i se adună pe pielea din ce în ce mai gri, în vreme ce Claire părea să se aşeze mai bine în braţele lui şi să prindă mai multă culoare în obraji.
    Înainte de a ajunge la reşedinţa Delos, Jason era atât de extenuat, încât Helen nici nu mai trebui să-l întrebe, ci pur şi simplu o ridică pe Claire şi o duse în casa lui.
   - În camera mea. Repede, murmură Jason răguşit pe când Helen o căra pe Claire prin bucătăria plină de oameni.
   Trecu pe lângă siluetele cu chipuri speriate ale familiei Delos, ţinând-o pe Claire strâns la pieptul ei, ca să o ascundă de priviri iscoditoare în timp ce ea şi Jason urcau pe scări. La jumătatea scărilor, simţi cum Jason puse o mână pe umărul ei şi se sprijini de ea.
   Era atât de slăbit, încât abia dacă putea să păşească.
   - Cum pot să te ajut? îl întrebă Helen pe Jason după ce o lăsă pe Claire în patul lui.
   - Nu poţi, îi răspunse el întinzându-şi corpul lung pe pat, lângă micuţa lui prietenă. Am ales în momentul în care am văzut cât de rănită era. Acum, fie vom trece împreună prin deşert, fie nu vom supravieţui.
   - A, bun, oftă Helen plină de speranţă. Claire nu ar lăsa pe nimeni drag ei să moară, mai ales dacă persoana aia încearcă să-i salveze viaţa.
   Îl văzu pe Jason zâmbind şi dând din cap amuzat, amintindu-şi că, indiferent cât de complicată părea situaţia, cel puţin îşi legase viaţa de o luptătoare pe cinste.
   - Vom reuşi noi, şopti el uitându-se în ochii lui Helen. Ai alte lucruri pe cap. Du-te! O voi ghida eu.
   - Dacă nu găsiţi drumul, vin după voi, îi zise ea deja simţind aerul cald al tărâmurilor sterpe absorbind toată umiditatea din atmosferă.
   Pentru o fracţiune de secundă, văzu fantoma lui Claire confuză şi speriată, dar alungă imaginea aceea înfiorătoare şi îl privi pe Jason drept în ochi.
   - Ştiu drumul prin tărâmul ăla plin de pietriş şi promit că, dacă nu reuşiţi voi, cobor şi vă aduc pe amândoi înapoi.
   Jason făcu ochii mari, un pic şocat de spusele lui Helen, iar ea părăsi camera, încredinţându-i în întregime vindecarea lui Claire.

           Mental, deja se pregătea pentru bătălia care o aştepta la parter.
   Helen nu se grăbi să coboare scările, auzind cum mama ei îşi ridica vocea în vreme ce se apropia. Era înfricoşător de obişnuită să o audă, deşi o cunoscuse pe femeie abia cu câteva ore în urmă.
   Vocea lui Daphne era chiar vocea lui Helen, venind dinspre buzele ei ca un mesaj înregistrat pe robotul unui telefon de proastă calitate. Nu putea suporta chestia asta, dar ce detesta cel mai mult nu era sunetul, ci sentimentul că era prinsă în greşeala altei persoane şi sortită să preia cele mai proaste trăsături ale oamenilor pe care teoretic trebuia să-i iubească cel mai mult.
   Helen ştia că de fapt nu o deranja prea tare că vocea îi suna ca a mamei ei, dar chiar nu voia să se poarte ca ea. Voia să ia decizii pentru sine, dar încă nu ştia cum să facă asta. Helen se opri pentru un moment ca să-şi împietrească inima înainte să intre în sufragerie şi să se alăture încăierării.
   În cele câteva minute în care Helen fusese sus, se pornise o ceartă serioasă, în centrul căreia erau Daphne şi Pallas, amândoi ţipând unul la celălalt cât îi ţineau plămânii.
   - Eu sunt de vină? urlă Daphne la Pallas, reacţionând la ceva zis de el. Dacă aţi fi rămas în Cadiz, departe de Helen, nu am fi ajuns în situaţia asta!
   - A fost vina mea, recunoscu Hector încercând să îi calmeze pe ceilalţi. Familia mea a trebuit să plece pentru că aproape că îmi omorâsem propria rudă de sânge.
   - N-ai fi primul, rosti Daphne cu jumătate de gură.
   - Şi ce anume ar trebui să însemne asta? întrebă Pallas indignat.
   - Eşti, în sfârşit, pregătit să vorbim despre subiectul care stă pe buzele tuturor? întrebă Daphne cu amărăciune. Nu eu l-am ucis pe Ajax. Tantalus a făcut-o.
   - Minţi! spuse Pallas apropiindu-se de ea ameninţător.
   - Atunci, cum de sunt în viaţă? Tantalus v-a zis că m-a omorât cu mâna lui, nu-i aşa? întrebă Daphne.
   În timp ce Pallas o fixa furios cu privirea, ea continuă:
   - Atunci, răspunde-mi la întrebarea asta. Dacă eu l-am omorât pe fratele tău Ajax, de ce nu vezi Furiile în momentul ăsta? întrebă Daphne ridicându-şi braţele de parcă ar fi vrut să arate tuturor că nu le ascundea nicăieri.
   Se uitară toţi unii la alţii ca şi când s-ar fi aşteptat ca unul dintre ei să poată explica, dar nimeni nu ştia.
   - Pallas, ţii minte cum eu şi Ajax ne uram, dar nu puteam sta departe unul de celălalt? întrebă Daphne pe un ton ceva mai blând.
   - Erai obsesia lui, spuse Pallas cu tristeţe, uitându-se pentru scurt timp la Lucas.
   - Şi el a mea. Până la urmă, ne-am bătut, dar, chiar în ultimul moment, în loc să ne omorâm unul pe celălalt, s-a întâmplat un accident teribil. În final, el mi-a salvat viaţa şi eu i-am salvat-o pe a lui, zise Daphne înainte să facă un semn spre Helen şi Lucas. Aţi văzut povestea asta repetându-se chiar aici, în faţa ochilor voştri, şi ştiţi care sunt consecinţele. Când Furiile au dispărut, eu şi Ajax ne-am îndrăgostit unul de celălalt.
   - Mincinoaso! şuieră Pandora printre dinţi.
   - Nu, spuse Lucas clătinând din cap cu o privire îndurerată, aproape speriată. Grăieşte adevărul.
   - I-am atins trupul cu mâna mea, ţipă Pandora, lacrimile alunecându-i pe faţa frumoasă ca de zână până la dinţii dezveliţi. Era mort!
   - Cred că amândoi am fost morţi preţ de câteva secunde, rosti Daphne cu compasiune, încercând să o liniştească pe Pandora. Eu şi Ajax nu am înţeles niciodată cum s-a întâmplat exact.
   Pandora plecă de lângă Daphne, întorcându-se cu spatele şi clătinând din cap, nevrând să-i audă vorbele. Cassandra se duse şi se aşeză lângă ea, luând-o de mână.
   - Şi apoi aţi fugit împreună? întrebă Castor şocându-i pe toţi cu tonul lui înţelegător.
   - Nu aveam de ales. Voi toţi mă voiaţi moartă, răspunse Daphne ridicând din umeri. Ajax a zis că, dacă i-am putea explica lui Tantalus ce s-a întâmplat, ar fi de partea noastră. El chiar a crezut că fratele vostru ne-ar fi ajutat. Eram atât de tineri, spuse Daphne, brusc încleştându-şi pumnii şi dinţii, refuzând să plângă.
   - Termină-ţi povestea, rosti Lucas calm.
   - De îndată ce Tantalus mi-a văzut chipul, a înnebunit. S-au bătut pentru mine. Ajax a pierdut, zise Daphne uitându-se fix în ochii lui Lucas. Tantalus a spus că m-a omorât, dar de fapt m-a tot vânat de atunci înainte - poate că mă vrea pentru el sau poate că doreşte să mă omoare şi nu vrea să vină altcineva după mine doar ca să obţină un Triumf. Nici eu nu mai ştiu.
   - Nu te cred, indiferent ce-ai zice, rosti Pallas clătinând din cap. Tantalus îl iubea pe Ajax.
   - Da. Şi-a iubit fratele şi apoi l-a omorât, spuse Daphne, atât de frustrată, încât lăsă răutatea să-i răzbată printre cuvinte. Şi acum nu poate contacta pe nimeni din Casa din Teba fără ca Furiile să-i dezvăluie păcatul.
   - Pallas, zise Castor cu blândeţe. Nu te-a deranjat niciodată că fratele nostru se ascunde, deşi nu mai erau alte Case cu care să ne batem?
   - Dar mai erau alte Case şi încă sunt! ţipă Pallas arătând spre Helen şi mama ei. Trebuie să fi ştiut că e încă în viaţă şi că poate seduce pe oricine, chiar şi pe noi, ca să o ajutăm să ajungă la el.
   - Nu am folosit Cingătoarea pe tine, Pallas. Nici măcar ca să te fac să mă crezi, rosti Daphne obosită. Vreau să ştiţi în sinea voastră cine l-a omorât pe Ajax. Am nevoie să credeţi că nu sunt eu cea care şi-a omorât soţul.
   - Totul e adevărat, spuse Lucas uitându-se la Helen. Nu a folosit Cingătoarea. Iar ea şi Ajax au fost căsătoriţi.
   Helen privi în altă parte, dar îl simţi cum îi studia chipul.
   - Ursitoarele au făcut asta de multe ori, zise Cassandra, puterea Oracolului simţindu-se în ochii şi vocea ei, în timp ce privi prin Văl pentru scurtă vreme. Îndrăgostiţii predestinaţi se află în urzeala modelului, iar mamele mele sunt nevoite să-l repete la nesfârşit. Simetria trebuie menţinută sau ţesătura universului va fi distrusă.
   - Deja e distrusă, spuse Helen răguşită, deschizându-şi gura pentru prima dată de când îi lăsase pe Jason şi pe Claire sus, să-şi poarte propria bătălie pentru a rămâne împreună. Ar trebui s-o ia de la capăt.
   - Nu. Există un motiv întemeiat pentru ca vrăjmaşii să se îndrăgostească. Sunt convinsă, zise Cassandra de parcă încerca să-şi aducă aminte ceva care îi tot scăpa.
   - Sibilă! spuse Daphne deodată, adresându-i-se Cassandrei cu cel mai vechi titlu al puterii ei divine. Te implor să-mi răspunzi! Cum pot Scionii să scape de Furii?
   - Nu le poate controla încă! îi spuse Cassandra speriata lui Daphne, a cărei faţă devenise nerăbdătoare şi disperată.
   Helen îşi aminti de decizia bruscă a lui Daphne de a se întoarce în Casa din Teba cu Lucas şi pricepu că asta era ce dorise mama ei.

       Castor o apucă pe Daphne de braţ, îndepărtând-o de fiica lui, dar era deja prea târziu. Cele Trei Ursitoare fuseseră chemate în corpul Oracolului, ca să răspundă unei întrebări directe, şi nu s-ar fi lăsat oprite.
   Gura Cassandrei strălucea, părul i se zvârcolea şi capul i se aplecă brusc pe spate, în timp ce nenumărate voci răsunau dinăuntrul ei.
   - Coborâtorul trebuie să descindă până la cei care nu pot ierta şi nu pot uita. Coborâtoarea îi va elibera pe Cei Trei de suferinţele lor şi va elibera Casele de veşnica vărsare de sânge pentru vărsare de sânge, spuseră ele şi apoi tăcură.
   Capul Cassandrei se îndreptă, dar stafiile sinistre încă erau în ea.
   Daphne scăpă din strânsoarea lui Castor şi se apropie de Oracol cu braţele încrucişate şi palmele lipite de piept, făcând o reverenţă.
   - Casa din Atreus îţi rămâne datoare, sibilă, zise Daphne făcând o plecăciune adâncă în completarea rolului ei din ritual.
   - Şi Casa din Atreus o va plăti când i se va cere, rosti Oracolul înainte ca lumina să dispară, iar Cassandra îşi reveni clipind des şi oftând.
   Toţi îi aruncau priviri furioase şi şocate lui Daphne.
   - Îmi pare rău, dar a trebuit să fac asta, murmură ea.
   - Ai fi putut să o omori, spuse Lucas încleştându-şi pumnii. E încă prea mică.
   - Dacă nu este rupt ciclul răzbunării, oricum, nu are un viitor. Niciunul dintre noi nu are, şopti Daphne fără a se putea uita la el.
   Mai mulţi ridicară tonul, gata să se certe din nou.
   - Are dreptate, zise Cassandra întrerupându-i pe toţi. Lucrurile se schimbă în jurul nostru şi, fie că vă place, fie că nu, eu sunt Oracolul. Nu mă mai pot ascunde.
   - Poate că nu, spuse Castor sumbru. Dar, data viitoare, decidem împreună ce întrebări să punem şi când, zise el întorcându-se şi arătând cu degetul spre Daphne. Încă o mişcare ca asta şi o să mă asigur că nu mai apuci să auzi răspunsul sibilei.
   Daphne dădu scurt din cap, cu un chip inexpresiv, care îl împăcă pe Castor, dar nu şi pe Lucas. O mai văzuse pe Helen făcând faţa aia şi ştia că era o minciună. Lucas se uită repede la Helen, care observase acelaşi lucru şi apoi se priviră neliniştiţi. Ameninţarea lui Castor nu fusese deşartă, dar niciunul dintre ei nu ştia ce avea Daphne de gând să facă.

       Cassandra spuse că era obosită şi cei din cameră începură să se împartă în grupuleţe, începând cu Pandora care o duse pe Cassandra sus, să se întindă puţin în pat, urmată de Ariadne care se duse în bucătărie să vadă cum se simţea Matt, care încă îşi mai punea gheaţă pe câteva răni şi vânătăi.
   Lucas îi făcu semn lui Helen că o aşteaptă în camera alăturată. Încercă să clatine din cap, dar el deja se răsucise şi se îndrepta spre uşă. Trebuia să-l urmeze.
   Nu se duse în camera vecină şi nici în a doua. În schimb, o conduse într-o parte a casei pe care ea nu o ştia. Era aripa care se afla chiar în faţa biroului tatălui lui, un loc pe care îl văzuse de multe ori, dar unde nu intrase niciodată.
   În timp ce mergeau printre holurile goale şi pe lângă camerele nefolosite, vedea cum Lucas clătina uşor din cap, uitându-se peste umăr cu coada ochiului, ştiind că era în spatele lui, dar nu se întoarse să o privească.
   Mergând la doar câţiva paşi în urma lui, vedea cum i se încordau umerii şi cum respira din ce în ce mai repede. Îi privi pielea caldă a spatelui mişcându-se pe sub tricou la fiecare respiraţie şi trebui să-şi atingă pumnii încleştaţi ca să se abţină a nu-l atinge.
   Într-un final, intră în solariul gol din cea mai estică parte a clădirii şi se întoarse spre ea. Helen avu doar o secundă la dispoziţie pentru a-şi deschidă gura să protesteze înainte ca el să o sărute. În secunda imediat următoare, o împinse încet spre podea. În clipa următoare, Helen mai avu puţin şi cedă.
   Un val de greaţă i se ridică din stomac şi închise gura strâns şi îşi întoarse capul. Lucas se retrase uşor, gândindu-se că o rănise cumva.
   Se sprijini în coate pe podeaua din marmură şi-i împinse pieptul cu palmele.
   - Opreşte-te! îl rugă ea.
   Se dădu imediat jos de pe ea, ridicându-şi mâinile şi încercând să-şi ceară scuze. Când se ridicară de la podea şi se uitară unul la celălalt, ochii lui păreau atât de confuzi, atât de răniţi, încât Helen începu să lăcrimeze, deşi îşi promisese în noaptea precedentă să nu mai plângă niciodată.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă el tulburat şi îndurerat.
   - Nu putem face asta, zise ea clătinând repede din cap.
   - Despre ce vorbeşti? întrebă el încercând s-o facă să se uite la el, întinzând mâinile spre ale ei. Helen, suntem liberi. Nu eşti ultimul membru din Casa ta.
   - Nu putem face asta, repetă ea strângându-şi mâinile în pumni, pentru ca el să nu le poată lua în ale lui.
   - De ce? întrebă el încet, simţind că Helen era sinceră cu el, dar încă neputând să înţeleagă motivul. Ţi s-au schimbat atât de mult sentimentele pentru mine într-o singură noapte? Nu mă mai vrei?
   - Nu e asta, rosti ea îndurerată. Mi-aş dori să nu te mai vreau.
   - Cum poţi spune una ca asta? întrebă Lucas liniştit să afle că măcar Helen încă îl iubea. Ştiu că ai trecut prin multe azi şi că poate nu eşti pregătită pentru asta chiar acum. Nu-i nimic, vom aştepta oricât de mult vrei... zise el încercând să o ia în braţe doar ca să o ţină aproape, dar ea îl împinse cu putere şi privi în altă parte.
   - Suntem veri de gradul întâi! strigă ea disperată, umerii începând să-i tresalte din cauza hohotelor de plâns pe care nu le mai putea controla. Nu Jerry este tatăl meu, Lucas. Ci Ajax.
   Tot corpul lui Lucas înlemni de spaimă şi tot ce putu auzi Helen în tăcerea care urmă fu ploaia răpăind pe acoperişul de sticlă.
   - Dar nu e posibil, şopti el, deşi îşi putea da seama că ea nu minţea. Nu, am văzut Furii când ne-am cunoscut. Nu avem cum să fim rude, spuse el clătinând din cap.
   - Ba da, zise Helen ştergându-şi când un obraz, când pe celălalt ca şi când ar fi fost un şuvoi interminabil de lacrimi care tot trebuia să fie şters. Copiii din descendenţă mixtă pot aparţine unei singure Case, iar eu am fost luată de Casa din Atreus. S-a tot întâmplat aşa de la începuturi.
   - De la începuturi? întrebă Lucas amintindu-şi de ce spusese Cassandra mai devreme. Îndrăgostiţii predestinaţi se tot repetă în modelul ţesăturii. Nu eşti singurul Scion de descendenţă mixtă care se ascunde de ceilalţi, nu-i aşa?
   Helen îşi trase nasul şi îl privi cu un zâmbet vag. Era atât de atent la detalii, atât de ager, încât nu se putea abţine să nu-l adore. Era un număr infinit de moduri în care să admire această persoană şi astfel
exista un număr infinit de moduri în care se putea îndrăgosti de el.
   Îşi dădu seama că nu ar fi renunţat o singură dată la Lucas şi gata, trebuia să renunţe la el în toate felurile în care ar fi putut învăţa să-l iubească în fiecare zi de atunci înainte.
   Povara tuturor acestor viitoare frângeri de inimă o apăsă pe Helen până îşi lăsă capul în jos, neputând să-l privească şi îi răspunse la întrebare.
   - Daphne ne numeşte Rătăcitori şi, da, suntem destui, spuse ea încet. Nimeni nu ştie exact câţi, dar sunt cel puţin vreo douăzeci despre care ştie mama.
   - Deci, dacă aceşti copii aparţin unei singure Case, dar părinţii lor sunt din Case inamice, un părinte poate creşte aceşti Rătăcitori, pe când celălalt...
   - ... înnebuneşte din cauza Furiilor şi încearcă să-şi omoare pruncul de îndată ce e născut, încheie Helen pentru el, dând din cap cu tristeţe. Nu există o modalitate de a afla dacă nou-născutul va aparţine Casei mamei sau a tatălui, dar mereu unul din ei încearcă să-l omoare.
   - Dezgustător, spuse Lucas dintr-o suflare.
   Helen încuviinţă.
   - E dezgustător. Copiii nu ar trebui să fie implicaţi în vrajba asta. E de-a dreptul greşit. Daphne a jurat să scape de Furii pentru ca Rătăcitorii ca mine să poată fi cu ambii părinţi şi nimeni să nu trebuiască să mai treacă prin groaza de a încerca să-şi ucidă propriul copil.
   Lucas dădu din cap, înţelegând în sfârşit. Apoi, începu să se plimbe de colo-colo prin cameră, de parcă nu putea sta într-un singur loc mai mult de o milisecundă, având atâtea gânduri care îl împingeau şi îl trăgeau în direcţii diferite în acelaşi timp.
   - Şi ce putem face? Nu putem sta departe unul de celălalt, zise el oprindu-se şi uitându-se la Helen care încă stătea cu capul în jos pe podea.
   - Ştiu, dar nici nu pot fi cu tine, spuse ea ridicându-se şi oftând obosită.
   Lucas suspină zgomotos şi îşi acoperi faţa. Nu suportau să se uite unul la celălalt, dar îşi întinseră mâinile ţinându-şi ochii închişi şi se îmbrăţişară strâns. Se legănară înainte şi înapoi, amândoi având nevoie de alinare.
   - Eu şi mama mea plănuiserăm să plecăm azi, şopti Helen.
   - Nu mă părăsi, murmură Lucas strângând-o mai tare în braţe.
   - Şi ce e de făcut? susură Helen disperată, ştiind că el nu avea un răspuns.
   Nimeni nu avea.
   Rămaseră unul în braţele celuilalt, în camera nefolosită, în vreme ce ploaia răpăia pe pereţii de sticlă, până îşi auziră numele strigate pe holurile goale.
   - Nu cred că pot face asta, rosti Helen îndepărtându-se de el şi dându-şi părul la o parte de pe fruntea fierbinte. Nu mai pot explica încă o dată.
   - O să o fac eu, spuse Lucas întinzând instinctiv mâna după a ei, apoi oprindu-se brusc şi retrăgând-o.
   Hector întinse mâna spre uşă exact când Lucas o deschise. Faţa lui era o mască a îngrijorării, iar pieptul i se ridica şi cobora rapid. Se uită când la Lucas, când la Helen şi le examină chipurile răvăşite până se asigură că erau în regulă.
   - Sunteţi... în viaţă. Asta e bine, zise el liniştindu-se.
   - Ar trebui să ne întoarcem, spuse Lucas privind în gol înainte de a ieşi crispat pe hol, lăsându-l pe Hector cu Helen.
   - Ne-a zis Daphne, spuse Hector cu sinceritate. Îmi pare rău, verişoară.
   Helen dădu din cap de câteva ori, neavând destulă încredere în ea ca să vorbească, apoi se îndepărtă pe hol. Spre surprinderea ei, Hector o ajunse din urmă şi îşi puse mâna pe umărul ei în timp ce mergeau. O strânse în braţe pentru o clipă şi o sărută pe frunte.
   Apropiindu-se de partea locuită a casei, Helen îşi dădu seama cât de mult se sprijinea de el.

                                         CAPITOLUL 18

            Creon se ascunse lângă casa familiei Hamilton.
   Singurii oameni aflaţi înăuntru erau tatăl lui Helen şi femeiuşcă aia frumuşică, patiser la magazinul lui. Să aştepte în afara casei nu era cea mai sigură soluţie, dar nu avea de ales. Nu se mai putea apropia nici măcar la un kilometru de casa familiei Delos acum, că li se arătaseră şi ştiau de prezenţa lui.
   Fusese atât de aproape, dar faptul că îşi subestimase vărul îl dăduse înapoi.
   Lucas era mai puternic decât crezuse el. Nu avea să mai facă niciodată o asemenea greşeală, dar foarte probabil era de ajuns să se întâmple o singură dată ca să-l transforme pe Creon dintr-un salvator în ruşinea familiei.
   Acum, că ţinta lui era protejată de propria familie, nu prea avea de ales decât să aştepte şi să vadă dacă era destul de proastă, încât să plece de una singură. Spera că, dacă era să plece undeva, acela ar fi fost locul pe care îl numise cândva casa ei.
   Nu avea prea multe şanse, dar asta era tot ce avea în acel moment.
   Nu se putea duce înapoi la verii săi, pe iaht, cu mâna goală. Trebuia să găsească o soluţie - o idee, o ocazie, ceva - înainte să-i implice pe Cei o Sută. Indiferent de cum s-ar fi terminat toată povestea asta, tatăl lui nu trebuia să afle despre eşecul lui din faţa hotelului. Era prea umilitor să se gândească măcar la aşa ceva.
   Tanatalus îi spusese în sfârşit adevărul lui Creon şi, pentru prima dată în 17 ani, lui Creon i se permise să audă vocea tatălui său. Nu fusese lăsat în aceeaşi cameră şi nici nu îi văzuse faţa, pentru că femeia aia i-o deformase atât de tare, încât ar fi fost îngrozitor să-l privească, dar, pentru prima dată după mult timp, Creon chiar vorbise cu tatăl lui şi aflase ce povară purta.
   Acesta îl lăudă pentru loialitatea şi tăria lui de-a lungul anilor.
   Apoi, îi spuse fiului său ce se întâmplase de fapt în acea cameră de motel, cum gândurile sale fuseseră atât de sucite, încât fusese împins spre un păcat care îl marcase pentru totdeauna - ca pe Medusa.
   Tantalus îşi recunoscuse greşelile, se căia pentru ele şi îi spuse fiului său cum încercase să şi le îndrepte. Jurase să înlăture răul feminin al Cingătorii de pe lume, pentru ca toţi bărbaţii, Scioni şi muritori, să-şi poată controla în sfârşit poftele. Apoi, îi încredinţase lui Creon aceeaşi misiune sacră.
   Şi Creon dăduse greş.
   Creon îşi trecu o mână peste faţă, revăzând confruntarea cu Lucas de nenumărate ori în mintea lui. Cum de putuse laşul acela să fie atât de puternic? Cum de putuse să fie un luptător atât de bun? Şi de ce îl ajutase muritorul acela neputincios?
   Creon îşi simţi telefonul vibrând în buzunar pentru a cincea oară.
   Îl ignorase de o vreme încoace şi nici măcar nu voia să ştie cine încerca să îl contacteze, dar de data asta cedă şi îl scoase să se uite la ecran. Era mama lui. Pentru o clipă, se gândi dacă să răspundă sau nu, dar, într-un final, se înduplecă.
   - Unde eşti? întrebă Mildred încet.
   - Vânez, răspunse Creon vag, dându-şi seama că mama lui era urmărită de cineva, poate chiar şi ascultată - se mai întâmplase în trecut.
   - Una dintre trădătoare doar ce m-a sunat, şopti ea repede. Mi-a spus de eşecul tău din faţa hotelului şi vrea să treacă de partea noastră. Doreşte ca bărbaţii ei să fie eliberaţi de puterile Cingătorii...
   Creon auzi cum telefonul mamei lui se frecă de un material, de parcă ar fi fost vârât într-un buzunar sau sub un pulover. Trecură câteva secunde în care tot ce putu auzi Creon fu sunetul atingerii repetate a telefonului de haine, în vreme ce mama lui se duse în altă parte.
   - Mai eşti acolo? întrebă ea într-un final, când se simţi cât de cât în siguranţă.
   - Da. Mamă, ce se întâmplă?
   - Şşşt. Ascultă. Cei O Sută încep să se îndoiască de tine. Nu-i pot lăsa să afle că te-am contactat, şopti ea repede. Unde eşti? Vrea să se vadă cu tine acum, ca să faceţi un plan.

                                          CAPITOLUL 19

             Helen îşi petrecu următoarele 15 minute la telefon cu tatăl ei, încercând să-l calmeze.
   Mai avusese un pic şi s-ar fi dus la secţia de poliţie, şi voia să ştie unde fusese ea toată noaptea trecută. Nu ştia ce să îi răspundă. Jerry era mai supărat pe ea decât fusese vreodată, îi ceru să vină acasă imediat. Ba chiar ţipase la ea, ceea ce nu mai făcuse de când era mică.
   Helen nu era obişnuită să nu asculte de tatăl ei, dar se trezi spunându-i că era în siguranţă şi că nu venea acasă chiar acum. Îi închise în timp ce el încă se răţoia la ea.
   Ştia că nu era corect din partea ei, dar nu ştia ce altceva putea face.
   Nu se hotărâse încă dacă să-i zică tatălui ei despre întoarcerea lui Daphne, pentru ca apoi să-i spună că pleca să locuiască împreună cu ea, sau dacă ar fi fost mai frumos din partea ei doar să dispară pur şi simplu.
   Daphne insista că era cel mai bine să plece pur şi simplu, chiar şi pentru Jerry, dar Helen nu putea să accepte asta încă. Poate că ar fi fost mai în siguranţă din punct de vedere fizic, dar ar fi fost distrus emoţional. Helen tot rumegă cele două scenarii în mintea ei, dar niciunul nu părea potrivit. În orice caz, tatăl ei, persoana care merita cel mai puţin să sufere, avea să fie rănit cel mai rău. Într-un final, gândurile îi fură întrerupte de Noel care îi zise că Jason şi Claire se treziseră.
   Helen urcă în camera lui Jason şi crăpă un pic uşa. Daphne stătea la marginea patului, lângă Claire, ţinând-o de mână şi uitându-se îngrijorată la ea.
   Daphne o iubise pe Claire de când era mică şi mereu fusese îngrijorată pentru siguranţa ei, deoarece creştea lângă un Scion. Când Daphne înlăturase blestemul lui Helen noaptea trecută, la hotel, îi spusese că, deşi ar fi putut să o dea de gol pe Helen, făcuse vraja în aşa fel, încât micuţa Claire să nu-i poată provoca dureri de stomac, asta în cazul în care Helen ar fi avut nevoie să o protejeze.
   Helen îi mulţumise pentru acest lucru, deşi nu prea mai avea alte motive să fie recunoscătoare pentru ce îi mai zisese mama ei în acea noapte.
   - Ai rezolvat treburile cu Lucas? o întrebă Daphne pe Helen când intră în cameră.
   Helen tresări când îi auzi numele, dădu grăbită din cap şi se concentră asupra lui Claire.
   - Bună, Gig. M-ai speriat foarte tare, spuse ea apropiindu-se de pat.
   - Şi eu m-am speriat, zise Claire făcându-i semn să se aşeze.
   Atunci, văzu faţa umflată a lui Helen.
   - Te simţi bine?
   - Nu contează, spuse Helen aşezându-se lângă mama ei. Cum vă simţiţi?
   - A fost mai uşor decât am crezut că o să fie, răspunse Jason. Nu am ajuns la partea cu pietrişul, tot ce a trebuit să facem a fost să urcăm dealurile sterpe.
   - Bun, spuse Helen zâmbind bucuroasă. Asta e foarte departe de râu.
   - Ştiu, zise Jason întorcându-i zâmbetul lui Helen înainte să se uite spre Claire. E foarte puternică.
   - Ce râu? Ce pietriş? întrebă Daphne uitându-se când la Jason, când la Helen, dar întrebarea lui Claire era mai importantă.
   - Chestiile alea chiar s-au întâmplat? întrebă ea repede, ochii mărindu-i-se şi devenind negri de frică.
   - Şi da şi nu, spuse Jason încet mângâind fruntea lui Claire cu buzele, încercând să se ridice, deşi era destul de dureros, şi trăgând-o uşor spre el. E un loc real, dar noi am fost acolo doar spiritual.
   - Dar nu are cum să fie real, şopti Claire deodată înfricoşată.
   Îşi întoarse faţa spre gâtul lui Jason.
   - Îmi era atât de foame! Şi atât de sete!
   - Nu-ţi fie frică, noi am mers doar la margine. Nu am intrat, zise Jason liniştind-o şi încă trecându-şi buzele de-a lungul frunţii lui Claire, uitându-se la Helen ca să continue ea să explice.
   - Locul în care aţi fost este chiar sub locul unde mergi atunci când dormi. Nu e ceva de care ar trebui să îţi fie frică, spuse Helen punându-și mâna pe spatele lui Claire şi încercând să o liniştească. Gândeşte-te la el ca la un vis intens, dacă asta te ajută cu ceva, pentru că se simte exact la fel.
   - Mai degrabă ca un coşmar, zise Claire ridicându-şi faţa din gâtul lui Jason şi calmându-se.
   - Ei bine, aproape că ai murit, spuse Helen ridicând din umeri. Nu ar trebui să fie prea distractiv.
   - Helen? întrebă Daphne înţelegând brusc despre ce era vorba. De câte ori ai fost în locul ăsta despre care vorbiţi?
   - De mai multe ori decât pot ţine minte, răspunse Helen încet, clătinând din cap.
   Daphne se uită intens la fiica ei, până se auzi o bătaie la uşă. Matt îşi băgă timid capul în cameră.
  - Scuze că vă deranjez, rosti Matt ridicând uşor din sprâncene. Bună, Claire! Te simţi bine?
   - Intră, răspunse ea, încercând să stea un pic mai dreaptă, dar îşi dădu seama că nu avea energia necesară.
   Întinse mâna spre Helen, care o ajută să se sprijine de ea.
   - Mă bucur să te văd întreg, încheie ea recunoscătoare.
   - Da, şi eu mă bucur, răspunse el uşurat. Dar mai avem o problemă pe care ar trebui să o rezolvăm. Am observat că se cam uitau la noi nişte oameni când... Ah...
   - L-ai lovit pe Luke cu maşina? încheie Jason pentru el cu o privire amuzată.
   - Da, aşa. Deci ar cam trebui să ne ocupăm de chestia asta. Înainte să scape de sub control, spuse Matt uşor iritat. Cu cât stau mai mult aici, cu atât o să se vorbească mai mult. Şi dacă încep să neg şi le arăt tuturor că nu aveam cum să fiu implicat într-un accident pentru că nu sunt rănit...
   - Atunci, toată povestea dispare înainte să înceapă măcar, încheie Daphne pentru el. Chiar eşti dispus să-ţi minţi neamul pentru noi? întrebă ea serioasă.
   - Nu privesc lucrurile aşa - neamul meu, neamul vostru. Tot ce văd eu sunt prietenii mei şi au nevoie de ajutorul meu, zise Matt făcându-și ochii mici.
   Se uită la Helen nesigur, parcă vrând să o întrebe dacă era sigură că femeia aia chiar era mama ei.
   - Te duc oriunde vrei să mergi, îi spuse Helen ridicându-se. Oricum, trebuie să mă duc să vorbesc cu tata. O să te las unde vrei în drum spre casă.
   - Nu pleci nicăieri, îi zise Daphne, surprinsă că Helen poate sugera asta măcar. Este mult prea periculos.
   - Dar nu pot să-l las aşa, răspunse Helen cu o voce joasă şi lipsită de emoţie. Asta ai făcut tu şi mi-am petrecut toată viaţa având grijă de dezastrul pe care l-ai lăsat când ai plecat. Dacă am învăţat un lucru din povestea asta este că nu vreau să-ţi repet greşelile. Nici acum şi nici altădată.
   - Ai grijă, Helen, răspunse Daphne cu ochi calzi şi înţelegători. Zeii ştiu ce înseamnă eternitatea şi adoră să se joace cu muritorii care vorbesc în termeni absoluţi.
   Helen se întoarse şi se împletici până la uşă, atât de zguduită să audă ecoul vorbelor lui Lucas din gura mamei ei, încât amorţi pentru o clipă.
   - Te ţin eu, îi şopti Matt la ureche când o apucă pe Helen de cot şi o conduse pe uşă pentru a nu se lovi cu umărul de toc. Mama ta este pe cinste, spuse el cu un pic de spaimă în glas când ajunseră afară şi închiseră uşa după ei.
   - Nu m-am decis încă dacă are dreptate în legătură cu tot ce a contat vreodată pentru mine sau dacă e doar rea, spuse Helen cu sinceritate.
   - Asta e întrebarea pe care şi-o pun toţi în legătură cu mamele lor, rosti Matt zâmbind şi dându-şi ochii peste cap. Ce vreau să zic este că nicio mamă nu e doar într-un fel sau altul.
   Helen îi surâse lui Matt, sperând că avea dreptate, şi îl conduse jos pe scări. Intrară în bucătărie, căutând pe cineva care să le împrumute o maşină, dar singura persoană pe care o văzură fu Pandora care tocmai ce intra în casă venind dinspre garaj.
   - Helen, spuse Pandora surprinsă. Nu pleci, nu-i aşa?
   - Matt trebuie să meargă acasă şi eu... începu Helen, dar Pandora clătină din cap.
   - Nu pot să te las să pleci din casa asta, ştii doar, spuse ea hotărâtă.
   - Atunci, poate l-ai putea duce tu acasă? întrebă Helen, dar Pandora se bâlbâi şi inventă o scuză vagă, apoi se îndreptă spre treptele care duceau spre ringul de luptă. Îi sugeră că Ariadne ar trebui să îl ducă pe Matt acasă şi apoi sublinie încă o dată că Helen ar trebui să rămână la ei acasă.
   Se plimbară un pic căutând-o pe Ariadne şi, în cele din urmă, se îndreptară spre vocile care veneau dinspre bibliotecă. Înăuntru, Castor, Pallas, Hector, Ariadne, Cassandra şi Lucas vorbeau cu toţii şi stăteau într-un mic cerc în jurul scaunului Cassandrei. Conversaţia se încheie îndată ce o văzură pe Helen.
   - Matt ar avea nevoie să îl ducă acasă cineva, anunţă Helen agitată.
   Încerca să nu se uite la Lucas, dar privirea îi tot revenea asupra lui de fiecare dată când se uita în altă parte.
   - Îl duc eu, se oferi Ariadne apropiindu-se şi făcându-le semn să părăsească încăperea.
   - Ce se întâmplă? o întrebă Helen încet pe Cassandra, care o luă de mână şi o conduse afară.
   Când se aflară la câţiva paşi distanţă de bibliotecă, îi răspunse:
   - Încercăm să ne dăm seama ce pune Creon la cale.
   - De ce am fost exclusă? întrebă Helen jignită.
   - Haide, Helen, zise Ariadne cu o privire dojenitoare. Lucas nu poate suporta să fie în aceeaşi cameră cu tine şi, nu vreau să te supăr, dar este mai important în luptă decât tine. Avem nevoie de el la masa de discuţii şi trebuie să fie concentrat.
   Matt se uită la ea confuz, dar, din fericire, nu puse întrebări.
   Oricum, nu ar mai fi contat în câteva ore. Avea să plece şi nu l-ar mai fi văzut niciodată nici pe el, nici pe familia lui. Mai târziu, avea să se urce într-un pat străin, într-o stare străină şi nu-i păsa dacă ar mai fi ieşit vreodată din ea sau nu.
   Însă nu se putea gândi la asta acum. Mai întâi, trebuia să aibă grijă de oamenii pe care îi iubea.

         Când ajunseră la bucătărie, Ariadne îşi luă poşeta de pe spătarul unui scaun şi scoase cheile din ea, uitându-se în jur de parcă ar fi pierdut ceva.
   Privi în garaj, numără maşinile şi apoi se uită din nou în casă, şoptindu-şi: „S-a întors?“ înainte ca Helen să o poată întreba ce nu era în regulă, Ariadne îşi luă rămas-bun şi-l zori pe Matt spre maşină.
   Pentru prima dată în ultimele săptămâni, Helen rămase singură.
   Aşteptă preţ de câteva clipe să dispară maşina micuţă a Ariadnei de pe aleea din faţa casei înainte să se furişeze pe gazon. Ştia că, dacă o vedea cineva, probabil că ar fi încercat să o încuie înăuntru, dar trebuia să îşi ia la revedere de la Jerry indiferent cât de periculos era.
   Îi datora asta măcar.
   Nu era încă întuneric, dar Helen tot simţea că umbrele de sub arbuşti întindeau mâinile să o prindă în timp ce ea fugea. Imediat ce ajunse afară din casă, se înălţă în aer, singurul loc unde Creon nu ar fi putut să o prindă.
   Calmându-se când ajunse sus, Helen zbură spre casă.
   Dând târcoale câteva clipe înainte să vină vreun vecin şi să o vadă aterizând. Atingând iarba din curtea ei din spate, Helen încercă să-l audă pe tatăl ei şi îşi dădu seama că nu era singur. Kate era cu el.
   Vorbeau încetişor şi se întâmpla fie să înceapă să râdă, fie să nu spună nimic în vreme ce unul sau celălalt îşi aduna gândurile ca să se asigure că se exprima cum trebuie. Helen privi pe fereastră şi îi văzu stând pe canapea împreună, televizorul fiind stins, având ceea ce părea a fi o conversaţie importantă.
   Dacă se concentra un pic, probabil şi-ar fi dat seama ce vorbeau, dar Helen nu voia să strice momentul acesta atât de intim dintre doi oameni care în mod clar se îndrăgosteau unul de celălalt.
   Îşi atinse pandantivul sub formă de inimioară şi le ură să fie fericiţi împreună. Nu era sigură dacă talismanul funcţiona astfel, dar nu conta. Tot ce conta era că Jerry va avea pe cineva care să-i poarte de grijă după plecarea ei.
   Helen îşi dădu seama că, dacă pleca în momentul ăsta, fără a vorbi cu el, nu ar mai fi trebuit să afle că Daphne se întorsese pe insulă şi că, dacă rana asta rămânea închisă, atunci relaţia fragilă dintre el şi Kate ar fi avut o şansă.

...............................................