Refugiul, Nicholas Sparks

................................................................

                        2-7

           Timp de trei ani fusese nevoită să locuiască în Refugiu şi să înveţe să se descurce cu ceea ce devenise: nici om, nici vampir, ci ceva între.
   Exersase să-şi dozeze puterea şi să-şi ţină sub control reacţiile pentru că, odată cu transformările suferite, devenise şi foarte, foarte irascibilă.
   Necesarul zilnic de somn era de două ore. Îl putea păşi timp de o săptămână, dar prefera să evite excesele, pentru că exista riscul să-şi piardă controlul şi să facă lucruri pe care să le regrete mai apoi. Şi asta detesta cel mai mult: să-şi piardă cumpătul. Prin urmare, avea întotdeauna grijă să le doarmă.
   Dieta ei era amestecată şi ciudată. Consuma cantităţi uriaşe de fructe şi legume crude, dar nu suporta gustul de carne sub nicio formă. De fapt, organismul ei respingea cu vehemenţă până şi ideea de carne, precum şi cea de alcool... însă nu făcea mofturi deloc când era vorba de sânge proaspăt!
   Sena avea grijă să-i aprovizioneze congelatorul cu pungi pline cu sânge animal, pe care i le aducea de la Refugiu. Raţia era cam un pahar la trei zile şi avea acelaşi efect asupra organismului ei ca şi cofeina, numai că o energiza mult mai eficient.
   Cea mai mare satisfacţie personală era aceea că nu aflase niciodată gustul sângelui uman.
   Înainte ca temperatura corporală să i se stabilizeze definitiv, semn că transformarea ei se apropia de final, avusese patru luni de coşmar, în care salivase necontrolat, tânjind dureros să-şi înfingă colţii în gâtul oricui avea o inimă care bătea în piept.
   Avusese dureri monstruoase în corp, senzaţia de uscăciune permanentă din gât fiind îngrozitoare şi insuportabilă. Era ferm convinsă ca dacă nu ar fi existat Guido şi Refugiul, Sena şi toţi cei de acolo, ar fi fost pierdută.
   Însă perioada aceea trecuse şi de atunci niciodată nu mai fusese tentată să privească un om ca pe viitoarea ei cină. Desigur, unii dintre ei miroseau cu adevărat delicios.
   Aceste ocazii erau rare şi, de regulă, înceta să mai respire pe nas în preajma lor sau părăsea încăperea. Dacă n-avea încotro, trecea la respiratul pe gură. Era nesatisfăcător, bineînţeles, dar era mai sigur.
   Alecsandra oftă şi închise ochii, sprijinindu-şi ceafa de marginea căzii.
   Bărbatul din seara asta, cel de la FBI, mirosea ca o acadea pe băţ. Folosea un parfum plăcut, citrice şi fum, însă mirosul de dedesubt, cel al trupului uman fusese cel care o întărâtase şi-i făcuse muşchii gâtului să i se contracte şi să-i tremure scurt de jind.
    Trebuia să stea departe de acel individ, aşa cum proceda de fiecare dată când se izbea de o situaţie similară, deşi şansa ca drumurile lor să se intersecteze din nou era foarte mică. Spera din toată inima că nu era vreun colecţionar pasionat care să bântuie extaziat prin galeriile de artă din centrul oraşului...

             Un sfert de oră mai târziu ieşi din cadă, se şterse de apă şi porni goală spre bucătăria micuţă şi elegantă.
  Deschise congelatorul, luă o pungă de sânge şi o goli într-o cană de sticlă fumurie, pe care o vârî la microunde, fixând cronometrul la patruzeci şi cinci de secunde. Înşfăcând un măr din fructieră, muşcă o gură mare din el şi ieşi din bucătărie, culegându-şi hainele de pe jos. Le adună cu o singură mână, apoi le duse la nas şi le mirosi prudentă.
   - Câh! se strâmbă ea, cu gura schimonosită într-o grimasă de silă.
   Ţinându-le la distanţă de un braţ, reveni în bucătărie şi le puse într-un sac de plastic, înnodându-l la gură şi îndesându-l în lada de gunoi.
   Cuptorul bipăi scurt de două ori. Alecsandra îl deschise şi luă cana. Bău conţinutul încet, stând în picioare lângă frigider, savurându-i gustul miraculos cu ochii închişi de plăcere.
   - Mmm, gemu ea, culegând ultimul strop cu vârful limbii, după care-şi linse buzele satisfăcută.
   Ştia să facă diferenţa între cel de porc şi cel de cal. Nimerise una cu sânge de cal, favoritul ei, şi, plină de speranţă, deschise uşa congelatorului şi adulmecă atentă.
   Un zâmbet larg i se întinse pe toată faţa. Sena ştia cum să facă fericit un vampir abstinent. Sau, în fine, pe cineva doar pe jumătate vampir abstinent.
   Spălă cana şi o puse la scurs, apoi se îndreptă spre dormitor. Luminiţa intermitentă de culoare roşie şi afişajul electronic al robotului o avertiza că avea trei mesaje înregistrate. Le ignoră, continuându-şi drumul, şi se întinse cu faţa în jos pe patul de dimensiuni regeşti, adormind instantaneu.
   Ştiu, încă dinainte de a aluneca în somn, ce avea să viseze. Rare erau dăţile când coşmarul acela o ocolea.
   Mânile i se strânseră în pumni, lacrimile îi arseră gâtul şi pleoapele. Buzele i se mişcară chinuite şi o singură şoaptă i se desprinse de pe ele:
   - Leo...

         Sala imensă era pavată cu dale de piatră şlefuită şi avea ferestre largi, ogivale, care dădeau spre pădurea cu vegetaţie abundentă.
   Două candelabre imense de cristal atârnau din tavanul înalt, din care lumina şiroia ca o ploaie aurie. Patru piloni groşi din lemn susţineau structura pe trei nivele a construcţiei masive, clădită în întregime numai din lemn şi piatră de râu.
   Exista un şemineu imens din granit, care avea doar un simplu rol decorativ, pentru că niciodată nu fusese folosit: ocupanţii Refugiului nu duceau deloc dorul căldurii. Canapele din piele moale, de culoare frunzelor toamna, erau amplasate cu gust, flancate de ghivece mari din teracotă, din care care se revărsau plante ornamentale de interior: ferigi, dracena, ficuşi Benjamina, hibiscuşi şi tuia. Un Aubousson de dimensiuni regeşti trona în centru încăperii. Din difuzoarele ascunse în pereţi curgea lin o simfonie de Vivaldi.
   Cum mai erau vreo două ore până la apus, draperiile groase din catifea de culoarea acelor de pin erau trase, împiedicând lumina zilei să pătrundă înăuntru.
   Alecsandra rămase pentru o clipă în pragul uşilor duble, îmbrăţişând tot livingul cu o privire rapidă. Aceasta era încăperea ei favorită din Refugiu, deşi şi celelalte avea indiscutabil farmecul lor. Însă ea o prefera pe aceasta. Şi nu numai ea.
   Toată lumea se strânsese acolo. O văzu pe Sena stând relaxată pe braţul unui fotoliu, cu braţul petrecut lejer pe după umerii lui Guido. Purta o rochie senzaţională, evident nouă, dintr-o mătase de culoarea mentei, despicată în dreptul coapsei până sus. Un picior superb, învelit în mătase de culoarea pielii, ieşea seducător dintre faldurile rochiei.
   Purta nişte pantofi din satin, în aceeaşi nuanţă cu rochia, cu nişte tocuri imposibile. Decolteul în formă de V mergea până- n talie, acoperindu-i sânii pe jumătate. Purta smaralde şi părul auriu îi era suit în creştet într-o coafură şic.
   Arăta extravagantă, scandaloasă şi sexy, la fel ca întotdeauna.
   Lângă ea, Guido stătea picior peste picior, fumând pipă. Purta un costum din trei piese de culoarea oului de raţă - avea întotdeauna grijă să-şi asorteze hainele cu cele ale frumoasei lui iubite.
   Fotoliul din faţa şefului de trib era ocupat de inflamabila Sofia.
   Sofia era de origine slavă, o roşcată înaltă şi suplă, cu forme generoase, ameţitoare. Părul îi era plin de inele şi lung până la jumătatea taliei. Purta o bluză cu paiete roşii, cu bretele înguste legate la ceafă care-i lăsa spatele gol, şi o pereche de pantaloni evazaţi din mătase neagră.
   Elegantă şi sofisticată, era cea mai letală dintre toţi cei prezenţi. Asta poate şi datorită talentului rar de a vedea cu o fracţiune de secundă următoarea mişcare a adversarului şi de a i-o deturna înainte să înceapă cu adevărat. La picioarele ei, privind-o adorator, şedea într-o rână Mario, un portughez cât un munte, cu braţele pline de tatuaje.
   Mario era febleţea Alecsandrei.
   Nonconformist, nerenunţând niciodată la ţinuta sa lejeră, formată invariabil din pantaloni, tricou şi pantofi sport de culoare neagră, Mario era un exemplar unic de frumuseţe masculină, curtoazie, şi un romantic incurabil.
   Portughezul avea cinci sute de ani, dar chipul îi trăda vârstă de douăzeci şi cinci, vârstă în care încremenise când viaţa îi fusese luată în schimbul nemuririi. În viaţa sa umană fusese pirat, unul de temut, care jefuia în neştire orice mişuna pe mările din jurul arhipelagului Caraibe. Cariera sa de lup al mării se încheiase brusc, când avusese neinspiraţia de a ataca un vas care transporta în cală doi vampiri de origine iugoslavă.
   Creaturile, două femei tinere şi absolut încântătoare pe nume Eva şi Milena, fuseseră impresionate de uriaşul cu braţele pictate şi trupul aidoma unui zeu grec, şi se hotărâseră să-l păstreze lângă ele ca amant şi bodyguard. Mai târziu, cum Alecsandra avea să afle chiar din gura lui, creaturile începuseră să-l dispute. Erau posesive, geloase şi lacome. Fiecare îi pretindea atenţia absolută iar Mario ajunsese la capătul răbdării.
   Le ucisese pe amândouă, recăpătându-şi dulcea libertate, şi rătăcise prin lume aproape trei sute de ani până să-l întâlnească pe Guido.
   Mario fusese unul dintre antrenorii ei la început şi singurul care, după ce-i tăbăcea fundul, dispărea rapid ca să-i aducă câte o floare la sfârşitul exerciţiilor, vârându-i-o în păr sau după ureche, sărutându-i galant mâinile zdrenţuite şi făcându-i încurajator cu ochiul:
   - Nu fi supărată, querido, data viitoare vei mai puternică şi mai rapidă, ţi-o promite papa Mario!
   Fireşte, următorul antrenament era mai dificil şi mai solicitant decât precedentul, numărul vânătăilor ei înmulţindu-se ca ciupercile după ploaie, dar Mario n-o lăsa niciodată pradă disperării.
   Dacă era iarnă şi nu avea flori la dispoziţie, îi aducea conuri de brad, oferindu-i-le la fel de ceremonios ca florile delicate din timpul verii şi zâmbindu-i la fel de duios. Mario era antidotul perfect pentru stările de depresie şi frustrare în care ea avea tendinţa să alunece uneori şi singurul care o învăţase să râdă şi să se bucure de privilegiile de a fi... ceea ce era acum.
   În colţul opus al încăperii, cea mai mare parte din „echipa tehnică” juca poker pe rupte. Mă rog, pentru cineva din afară, starea încremenită în care se aflau cei şase vampiri aşezaţi în jurul mesei ovale din lemn de trandafir ar fi părut o scenă curioasă din Muzeul Figurilor de Ceară.
   Palizi, vag plictisiţi, nemişcaţi ca nişte statui, fără să clipească, singurul lucru animat de pe faţa lor erau ochii de culoarea topazului, care se mişcau cu rapiditate de la unul la altul, fiecare calculându-şi şansele de a ieşi câştigător din acea partidă. Apoi, aşa cum era de aşteptat, cărţile inutile fură decartate fulgerător şi Cyril, cel care era şi pe post de crupier, împărţi cărţile atât de repede încât Alecsandra abia avu răgazul să vadă mişcarea.
   Urmă un moment de încordare, apoi Eleni şi Kay înjurară trivial şi anunţară că ies din joc.
   Alecsandra se sprijini cu umărul de tocul uşii, încrucişându-şi braţele şi urmărind scena cu un rânjet amuzat. Se paria pe sume mari, ceea ce însemna că partida era serioasă.
   Aşa cum era de aşteptat, Malcolm înhăţă potul. Era curată sinucidere financiară să joci cu el la masă! Mal avea un noroc porcesc la joc, care se datora în mare parte şi faptului că avea talentul extraordinar de a vedea dincolo de modelul tipărit de pe spatele cărţilor de joc.
   Când conturile grase ale celor din refugiu se împuţinau, Mal îşi lua o mică vacanţă şi dădea o raită prin cele mai mari cazinouri ale lumii, golindu-le visteriile fără remuşcări. Era poreclit Contabilul, în parte pentru că era răspunzător de „aprovizionare”, pe de cealaltă parte - chiar se pricepea la afaceri, investind capitalul Refugiului în cele mai profitabile aranjamente şi în acţiuni la cele mai sigure bănci ale lumii.
   Alecsandra se gândi la faptul că dacă ar fi fost cu toţii mai cumpătaţi cu banii, fără să-i arunce în stânga şi-n dreapta după cum li se năzărea, ar fi fost cei mai bogaţi indivizi de pe planetă. Însă „banii erau făcuţi să circule” - o deviză pe care toţi o respectau aproape cu religiozitate.
   Ofuscat, Cyril deschise carnetul de cecuri şi caligrafie cu scrisu-i atât de elegant suma cu opt zerouri la coadă, aruncându-i fila dispreţuitor peste masă.
   - Mulţam! zise Mal, înhăţând hârtia cu un rânjet satisfăcut şi strecurând-o rapid în buzunarul interior al sacoului Armani de culoarea petrolului.
   Alecsandra clătină din cap, încercând să se dumirească de ce se încăpăţânau să joace cu el când invariabil o luau peste ochi. Probabil pentru că fiecare dintre ei încă mai nutrea speranţa absurdă că erau mai iute decât kriptonita din ochii lui Mal, izbutind să palmeze cărţile înainte ca el să le vadă.
   Însă cu adevărat comic era faptul că în decursul unui singur minut se puteau derula cel puţin opt partide încleştate, chiar şi mai multe dacă se grăbeau. Poker instantaneu - aceasta părea să fie singura definiţie mai apropiată de realitate a ceea ce se întâmpla la masa de joc din interiorul Refugiului.
   Henna se întinse spre Mal, punându-şi braţele ca marmura în jurul gâtului lui, gângurindu-i în timp ce-şi freca pisiceşte nasul de al lui:
   - O să-mi cumperi Porche-ul ăla care l-am văzut ieri pe net?
   - Bineînţeles, iubito. În ce culoare îl vrei?
   - Argintie, se gudură ea, clipind şăgalnic spre el.
   - S-a notat.
   Henna chiui şi-i trânti un sărut zgomotos pe gură, pe care Mal nu-l lăsă să se irosească.
   Lângă ei, graţioasa Eleni îşi dădu ochii peste cap. Kay rânji, înşfăcând-o de talie şi pornind s-o învârtă ca o tornadă, curentul stârnit chelind jumătate din frunzele unui ficus din apropiere. Micuţa şi tăcuta Vivien, chinezoaica cu faţă de porţelan pe care Alecsandra o asemăna în mintea ei cu o floare de lotus, se întinse şi-l mângâie conciliantă pe mână pe îmbufnatul Cyril.
   Trecuse doar trei secunde de când păşise în încăpere şi toată lumea se răsuci bucuroasă spre ea, ieşindu-i în întâmpinare. Probabil că niciunul n-ar fi observat-o dacă n-ar fi avut o inimă care să-i bată în piept ca un clopot de biserică! îşi dădu Alecsandra ochii peste cap în sinea ei, puţin ofticată.
   - Alec, querida!
   Mario fu lângă ea într-o fracţiune de secundă, îmbrăţişând-o într-o încleştare care o lăsă fără suflu.
   - Când fugim la Vegas ca să te măriţi cu mine şi să trăim fericiţi până la adânci bătrâneţi?
   - Eşti nebun? râse Alecsandra, desprinzându-i-se din braţe şi sărutându-l scurt pe obrazul măsliniu. Vrei să ne vâneze Sofia?
   - Deşteaptă fată, surâse aceasta, răsărind lângă ea şi aplecându-se pentru a-i atinge fruntea cu buzele sale reci, rujate într-o nuanţă criminală de roşu. Ce mai faci, micuţo?
   - Nu mă plâng. Mulţumesc pentru desert, îi zâmbi ea cu gratitudine Senei. Unde-i Marcus?
   - Unde ar putea fi? îşi arcui Sena o sprânceană subţire şi răutăcioasă.
   Alecsandra îşi ridică privirea spre tavan, imaginându-şi-l pe vampirul înalt şi blond care se ocupa cu partea electronică în camera de la etaj, situată chiar deasupra livingului.
   Era informaticianul echipei, un adevărat geniu matematic, şi nu se inventase încă sistemul de protecţie a informaţiilor al cărui cod Marcus să nu-l poată sparge. Dacă ar fi ştiut despre existenţa lui, Pentagonul sau NASA s-ar fi păruit cu siguranţă ca să-l aibă în tabăra lor, un lucru flatant, desigur, însă Marcus fusese destul de târziu cooptat în echipă, cu aproximativ nouă decenii de ani în urmă, şi încă mai ducea dorul sângelui uman, luat direct de la sursă.
   - Dacă mai aştepţi o secundă, o să prindă sunetul dulce al inimii tale şi o să se înfiinţeze jos înainte de următoarea bătaie, profeţi Mal cu un rânjet sardonic.
   Alecsandra se strâmbă, ştiind că avea perfectă dreptate.
   În clipa următoare simţi o mişcare imperceptibilă a aerului în spatele ei şi-şi întoarse capul ca să arunce o privire prudentă peste umăr bărbatului din prag, care-o privea cu capul înclinat într-o parte şi umerii rezemaţi de toc, copiind întocmai poziţia ei de mai devreme.
   Marcus era... ei bine, era Marcus!
   Capricios, instabil, superficial, fermecător, graţios şi mortal. Avea părul mai degrabă nisipiu decât auriu, o culoare superbă, pentru care orice stilistă dintr-un salon de modă care se respectă ar fi făcut moarte de om s-o poată obţine - cuvintele Senei, nu ale ei! - lung până la umeri şi prins într-o coadă de cal la ceafă.
   Faţă îngustă, elegantă, nas drept, pomeţi înalţi şi sprâncene frumoase. Gura îi era o idee strâmbă, sporind famecul unui zâmbet şi aşa ucigător, datorită adânciturilor suptile, gemene, care i se formau în obraji.
   Asta când se deranja să zâmbească, lucru rarisim în preajma celorlalţi şi exasperant de des când ea se afla prin preajmă. Ochii îi fuseseră cândva verzi, însă acum concurau cu culoarea coniacului vechi. Arăta ca un afurisit de supermodel şi o ştia. Era un nonconformist declarat, la fel ca Mario.
   În timp ce ceilalţi aveau o slăbiciune pentru hainele pretenţioase, Marcus prefera cămăşile simple sau bluzele cu anchior, mulate pe trup, blugii clasici şi încălţămintea comodă. Aici se potriveau în gusturi, pentru că şi ea opta pentru ţinuta lejeră, sport, atunci când nu era la muncă.

          La început întâmpinase dificultăţi cu Marcus.
   Timp de aproape o jumătate de an se ţinuse la distanţă de ea, urmărind-o suspicios şi prudent. Asta din cauza sunetului deconcertant şi ritmic care se auzea din pieptul ei.
   Alecsandra se lămurise târziu care era problema lui.
   În timp ce ceilalţi o adoptaseră bucuroşi, tratând-o ca pe mica lor prinţesă, fiind protectori şi plini de afecţiune sinceră, Marcus alesese s-o ignore... pentru siguranţa ei!
   Ca apoi, dintr-odată, într-o noapte de august, în toiul unei petreceri ţinute în aer liber, când aşteptau cu toţii ca eclipsa de lună să înceapă, Marcus se apropiase şi-i ceruse calm permisiunea de a o dansa.
   Prin ferestrele larg deschise ale Refugiului se auzeau acordurile line ale unui vals de Tchaikovsky şi Alecsandra făcuse ochii mari, holbându-se la el cu gura căscată. Îşi amintea că se bâlbâise ca o proastă. Gestul lui fusese neaşteptat şi o prinsese cu garda jos. Niciodată nu i-ar fi trecut prin minte că vampirul acela ostil era în stare să danseze.
   Se mişcau cu uşurinţă pe pajiştea înmiresmată, tăcuţi, ea - încordată ca un arc, privindu-l cu prudenţă, el - perfect relaxat, studiindu-i chipul printre genele lungi.
   Într-un târziu, Marcus se aplecase spre ea şi-i şoptise cu un chicotit:
   - Relaxează-te, Alecsandra, n-am de gând să te muşc... deşi trebuie să recunosc că muzica din pieptul tău este absolut... divină!
   - Sunt uşurată să aud asta, zâmbise Alecsandra cu buzele lipite.
   Marcus rămăsese singurul dintre toţi care o speria de moarte.
   - De fapt, mai tentantă decât bătaia de neînţeles pentru mine a inimii tale este faţa ta.
   - Faţa mea? îşi arcuise ea sprâncenele nedumerită, clipind.
   - Mhm, confirmase el şi-i zâmbise tainic, cu ochii închişi şi faţa uşor îndreptată spre bolta înstelată. Este... fascinantă.
   - Ok. Poate că tu vezi ceva pe ea ceea ce mie-mi scapă, făcuse ea o mutră sceptică.
   Ştia că este frumoasă, dar nu se putea compara cu niciuna dintre graţiile Refugiului.
   El îşi dăduse capul pe spate şi râsese. Apoi o privise cu capul înclinat într-o parte şi un zâmbet leneş în colţul gurii.
   - Eşti splendidă.
   - Nu toţi suntem aşa? replicase ea sec.
   - Da. Dar tu eşti cea mai cea.
   - Uau! izbuti ea să spună.
   - Sunt îndrăgostit de tine, rosti el cuvintele încet, fără grabă.
   Alecsandra căscase ochii la el blocată. Îi venea să se uite peste umăr să vadă dacă nu cumva el vorbea cu altcineva.
   -Eşti îndrăgostit... de mine?
   - Da, recunoscuse el cu un oftat. Profund şi iremediabil. Eşti surprinsă, constată el, arcuindu-şi o sprânceană.
   - Sunt... şocată! Şi-mi spui asta acum pentru că...?
   - Mi s-a părut corect să ştii.
   - Oh! Ei bine, presupun că ar trebui să mă simt...
   - Nu, îi puse el cu blândeţe un deget îngheţat de buze, curmându-i vorba. Nu spune că te simţi flatată. Este un clişeu atât de... uman!
   Făcuse o pauză, privind în noapte cu ochii îngustaţi peste creştetul ei, apoi reveni cu privirea asupra ei.
   - Îmi dau seama că încă îi mai duci dorul şi n-o să te presez.
   Alecsandra simţi un mic junghi dureros în piept în faţa afirmaţiei lui cu privire statornicia sentimentelor ei pentru bărbatul pe care-l iubise şi pe care-l pierduse într-un mod atât de brutal.
   - Dar o să aştept.
   Buzele lui se curbaseră într-un surâs melancolic.
   - O să te aştept oricât va fi nevoie.
   Declaraţie francă, care o lăsase mască, fără replică.
   -Înţeleg, dădu ea din cap, înghiţind în sec.

          De fapt, nu înţelesese nici atunci şi nu înţelegea nici acum de ce, dintre toate creaturile acestei lumi, privirea lui se oprise doar asupra ei.
   Dar se ţinuse de promisiune. N-o presase, nu propriu-zis, pentru că vampirii erau în general nişte creaturi nerăbdătoare, iar Marcus n-avea răbdare aproape deloc, dar nici n-o pusese vreodată la colţ. În cea mai mare parte a timpului, era un dulce. Mă rog, dacă i-ar fi spus asta, l-ar fi pălit în amorul propriu.
   Îi făcea cadouri, unele dintre ele de-a dreptul trăsnite, când şi când îi testa reacţiile, aplecându-se spre ea cu intenţia de a o săruta, dar totodată dându-i ocazia să se retragă, ceea ce ea alegea să facă invariabil. Ştia că dacă ar fi avut imprudenţa să-i întindă măcar o unghie din proprie iniţiativă, n-ar mai fi existat după aceea cale de întoarcere.
   - Alecsandra.
   - Marcus.
   Marcus îi zâmbi leneş şi făcu un pas spre ea, întinzându-i fulgerător mâna pe care şi-o ţinuse ascunsă la spate. Alecsandra clipi şi începu să râdă, luându-i din mână morcovul cojit cu grijă şi legat cu fundă roşie de cotor.
   - Mersi, îi făcu ea cu ochiul, muşcând din vârful morcovului şi ronţăindu-l cu o vădită plăcere.
   - Cu plăcere. Doreşti şi un cocteil? o întrebă el.
   - Nein, danke. Mi-am luat porţia deja pe ziua de azi.
   - Deci, toată lumea este aici, concluzionă Guido, ridicându-se zâmbitor din fotoliu. Să ne apucăm de treabă atunci!

                                        CAPITOLUL 3

           - Mai zi-mi odată de ce facem asta, îi ceru Alecsandra Sofiei, în timp ce fila tirurile parcate sub ele şi paznicii înarmaţi care-şi făceau rondul.
   Guido fusese extrem de zgârcit cu detaliile pentru simplul fapt că erau în criză de timp. Informaţia despre tansportul din noaptea aceea se confirmase cu puţin timp înainte ca ea să ajungă la Refugiu, echipa fiind deja formată în momentul în care ea păşise în livingul enorm.
   Sofia îi expusese situaţia pe scurt în drum spre destinaţie, însă Alecsandra încă nu era complet edificată.
   - Pentru că suntem... băieţii buni? sugeră rusoaica, arătându-şi colţii într-un zâmbet inocent, în timp ce pleoapele i se zbătură languros.
   - Mda, bine, mormăi Alecsandra, ţuguindu-şi buzele.
   - Ştii, a apărut moda asta cu drogurile în urmă cu câteva decenii şi n-am avut nicio problemă, oftă Sofia, vorbind extrem de încet. Oamenii au dreptul să decidă cum îşi trăiesc viaţa, nu? Dar, din ce în ce mai des în ultima vreme, o partea din rasa noastră preferă senzaţiile pe care acestea le dau, folosind HHS43, singurul drog care pare să aibă efect asupra noastră. Probabil că se simt îngrozitor de plictisiţi. Şi cum nu avem vene în care să ni-l injectăm, lasă că nici nu s-a inventat acul care să ne străpungă blindajul, tipii preferă sângele gata „asezonat”. Partea nasoală este că acest HHS43 îţi dă o asemenea stare de euforie şi de nepăsare, încât prada îţi scapă din colţi, te lasă baltă şi începe să se transforme cine ştie pe unde, fără niciun control. Iar noi nu vrem să ne trezim cu ţărănoii pe cap, înarmaţi cu furci, coase şi topoare. E o chestie de timp până se va ajunge la asta, profeţi Sofia, trecându-şi încet vârful limbii peste dinţi, ca şi cum le-ar fi verificat tăişul. Şi cum nu putem porni o adevărată cruciadă, vânându-i pe toţi vampirii care ar fi tentaţi să încerce minunata pulbere pe propriul sistem, nu avem de ales decât să încercăm să-i împiedicăm pe traficanţi să-l răspândească pe piaţă.
   - Dar cine naiba suntem noi: Îngerii lui Charlie? bombăni Alecsandra, modificându-şi imperceptibil poziţia. De ce nu dăm un telefon pur şi simplu la FBI?
   - Pentru că avem informaţii că au legături în interiorul agenţiei şi că nu se vor amesteca.
   - Nu chiar toţi de acolo sunt corupţi!
   - Nu, zâmbi Sofia. Dar, dacă ai un pic răbdare, o să vezi că tipii de aici au un spate lat şi dur.
   - Vampiri? îşi arcui Alecsandra sprâncenele neîncrezătoare. De când se amestecă ei printre oameni?
   - De când îşi doresc HHS43 ca pe sângele de prunc!
   - Bine, dar dacă sunt vârâţi în treaba asta, de ce naiba mai lasă drogurile să ajungă pe piaţă? Şi apoi, cât poate un om să-şi injecteze în vene din rahatul ăsta, astfel încât să tenteze un vampir narcoman să-l vâneze?
   - Teoretic, pentru a atinge Nirvana, un om nu are nevoie decât de două miligrame. Un vampir, probabil că de două sute de ori pe atât.
   - Şi atunci?
   Sofia îi aruncă o privire exasperată şi plină de compătimire. În capul Alecsandrei se făcu brusc lumină.
   - O! Le injectează ei doza necesară şi apoi îi...
   - Aleluia! îşi îndreptă Sofia ochii spre tavanul metalic cu un aer uşurat.
  Alecsandra tocmai se pregătea să-i arate limba când o mişcare îi atrase atenţia.

        O limuzină neagră şi lungă rulă încet pe asfaltul pătat de ulei de motor al depozitului, oprindu-se la cinci metri în spatele celor trei tiruri parcate la dungă.
   Un Rolls Royce de culoare crem, cu geamuri fumurii, intră imediat după aceea, oprindu-se în paralel cu cea neagră, la o distanţă de trei metri. Toate portierele se deschiseră simultan şi patru indivizi, îmbrăcaţi în costume închise la culoare, coborâră din prima maşină, în timp ce din cea albă se dădură jos alţi doi, plus două femei.
   Alecsandra se încordă instinctiv, încremenind, cu privirea focalizată asupra ultimilor sosiţi. Lângă ea, Sofia făcu acelaşi lucru. Nu era nevoie să-şi ridice privirea spre Mario, Kay şi Cyril, care stăteau cocoţaţi pe o schelă metalică la câţiva metri de ele, pentru a şti că şi ei rămăseseră nemişcaţi ca nişte statui.
   Toţi cei care coborâseră din Rolls-ul crem erau vampiri, fără excepţie. Ceilalţi erau oameni, probabil capii reţelei mafiote şi garda lor de corp.
   Însă patru vampiri capabili să-şi stăpânească setea lângă atâtea inimii care băteau, pompând o bogăţie de sânge în artere, meritau o atenţie deosebită.
   - Nichos, prietene, rosti cel mai solid dintre nemuritori, ocolind botul Rolls-ului şi ieşindu-i în întâmpinare unui individ între două vârste, cu început de chelie, care-l aştepta flancat de două namile cu feţe dure şi priviri tâmpe, şi de încă un individ, mai mic de statură, cu trăsături porcine.
   - Întotdeauna este o plăcere pentru mine să fac afaceri cu tine, domnule Colin, rosti Nichos cu o voce gâjâită, stângând scurt mâna vampirului.
   Alecsandra schimbă o privire cu Sofia. Amândouă se gândeau la acelaşi lucru.
   Nu era pentru prima dată când indivizii aceia se întâlneau.
   - Beatrice, Vanessa, le zâmbi Nichos celor două graţii care-l flancau pe Colin, îmbrăcate în salopete identice din piele lucioasă, mulate pe trup, care nu lăsau niciun pic loc imaginaţiei.
   Purtau cizme înalte cu tocuri cui.
   - Splendide, ca întotdeauna, le complimentă traficantul. Nu v-aţi schimbat deloc de când v-am văzut ultima oară.
   - Ne place să ne îngrijim frumuseţea, susură bruneta cu părul lung şi drept până la umeri, zâmbind delicat. Nu-i aşa, Bea? se răsuci ea spre blonda cu păr scurt, zburlit ca nişte ţepi, care încadra o faţă-n formă de inimă, nevinovată ca cea a unui copil.
   - Da, replică Beatrice cu un zâmbet adorabil, aruncându-i o privire complice. Adorăm când bărbaţii mor după noi!
   Râseră amândouă, gustând gluma, glasurile lor copiind sunetul cristalin al clopoţeilor de vânt.
   - El este Mikka, i-l prezentă Colin traficantului de droguri pe bărbatul cu păr castaniu care şedea lângă maşină, tremurând vizibil,cu ochii arzând pe faţa palidă şi încercănată. Este... nou în echipă, ca să zic aşa. Nu este din fire prea sociabil.
   Nichos dădu din cap în direcţia vampirului şi făcu un pas prudent în spate.
   Alecsandra întâlni privirea lui Mario.
   Era o nesăbuinţă din partea lui Colin să aducă la întâlnire un vampir proaspăt transformat.
   Mikka depunea eforturi colosale să nu se repeadă la cea mai apropiată jugulară şi cu siguranţă era înnebunit din cauza atâtor bătăi de inimă strânse laolaltă, într-un loc atât de înghesuit.
   Dacă se ajungea la măcel, şi Alecsandra bănuia că acest lucru era inevitabil, trebuiau cu toţii să aibă foarte mare grijă cu noua achiziţie a lui Colin. Un vampir tânăr era de cele mai multe ori mai puternic şi mai greu de ucis decât unul în vârstă, datorită combinaţiei explozive dintre setea-i permanentă, de nestăpânit, şi spaimă, un amestec periculos, instabil şi imprevizibil.
    - Mi-ai adus marfa? întrebă Colin, aprinzându-şi tacticos o ţigară lungă de foi, cu ochii pironiţi asupra lui Nichos.
   - Ai adus banii? i-o întoarse acesta rânjind politicos.
   Colin îşi dădu capul pe spate, suflând fumul lent şi izbucnind într-un hohot de râs tărăgănat, ca apoi râsul să-i moară în gât când zări cele cinci siluete ghemuite pe grinzile de metal de deasupra.
   Făcu un salt mare în spate, sâsâind şi ghemuindu-se, gata de atac. Cele două femele îl urmară imediat, intuind pericolul înainte să-l vadă propriu-zis. Făcură ochii mari când îi reperară, după care intrară brusc în defensivă, aplecându-se în faţă, mârâind, cu colţii dezgoliţi.

        Alecsandra o auzi pe Sofia oftând uşor şi se ridică odată cu ea, păşind amândouă în gol.
   Cei cincisprezece metri se scurseră pe lângă ele în patru secunde lente şi atinseră podeaua depozitului în acelaşi timp, fără zgomot. Mario ateriză lângă Sofia, trecând rapid în dreapta ei, Kay şi Cyril o încadrară pe ea, flancându-le, şi toţi cinci porniră zâmbitori spre grupul mafioţilor.
   Unul dintre paznicii înarmaţi, care păziseră încărcătura, le ieşi în faţă cu mitraliera îndreptată spre ei.
   - Staţi pe loc! urlă el, trăgând piedica.
   Sofia îi zâmbi suav. Bărbatul nici nu apucă să-i vadă mişcarea. Arma îi zbură din mâini, izbindu-se cu un zgomot puternic de o grindă.
    Metalul mitralierei aproape se mulă pe conturul acesteia, fragmentându-se în bucăţi care zburară în toate direcţiile.
   - Dispari, îi sugeră cu blândeţe Sofia, dezgolindu-şi caninii într-un rânjet dulce.
   Bărbatul deveni alb ca hârtia, ochii i se dădură peste cap şi căzu grămadă la pământ.
   - Ce-or fi având ăştia de leşină de câte ori văd o pereche de colţi? mormăi Sofia retoric, păşind peste trupul inconştient.
   - Păi, mă gândesc că-şi dau seama şi ei că zâmbetul tău, stomatologic activ, nu-i chiar atât de inofensiv precum pare, îi răspunse Mario tot printr-un mormăit, în timp ce astupa cu laba mare şi lată a mâinii sale faţa unui alt paznic înarmat, care apăruse din spaţiul dintre un tir şi remorca lui, făcându-i vânt înapoi.
   Se auzi un sunet înfundat şi apoi linişte.
   - Sau măcar intuiesc faptul că dinţii ăia nu-s numai de decor, sfârşi el, amuzat.
   Alecsandra prinsese mişcarea lui Mario cu coada ochiului. Nici măcar nu se uitase la acel nefericit care tăcuse mâlc înainte de a ataca, sperând să-l ia pe Mario prin surprindere.
    N-avea să afle niciodată că sunetul zgomotos al inimii lui şi mirosul acid al trupului său, cauzat de frică, îl dăduseră de gol.
   - Ei, ei, ei, ce avem noi aici? cântă Sofia, cu glasul ei cristalin, oprindu-se la zece metri de grupul celor patru vampiri.
   - De ce nu m-ai lăsat pe mine să zic: ...bau!? sâsâi Alexandra, bosumflându-se de ochii lumii.
   - Pentru că asta-i sperie întotdeauna copii! o admonestă Sofia în glumă. Ia să vedem, începu ea, punându-şi un braţ în jurul taliei subţiri, sprijinindu-şi celălalt cot de el şi începând să-şi lovească uşor şi ritmic cu un deget buzele rujate într-un roşu viu, simulând o atitudine gânditoare. Mai sunt vreo două spătămâni până la Haloween, nu? i se adresă ea nedumerită lui Kay.
    - Întocmai, colega, confirmă Kay, rânjind larg spre spectatorii înlemniţi, etalându-şi mândru caninii îngrozitor de proeminenţi.
   Prima dată când Kay îi zâmbise, Alecsandra fusese cât pe ce să facă pe ea de spaimă. Totul se chircise în ea şi puţin îi lipsise să n-o tulească la fugă, smiorcăindu-se.
    De regulă, când un vampir era calm şi sătul, caninii i se retractau uşor în gingii, aliniindu-se normal, sau pe aproape, cu ceilalţi dinţi ai maxilarului.
   Însă chiar şi când era liniştit, Kay tot avea nişte colţi daţi naibii. Însă dacă se enerva sau se simţea provocat, ca acum, gura lui semăna cu cea a unei cobre regale: dinţii ceilalţi deveneau insignifianţi pe lângă caninii de aproape cinci centimetri, laţi şi ascuţiţi ca nişte pumnale.
   Şi, invariabil, toţi cei care dădeau cu ochii de formidabila dantură a lui Kay aveau aceeaşi reacţie pe care o avusese şi ea întâia oară: paralizau de spaimă.
   - Sabatul a trecut, eclipsa la fel... nici măcar nu-i lună plină, continuă ea să bifeze evenimentele în calendarul imaginar din mintea ei. Mă lămureşte şi pe mine cineva ce anume aniversăm în noaptea asta?
   - Gura, căţea! şuieră bruneta, cu buzele schimonosite într-un rânjet fioros.
   - Ham-ham! lătră la ea înveselită Sofia, ţâşnind ca din puşcă.
   Alecsandra şi Mario abia avură timp să-şi dea ochii peste cap. Se auzi un sunet strident, ca şi cum ceva metalic ar fi fost sfâşiat, înainte ca nebunia să se dezlănţuie.

         Nu era pentru prima dată când Alecsandra participa la o confruntare de acest gen, însă era pentru prima dată când aveau spectatori umani.
   Mario se năpusti spre Colin ca un bolid, trupurile lor încleştate ieşind din perimetru depozitului drept prin zidul de beton, lăsând în urma lor un nor de praf şi moloz.
   Kay îl luă în primire pe proaspătul recrut, înşfăcându-l de gât înainte ca acesta să priceapă că zilele îi erau numărate. Cyril fu nevoit să se mulţumească cu adorabila Beatrice, din moment ce Sofia era ocupată să dea cu Vanessa de toţi pereţii.
   Alecsandra încercă să nu se simtă jignită de faptul că rămăsese pe dinafară.
   Avea să aibă parte şi ea de propria distracţie, din moment ce garda de corp a gâjâitului Nichos tocmai se decisese să-şi câştige cinstit salariul pe care acesta li-l plătea pentru propria siguranţă. Cel mai scund dintre ei scoase un Sig Sauer P232 din tocul prins de umăr, al doilea îşi dădu într-o parte pardesiul de stofă, dând la iveală o carabină Colt M4, ultimul avea una AR15 modificată.
   Înainte ca vreunul dintre ei să poată ridica arma spre ea, Alecsandra alunecă printre ei, mişcându-se ca un fulger. Smulse carabinele din mâinile celor două namile, răsucindu-le cu dexteritate în aer şi apucându-le de ţevi, apoi sări şi le trânti cu grijă patul armelor în frunte, dozându-şi forţa doar atât cât să-i scoată din joc.
   Căzură amândoi ca popicele şi rămaseră inerţi. Scundul se răsuci speriat şi începu să tragă orbeşte, la nimereală, în timp ce patronul său, mai inspirat, se ghemui şi începu să se târască pe brânci spre maşină, ferindu-se din calea gloanţelor.
   Alecsandra simţi o arsură în braţul stâng şi o alta slabă mai jos, pe coapsă.
   Gloanţele o nimeriseră de la o distanţă foarte mică, de nici patru metri, însă izbutiseră să-i străpungă pielea dură, oprindu-se la un centimetru sub ea, destul de adânc cât s-o facă să sângereze. Dacă ţesuturile ei ar fi fost integral umane, gloanţele ar fi ieşit pe partea cealaltă, sfâşiindu-i carnea. Dacă ar fi fost vampir sută la sută, n-ar fi avut nicio neplăcere. Pielea unui vampir era dură ca granitul, aproape imposibil de străpuns cu ajutorul armelor obişnuite.
   Enervarea îi înroşi privirea şi un mârâit scăzut îi ieşi din piept când ţâşni spre bărbatul care se împletici instinctiv înapoi, cu ochii ieşiţi din orbite. Îl apucă de încheietura mâinii în care ţinea arma şi-şi flexă pumnul scurt, rupându-i oasele ca pe nişte scobitori, în timp ce-l privea fix în ochi, cu colţii rânjiţi. Omul nu scoase niciun sunet. Pur şi simplu îşi dădu drumul în pantaloni.
   Dezgustată, Alecsandra îi făcu vânt cu destulă putere în aripa limuzinei cât s-o îndoaie, apoi se răsuci furioasă spre bărbatul care se căznea să deschidă portiera maşinii, imaginându-şi că, odată ajuns în interiorul ei, avea să fie la adăpost şi în siguranţă.
   Greşit.
   Îl lăsă totuşi să-şi facă numărul, apoi smulse portiera cu totul, aruncând-o în capătul celălalt al depozitului, ştiind că gestul ei avea să-i albească complet părul de spaimă. Se întinse să-l înşface de guler, dar un declic metalic îi deturnă atenţia.
   Se răsuci încet, îngustându-şi ochii. Cei şase paznici din efectivul de opt al depozitului stăteau cu picioarele depărtate şi cu mitralierele îndreptate spre ea.
   - Nu mişca! răcni unul dintre ei, cu degetul încordat pe trăgaci.
   Alecsandra rânji lent, seducător. Inima individului bătea ca o tobă legată la un sistem electronic de amplificare a sunetului. Tipul avea o problemă la aorta pulmonară, pentru că-i distingea clar fâşâitul sângelui prin lumenul îngustat, dar se îndoia că el avea habar.
   Dacă nu crăpa de moarte provocată, atunci avea să se cureţe în vreo cinci ani de una perfect naturală.
   - Nu glumesc, cucoană! zbieră el, făcând un pas spre ea.
   - Capul jos! îi ordonă ea mafiotului, punându-i o mână pe ţeasta pleşuvă şi împingându-l între banchete, cu o secundă înainte ca iadul să înceapă.
    Ţâşni în aer atât de rapid încât nimeni nu-şi dădu seama că dispăruse.
   Stătea cocoţată pe o grindă deasupra lor, în timp ce gloanţele şuierau pe sub ea, ciuruind frumuseţea de limuzină. Făcu un nou salt şi le ateriză lin în spate. Câteva secunde mai târziu, totul se termină la fel de brusc precum începuse.
   - Hai să facem un foc mare-mare de tabără! propuse Sofia, adunând încântată bucăţi tremurânde din ceea ce mai rămăsese din nefericita Vanessa.
   Ţinuta ei era ferfeniţă, dar asta nu părea s-o deranjeze. Spre deosebire de vanitoasa Sena, care era foarte rafinată în luptă, Sofia se bătea ca un pitt bull flămând scăpat din lanţ: nu-i păsa cum arăta la sfârşit, dacă îşi termina adversarul.
  Mario apăru şi el de după colţ, ţinând într-o mână capul desprins de trup al lui Colin, în timp ca căra pe umărul celălalt trupul cuprins de convulsii a acestuia.
   Kay avusese de furcă niţel cu tânărul Mikka. Era muşcat de umăr şi de încheietura mâinii stângi. Cyril nu se vedea nicăieri.
   - Blondina este rea ca focul şi Cyril găseşte asta foarte distractiv, o informă Mario pe Alecsandra pe un ton vesel.
    - Mă bucur că măcar cineva are o seară plăcută, mormăi Alecsandra. Unde facem focul?
   - Aici, propuse Kay, arătând cu o mână spre tirurile parcate.
   - Perfect. Eu îi scot pe ăştia afară, spuse ea, aplecându-se şi luând doi paznici de câte un picior, târându-i fără remuşcări spre ieşirea din depozit.
   Kay deja făcuse rost de două canistre cu benzină, pe care o turna generos peste rămăşiţele cuprinse de convulsii ale vampirilor. Când Alecsandra trecu pe lângă el, Kay încremeni şi ridică fruntea, adulmecând, apoi se răsuci brusc spre ea.
   - Eşti rănită.
   - N-am nimic, îi strigă Alecsandra peste umăr.
   - Îţi simt mirosul sângelui, o contrazise Kay mârâind. O să mă ucidă Marcus! M-a pus să-i pormit că te aduc înapoi intactă, futu-i mama mă-sii!
   - Nu-i treaba lui şi nici a ta! se răsti ea enervată, dând drumul bărbaţilor inconştienţi în mijlocul drumului. Se întoarse din nou în depozit şi se strâmbă când Sofia îi tăie calea. N-am nimic!
   - Asta o zici tu. Dă-mi să văd!
   - Lasă-mă-n pace! scrâşni ea printre dinţi.
   - Haide, puştoaico, nu fi căpoasă. Arătă-i buba lui tanti Sofia!
   Alecsandra îi zâmbi dulce şi o înjură în faţă.
   Sofia nu se clinti, continuând să zâmbească, înainte de a se mişca cu precizia unei rachete dotate cu detectoare de căldură, vârându-şi degetele scurt în găurile făcute de gloanţe.
   - Au! tresări fata, ferindu-şi umărul şi coapsa din calea degetelor ei nemiloase.
   - Nu-i rănită, îi informă Sofia suav peste umăr pe ceilalţi, cu o notă de sarcasm evident în glas, în timp ce-şi ştergea tacticoasă degetele însângerate cu o bucată atârnândă din propria bluză. Doar că s-a hotărât să-şi prindă nişte boddy pearcing-uri în... mă rog, în nişte zone mai interesante ale corpului, sfârşi ea cu un zâmbet îngheţat pe buzele frumoase.
   - Of! Mă laşi?...
   - Numai după ce-ţi văd alicele.
   - Alice, pe naiba! S-au turtit când au intrat şi acum sunt cât nişte afurisite de monezi de cincizeci de cenţi!
   Totuşi stătu nemişcată cât timp Sofia îi cercetă rănile.
   Nu era mare scofală. Mai fusese rănită şi înainte în focuri de armă. Şi de fiecare dată ţesuturile i se regeneraseră cu repeziciune, împingând bucăţile metalice spre exterior şi scuipându-le pur şi simplu afară, rănile închizându-se la loc, lăsându-i pielea intactă, fără semne. Acesta era unul din avantajele de a fi vampir. Te vindecai în câteva secunde.
   În cazul ei, acele secunde se lungeau în minute, dar era în regulă. N-o deranja asta. Ceea ce o deranja însă era partea vulnerabilă a făpturii ei, care îi amintea, mai ales în situaţii ca acestea, că putea fi rănită şi că putea sângera pentru un scurt interval de timp. Şi-şi detesta această latură, motiv pentru care acum era atât de ţâfnoasă.

           Flăcările izbucniră din mormanul de membre care se zvârcoleau şi aerul se umplu de un miros fetid, de carne putrezită.
   Alecsandra începu să respire pe gură, îngreţoşată, în timp ce scoase restul paznicilor din depozit, lăsându-i claie peste grămadă în mijlocul drumului.
   Nichos nu fusese chiar atât de norocos. Gloanţele paznicilor îl făcuseră sită. O parte din craniu îi fusese smulsă şi creierii îi zăceau împrăştiaţi pe banchetele din piele crem, amestecaţi cu cioburile de sticlă securizată, care cedaseră în lupta cu gloanţele. Mirosul sângelui uman o râcâi pe gât, făcând-o pe Alecsandra să înghită în sec.
   Se retrase, înjurând, şi dădu un şut frustrată rândurilor de roţi de la mijlocul caroseriei. Metalul scânci şi maşina alunecă lateral câţiva metri, izbindu-se cu putere de Rolls-ul la fel de avariat.
   Sofia îşi arcui o sprânceană delicată, dar nu comentă nimic.
   - Ce naiba face Cyril? îşi pierdu Kay răbdarea. În mai puţin de cinci minute locul ăsta o să colcăie de poliţişti. Sunt la o distanţă de patru străzi de noi şi...
   Urletele sinistre de afară îl făcură să se încrunte surprins.
   - Vine băiatul! anunţă vesel Cyril, intrând în depozit cu un braţ în jurul gâtului Beatricei, ţinându-i încheieturile mâinilor încătuşate laolaltă în pumnul lui, în timp ce mâna cealaltă îi era proptită în părul scurt, imobilizându-i capul.
   Blonda pedala aerul cu picioarele şi urla ca scoasă din minţi.
   - Stai cuminte!
   Comanda aspră a lui Cyril fu de prisos. Beatrice se linişti instantaneu când dădu cu ochii de mormanul care ardea pe podeaua depozitului, ochii bulbucându-i-se în cap şi umplându-i-se de o groază. Ştia ce soartă o aştepta.
   - Cyril, ce naiba!... începu Sofia, oftând. Termină odată cu ea şi hai să mergem! Poliţia e pe drum!
   - Micuţa Bea tocmai mi-a destăinuit că are un iubit care o să vină după ea s-o răzbune dacă n-o lăsăm în pace.
   - Mda, toate zic aşa, dădu Kay din mână a lehamite. Ad-o încoace!
   - Şi-a mai zis că şeful cel mare şi rău o să fie foarte supărat pe noi pentru că i-am împuţinat efectivul. Cică scumpul de Colin nu era decât un fel de aghiotant.
   - Ce ne pasă nouă? ciripi Mario, rânjind.
   - Exact, rosti Sofia, analizându-şi încruntată manichiura făcută praf. Va fi nasol pentru el să afle că avea în subordine nişte pămpălăi. Dar asta-i viaţa! filozofă ea sec.
   Unghiile erau intacte, dar oja metalică de un roşu intens puşcase pe alocuri şi fusese râcâită în contact cu suprafeţele dure de pe mutra Vanessei.
   - Da, da’ pe şeful ei cel mare a zis că-l cheamă Igor, continuă Cyril leneş. Ce mică-i lumea, nu-i aşa? aruncă el o privire şăgalnică spre Alecsandra, care încremenise-n loc, privind-o fix pe blonda Beatrice.
   Se lăsă o linişte mormântală. Flăcările pârâiau, inima Alecsandrei începu să bată din ce în ce mai repede.
   - Mai avem un minut la dispoziţie, anunţă Kay, începând să împrăştie benzina peste tot.
   Dispăru şi se înfiinţă imediat cu alte canistre, pe care le deşertă rapid, stropind sănătos tirurile.
   - Duduia vine cu noi, atunci, acceptă Mario fără tragere de inimă.
   Blonda îşi reveni brusc, începând să zbiere cât o ţineau rărunchii. Vampirii nu luau niciodată prizonieri decât dacă aveau intenţia de a-i tortura, o soartă mult mai cumplită decât moartea. Alecsandra se materializă lângă ea şi o plezni peste faţă cu putere, făcându-l pe Cyril să ezite pe picioare.
   - Să taci! îi ordonă ea pe un ton sinistru de calm.
   Beatrice încremeni, căscând ochii şocată.
   Îşi plimbă privirea înnebunită de la faţa palidă a Alecsandrei spre pieptul ei, unde-i auzea clar inima bătând, din nou spre faţa ei şi înapoi, de câteva ori într-o jumătate de secundă. O văzuse mişcându-se ca un fulger, însă îi era greu să facă legătura între ceea ce vedea şi pulsul accelerat din venele femeii de lângă ea.
   - Cine eşti tu? se bâlbâi ea, speriată de ceea ce nu înţelegea, de ceea ce părea a fi imposibil.
   Alecsandra zâmbi lent, cu cruzime.
   - Cel mai negru coşmar al tău, o informă ea dulce, cu o voce ca un clinchet de clopoţei.

                                             CAPITOLUL 4

             Ştirea despre explozia care se declanşase în zona depozitelor era pe larg dezbătută în ziarele de a doua zi. Nimeni nu ştia ce anume declanşase incendiul care se extinsese ca o molimă, prinzând în ghearele lui lacome şi restul depozitelor din jur.
   Partea proastă fusese că unul dintre acestea adăpostea vreo zece duzini de butelii pline cu o substanţă inflamabilă, deflagraţia măturând totul de jur împrejur pe o rază de aproape doi kilometri. Pompierii se luptaseră cu focul aproape opt ore istovitoare şi fuseseră înregistrate până la acea oră paisprezece victime. Posturile locale de televiziune dezbăteau incidentul, făcând speculaţii pe marginea lui, ştirea fiind preluată şi de alte posturi din ţară.
   Alecsandra privea nemişcată faţa plină de compasiune a reporterei mulatre care prezenta ştirea, vinovăţia rozând-o pe dinăuntru ca un acid.
   Muriseră paisprezece oameni! Poate şi mai mulţi. Investigaţiile încă mai continuau.
   Nu acesta fusese scopul acelei misiuni. Niciunul dintre ei nu se gândise la faptul că în halele alăturate ar fi putut exista o încărcătură periculoasă, care să ridice incendiul provocat la proporţiile unei adevărate catastrofe. De regulă, acele spaţii din beton şi metal erau folosite pentru a depozita materiale de construcţie, aparatură electronică şi de uz casnic, mobilă de interior şi alte nimicuri inofensive care aşteptau să fie distribuite în reţeaua locală de magazine comerciale.
   După calculele lor, focul ar fi trebuit să ardă doar atât cât să distrugă încărcătura celor trei tiruri şi să şteargă urmele din interiorul depozitului. Incendiul ar fi fost sesizat destul de repede ca pompierii să-l ţină sub control şi să stingă focul fără probleme.
   - Nu-ţi mai bate capul cu asta, rosti Marcus, apărând lângă ea şi întinzându-i o bucată de conopidă crudă. A fost un accident nefericit...
   - Un accident nefericit? repetă Alecsandra, mârâind printre dinţi, fără să se întorcă spre el. Au murit paisprezece oameni!
   - Dintre care unii erau nişte nemernici traficanţi de droguri.
   - Asta n-are nicio importanţă! scrâşni ea, inspirând încet şi încercând să-şi păstreze cumpătul.
   N-avea niciun rost să-şi descarce nervii pe Marcus. El nici măcar nu fusese acolo.
    - Important este faptul că noi am greşit şi paisprezece oameni au plătit cu viaţa această greşeală, sublinie ea cu o voce metalică.
   - Alecsandra, ştii foarte bine că nu am avut nicio intenţie să provocăm acel dezastru, interveni Cyril împăciuitor. Pur şi simplu s-a întâmplat. Regretăm cu toţii incidentul, dar asta este. Nu mai putem schimba nimic acum. Data viitoare vom fi mai atenţi, promise el.
   Alexandra dădu din cap, conştientă că Cyril avea dreptate. Nu ajuta la nimic dacă-şi turna cenuşă în cap la infinit. Totuşi... era vorba paisprezece vieţi umane curmate brutal!
   Ştia ce înseamnă să arzi de viu într-o secundă, fără nicio posibilitate de scăpare.
   Cunoscuse acea suferinţă atroce pe pielea ei şi nu dorea nimănui acea experienţă cu o singură excepţie. I-o dorea lui Igor şi căţelelor care se aflau cu el în acea noapte!
   - Cum merge treaba jos? se interesă ea, oprind televizorul şi luând conopida din mâna lui Marcus, ronţăind-o mecanic şi înghiţind repede, ca să-şi astupe golul din stomac.
   - Cam încet pentru gustul meu, oftă vampirul, încrucişându-şi braţele musculoase pe piept în timp ce se sprijinea cu umărul de frigiderul înalt, lat cât două dulapuri. Dar îl cunoşti pe Mal. Nu se grăbeşte niciodată. Când am plecat de acolo tocmai îi aplica picătura chinezească, sfârşi el cu un rânjet larg, părând de-a dreptul încântat de înfiorătoarea procedură.
   Alecsandra se cutremură în sinea ei şi aruncă restul de conopidă cu o precizie de invidiat în coşul de gunoi din capătul celălalt al încăperii.
   Mal era expert în tortură şi picătura chinezească era una dintre favoritele lui, o metodă infailibilă de a stoarce informaţii din gura unui vampir. Asta presupunea un scaun din fier forjat, lanţuri şi cătuşe din titan care legau vampirul de scaun astfel încât să nu se poată mişca niciun milimetru, şi un mic recipient cu apă sfinţită, suspendat deasupra capului acestuia la o distanţă de doi metri, care era reglat să elibereze câte o picătură la fiecare zece secunde. Picătura lovea creştetul vampirului exact în acelaşi loc ca precedenta, sfârâind în contact cu pielea, provocându-i acestuia o durere de nedescris în timp ce-i săpa în creieri.
   Agonia acelor nefericiţi îi întorsese stomacul pe dos. Majoritatea vampirilor cedau după primele opt picături, alţii înnebuneau subit după nici patru.
   - Şi? făcu Alecsandra, curioasă.
   - Drăgălaşa de Beatrice este foarte rezistentă, rânji Marcus din colţul gurii. Jură că ne-a spus tot ce ştia. Însă Mal continuă să fiesceptic. Era la a doua picătură când m-a trimis după tine ca să te întreb dacă nu vrei să asişti.
   Alecsandra simţi un zvâcnet în stomac, dar se ridică totuşi. Detesta să meargă în beciuri. În primul rând pentru că locul acela fusese construit cu un singur scop, scop care nu-i era deloc pe plac, şi-n al doilea rând pentru că încăperile înalte şi antifonate îi aminteau de faptul că nimic în lumea asta nu era veşnic, nici măcar nemuritorii.
   Auzi răcnetele înfiorătoare încă dinainte de a deschide uşa metalică şi grea.
   Strângând din dinţi, Alecsandra coborî repede scările din piatră, străbătând coridorul cu tavan circular, urmată îndeaproape de Marcus.

          Scena din faţa ochilor ei era cumplită.
   Beatrice fusese imobilizată de scaunul înalt, cu spătar, cu lanţurile grele şi rezistente pe care Mal le achiziţionase recent printr-o comandă pe net. Gleznele, mâinile şi braţele îi erau prinse cu nişte cătuşe late, iar capul îi era fixat într-o chingă de oţel.
   Faţa îi era schimonosită de durere, ochii îi ieşiseră din orbite, plini de groază şi durere, mâinile i se crispaseră pe rezemătoare, deformând metalul dur în strânsoarea lor puternică. Se zbătea încontinuu, însă legăturile erau atât de strânse, lipind-o de scaun în asemenea fel, încât un ochi neavizat nici nu i-ar fi observat zmuciturile. Aerul mirosea a ars şi a descompunere.
   În creştetul blondei se formase deja o gaură cât o monedă de doi euro, care fumega. Atât mirosul fetid cât şi modul oribil în care arăta rana aceea îi întoarseră Alecsandrei maţele pe dos, făcând-o să înghită în sec.
   - Este la a şaptea şi încă nu dă semne de nebunie, o informă Kay pe un ton aproape admirativ.
   - Opreşte-te puţin, Mal, îi ceru Alecsandra cu o voce moale.
   - Cum vrei, dulceaţă, rânji Mal afabil, acţionând dispozitivul electronic care regla picăturile. Doamna vrea să stea de vorbă cu tine, o informă el sec pe Beatrice, care-l fixă cu ochi sticloşi, înainte de a-şi întoarce privirile înnebunite spre Alecsandra, care se apropia agale de ea.
   Probabil că mila i se citea în ochi pentru că blonda începu imediat s-o implore cu o voce gâtuită de groază:
   - Te rog, am spus tot, tot ce ştiu... Fă-l să se oprească! Te rog...
   - Pot face ca asta să înceteze, promise Alecsandra încet, apropiindu-şi faţa de a ei pentru a o putea privi în ochii injectaţi de sete şi durere. Dacă-mi spui unde-l găsesc pe Igor, îţi garantez că vei avea parte de o moarte uşoară, rapidă şi nedureroasă.
   - Nu ştiu! ţipă vampirul, scos din minţi. Jur că nu ştiu, adăugă, hohotind uscat, fără lacrimi. Jur!... Nu l-am văzut decât o singură dată! Nu locuieşte cu noi. Niciodată nu stă cu noi...
   - Atunci cum ia legătura cu voi?
   - Colin! Îl suna pe Colin, spuse ea atât de repede, încât cuvintele se încălecară. Prin el îşi trimite ordinele. Şi prin Steve... Te rog!
   - Povesteşte-mi încă odată despre acest Steve, îi ceru Alecsandra calm. Cum arată, cum se îmbracă, ce anume îi place, totul!
   Interogatoriul dură douăzeci şi cinci de minute pe ceas. Alecsandra nu află  nimic în plus faţă de ceea ce Beatrice le spusese încă dinainte ca Mal să înceapă s-o tortureze.

           În biblioteca enorma a Refugiului exista un registru unde ţineau socoteala numărului de vampiri care existaseră de-a lungul secolelor, ca un fel de recensământ.
   Cei care erau anihilaţi erau tăiaţi din tabel – iar Vivien, cu umorul ei negru incorigibil, compunea fiecăruia câte un epitaf plin de originalitate – restul, pe cât posibil, erau ţinuţi sub observaţie. Însă existau şi cazuri când unii vampiri se ascundeau atât de bine încât era dificil, uneori imposibil, să le dai de urmă. O parte fuseseră consideraţi morţi însă, din lipsă de dovezi, în dreptul numelui lor fusese trecut un semn de întrebare.
   Igor era unul dintre aceştia. Figura în analele lui Guido încă de la începuturi, însă dispăruse din raza lui cu un secol şi ceva în urmă şi de atunci nu se mai auzise nimic despre el.
   Asta până în urmă cu şase ani când Marcus, distrându-se cu spargerea noului cod de securitate al NASA, dăduse despre un fişier nou, plin cu dosare doldora de informaţii captivante. Citise fascinat fiecare caz în parte, până dăduse peste unul care-i atrăsese atenţia în mod deosebit.
   O tânără femeie îşi pierduse logodnicul într-un accident de maşină pe un drum stâncos din Sicilia. Numele iubitului îi sărise în ochi. Leonardo Fabrini era unul dintre piloţii lui favoriţi şi Marcus îi urmărea întotdeauna cursele la televizor.
   Ştirea morţii lui neaşteptate făcuse înconjurul lumii. Dispariţia pilotului fusese o pierdere regretabilă pentru lumea curselor de Formula Unu.
   Marcus însă avea o memorie colosală şi nu-şi amintea să se fi scris pe undeva detalii despre modul în care se petrecuse accidentul. Se vorbise şi despre logodnica lui. Femeia se afla într-o stare critică şi fusese transportată de urgenţă la o clinică din Italia, unde se zbătea între viaţă şi moarte. Locaţia acesteia fusese ţinută secret.
   Însă dosarul agenţiei era foarte bine documentat. Femeia fusese adusă carbonizată într-un spital din Milano şi tansferată apoi, la cererea părinţilor, într-o clinică privată din Chicago. NASA ţinea sub observaţie cazul ei datorită modului absolut incredibil şi rapid în care tânăra femeie se recupera.
   Marcus printase toate documentele, ştersese fişierul, şi pusese dosarul lui Guido în braţe. Târziu, în seara acelei zile, Guido şi Sena îi făcuseră prima vizită la spital. După aceea, Marcus se ocupase de restul detaliilor, având grijă ca nimeni să nu se mai intereseze vreodată de soarta Alecsandrei. Nici chiar familia ei.
   Existenţa lui Igor, pe care Guido îl crezuse mort, fusese însemnată în catastif, iar în anii care au urmat, Alecsandra s-a străduit din răsputeri să dea de urma creatorului ei, toată strădania fiindu-i zadarnică. Până acum.
   Informaţiile obţinute erau îmbucurătoare, dar nu o ajutau prea mult: Beatrice nu era decât un biet executant, la fel ca toţi ceilalţi din grupul ei.
   Igor părea un individ deştept şi precaut. Rămânea de văzut cât de deştept şi precaut era în realitate, gândi Alecsandra, aruncându-i o privire scurtă lui Mal.
   Mal făcu o mutră comic de nefericită şi se apropie agale de Beatrice, în timp ce Alecsandra făcu stânga împrejur şi ieşi din încăpere.
   Urletele de agonie ale vampirului o însoţiră de-a lungul galeriei, apoi încetară subit, cu o clipă înainte ca uşa masivă din fier să se închidă în urma ei.

                                            CAPITOLUL 5

             - Nu pot să cred că fac asta, bombăni Alecsandra, strecurându-şi trupul în rochia subţire din mătase sidefie.
   - Trebuie să mai ieşi şi tu din când în când, replică Maura, zâmbind răutăcioasă în timp ce-i trăgea fermoarul la spate. Acum este momentul să profiţi. Domnul Gallagher te-a cerut pe tine şi te poate ajuta să-ţi construieşti o carieră formidabilă.
   Alecsandra îi aruncă o privire posacă peste umăr. Avea deja o carieră formidabilă: una de vânător de căpuşe veninoase. La ce naiba îi mai trebuia una?!..
   Dar, desigur, Maura habar n-avea de existenţa Refugiului, aşa că nu ştia nici cu ce-şi ocupa ea timpul liber.
   Se cunoscuseră în urmă cu trei ani, când ea îşi depusese CV-ul Innovation’s, o galerie cochetă din centrul oraşului. Într-un anume fel, Maura îi uşurase perioada de probă şi o ajutase să se integreze din nou în societate. În timp, deveniseră prietene la cataramă, Alecsandra îndrăgostindu-se de acea femeie micuţă, ordonată şi plină de energie, care-i era şefă directă.
   Mamă singură a doi copii adolescenţi, Maura îşi croise drum prin viaţă cu dinţii.
   Provenea dintr-o familie săracă dintr-un orăşel situat la poalele Apalaşilor, unde crescuse până la şaisprezece ani cu cei trei fraţi ai ei, un tată abuziv şi o mamă veşnic obosită. În cunoscuse pe John, prima ei mare iubire, şi fugiseră împreună în Ontario. Se măritase cu el, îşi terminase studiile şi se înscrisese la colegiu.
   Avea talent la pictat, însă îşi dăduse seama destul de repede că n-avea să-şi facă un renume în lumea artei. Rămăsese însărcinată cu Maggie când era prin anul doi de colegiu şi-şi luase masterul când Joshua era doar un zâmbet pe buzele ei.
   Viaţa ei părea în regulă, până-ntr-o zi când, venind mai devreme acasă, îl găsise pe John în patul conjugal în compania unei blonde planturoase. Nu făcuse scandal. Nu avusese pretenţii.
   Îşi făcuse doar bagajele, golise toate conturile comune, îşi luase copii şi îl părăsise fără să mai privească înapoi. Se mutase în Chicago, punând o distanţă apreciabilă între ei, şi divorţase discret de el.
   Se zbătuse patru ani la limita sărăciei şi a disperării, luându-şi două servicii ca să-şi poată creşte cele două „minuni personale”. Până când, într-o zi, se pomenise în faţa uşii de la Innovation’s.
   Era o seară friguroasă de început de martie şi tocmai îşi pierduse una dintre slujbe, cea care aducea venitul cel mai consistent. De fapt, fusese dată afară pentru că-şi pocnise şeful între picioare când acesta o încolţise în magazia buticului şi încercase să-i pună fustele în cap. Nu era pentru prima dată când o hărţuia, dar era pentru prima dată când o prinsese singură.
   Banii pe care-i câştiga din cealaltă slujbă a ei, de spălător de vase cu jumătate de normă la o pizzerie din perferia oraşului, abia dacă-i ajungeau de mâncare. Era singură şi disperată şi habar n-avea încotro s-o ia.
   Soarta îi purtase paşii spre galerie şi ochii i se ridicaseră la timp ca să vadă anunţul de pe uşă. Căutau un vânzător calificat şi, cum mai era un sfert de oră până la închidere, îşi luase inima în dinţi şi intrase.
   - Eram nervoasă ca naiba, îi mărturisise Maura, oftând adânc, amintindu-şi episodul care-i schimbase viaţa la o sută optzeci de grade. Aveam un palton ca vai de lume pe mine, cizmele cu flecurile terminate, o fustă urâtă ca moartea şi o bluză de lână pe care mi-o croşetasem singură cu un deceniu în urmă. Mă şi mir cum de Peter Gallagher n-a intrat în colaps când m-a văzut. Se grăbea, acum ştiu că se grăbea după felul în care-şi rodea colţul gurii, dar m-a ascultat. M-a trecut prin toată istoria artei şi i-am mitraliat răspunsurile. E posibil să mă fi şi încurcat, dar l-am convins că nu-s complet pe dinafară. M-a pus să completez o cerere cu datele personale şi s-o semnez. Apoi a deschis biroul, a scos un plic, a numărat cinci bancnote de câte o sută, mi le-a pus în palmă şi mi-a spus că mă aşteaptă luni să-mi iau job-ul în primire. M-a rugat să-mi reîmprospătez garderoba, s-a exprimat foarte delicat, şi să iau ceva drăguţ la copii. Banii aceia erau avansul pe prima mea săptămână de muncă. Nici nu şi-a pus problema dacă aveam să revin la începutul săptămânii următoare sau nu, dacă banii aceia erau aruncaţi pe fereastră sau investiţi cu cap. Mi-a dat o şansă extraordinară şi pentru asta îi sunt recunoscătoare până mor.
   Maura lucrase pe rupte, meritându-şi salariul şi, în scurt timp, ajunsese mâna dreaptă a lui Gallagher. Alecsandra apăruse la un an după ce acesta îşi concediase incapabilul şef de ahiziţii şi o pusese pe Maura în locul lui.
   - De ce n-a cerut-o pe Miranda? se interesă Alecsandra, rulându-şi cu grijă ciorapii fini de mătase pe care Maura i întinse.
   - D-aia! Nu mai fă mofturi şi du-te!
   - Miranda se descurcă mai bine decât mine...
   - Miranda este o fiinţă lacomă, cu minte de şacal. Pentru ea ar fi o ocazie unică de a vâna un tip cu bani care s-o ia de nevastă. Peter doreşte pe cineva care să nu-i stea capul la prostii.
   - Eşti rea! chicoti Alecsandra.
   - Pe bune că sunt. Acum pune-ţi-i pe ăştia, o îndemnă Maura, scoţând dintr-o cutie o pereche de sandale Ferragamo, cu vârful închis şi barete subţiri pe gleznă.
   - Oh, Iisuse, gemu tânăra femeie, ridicându-şi ochii spre cer când văzu tocurile imposibil de înalte şi de subţiri. Cine a fost cu ideea?
   - Eu, rânji Maura. Peter a cerut să fi răpitoare, eu îi îndeplinesc ordinele.
   Alecsandra îşi puse sandalele ucigaşe, încrucişând baretele fragile şi rugându-se în sinea ei să nu le rupă din cauza nervilor. Nu-i plăceau petrecerile zgomotoase, unde lumea se aduna să mănânce, să bea şi să bârfească. Multitudinea de mirosuri o năucea, era nevoită să zâmbească des şi întotdeauna se alegea cu câţiva admiratori înfocaţi, care-şi închipuiau c-o puteau răsturna pe spate după colţul următor, pentru a-i calibra planetarele şi a-i unge instalaţia.
   De cele mai multe ori izbutea să se eschiveze, dar Peter insistase să participe la licitaţia din seara aceea, ca să prezinte fiecare obiect de artă în parte şi istoria care-l însoţea.
   - Arăţi... arăţi...
   Maura o privea cu mâinile presate în dreptul inimii şi ochii plini de lacrimi, negăsindu-şi cuvintele.   
   - Ca o ceapă? sugeră Alecsandra dulce.
   - Cum? clipi Maura nedumerită.
   - Îţi curg mucii, şefa...
   - Of, mai lasă-mă! dădu femeia din mâini, trăgându-şi nasul.
   Se uită la ceasul micuţ din aur care-i împodobea încheietura mâinii stângi şi făcu ochii mari.
   - La naiba! Limuzina e jos de cincisprezece minute! Eşti în întârziere...
   Alecsandra oftă şi-şi puse setul de diamante şi perle pe care Peter i le împrumutase din colecţia ducesei de Milano. Bijuteriile aparţinuseră cândva reginei Victoria şi fuseseră cumpărate în urmă cu patru ani cu fabuloasa sumă de două milioane de lire sterline.
   Ducesa intenţiona să scoată de două ori pe atât şi probabil că existau destui smintiţi care să arunce cu banii pe fereastră. Surprinse o mişcare cu coada ochiului şi, fără să întoarcă, rosti moale:
   - Nici măcar n-o gândi.
   Maura ezită, apoi îşi pleoşti umerii învinsă şi dădu drumul sticluţei scumpe cu parfum înapoi în poşeta elegantă.
   - Ar trebui să-ţi tratezi alergia asta la parfum şi detergenţi...
   - Este ereditară, minţi Alecsandra. O să mor cu ea.
   Îşi întinse rapid pe buze rujul de culoarea vinului de Burgundia şi-şi fardă obrajii într-o nuanţă delicată de roz, ascunzându-şi paloarea permanentă.
   - Mă bucur că ai apucat să te odihneşti după-amiază. Cearcănele ţi-au dispărut cu totul.
   O lăsă să creadă asta. Nu somnul de frumuseţe îi alungase umbrele de sub ochi ci cele două pahare cu sânge de cal pe care le băuse cu cinci minute înainte ca Maura să-i sune la uşă. Când era silită să petreacă mai mult timp printre oameni, îşi lua măsuri suplimentare de siguranţă. Era mai puţin riscant pentru ei.
   Se întâmplase odată la o recepţie ca una dintre invitate să se împiedice şi să cadă, tăindu-se la mână cu unul din cioburile paharului în care avea un rest de şampanie. Mirosul de sânge îi arsese gâtul şi îi făcuse stomacul să i se zvârcolească dureros.
   O prinsese pe picior greşit, cu garda la pământ, pentru că nu-şi luase porţia la timp: în blocul ei fusese pană de curent peste noapte şi echipele de intervenţie ajunseseră abia a doua zi după-amiază ca să repare defecţiunea de la tabloul cu siguranţe al imobilului. Timp în care rezerva de sânge din congelatorul ei murise.
   Sena îi refăcuse stocul, dar asta se întâmplase la vreo două ore după plecarea ei... Părăsise recepţia în următoarea secundă şi se dusese glonţ la Refugiu.
   Două zile nu fusese bună de nimic, pradă depresiei căpătate în urma conştientizării faptului că fusese la un fir de păr distanţă de a-şi pierde complet controlul. Nu dorea să mai repete niciodată această experienţă.
   - Sunt gata, anunţă ea, după ce-şi strecură în poşeta minusculă rujul şi telefonul mobil.
   - Du-te şi fă-i praf, iubito!
   Alecsandra zâmbi uşor, având grijă, ca de fiecare dată, să-şi ţină caninii la adăpost.
  
            Max studia plictisit mulţimea strălucitoare care se vântura pe lângă el, sorbind când şi când din paharul cu whisky pe care fratele său îl pusese în mână înainte de a-l lăsa baltă.
   Avea să-l strângă pe Noah de gât cu proxima ocazie!
   Ultima săptămână fusese o adevărată nebunie. Psihopatul pe care-l dorea în spatele gratiilor îşi luase concediu, iar cazul stagna. Nu avea nicio urmă, niciun indiciu care să-l îndrepte într-o direcţie sau alta. Probele recoltate de la locul crimelor erau curate.
   Atherton făcuse autopsia ultimelor trei cadavre fără să descopere nimic în plus. Modul de operare era acelaşi: perforarea carotidei stângi, vene secate de sânge. Singurul lucru pe care-l putea face era să aştepte. Iar aşteptarea îl scotea din minţi. Îşi dorea acţiune, gustul pe care vânătoarea i-l dădea, satisfacţia pe care o simţea ori de câte ori înfunda câte un ticălos în spatele gratiilor.
   Max îşi studie ceasul scump, prin faţa lui derulându-se imaginea ademenitoare a unui fotoliu aşezat în faţa televizorului fixat pe un canal sportiv. Un meci de baschet, o bere rece, o cutie cu pizza condimentată din belşug... Raiul relaxării totale! La asta renunţase ca să vină aici.
   Noah îl bătuse la cap toată după-amiaza, până când, în cele din urmă, cedase.
   În opinia fratelui său mai mare, viaţa nu se sfârşea după o căsnicie eşuată. Trebuia să iasă în lume, să cunoască şi alte femei.
   Max oftă. Nu voia să cunoască alte femei. Nu era pregătit pentru asta.
   O iubise pe Alena, chiar o iubise! Se căsătoriseră de tineri, făcuseră un copil minunat şi primii şase ani chiar fuseseră fericiţi împreună. Cei mai fericiţi ani din viaţa lui. Apoi, cumva, totul începuse să se năruie. Slujba îl solicitase din ce în ce mai mult, făcându-l să-şi neglijeze familia. I se încredinţaseră misiuni care-l trimiteau în altă parte a continentului, câteodată peste ocean, lucrând sub
acoperire luni întregi, timp în care nu avea voie să ia legătura cu cei de acasă.
   Cu timpul Alena se înstrăinase de el, şi el de ea. După aproape paisprezece ani de căsnicie chinuitoare, presărate cu griji şi aşteptări încordate, în care nu ştia dacă el era în viaţă sau mort, Alena cedase şi-l pusese să aleagă: ori ea şi Jessica, ori slujba lui nenorocită. Lui Max nu-i plăceau ultimatumurile.
   Câteodată se întreba dacă ar fi avut vreun rost să lupte ca să-şi salveze căsnicia.
   Dacă Alena n-ar fi fost atât de pornită împotriva serviciului lui, probabil că ar fi scos-o cumva la capăt. Şi dacă n-ar fi încetat să-l mai iubească, fireşte. Dar sentimentele ei pentru el muriseră. Singurul lucru care-i mai ţinea împreună era copilul, un copil care devenise confuz şi agitat în preajma lor. Jessica le simţise nefericirea şi devenise nefericită la rândul ei. Max pusese lucrurile în balanţă şi alesese calea cea mai corectă pentru toţi trei: divorţul.
   Şi se trezise singur. Alena se recăsătorise cu un coleg de-al ei, un neuro-chirurg strălucit, la numai două luni de la divorţul lor. Lovitură drept în gură. Max suferise.
   Nu pentru că ea-şi refăcuse viaţa, ci pentru că-l minţise. Relaţia ei cu actualul soţ începuse cu vreun an înainte de a intenta acţiunea de separare. Alena pur şi simplu nu avusese curajul să-i spună adevărul, lăsându-l pe el să-şi asume întreaga responsabilitate a eşecului mariajului lor. I se păruse mai comod aşa.
   Acum locuia cu Richard într-o vilă superbă de pe malul lacului Michigan, însărcinată fiind cu cel de-al doilea copil al lor. Max îi dorea sănătate şi fericire. Nu-i reproşa nimic, pentru că Jess nu ducea lipsă de nimic şi Richard chiar o iubea pe fetiţa lui.
   Singurul lucru care-l durea cu adevărat era despărţirea de Jess. Îi ducea dorul în permanenţă şi aştepta cu nerăbdare week-end-urile în care o putea lua la el.
   În week-end-ul acesta Alena plecase cu Richard la cascade şi o luase şi pe Jess cu ei. Desigur, îi dăduse şansa să aleagă dacă să rămână cu el sau să plece în drumeţie, însă Jess fusese atât de entuziasmată la telefon încât el nu se putuse îndura să-i strice plăcerea. Probabil că acesta fusese şi unul dintre motive pentru care acceptase invitaţia lui Noah.
   Însă a fi singur într-o mulţime şi a fi singur la tine acasă era o mare diferenţă, şi Max şi-ar fi dorit să fi rămas totuşi în apartamentul lui. Măcar ar fi recuperat orele pierdute de somn. Sau s-ar fi gândit la femeia pe care o văzuse ieşind de pe aleea întunecată...
   Oftând, Max îşi goli paharul, intenţionând să mai petreacă puţin timp acolo înainte de a se retrage. Noah îl târâse la o licitaţie de obiecte de artă cu un trecut istoric bogat, scopul fiind acela de a achiziţiona un set de cutii de prizat tutun, pentru a-şi întregi colecţia. Şi unde erau obiecte de artă, erau şi femei frumoase, subliniase el cu subînţeles.
   Noah primise invitaţia şi catalogul cu câteva zile în urmă şi ardea de nerăbdare să participe. Max ardea de nerăbdare să se care de acolo.
   Începu să-şi croiască drum printre invitaţii în ţinute de gală când o voce plăcută, ca un clopoţel, îi pofti pe toţi în salonul alăturat. Licitaţia urma să înceapă în câteva minute.
   Nu-l văzu pe Noah nicăieri şi începu să înjure frustrat în sinea lui, ştiind că trebuia să migreze odată cu mulţimea în salonul cu pricina, unde aveau o masă rezervată. Şansele să-şi întâlnească fratele acolo erau mai mari decât dacă rămânea pe loc. Găsi masa lor destul de uşor, dar Noah nu sosise încă. Îşi consultă ceasul nerăbdător, apoi îşi ridică privirea.
   Şi încremeni, cu gură căscată de uimire.
   Un sul de mătase ivorie îmbrăca trupul subţire al femeii aflate pe scenă, dezgolind nişte umeri superbi şi o pereche de braţe ca marmura. Părul castaniu îi era aranjat într-un coc simplu pe ceafă, iar la gât şi în urechi purta perle înconjurate de strălucirea rece a diamantelor. Rochia avea un şliţ în dreptul coapsei, dezvelind un picior magnific, încălţat în nişte sandale delicate, cu toc înalt.
   Însă ceea ce-i tăie respiraţia fu chipul ei. Faţa aceea năucitor de frumoasă, perfectă, i se părea cunoscută. O mai văzuse undeva...
   Brusc, candelabrele se stinseră, rămânând aprinse doar cele două reflectoare metalice montate în apropiere, care scăldau estrada într-o lumină dură, puternică.
   Femeia discuta în şoaptă cu un bărbat mic de statură, elegant, care se apropia de şaptezeci de ani, apoi se răsuci spre public şi zâmbi brusc auditoriului, un zâmbet incredibil, care-l făcu pe Max să tresară.
   - Bună seara, doamnelor şi domnilor, începu ea cu o voce ireală, ca o revărsare de note scoase de corzile unei harfe ciupite cu măiestrie. Numele meu este Alecsandra Greydon şi voi fi gazda dumneavoastră în această seară...
   Cele două ore se scurseră ca prin vis. La un moment dat Noah se aşezase lângă el, dar Max nici nu-l băgase în seamă. Era fascinat, vrăjit de vocea şi chipul acelea ca de sirenă. Femeia era... desăvârşită.
   Licitaţia se sfârşi mult prea repede pentru gustul lui şi Max îşi scutură capul, încercând să se dezmeticească. Ar fi fost în stare să-i asculte vocea melodioasă la nesfârşit, să-i privească faţa fermecătoare o veşnicie...
   - M-au jecmănit, se plânse Noah.
   - Poftim? murmură Max distrat, cu ochii aţintiţi asupra femeii care-i sucise minţile.
   - Cinci sute şaizeci de mii pe trei bucăţi.
   Max tresări când auzi suma. Se răsuci spre Noah, holbându-se la el consternat.
   - Ce?!!... Eşti nebun?!
   - Le-am cumpărat odată cu istoria lor, se strâmbă Noah. Au aparţinut regelui George al treilea...
   - Puteau să aparţină şi lui Moise în persoană!... Ai dat mai mult de jumătate de milion afurisit pe trei cutiuţe nenorocite!?
   - Te rog, nu-mi strica plăcerea. Nu eşti mama!
   - Mama ar face atac de cord văzând cum îţi cheltui partea ta de avere.
   - Mama a făcut atac de cord când Alena te-a lăsat în fundul gol! ripostă Noah, enervat, apoi umerii i se lăsară când îi văzu expresia din ochi. Iartă-mă! Îs un nemernic ticălos. Îţi dau voie să mă pocneşti pentru asta.
   - Nu-i necesar să-mi dai tu voie să te pocnesc, replică Max sec, întorcându- şi privirea spre estradă. Întotdeauna ai avut o mutră care atrage pumnii ca un magnet...
   Un val de panică îl cuprinse subit când văzu scena goală şi pe ea nicăieri. Se ridică brusc în picioare, scrutând sala şi simţi uşurare când o localiză lângă terasa hotelului, discutând relaxată cu un cuplu în vârstă.
   Tocmai se pregătea să se îndrepte spre ea, când minunăţia aceea îşi ridică fruntea şi-i întâlni privirea. Preţ de o secundă, lui Max i se păru că zăreşte ceva în ochii ei negri, dar fata îşi mută privirea atât de repede încât nu fu sigur că într-adevăr se uitase la el.
   Era destul de departe de ea, dar nu se lăsă descurajat, continuându-şi drumul sinuos printre mese, cu ochii lipiţi de ea.
   Când ajunse la un metru distanţă de ea, tânăra se scuză faţă de cuplul în vârstă şi-i ieşi în întâmpinare, zâmbindu-i politicoasă.
   - Vă pot ajuta cu ceva, domnule...?
   - Max, răspunse el, zâmbindu-i subjugat.
   Privită mai de aproape, femeia era uluitoare. Îşi scosese bijuteriile, predându-le probabil noului proprietar, dar chiar şi aşa, Alecsandra Greydon strălucea de-ţi lua piuitul.
   Dacă ar fi dispus de fonduri substanţiale, ar fi fost în stare să facă un gest stupid şi fără sens, cum ar fi, de exemplu, să-i cumpere setul acela pe care îl purtase în timpul licitaţiei şi despre care îşi amintea vag că fusese vândut cu uimitoarea sumă de şase virgulă trei milioane de dolari. Pe pielea ei imaculată şi palidă acele podoabe arătau fabulos...
   - Te pot ajuta cu ceva, Max? îi surâse ea, amuzată de expresia visătoare de pe faţa lui.
   Max se încruntă, turându-şi creierul amorţit. Şi-şi aminti motivul pentru care dorise să-i vorbească.
   - Da. Aş vrea să te întreb dacă ne-am mai întâlnit până acum.
   - Nu cred, rosti ea după o clipă de gândire.
   - Eşti sigură? insistă Max, privind-o atent. Faţa ta îmi pare cunoscută.
   - Cred că da. Mi-aş fi amintit cu siguranţă. Probabil că semăn cu cineva cunoscut.
   Minţea. Simţea instinctiv că-l minţea. Clopoţeii de avertizare începură să sune în capul lui.
   - Oricum, zâmbi el, vârându-şi mâinile în buzunarele pantalonilor eleganţi, zornăindu-şi cheile, a fost o licitaţie reuşită.
   - Mulţumesc.
   - Aş putea să te invit la un pahar de ceva după ce termini aici?
   - Nu beau. Dar mulţumesc, oricum, pentru invitaţie, îl refuză ea delicat.
   - O cafea, poate?
   - Mă agită.
   - Poate că ar trebui să mai şi respiri din când în când, sugeră el.
   - Poftim?
   - Îţi ţii respiraţia de când am început să vorbim.
   Alecsandra îşi forţă plămânii să lucreze. Putea să-şi ţină respiraţia aproape o oră fără să simtă nevoia de oxigen. Mirosul lui însă o întărâta. Îi stârnea simţuri pe care le crezuse moarte. Şi pofta de a-şi înfinge colţii în el. Se retrase prudentă un pas, respirând pe gură. Nu ajuta mare lucru.
   - Poate că-ţi par cam insistent dar... ai un prieten care te aşteaptă cumva acasă?
   Privirea lui imposibil de verde o ţintui sfredelitor şi Alecsandra se trezi spunând adevărul.
   - Nu, nu am.
   - Păcat.
   Surprinzătoarea veste îl înveseli teribil.
   - Există vreun potenţial pretendent pe care-l ai în vedere şi pe care va trebui să-l elimin? glumi el.
   Privirea ei deveni uşor agasată.
   - Uite ce este, domnule Jacobi, sunt foarte obosită şi mai am nişte...
   - De unde ştii că mă cheamă aşa? o întrerupse el, îngustându-şi ochii suspicios.
   - Mă scuzi? clipi ea nedumerită.
   - Nu m-am recomandat cu numele întreg, îi explică el răbdător, privind-o atent. Ţi-am spus doar că mă cheamă Max şi atât.
   Îi zâmbi viclean.
   - Desigur, asta dacă nu cumva l-ai mai auzit altă dată... poate în urmă cu vreo săptămână, să zicem? sugeră el cu blândeţe.
   Văzu în ochii ei o licărire scurtă, ciudată. Avea nişte ochi aurii superbi. Lucru bizar. De la distanţă îi păruseră a fi negri ca smoala.
   Alecsandra ezită o fracţiune de secundă, apoi surâse relaxată.
   - Nu cred, clătină ea uşor din cap. Masa patru, schiţă tânăra un gest cu o mână graţioasă, lipsită de inele, în direcţia mesei pe care el şi Noah o ocupaseră în timpul licitaţiei. Familia Jacobi. Te-am văzut acolo cu Noah Jacobi. Eu am făcut listele şi am repartizat mesele invitaţilor. Semănaţi destul de bine ca să presupun că sunteţi rude.
   - Îl cunoşti pe fratele meu?
   Întrebare stupidă. Cine nu-l cunoştea pe Noah Jacobi, carismaticul şi talentatul senator de Chicago?
   - Numai din vedere. Acum vă rog să mă scuzaţi, dar mai am nişte treburi de rezolvat, adăugă ea repede, pregătindu-se să-l ocolească.
   - Ok. Ne mai vedem, rosti Max.
   - Da, poate, acceptă ea, zâmbindu-i scurt, depărtându-se.
   Ochii lui Max se îngustară în timp ce-i urmărea mersul felin. Mersul acela elegant îi era cunoscut, pentru că-l mai văzuse. Ea era, una şi aceeaşi femeie pe care o văzuse părăsind aleea întunecată şi care dispăruse din faţa ochilor lui ca un fum! Se mişca la fel ca în seara aceea, ca şi cum ar fi plutit. Era imposibil să se înşele în privinţa ei.
   Îl minţise tot timpul. De ce? Cine era în realitate Alecsandra Greydon? Ce legătură avea ea cu cele trei cadavre de pe aleea aceea insalubră?...
   Max ştia instinctiv când adulmeca o urmă valabilă. Şi mai ştia că domnişoara Greydon îi ascundea ceva.

                                    CAPITOLUL 6

             A doua zi dimineaţă Alecsandra îşi parcă Volkswagen-ul Polo pe aleea largă, pietruită, din faţa Refugiului.
   Era o zi splendidă de sfârşit de octombrie, cu un cer senin şi limpede, lipsit de nori. În aer plutea mirosul de brumă, frunze moarte şi pământ umed. Alecsandra se opri doar atât cât să-l inhaleze, bucurându-se de aromele naturii. Mai târziu, intenţiona să dea o raită prin împrejurimi. Îi plăcea la nebunie să alerge prin pădure. Asta îi limpezea mintea şi-i punea la muncă muşchii pe care nu reuşea niciodată să şi-i lucreze nestânjenită în sălile de fitness din oraş.
   O femeie care putea face extensii cu gantere de două sute într-o singură mână, fără să transpire, bătea al dracului de mult la ochi. La Refugiu avea această posibilitate, datorită lui Guido, care amenajase o sală de forţă special pentru ea. Însă acum avea o treabă de rezolvat.
   Îl găsi pe Marcus exact acolo unde se aştepta să-l găsească: în camera circulară de deasupra livingului, dotată cu aparatură electronică ultimul răcnet. Vampirul stătea aplecat deasupra unei carcase din plastic negru, cu mâinile vârâte în măruntaiele acesteia. O grămadă de fire colorate se revărsau pe alături, iar el meşterea ceva, părând complet absorbit de ceea ce făcea.
   Alecsandra ştia că el o simţise. Marcus avea un simţ auditiv excelent, putând să-i identifice bătăile inimii la o distranţă de două mile.
   - Salut. Marcus îşi ridică privirea şi-i zâmbi. Pari necăjită.
   - Puţin, recunoscu Alecsandra, apropiindu-se şi aruncând o privire spre cutia expandată. Ce faci acolo?
   - E un decodor. Îi modific puţin sistemul. Ai avut o seară plăcută?
   - Interesantă mai degrabă, răsuflă ea adânc. Vreau să faci ceva pentru mine.
   - Orice-ţi face plăcere, rânji el cu subînţeles.
   - Verifică asta, îi întinse ea o bucată de hârtie, ignorându-i remarca.
   Marcus se îndreptă de spate şi se încruntă la numele mâzgălit în grabă.
   - Îl găseşti în arhivele FBI-ului, sugeră ea, vârându-şi mâinile în buzunarele de la spatele blugilor. Max, Maximillian, Maxwell. Încearcă mai multe combinaţii.
   Marcus îşi îngustă ochii suspicios.
   - De ce? Ce treabă are ăsta cu tine?
   - Doar fă-o, făcu Alecsandra o mutră plictisită. Sau trebuie s-o rog pe Nena?
   - Nu, te rezolv eu, rosti vampirul nemulţumit, nelăsându-i răgazul să se răzgândească. Aşteaptă o clipă, bine?
   Se răsuci şi alunecă repede în scaunul mobil din faţa laptop-ului său ultra-performant, pe care-l îmbunătăţise personal. Degetele îi alunecau peste taste cu viteză, în timp ce pe ecranul plat se perindau o serie de imagini. Alecsandra se opri în spatele lui, aşteptând.
   Marcus întră în programul guvernamental câteva secunde mai târziu, spărgându-i codurile şi accesând fişierele angajaţilor. Tastă numele în combinaţia pe care ea i le dictase şi dosarul lui Maxwell Robert Jacobi începu să ruleze încet.
   Eleni, care se alăturase şi ea cu câteva momente în urmă, se aplecă peste umărul lui Marcus, studiind avidă poza bărbatului de pe display.
   Alecsandra bănui că era o poză mai recentă. Etala faţa colţuroasă a unui bărbat şaten, cu ochi verzi, pătrunzători. Avea bărbia proeminentă, nasul cu septul o idee deviat, sprâncene groase, frunte înaltă şi o gură bine definită, cu buze subţiri.
   Treizeci şi cinci de ani, un metru optzeci şi şapte înălţime. Nu era un bărbat neapărat frumos, cât mai degrabă interesant, dur şi atrăgător.
   Şi mirosea delicios, gândi Alecsandra, simţind cum muşchii gâtului i se contractă când îşi aminti aroma înnebunitoare a pielii lui.
   - Mmm, yummi! făcu Eleni, arcuind o sprânceană subţire spre Alecsandra. E noua ta cucerire?
   Din gâtul lui Marcus se auzi un mârâit scăzut. Marcus era gelos până şi pe aerul pe care ea-l respira şi Alecsandra îşi dădu ochii peste cap, agasată.
   - Nu. Este tipul care se ocupă de investigarea crimelor din Downtown.
   - Şi? o provocă grecoaica.
   - Vreau să aflu mai multe despre el. În noaptea când am plecat să luăm urma colţosului ăluia, el se afla acolo. Am fost neatentă şi m-a văzut. Numai pentru o secundă, dar se pare că a fost suficient. Aseară l-am întâlnit din nou la licitaţia lui Gallagher. M-a recunoscut.

................................................................

    „Fii bun cu oricine fără să aștepți răsplată și fii sigur că într-o zi cineva va fi la fel cu tine.”

                        Lady Diana

Refugiul, Nicholas Sparks

...........................................................

                              1-

                      PROLOG

           Ploua cu găleata și, în ciuda ştergătoarelor turate la maximum, drumul şerpuitor abia se zărea prin perdeaua năvalnică a apei.
   Întunericul care se lăsase pe neaşteptate reducea şi mai mult gradul de vizibilitatea a şoselei pline de serpentine în ac de păr. În lumina fantomatică a fulgerelor, peisajul părea înspăimântător, de-a dreptul apocaliptic.
   - Relaxează-te, îi strigă Leo, încercând să acopere zgomotul asurzitor al muzicii rock care ţâşnea prin difuzoarele ultra-moderne ale Mercedesului ultimul răcnet.
   Se întinse şi dădu sonorul mai încet, proptindu-şi o mână pe volan, în timp ce cu cealaltă se întindea pentru a-i strâge mâinile încleştate în poale.
   - Ţi-e frig? o întrebă el, luând o curbă strâns, cu un scrâşnet de pneuri.
   - Mi-e frică, sublinie Alecsandra, înghiţindu-şi nodul de spaimă din gât.
   Leo şofa întotdeauna ca un nebun, fan al vitezei, un talent care-l propulsase pe primul loc în clasamentul Formulei Unu în urmă cu doi ani. Şi rămăsese în fruntea topului, graţie unor reflexe de invidiat. Era un pilot excepţional, cu o pasiune pentru provocare şi risc la fel de mare ca cea pentru viaţă. Totul la el era o continuă provocare. Şi întotdeauna câştiga.
   Un noroc care-l urmase îndeaproape în ultimii şase ani, continuând să-l propulseze tot mai sus pe lista celor mai bogaţi oameni din lume. Frumuseţe, talent, un caracter puternic, minte brici şi farmec cât cuprinde, la care se adăuga o avere imensă deja. Acesta era Leonardo Fabrini Vincentzo al Patrulea şi era... logodnicul ei!
   Alecsandra riscă şi-şi desprinse privirea pentru o clipă de la drumul înecat în ploaie, care se derula ameţitor pe lângă ei.
   Era înalt, de aproape unu optzeci, brunet, cu ochii de un albastru-cenuşiu. Bărbia avea o gropiţă care-i îndulcea trăsăturile aspre, un atu al înfăţişării lui ucigătoare care-i sucise minţile în urmă cu opt luni.
   Se întâlniseră la o recepţie la vila Donatti, unde ea se ocupase cu decoraţiunile interioare şi exterioare şi cu organizarea dineului, ţinându-i locul colegei ei de apartament, Denise, care fusese nevoită să plece în acel week-end pentru a asista la înmormântarea unei mătuşi din partea mamei ei. Îmbrăcată într-o rochie simplă din mătase de culoarea fumului, cu care spera să se piardă în peisaj, Alecsandra supraveghea, retrasă într-un colţ, mesele şi armata de chelneri, asigurându-se că invitaţii aveau tot ce le trebuia. Leo apăruse la spartul târgului, cu o blondă superbă la braţ, făcându-i inima să tresară cu putere.
   Oh, Doamne! Îşi amintea că aceste două cuvinte fuseseră singurul gând coerent pe care se simţise în stare să-l închege în creierii ei aburiţi de şoc.
  Era prea frumos să fie adevărat. Prea frumos ca să fie lăsat aşa, în libertate! Aproape c-o dureau ochii să se uite la el.
   În mod sigur păţise ceva la ochi, reflectase ea, amuzată de propria reacţie, notându-şi să consulte un oculist în viitorul apropiat.
   Doar aşa, ca să fie sigură că n-avea nimic la ei.
   Apoi Leo o zărise şi-i zâmbise încet, iar Alecsandrei îi trecu prin cap într-o doară că n-ar strica s-o vadă şi un cardiolog. Insul era ucidere!
   Însă, mai târziu, Dumnezeu ştiu cum, se trezise în braţele lui dansând... vals!
   Anii de balet pe care mama ei insistase să-i facă nu-i fuseseră de niciun ajutor. Îl călcase pe picioare de atâtea ori încât se mira cum de bărbatul nu şchiopătase în timp ce o conducea spre terasele largi. Petrecerea era pe terminate, ultimii musafiri se pregăteau să plece.
   El insistase s-o conducă până acasă. Se dovedise că blonda uluitoare cu care venise şi pe care Alecsandra o dispreţuise instinctiv, din pură invidie, era de fapt sora lui mai mică, Celeste.
   Au continuat să se vadă cam o săptămână până când şi-a dat seama că era îndrăgostită până peste cap de el. Leo era atent, extrem de politicos, avea un comportament ireproşabil şi o răsfăţa realmente. Însă nu neapărat frumuseţea lui o dăduse peste cap cât ceea ce se ascundea sub ea. Leo era un bărbat cu o minte sclipitoare, educată, înzestrat cu un umor irezistibil. Nu încerca să epateze, nu se lăuda cu trofeele lui, n-o presa să-l primească în patul ei, deşi o dorea nebuneşte.
   Relaţia lor pur şi simplu... curgea. Lin şi fermecător, ca o poveste depănată la lumina focului unui şemineu într-o noapte de Crăciun.
   La aproximativ două săptămâni de la dineul Donatti, el îi ceruse mâna şi-i strecurase pe deget o bandă îngustă din aur alb, cu un diamant albastru tăiat în formă de pară, care i se potrivise perfect.
   Iar acum, după aproape opt luni, o ducea să-i cunoască familia.
  
          Alecsandra se cutremură. Amânase acest moment cât de mult putuse.
   După Leo, acest lucru s-ar fi întâmplat imediat ce o ceruse de soţie, dar nu se simţise în stare să dea piept cu „duşmanul”. Celeste o prevenise că dona Fabrini era o femeie extrem de capricioasă şi posesivă, greu de mulţumit, şi acesta fusese unul dintre motivele pentru care amânase într-atât inevitabilul.
   Sincer, îi era groază de momentul în care avea să dea ochii cu cea care îl zămislise pe acel bărbat minunat de lângă ea, numai ca aceasta să constate că era... inacceptabilă pentru fiul ei. Şi asta din mai multe considerente, desigur.
   Alecsandra Drummond nu provenea dintr-o familie înstărită şi nobilă ca a lui, nici măcar nu proveneau din aceeaşi lume.
   Se născuse într-o suburbie a Los Angeles-ului cu douăzeci şi patru de ani în urmă, într-o familie de intelectuali, tatăl ei fiind profesor de istorie a artei, iar mama ei, graficiană. Avea doi fraţi mai mici şi o soră care era chirurg plastician la cel mai mare centru de înfrumuseţare din Detroit.
   Părinţii ei le asiguraseră o copilărie lipsită de griji, haine călduroase, mese decente, o educaţie modestă, şi le insuflaseră ambiţii.
   Prin urmare, Rachel ajunsese să fie cotată drept cea mai bună „modelatoare în carne” din Elliot Hospital, aşa cum îi plăcea s-o numească pe sora ei, ea îşi luase masterul în istoria picturii renascentiste la Roma, Nigel era în ultimul an la Oxford, iar Daniel visa să ajungă un scriitor celebru.
   Privită din afară, familia Drummond era una model: închegată, fericită şi sănătoasă. În lumea ei. Într-a lui... ei bine, bănuia c-o să afle curând părerea donei Fabrini în privinţa asta, deşi Leo o asigurase că n-avea de ce să-şi facă griji.
   Prezentarea ei familiei sale era doar o formalitate. Un lucru care trebuia făcut odată şi-odată, mai devreme sau mai târziu. Ea preferase mai târziu.
   - N-are de ce să-ţi fie frică de ea, Lex, râse Leo, amuzat de expresia ei rigidă. O fi mama mea o fiinţă pretenţioasă, dar nu este un căpcăun. Pentru ea, fericirea mea este importantă. Te iubesc, caro. Asta contează.
   Întotdeauna o răscolea când îi spunea aşa în italiană. „Caro” avea o dulceaţă aparte rostită din gura lui.
   - Nu de asta mi-e teamă, îl contrazise Alecsandra, încruntându-se. Sau nu e numai asta.
   - Dar...?
   - Aş vrea să mai calci puţin frâna aia. Mai avem puţin şi spargem blocul sonic!
   - A!
   Ca să-i facă pe plac, încetini cu zece kilometri sub viteza de croazieră pe care o avea momentan.
   - Şi ţi-aş fi recunoscătoare şi dacă ţi-ai ţine ambele mâini pe volan.
   - Pot face asta, dar, Lex, sincer, am copilărit în locurile astea. Cunosc fiecare curbă pe de rost şi cred că le-aş putea lua şi cu ochii închişi...
   - Să nu faci asta! mormăi Alecsandra. Ochii deschişi te scapă de o mulţime de necazuri. Tu ar trebui s-o ştii cel mai bine.
   Nu putea explica nici ea, dar nu vremea îngrozitoare de afară şi nici măcar iminenta întâlnire faţă-n faţă cu viitoarea ei soacră n-o speriau chiar atât de tare, cât altceva, mult mai intens. Un presentiment că ceva avea să se întâmple curând.
   Ceva rău.

        Încă nu-i spusese lui Leo despre acel potenţial al ei pe care numai familia ei îl cunoştea. Probabil că nici n-avea să-i spună prea curând.
   Oamenii simpli tindeau să fie suspicioşi şi temători de ceea ce nu puteau înţelege. Cei mai mulţi bărbaţi, pe asta o ştia din experienţă, băteau în retragere de îndată ce-şi dădeau seama de acele ciudăţenii ale ei. Nu era deloc uşor pentru cineva să accepte faptul că persoana de alături îi putea „citi” gândurile şi „intui” emoţiile în funcţie de mirosul pe care pielea li-l degaja.
   Alecsandra accepta în jurul ei numai oameni al căror miros îl putea tolera. Avea un nas extrem de selectiv. Un simţ cu care putea „adulmeca” pericolul de la distanţă, declanşând în mintea ei un sunet care o făcea să intre în defensivă automat şi să ocolească instinctiv zonele „fierbinţi”.
   Nu odată se întâmplase să vrea să meargă într-un loc anume şi să renunţe la idee încă dinainte de a ieşi pe uşă. Ca apoi să audă că în locul respectiv avusese loc un jaf armat soldat cu răniţi, că la petrecerea unde fusese invitată izbucnise în mod stupid un incendiu, că pe o anume porţiune de autostradă avusese loc un accident teribil, care se soldase cu pierderea a mai multor vieţi...
   Cu Leo alături, Alecsandra petrecuse cele mai liniştite şi mai fericite opt luni din viaţa ei. Şi niciodată în tot acest timp nasul ei nu făcuse mofturi.
   Însă din momentul în care Leo îi spusese că mama lui îi invitase pe amândoi să petreacă un week-end întreg la Bella Fortuna, vila familiei lor din sudul Siciliei, ca s-o cunoască, ceva din mintea ei începuse să zumzăie stăruitor şi neplăcut.
   Dacă n-ar fi tergiversat atât de mult teribila întâlnire cu familia lui reunită, Alecsandra i-ar fi cerut lui Leo încă o amânare. Însă risca să-l supere şi s-o bănuiască de laşitate. Şi iată-i acum, pe drumul şerpuitor, în plină furtună, mergând să-şi întâmpine numeroasa şi augusta viitoare familie.
   - Linişteşte-te, caro, îi ceru Leo, reducând viteza încă puţin. Nu mai este mult şi o să te convingi că te-ai stresat inutil. Mama o să te adore.
   - Şi dacă n-o să fie aşa? bâigui Alecsandra, agăţându-se de portieră când el luă o curbă mult prea repede.
   Leo oftă, zâmbi amuzat şi se angajă în altă curbă. Alecsandra strânse din dinţi şi tresări când, imediat după cotitură, zăriră clipirea intermitentă a unor faruri în faţă.
   Leo apăsă frâna, făcând maşina să derapeze larg, apoi o redresă cu uşurinţă, trăgând pe marginea drumului, la zece metri în faţa maşinii oprite.
   - Ai păţit ceva? se întoarse Leo spre ea, dându-i îngrijorat părul lung de pe faţă.
   Paloarea ei nefirească îl alarmă.
   - Alecsandra, te-ai lovit?
   Ochii ei negri erau larg deschişi şi goliţi de orice expresie. Buzele îi erau livide, trăsăturile încremenite.
   - Lex?
   - Nu te opri! Nu te opri! Porneşte maşina... Fă-o acum!
   - Ce...
   - Porneşte maşina odată! strigă ea, cuprinsă de isterie. Te rog, te rog, ascultă-mă... Te rog!
   Leo trase adânc aer în piept. Ceva, o mişcare în oglinda retrovizoare, îi atrase atenţia. Se încruntă la silueta care se contura neclar în ploaia torenţială, în timp ce se apropia de maşină prin spate.
   - Lex, eşti rănită? insistă el, încercând să-şi păstreze vocea calmă, furând încă o privire spre retrovizoare.
   - Nu, nu sunt, dar..., izbucni ea cu o voce piţigăiată.
   - Bine, răsuflă el uşurat.
   Văzu silueta dispărând din spatele maşinii şi o văzu apărând în oglinda laterală.
   Era o femeie, îşi dădu el seama. În lumina intermitentă a maşinii din spate, trupul ei părea zvelt şi elegant. Era înaltă şi se mişca nepăsătoare, mergând agale prin valurile de apă care cădeau din cerul negru ca smoala.
   - Cobor să văd care este problema, rosti el, întinzându-se spre portieră.
   - Nu! Nu coborî!
   Alecsandra se agăţă de el disperată, trăgându-l înapoi, spre ea.
   - Te rog, nu coborî! Te rog...
   - Lex, încetează. Te porţi copilăreşte. Ar putea fi unii dintre invitaţi...
   - Nu sunt! negă ea, scuturând capul înnebunită. Nu sunt... oameni! rosti ea ultimul cuvânt cu o voce sugrumată.
   - Cum adică... nu sunt oameni? se încruntă el, râzând.
   Alecsandra se opri, neputând nici ea să-şi explice senzaţia. Cuvintele acelea pur şi simplu îi zburaseră de pe buze, fără a le gândi măcar. Indiferent cine erau persoanele care se aflau în maşina cu avariile aprinse din spate, ele nu erau ceea ce păreau a fi şi constituiau o ameninţare teribilă pentru ei. Nasul ei niciodată n-o înşela şi niciodată până acum nu mai fusese atât de sensibilizat!
   O ardeau sinusurile şi zumzetul din capul ei se transformase într-un vuiet înalt, care-o zăpăcea.
   Ciocănitul scurt din geamul portierei o făcu pe Alecsandra să îngheţe şi pe Leo să tresare şi să înjure. Chipul femeii era aproape lipit de sticla udă, iar buzele pline îi erau curbate într-un zâmbet glumeţ, irezistibil.
   Involuntar, Leo se trezi răspunzându-i la surâs.
   Era blondă, cu părul lung lipit în şuviţe groase de faţa incredibil de frumoasă. Ochii ei erau mari şi plini de neajutorare.
   - Per favore...
   Bărbatul îi auzi vocea sunându-i în cap ca un cântec de sirenă, făcându-l să ameţească uşor. Dădu să deschidă din nou portiera, dar fu tras îndărăt.
   - Nu ieşi, Leo!
   Ochii blondei se îngustară nerăbdători şi frustraţi, pironindu-se asupra ei.
   Alecsandra se cutremură. Valul se răceală o învălui instantaneu, în ciuda căldurii din maşină. Instinctiv, îşi încleştă mâinile în jurul bărbatului pe care-l iubea, încercând să-l păstreze lângă ea, să-l ocrotească.
   - Nu coborî, Leo, insistă Alecsandra, retrăgându-se şi luându-i faţa în palme pentru a-i putea privi ochii atât de frumoşi şi, în acea clipă, plini de confuzie. Te rog, ascultă-mă! Ai încredere în mine...
   - Lex, pentru numele lui Dumnezeu! oftă el, exasperat.
    În spatele lui, Alecsandra văzu ochii femeii dânduse peste cap, amuzaţi şi plictisiţi, la auzul ultimului cuvânt.
   - Mă duc să văd care este problema şi mă întorc imediat...
   Alecsandra dădu să spună ceva, dar ciocănitul din geamul portierei din partea ei o făcu să sară-n sus şi să se răsucească, pierzând contactul fizic cu Leo. O altă femeie, brunetă, scundă de statură şi cu părul tuns scurt, ce încadra o faţă de elf, îi zâmbi seducătoare.
   Se holbă neputincioasă la ea, chircindu-se pe scaun, paralizată de frică. Mai târziu, avea să-şi dea seama că aceea fusese clipa în care totul începuse să se năruie.
   De pe locul de lângă ea, vocea lui Leo sunase înfundată:
   - Blochează portierele. Mă întorc într-un minut.
   Înainte să aibă timp să reacţioneze, Leo ieşise din maşină şi trântise nepăsător portiera în urma lui. Ocoli Mercedesul şi porni flancat de cele două femei spre maşina avariată.
   O altă siluetă, de data aceasta a unui bărbat, ieşi din maşina staţionată, pornind spre grupul celor trei. O văzu pe blondă aruncându-şi pe după umăr coama bogată de păr ud şi râzând la ceva ce Leo îi spusese. Bărbaţii îşi strânseră mâinile şi se îndreptară spre capota ridicată.

         Înlemnită de groază, cu inima bubuindu-i în piept, Alecsandra îi urmări, aplecată peste scaune, ca să nu-l piardă din ochi.
   Vuietul din capul ei crescu, devenind asurzitor, izbindu-i dureros oasele craniului, ca un tsunami. Leo se îndreptă şi discută puţin cu bărbatul de lângă el. Acesta rânji.
   Alecsandra îi văzu rânjetul sinistru în lumina fulgerului care sfâşie întunericul şi inima i se făcu cât un purice. Şi-n clipa următoare, blonda sări la gâtul bărbatului pe care-l iubea, doborându-l la pământ. Bruneta micuţă se lăsă pe vine şi ridică braţul lui Leo, sfâşiind până la umăr mâneca jachetei de piele pe care el o purta, pentru a-şi lipi gura de încheietura mâinii lui.
   Stomacul Alecsandrei ţâşni în gât în aceeaşi clipă în care străinul porni fără grabă spre maşina lui Leo. În lumina altui fulger, fata îi văzu trăsăturile imposibil de frumoase şi de palide.
   Instinctul de conservare îi intră intantaneu în acţiune. Orbeşte, se răsuci şi apăsă butonul de blocare a portierelor, ştiind instinctiv cât de inutil îi era gestul.
   O portieră închisă nu avea să-l oprească.
   Alunecă dârdâind pe scaunul şoferului şi acţionă schimbătorul de viteze, împingând acceleraţia până-n podea. O parte din ea era amorţită, plină de groază şi înnebunită de durere, cealaltă era lucidă şi conştientă de faptul că nu-l putea salva de una singură pe Leo.
   Trebuia să plece după ajutoare imediat, înainte de a fi prea târziu. Vila Bella Fortuna nu avea cum să fie prea departe...
   Maşina ţâşni urlând într-un scrâşnet de roţi, care raşchetară asfaltul ud, năvălind spre drumul care se frângea într-o curbă la nouăzeci de grade spre dreapta, derapând. Încleştându-şi mâinile alunecoase de transpiraţie pe volanul maşinii, se luptă să ţină controlul şi direcţia.
   Curbele se succedau cu repeziciune şi, graţie cine ştie cărui miracol, izbutea să le ia fără să izbească trupul metalic al maşinii de peretele muntelui sau să-l arunce prin parapet, dincolo, în prăpăstiile care se căscau lacome în noapte.
   Ajunse pe o bucată mai dreaptă de drum şi aruncă o privire rapidă în retrovizoare. Inima i se poticni când îl văzu umbra alergând în urma ei, la o distanţă de câţiva metri. Şocată, verifică vitezometrul şi scânci. O sută treizeci de kilometri la oră! Ce om ar fi putut să alerge cu o sută treizeci de kilometri la oră?!...
   Cum de reuşea ea să ţină maşina pe şoseaua udă, plină de serpentine, la o asemenea viteză?
   Bufnitura care se auzi pe capota maşinii o făcu să ţipe gâtuit. Îşi dezlipi privirea pentru o clipă de la drumul întunecat şi periculos, uitându-se spre tavanul Mercedesului, observând adâncitura de acolo.
   Vreun bolovan se desprinsese din coasta muntelui şi căzuse pe maşină.
   O altă privire terifiată spre retrovizoare o făcu să îngheţe: bărbatul dispăruse. Şi nu-i luă mai mult de o fracţiune de secundă ca să facă legătura dintre dispariţia subită a urmăritorului ei şi forma adânciturii din plafonul maşinii.
   Imposibil. Imposibil. Imposibil...
   Cuvântul i se rotea prin mintea năclăită de groază ca un disc stricat.

      Un sunet metalic o făcu să ţipe din nou şi Alecsandra îşi smuci umărul, ferindu-se din calea mâinii care străpunsese carcasa maşinii, orbecăind după ea.
   Încleştându-şi dinţii, se încordă şi apăsă frâna, trăgând stânga mult de volan.
   Roţile urlară în timp ce derapau, maşina învârtindu-se nebuneşte pe şoseaua udă, pentru a se izbi într-un sfârşit cu partea din spate de parapetul din metal. Şocul izbiturii o aruncă în lateral şi se ciocni cu fruntea de bord. Lovitura o ameţi pentru o clipă şi i se făcu greaţă.
   Cu un efort, îşi săltă capul şi distinse în lumina farurilor silueta bărbatului din mijlocul drumului. Maşina era răsucită la o sută optzeci de grade faţă de direcţia iniţială şi se clătina periculos peste marginea străzii, semn că dislocase parapetul.
   Clipi, limpezindu-şi privirea, şi icni când îi văzu rânjetul amuzat şi răutăcios al bărbatului în lumina cu halogen a farurilor.
   - Curajoasă Alecsandra. Îmi faci seara atât de plăcută!
   Vocea lui avea o muzicalitate ciudată, seducătoare. Preţ de o clipă, avu pornirea de a abandona totul. Ce rost ar mai fi avut? Ar fi prins-o oricum şi i-ar fi făcut acelaşi lucru pe care femeile acelea i-l făcuseră lui Leo...
   Leo! Inima i se chirci în piept. Era mort. Ştia asta. Simţea asta.
   Cine erau ei? gândi ea, năucită de şoc şi neînţelegere.
   - Haide, frumoasa mea, ştii cât de inutil este totul. Eu nu pot fi ucis. Ei bine, nu chiar acesta este adevărul, dar n-o să abordăm subiectul chiar acum. Nu când sunt atât de ars de sete!...
   Îi era sete.
   Alecsandra clipi de două ori înainte ca adevărul terifiant să-i pătrundă în minte. Scena la care asistase mai devreme, viteza incredibilă a acelui om...
   Acela nu era om, îşi dădu ea seama. Era... alternativa i se părea înfiorătoare.
   Imposibil de gândit. Înfiorător de pronunţat acel cuvânt, care dăduse naştere unor legende transpuse în romanele de ficţiune şi în filmele horror. Şi totuşi ştia prea bine ce văzuse.
   Un lucru era cert: nu sângele ei avea să potolească setea acelui demon!
   - Du-te-n iad, stârpitură nenorocită! murmură ea, înfingându-se în pedala de acceleraţie şi apucând zdravăn volanul cu ambele mâini.
   - Pentru mine nu există iadul şi nici raiul!
   Vocea lui se auzi atât de clar, ca şi cum i-ar fi şoptit la ureche cuvintele.
   - Încă nu ţi-ai dat seama de asta? râse apoi creatura, înveselită.
   Maşina ţâşni şi se năpusti mugind spre creatura care stătea nepăsătoare în mijlocul drumului. Însă cu o fracţiune de secundă înainte să-l izbească, bărbatul care nu era bărbat dispăru din faţa maşinii. Alecsandra frână prea târziu.
   Botul maşinii se înfipse în versant, metalul scrâşnind sinistru în timp ce se mula pe conturul stâncilor care ieşeau din peretele muntelui. O ploaie de cioburi explodară în faţa ei, înfingându-se în braţele ridicate în cruciş, pe care şi le ridicase în clipa în care fusese conştientă că avea să se ciocnească inevitabil de zidul stâncos.
   Totul îngheţă în nemişcare pentru o secundă lungă, apoi o mână dură ca granitul o înşfăcă de păr, smulgând-o din locul şoferului şi scoţând-o afară drept prin portiera şifonată.
   Alecsandra nici măcar nu se osteni să ţipe. Durerea rădăcinilor firelor de păr care-i fuseseră smulse era o nimica toată în comparaţie cu cea care-i săgetă bazinul şi şolurile, mergând ca un fier încins până-n laba picioarelor.
   Simţi un jungi năprasnic în torace şi unul în braţ, care-i săgetă umărul până-n creier, ambele tăindu-i respiraţia.
   - Uite ce mizerie ai făcut, o dojeni în joacă bărbatul, aplecându-se deasupra ei. Eşti făcută zob, draga mea, rosti el cu un accent aspru, care o duse pe Alecsandra cu gândul la un personaj KGB dintr-un film vechi, al cărui nume nu şi-l amintea. Şi mi-ai ruinat frumuseţea de cină. Ce păcat!
   Trăsăturile îi erau frumoase, ca ale unui arhanghel. Cum putea o asemenea blestemăţie să fie atât de frumoasă? gândi ea, ameţită, în timp ce respiraţia îi ieşea horcăită din pieptul strivit.
   Cu o fracţiune de secundă înainte ca întunericul s-o cuprindă, simţi o arsură insuportabilă pe gât, urmată de sunetul oribil al suptului.
   Deschise ochii larg, încercând să lupte cu durerea aceea cumplită care-i curgea prin venele aspirate.
   Nu se putea mişca, ca şi cum ar fi fost paralizată.
   - Igor, mai lasă-ne şi nouă puţin, se auzi o voce plăcută, ca de catifea. Scumpul de Leo a fost cam... neîndestulător, ca să zic aşa.
   - Vezi-ţi de trebă, Olga. Doamna este a mea, rosti vampirul, muşcând-o din nou, puţin mai jos de locul unde-şi înfipsese colţii prima dată.
   Alecsandra simţi arsura până-n unghiile de la picioare. Lacrimi mari îi alunecară din colţul ochilor. Nu era sigură dacă plângea. Continua să plouă, deşi se mai domolise puţin, iar atingerea rece a ploii pe faţa ei avea ceva ce o alina.
   - Ei, hai! se plânse o altă voce.
   Un mârâit scăzut, ameninţător, izbucni din gâtul creaturii care-i seca viaţa din trup.
   - Bine, bine, nu-i nevoie să fii aşa de ciufut!
   - Totuşi, cred că nu este corect ca tu să ai ce este mai bun, în timp ce noi de abia ne-am stârnit apetitul...
   Tunetul năprasnic bolborosi deasupra lor. Două secunde mai târziu, bolta păru să se despice şi din miezul ei ţâşni o lance de lumină orbitoare.
   Alecsandra urmări fascinată dansul graţios al fulgerului, care şerpuia în jos ca un râu de lumină crudă.
   O moleşeală ciudată şi rece se instalase în trupul ei. Murea. Nu se îndoi niciun moment de acest lucru. Murea în cel mai oribil mod, secătuită de o creatură de coşmar, care nici măcar n-ar fi trebuit să existe în realitate. Totul era atât de... bizar!... Durerea din membrele zdrobite se estompase, rămânând doar arsura aceea inumană, ca şi cum i-ar fi curs plumb încins prin vene. Oare şi Leo simţise această durere?... Murise mai repede decât ea?
   Leo...
   Aerul păru să se onduleze, atmosfera sfârâi, umplându-se de electricitate.
   - Igor!
   Creatura îşi descleştă fălcile de pe gâtul ei şi-şi smuci privirea spre lancea de lumină orbitoare, care se apropia de ei cu o viteză ameţitoare.
   Scoase un urlet furios, pe jumătate frustrat, pe jumătate îngrozit, şi făcu un salt mare în spate, aterizând la o distanţă de douăzeci de metri de locul unde se aflase cu o secundă în urmă, loc în care fulgerul lovi năprasnic, cu un bubuit asurzitor.

         Vreme de aproape un minut, cei trei vampiri rămaseră nemişcaţi, holbându-se şocaţi la trupul carbonizat şi fumegând al tinerei femei.
   Asfaltul se fisurase de jur împrejurul cadavrului, întinzându-se într-o reţea subţire de filamente, ca o pânză de păianjen. Apoi blonda îşi dădu capul pe spate şi începu să râdă în hohote.
   - Oh, dragule, ai fost la un fir de păr de a încăpea într-o urnă, chicoti ea fermecător. Pun pariu că Ramsey o să se oftice c-a ratat asta!
   - Ha, ha, ha! Foarte amuzant! se strâmbă Igor, mârâind. La dracu, la dracu!...
   - Mie nu-mi place friptura, declară sec bruneta, adulmecând prudentă, de la distanţă, mirosul de carne şi materiale arse, strâmbându-se. Hai să ne încercăm norocul în altă parte, Meg. Am auzit că mai sus este o vilă care aşteaptă musafiri. Hai să facem un tur. Cine ştie, poate că pică ceva...
   Toţi trei se răsuciră pe călcâie şi începură să escaladeze peretele versantului ca nişte reptile.
   Niciunul dintre ei nu observă degetele înnegrite ale fetei care se mişcară imperceptibil. Şi fură prea departe când inima acesteia începu din nou să palpite, la fel de uşor ca aripile unei molii.

          Lucrul care o trezi întâia oară fu sunetul acela ritmic, sacadat.
   Un robinet se stricase undeva, pentru că picura într-una. Îi era frig. Foarte frig. Apoi i se făcu dintr-odată cald. Mult prea cald. Alunecă din nou în întuneric.
   A doua oară fu lucidă doar câteva secunde, timp în care încercă să deschidă ochii şi să vadă de unde venea picuratul acela enervant. Nu izbuti nici măcar să-şi mişte pleoapele şi se pierdu din nou în labirintul întunecat din mintea ei.
   Alterna între conştienţă şi inconştienţă. Mă rog, starea de inconştienţă era una stranie. De câte ori plonja în ea, se trezea uitânduse de sus la trupul unei femei care arăta cumplit. Era bandajată ca o mumie egipteană, din cap şi până-n picioare, iar de sub bumbacul steril ieşeau o sumedenie de fire şi tuburi conectate la o multitudine de aparate sofisticate.
   Oameni îmbrăcaţi în alb se învârteau în jurul patului acelei femei. Veneau şi plecau. Lumina se schimba mereu. Noapte, zi, noapte, zi, noapte, zi...
   Fu un şoc teribil să-şi dea seama într-un târziu că de fapt se uita la ea, că acela era trupul ei! Revelaţia o aruncă înapoi, la timp pentru a auzi pocnetul surd din pieptul ei, gheara care-i cuprinse inima strâns şi dureros, ca-ntr-o menghină, urmată de bipăitul şi fluieratul aparatelor isterizate.
   - A făcut stop, urlă o voce. Aduce-ţi defibrilatorul. Repede!
   Simţi şocul electric care i se descărcă în trup, făcându-l să se arcuiască mult în sus, pentru a reveni îndărăt cu o bufnitură. Şi apoi altul. Şi altul. Sunetul acela ritmic, sacadat, reveni şi Alecsandra bănui că era sunetul propriei inimi.
   Apoi urmară alte perioade de alternare între realitate şi vid.
   Nu ştia de cât timp se afla în starea aceea. Îşi dorea să moară. Fizic nu simţea nicio durere, cu excepţia arsurii care-i pulsa în jurul carotidei. Era conştientă de acea arsură chiar şi când se privea din afara trupului.
   Oare se transforma? îi trecu ei prin minte.
   Văzuse filmul Dracula şi încă vreo două pelicule ale aceluiaşi gen pe când avea vreo cincisprezece ani. Fusese muşcată de un vampir. Igor. Îşi amintea numele lui cu claritate. Şi-l amintea şi pe cel de Olga şi... Meg.
   Dacă filmele furnizaseră detalii corecte, victima nesecată de sânge avea să devină un vampir la rândul ei. În asta se transforma acum?...
   Voia să moară. Îşi dorea să moară. Chiar dacă n-avea să se metamorfozeze în chestia care o muşcase pe ea, tot îşi dorea să moară. Îşi văzuse carnea arsă de pe trup în vreo trei rânduri când i se schimbaseră bandajele. Era mutilată. Mai rău, arăta oribil, ca un monstru!... Şi mai era şi Leo. Ştia că murise, îşi amintea felul în care fusese ucis.
   Durerea pierderii lui era mai cumplită decât acea arsură din gâtul ei, care nu se domolise niciun pic, făcând-o conştientă de ea chiar şi atunci când minţile îi pluteau în derivă.
   Cu timpul, vocile din jurul ei se ridicară de la nivelul unor murmure ininteligibile la cel al unor şoapte clare.
   - Temperatura continuă să-i scadă sub treizeci... Nu ştiu cum de izbuteşte să rămână în viaţă...
   - Se regenerează uimitor de repede, se auzi vocea plină de perplexitate a unei alte femei. Avea majoritatea coastelor rupte când au adus-o aici, iar radiografia de azi arată numai trei, şi acelea în curs de vindecare. Vezi cum se depune calusul aici?...
   - Ai văzut asta? Ieri, numărul eritrocitelor era sub două milioane. Acum s-a triplat şi arată ca nişte stele...
   - E o anomalie aici...
   Nu era vorba de nicio anomalie, ar fi vrut ea să strige, dar coardele vocale refuzau să coopereze, iar buzele nu i se mişcau deloc. Mă transform într-un nenorocit de vampir! Omorâţi-mă! Vă rog, omorâţi-mă! ţipă ea, hohotind disperată în adâncul fiinţei ei.
   - ... epiderma i s-a refăcut intergral. Iisuse! Parcă m-aş uita la un nenorocit de film SF!...
   La un moment dat începu să viseze. Coşmarul începea întotdeauna în Mercedesul gri metalizat. Îşi amintea detaliile: conversaţia, sunetul scăzut şi învăluitor al vocii lui grave, mirosul parfumului lui, muzica rock care bubuia din boxe. Night wish. Soprana formaţiei cânta despre elfi şi alte creaturi mistice.
   Foarte... potrivit. Apoi farurile care clipeau intermitent în ploaia torenţială şi teama paralizantă care o cuprinsese înainte ca Leo să oprească maşina. Durerea şi neputinţa sfâşietoare de după aceea.
   Bărbatul pe care-l iubise şi încă-l mai iubea murise. Într-un mod oribil. Iar ea îl abandonase. Sentimentul era... insuportabil! Ar fi vrut să fi ales să rămână. Se speriase. De fapt, fusese îngrozită de moarte. Fugise şi-l lăsase singur, cu gândul să cheme ajutoare. Ce scuză jalnică! Fugise ca să-şi salveze pielea. Şi nici măcar pe aceea nu reuşise s-o salveze!
   Lumina aceea fierbinte, strălucitoare şi albastră, îi mistuise carnea ca un rug. Încă-şi mai amintea unda aceea, şocul năprasnic în clipa în care o lovise în plin!...
   Regreta faptul că acea creatură se eschivase cu o fracţiune de secundă înainte ca fulgerul s-o facă scrum. Ar fi vrut să fi avut forţa de a-l ţine lângă ea, ca fulgerul să-i lovească pe amândoi. Dar Igor scăpase. Îl auzise, chiar şi în chinurile acelea cumplite în care inima i se oprise sub descărcarea cumplită de energie. Pleca în altă parte să vâneze.
   Timpul îşi pierduse sensul. Nu conta. Dacă avea să trăiască, avea s-o facă numai cu un scop. Unul precis. Unul corect. Unul cumplit.
   Devenise perfect conştientă şi lucidă în urmă cu două zile. Ştia exact timpul scurs din acel moment pentru că-l calculase după bătăile inimii ei, însă continuase să se prefacă a fi în comă.
   Era... prea uimită ca să aibă vreo reacţie. Distingea o sumedenie de mirosuri: cel de dezinfectant, de antibiotic, de alcool, mirosul dulceag şi ameţitor al narcoticelor pe care asistentele le injectau pacienţilor din saloanele alăturate, aroma de after shave, cea a săpunurilor de diferite mărci, şi unul distinct, cel dulce-acrişor şi sărat al sângelui...
   Ştiau că acei oameni erau în alte încăperi după tonalitatea vocilor. O sâcâiau sunetul acelor glasuri... O deranjau şi zgomotele din jur. Auzise tuşind motorul unei maşini la niciun metru de ea şi o voce frustrată suiduind.
   Deschisese ochii pentru o clipă, aşteptânduse să vadă o parcare, dar nu zări decât decorul alb, steril, al unui salon clasic de spital. Era singură. Şi totuşi, ar fi putut jura că auzise rabla căznindu-se să o ia din loc!
   Sunetul motorului se estompă preţ de o clipă, apoi reveni la fel de puternic, pentru ca apoi să se estompeze treptat.
   Alte voci. Două femei discutau despre colicile unui nou-născut. Cineva ofta şi scâncea, alături de o respiraţie gâfâită. Altcineva se plânse de mâncarea pe care tocmai o serviseră cei de la cantina spitalului. Alte trei voci diferite îi dădură dreptate.
   Toate se auzeau atât de limpede, încât ai fi zis că acele persoane se aflau în aceeaşi încăpere cu ea, strigându-i la ureche. Deschise ochii să se asigure, dar rezerva ei era goală. Nu mai era nimeni acolo, în afara ei. Îi închise la loc.
   Înnebunea... sau urechile ei se sensibilizaseră, pentru că vocea care discutase despre colici se auzi atât de aproape încât Alecsandra făcu un efort să nu geamă. Individa aproape că urla. De ce naiba urla rezultatul analizelor ei!?... Poate că sora care o însoţea era surdă din naştere. Sau cealaltă era isterică. Ambele miroseau a parfumuri ieftine. Una dintre ele mâncase ceapă. Respiraţia ei era înfiorătoare. O simţise încă dinainte să intre în salon. Ştia asta pentru că balamalele uşii scoaseră acel scârţâit care o calca pe nervi de fiecare dată când avea vizitatori. Cum era posibil una ca asta?...
   - Uită-te la faţa ei! Este intactă!
   Mda, mirosul de ceapă era al celei surde!
  - Are un ten de invidiat, admise isterica, în voce distingându-i-se o notă de invidie şi un oftat.
   - Doctorul Greg spune că n-a văzut niciodată aşa ceva! S-a vindecat aproape complet. Uită-te la ea! Arată ca un înger...
   Era vindecată complet? se miră Alecsandra. Arăta ca un înger?... Ea niciodată nu fusese altfel decât... drăguţă. Afirmaţia Denisei, nu a ei!
   Leo o găsise frumoasă, dar ori de câte ori se privise înainte în oglindă, Alecsandra nu văzuse altceva decât o faţă triunghiulară, un pic alungită, sprâncene acceptabile, gură puţin cam prea mare şi un ten care fusese acneic în adolescenţă.
   Scăpase de coşuri pe la douăzeci şi doi de ani, când îşi începuse tardiva viaţă amoroasă. Părul şaten, pe care refuzase să şi-l vopsească până în urmă cu un an, avusese o culoare ştearsă, nici şaten şi nici castaniu, ci ceva între. Şi-l nuanţase spre ciocolată, scoţându-şi în evidenţă tenul alb şi ochii căprui deschis, spre auriu.
   Probabil că asistentele vorbeau despre altcineva. Se prefăcu că doarme, în timp ce nişte degete groase, umede, îi pipăiră încheietura mâinii.
   - Puls normal. Tensiune stabilă.
   Braţul îi fu ridicat şi ceva subţire îi atinse pielea de pe axilă. Braţul îi fu coborât la loc. Un termometru. Asistentele continuară să flecărească relaxate lângă ea preţ de alte cinci minute, numărate în bătăi de inimă, înainte ca termometrul să fie scos.
   Urmă o pauză.
   - Doamne, tot douăzeci şi opt cu patru!... Mă mir cum de naiba nu sucombă enzimele în ea!
   Vag, îşi aminti că acele proteine indispensabile vieţii funcţionau corect la o temperatură de treizeci şi şapte de grade Celsius. Interesant! Informaţia aceea izvorâse de nicăieri, din adâncurile memoriei sale. Era uluitor cât de multe lucruri îşi amintea, lucruri pe care le crezuse uitate. Informaţii pe care nici nu ştiuse că le asimilase atât de bine în anii de şcoală.
   Deci... douăzeci şi opt cu patru! Din punct de vedere biologic, se apropia mai mult de temperatura corporală a unei reptile decât de cea a unui mamifer. Normal ar fi fost să fie în şoc hipotermic şi să-i fie frig. De ce nu-i era?...
   Poate pentru că se transformase în acea creatură de coşmar?... Atunci de ce nu simţea necesitatea imperioasă de a le goli trupurile de sânge?... De fapt, ideea era puţin cam scârboasă.
   Niciun miros nu era pe placul ei, deşi simţise unul cu o zi în urmă şi apoi în acea dimineaţă care o făcuse să... tânjească. Aromă de citrice şi ceva aspru... ca tutunul. Îi trebuise o fracţiune de secundă ca să realizeze că acel parfum se apropia periculos de mult de cel pe care Leo îl folosea.
   Amintirea o făcu să geamă în adâncul ei. Oare când avea să cedeze durerea aceea din adâncul inimii ei?... Avea să cedeze vreodată... acum, când toate celelalte păliseră?...

           Mirosul acela care-i trezise jindul reveni cinci ore mai târziu.
   - Ar trebui să se trezească, se auzi vocea baritonală a unui bărbat. Semnele vitale sunt bune, cu excepţia temperaturii care continuă să scadă.
   - Nu oricine îmbrăţişează un fulger îşi revine spectaculos după două luni, replică un glas mai subţire. Statistic vorbind, şansele ca un om să supravieţuiască unei trăznet sunt aproape nule. Ea este... un miracol!
   Două luni!... Zăcuse două luni.
   De data aceasta şocul o prinse cu garda jos. Geamătul i se desprinse de pe buze înainte să-l poată opri. Auzi respiraţiile oprinduse, apoi simţi căldura unui trup aplecându-se deasupra ei.
   - Alecsandra?... Mă auzi? Dacă da, mişcă-ţi pleoapele. Sau orice altceva din trupul tău simţi.
   Se încăpăţână să rămână nemişcată. Îi era teamă. Teamă de ceeea ce ar fi putut descoperi dacă îndrăznea să dea curs invitaţiei. Era laşă.
   Constatarea deloc măgulitoare o făcu să se decidă imediat. Nu putea să zacă aşa, la nesfârşit, prefăcându-se că era inertă din punct de vedere fizic şi pierdută psihic...
   Deschise ochii brusc şi, la fel ca în celelalte două dăţi când o făcuse, o groază de detalii îi apărură în faţa ochilor: micii pori din tavanul vopsit cu lavabilă, lumina fosforescentă care pulsa în interiorul becului cu halogen din plafon, vietăţile minuscule care colcăiau în aerul pe care-l respira. Microbi şi bacterii.
   Era convinsă că despre ele era vorba.
   Îşi mută privirea doi centimetri lateral şi văzu faţa oacheşă a mulatrului de lângă patul ei, îmbrăcat într-un halat alb, scurt, fără mâneci. Una dintre sprâncene îi era fragmentată de o cicatrice subţire, albicioasă. Ochii lui erau la fel de albaştri ca cerul după ploaie. Şi la fel de limpezi.
   - Uau! exclamă bărbatul, şi zâmbetul i se întinse larg pe faţă, dezvăluind un şir impecabil de dinţi, de un alb strălucitor. Mă bucur atât de mult că ai revenit printre noi, scumpo. Eu sunt doctorul Gregory Norman, iar el este colegul meu, doctorul Nick Fowles.
   Alecsandra îşi mută ochii pentru o clipă de la faţa lui, studiindu-l fugitiv bărbatul slab de lângă el. Fowles se apropia de pensionare. Avea părul alb complet, lung şi strâns la spate într-o coadă de cal. Expresie blândă, mâini cu degete lungi, nervoase. Ochii negri din spatele ochelarilor erau vioi şi surprinşi.
   Alecsandra zâmbi slab şi-şi mută atenţia asupra lui Norman.
   - Ai căzut din leagăn?
   Vocea îi suna ca o balama ruginită. Îşi trecu limba peste buzele uscate şi încercă să-şi limpezească gâtul.
   - Ce?... se încruntă negrul uimit.
   - Sprânceana ta dreaptă, murmură Alecsandra. Ai un semn acolo.
   - Ah, tresări bărbatul, atingându-şi involuntar cicatricea. Da, aşa m-am pricopsit cu ea. Aveam cinci ani.
   Clipi nedumerit, apoi se încruntă.
   - De unde ştii asta?
   - Eu... nu ştiu, şopti Alecsandra, închizând ochii cu o fluturare a pleoapelor, istovită.
   Era atât de uşor să se prefacă.
   Fizic, se simţea excelent. N-o durea nimic. Sau aproape nimic, cu excepţia arsurii din beregată, care se mai domolise puţin.
   Însă era convinsă de faptul că dacă s-ar fi ridicat în capul oaselor, n-ar fi avut niciun disconfort din cauza muşchilor care rămăseseră nefolosiţi în timpul ultimelor două luni. Simţea energia pompându-i prin vene ca un soi de balsam, o forţă brută care-i dădea senzaţia că ar fi putut urni munţii din loc dacă şi-ar fi propus asta.

           Minţise şi în privinţa semnului de pe faţa lui.
   În clipa în care-l văzuse, i se conturase în minte exact scena respectivă.
   Un băieţel micuţ şi slab, cu pielea arămie, balansându-se prea tare pe un leagăn, stând în picioare şi ţinându-se cu mâinile de frânghiile groase care susţineau scândura îngustă, râzând aşa cum numai copii o fac, fericit şi lipsit de griji... apoi o clipă de neatenţie... muchia ascuţită a pietrei repezindu-se spre el... sângele care ţâşnise din tăietura de pe arcadă ca o fântână arteziană... decizia lui de a ajunge medic într-o bună zi, pentru că cel care-i cususe rana îi stârnise curiozitatea şi un soi de recunoaştere absolută a menirii lui în viaţă...
   Îşi normaliză respiraţia şi pulsul, la fel de uşor ca un simplu clipit. Dorea ca ei să plece. Îi auzi discutând în termeni medicali, verificând ultimul rezultat al analizelor ei, îi luară pulsul, temperatura. Discutară ceva despre un telefon care trebuia dat în Chicago.
   Într-un târziu, o lăsară singură.
   Alecsandra deschise ochii, pironindu-şi-i în tavan, ciulindu-şi urechile. Era puţin după ora nouă PM. O auzise pe una dintre surori spunând asta cuiva în capătul celălalt al holului.
   În urmă cu patru zile, tubul din material plastic prin care-i pompau oxigen în plămâni îi fusese scos.
   Se ridică încet în fund şi rămase nemişcată timp de un minut, asigurându-se că nu venea nimeni s-o vadă. Apoi îşi coborî privirea spre mâinile care i se odihneau nemişcate în poală. Bandajele lipseau. Pe dosul mâinii stângi, în vena care-i şerpuia pe sub piele de la baza mâinii spre rădăcina dintre arătător şi degetul mijlociu, îi fusese aplicată o branulă. Firul cu lichid transparent care pornea din ea era conectat la un aparat de perfuzie. Preţ de treizeci de secunde, nu-şi putu lua ochii de la mâinile ei. Pielea era... intactă!
   Uluită, şi le ridică în faţă, aducându-le mai aproape de ochi, întorcându-le pe toate părţile. Niciun semn. Nimic.
   Fusese arsă! Cum de era posibil să nu-i rămână niciun semn, nicio cicatrice oribilă, încreţită, genul care ştia că mutilează un corp după o astfel de experienţă?
   Îşi privi braţele. Nimic. Pielea ei era... perfectă. Îşi uni palmele, rulându-le încet una peste alta. Erau moi şi netede. Catifelate şi, da, atingerea era aproape senzuală.
   Prin cine ştie ce miracol, se refăcuse complet. Încet, ridică cearşaful şi-şi privi picioarele. Ştia că în impactul cu muntele măruntaiele maşinii făcuseră bordul praf şi-i zdrobiseră trupul de la mijloc în jos. Muşchi striviţi, nervi secţionaţi de aşchiile de oase care cedaseră în mai multe locuri. Avusese fracturi multiple, unele dintre ele fiind deschise. Le auzise pe asistente crucindu-se pe marginea acestui aspect.
   Picioarele ei erau... întregi şi suple! Îşi mişcă degetele cu grijă şi făcu câte o rotaţie completă cu fiecare labă în parte. Îşi flexă genunchii, aşteptând să simtă vreo durere, ceva care să-i dea de ştire că lucrurile nu erau într-atât de frumoase ca să fie şi adevărate. Din nou, nimic.
   Delicat, se răsuci, aducându-şi picioarele peste bara metalică de la marginea patului şi se lăsă precaută jos. S-ar fi aşteptat să simtă podeaua rece sub tălpile goale. Nu sesiză nicio diferenţă.
   Poate că totuşi o parte din nervi îi erau paralizaţi. Făcu un pas, apoi încă unul, concentrându-se asupra fiecărei grupe de muşchi. Picioarele ei o ascultau.
   Transferându-şi întreaga greutate pe piciorul stâng, îşi ridică dreptul şi începu să-şi plimbe degetele de-a lungul lui, ciupindu-se ici-colo. Senzaţia tactilă nu dispăruse, nu avea zone amorţite, deci nervii ei erau... la fel de intacţi ca restul trupului.
   Făcu o fandare lentă, ca pentru control, având grijă să nu-şi smulgă perfuzia din mână şi nici să nu-şi deplaseze plasturii fixaţi pe frunte şi stern, de sub care porneau fire colorate din plastic, ce intrau într-un aparat cu ecran verde, străbătut de linii ondulate, fosforescente. Nu dorea să dea nimănui de bănuit că era în stare să se mişte, să meargă. Nu încă.
   Deci... toată lumea avea dreptate. Era o anomalie ambulantă. Ok. Putea accepta asta. De fapt, era absolut minunat.
   Privirea îi fu atrasă de masa mobilă de lângă pat, pe care se aflau diverse chestii medicale. Tava de inox părea ultimul obstacol de trecut, cel pe care-l lăsase intenţionat la urmă. Inspirând adânc, îi goli conţinutul pe masă şi o ridică în faţa ei, ţinându-şi respiraţia.
   Expiră scurt, şuierător, holbându-se consternată la un chip pe care nu-l mai văzuse niciodată. Cine era femeia aceea?!...

         O figură palidă, cu ochi mari, foarte, foarte negri, şi păr castaniu, bogat... şi plin de inele!
    Îşi ridică mâna stupefiattă, trecându-şi degetele prin buclele încâlcite şi lucioase. Părul ei fusese drept ca o lance.
   Clipi nedumerită, apropiindu-şi tava şi mai mult de faţă. Avusese un mic semn la colţul ochiului drept, ca o semilună, pe care Rachel i-l făcuse la unsprezece ani, când se enervase pe ea pentru că-i stricase o bluză. Sora ei îşi pierduse cumpătul şi o îmbrâncise. Ea se împiedicase şi intrase cu faţa în colţul noptierei. Semnul care o însoţise vreme de treisprezece ani acum nu mai era. Gura căscată de uimire avea un contur precis, buzele erau mai pline.
   Îşi răsuci capul spre stânga, dându-şi părul peste umăr şi-şi examină gâtul cu atenţie. Cicatricele erau aproape invizibile, dar existau, erau acolo, o mărturie de neşters a grozăviei trăite. Cele două muşcături simetrice, care încă mai continuau s-o deranjeze, erau doar cu un sfert de nuanţă mai deschise decât pielea din jurul lor, care avea culoarea marmurei.
   Îşi trase părul înapoi, acoperindu-şi gâtul, şi-şi privi din nou faţa. Era frumoasă. Palidă şi... superbă! Simţi un mic spasm de plăcere în piept.
   - Uită-te la tine, şopti ea, clipind impresionată. Nu-i aşa că eşti... încântătoare?
   Buzele i se curbară involuntar într-un zâmbet larg, uimit şi copilăros, ca apoi să îngheţe. Caninii ei erau mai lungi. Nu cu mult mai lungi, doar cu vreo doi-trei milimetri, dar... i se lungiseră! Suficient cât să-i iasă-n evidenţă!
   - Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule! Oh, Dumnezeule!...
   Tava îi alunecă din mâinile amorţite de şoc, alunecând spre podea. Cu o fracţiune de secundă înainte ca metalul să intre în contact cu gresia, piciorul ei se mişcă în faţă, degetele îi zvâcniră şi inoxul ţâşni fulgerător în sus, pentru ca apoi, la fel de fulgerător, mâna ei să se întindă şi să-l recupereze din zbor.
   Se mişcase cu o viteză incredibilă, fără efort. Înainte fusese catasftrofal de împiedicată. Acum se părea că dobândise nişte reflexe incredibile.
   Inima începu să-i bată cu putere, monitorul la care erau conectate mănunchiul de fire colorate lipite de trupul ei o luă complet razna. Liniile de pe ecran începură să descrie pick-uri ascuţite, parcurgând cu repeziciune cadranul verde, ca apoi s-o ia de la capăt, în timp ce aparatul fluiera ca scos din minţi. 
   Auzi paşi alergând pe coridor. Avu un moment scurt şi intens de panică, apoi se dezmetici.
   Puse tava la loc, îngrămădind acele şi seringile sterile în ea, şi o zbughi în pat, acoperindu-se cu cearşaful care mirosea a dezinfectant, aranjându-i cutele exact aşa cum şi le amintea că le văzuse atunci când se ridicase în fund. Apoi se lăsă pe spate şi încremeni.
   Când sora năvăli în încăpere, era perfect nemişcată, aşezată în aceeaşi poziţie pe care o avusese înainte de a se da jos din pat. O auzi foindu-se în jurul ei, verificând aparatul care vui încă vreo câteva secunde, înainte ca senzorii să reintre în normal.
   Mirosul trupului de lângă ea era puţin iute. După gâfâitul greu al femeii, îşi dădu seama că aceasta era supraponderală.
   Alecsandra îşi ţinu respiraţia. Singurul lucru la care se putea gândi erau caninii aceia lungi, letali, înfipţi în maxilarul ei. Oare avea să-i folosească vreodată?...
   Gândul o făcu să se cutremure. Dar trebuia să ştie. Şi riscă.
   Expiră încet aerul din plămâni şi trase adânc pe nas mirosul femeii, concentrându-se. Dacă simţea vreo pornire nesăbuită de a composta vreo carotidă în clipa următoare, atunci avea să-şi smulgă acele şi firele de pe ea şi să fugă încotro vedea cu ochii. N-avea să mai rămână nicio clipă într-un loc aglomerat de trupuri calde, vulnerabile...
   Îi auzea inima bătându-i ritmic în piept, vuietul perceptibil al fluxului de sânge pe care i-l arunca în artere şi de acolo mai departe. Riscă din nou şi-şi imagină ce ar fi simţit dacă şi-ar fi înfipt dinţii în pielea moale şi caldă a gâtului acelei femei.
   Ideea n-o deranjă niciun pic. Din contră: i se păru ademenitoare.
   Se încordă involuntar, ţinându-şi respiraţia din nou. Nu se putu opri să nu se întrebe: oare ce gust ar fi avut sângele ei?
   Întredeschise ochii şi aruncă o privire printre gene mulatrei obeze de lângă ea, care stătea aplecată deasupra monitorului, butonându-l încruntată şi bombănind. Privirea îi alunecă, poposind asupra unui punct de la baza gâtului, unde pulsul zvâcnea uşor, tentant, hipnotizând-o. Îşi simţi gâtul contractându-i-se dureros pentru o clipă, apoi se relaxă, devenind dintrodată conştientă de faptul că, indiferent ce anume se schimbase în trupul ei, nu era un monstru.
   Nu se simţea arsă de sete! Nu tânjea irezistibil după fluidul cald care curgea vijelios prin trupul acelei femei. Era doar... o poftă măruntă, controlabilă.
   Mai degrabă un impuls. Şi, la fel de brusc, îşi dădu seama de ce n-avea s-o atace.
   Mirosul ei o deranja. Era greţos şi puternic. Respingător.
   Uşurarea o făcu să ofteze.
   - Iar ai coşmaruri, nu-i aşa, micuţo? şopti asistenta, întorcându-se spre ea pentru a o mângâia pe păr cu duioşie. Ai trecut printr-o încercare teribilă. Nu-ţi face griji, Dumnezeu te-a ţinut în palmele Lui. Ai scăpat.
   Femeia îi atinse fruntea, îi netezi părul pe tâmple şi-i verifică pulsul încă odată înainte de a o lăsa singură.
   Alecsandra deschise ochii, rămânând multă vreme nemişcată, reflectând la vorbele femeii.
   Oare asta se întâmplase? Dumnezeu o salvase?
   Caninii ei crescuseră. Nu alarmant, poate că altcineva nici n-ar fi observat schimbarea dacă n-ar fi rânjit, dar pentru ea diferenţa era clară. Temperatura corpului ei scăzuse până la douăzeci de grade, dar se simţea bine. Nu avusese dorinţa irezistibilă de a sări la jugulara nimănui până în acel moment şi nici o poftă teribilă de a suge sângele vreunui nefericit.
   Ideea de sânge îi părea... oarecum tolerabilă. Nici nu murea de pofta lui, dar nici nepăsătoare nu era. Şi inima încă îi mai bătea în piept. Nu era vampir... dar nici om nu rămăsese. Atunci... ce era? În ce se transformase în acele două luni de covalescenţă?
   Era o anomalie. Astfel o numise cineva din personalul medical care veghease asupra ei. O ciudăţenie. Oare de ce nu era nimeni alarmat de modul rapid şi nemaivăzut în care se recuperase? Fusese muşcată. Oare chiar nimeni nu văzuse muşcăturile? Se îndoia sincer. Sau... poate că... crusta înnegrită în care se transformase pielea ei i le acoperise la acel moment şi nimeni nu le dăduse nicio importanţă. Putea fi şi asta o explicaţie.
   Închise ochii, încercând să se relaxeze, când vocile din celelalte saloane, vocile din întregul spital, zeci, sute de voci distincte, însoţite fiecare de un miros la fel de distinct, năvăliră peste ea, făcând-o să icnească.
   Îşi muşcă buzele până sânge, strângând pleoapele cu putere.
   Indiferent în ce se transformase, un lucru era cert: avea să înnebunească în curând.

         Două zile mai târziu o treziră alte două mirosuri noi: unul ciudat, mai aspru, puternic şi irezistibil, cel de-al doilea - suav, dulceag şi feminin.
   Deschise ochii şi tresări cu putere. Nu-i auzise intrând, nu-i simţise apropiindu-se de ea. Bărbatul era brunet, înalt, îmbrăcat întrun costum elegant şi scump.
   Ochii îi erau de culoarea mierii, stropiţi din belşug cu puncte verzi, nasul drept şi gura formidabil de sexy. Obrazul stâng îi era brăzdat de trei cicatrice lungi, care porneau de la colţul gurii până sub tâmplă, ca şi cum i-ar fi fost sfâşiat de nişte gheare.
   Imaginea care-i fulgeră prin faţa ochilor o făcu pe Alecsandra să se chircească în pat, defensiv. Cel care-i făcuse asta semăna îngrozitor de mult cu creatura care o muşcase pe ea.
   Nu era acelaşi vampir, ci un altul, însă perfecţiunea rece a trăsăturilor acelui animal era aceeaşi. Dar chiar şi aşa, cu semnul acela oribil pe faţă, bărbatul de lângă patul ei izbutea să fie incredibil de atrăgător şi de chipeş.
   Femeia care-i stătea alături era scundă şi subţire, blondă, cu trăsături armonioase, incredibil de graţioasă, de parcă ar fi fost plămădită din fum. Era îmbrăcată impecabil, într-un taior de culoarea cobaltului, cu părul strâns la ceafă într-o împletitură elegantă.
   În urechile micuţe şi în jurul gâtului delicat licăreau safire mici în formă de lacrimi.
   - Alecsandra. Vocea lui era calmă, blajină, răbdătoare.
   Ochii i se umplură de umor şi de ceva adânc, misterios.
   - Numele meu este Guido, iar ea este Sena.
   Blonda îi zâmbi dulce, însă caninii proeminenţi care-i fulgerară pentru o clipă din spatele buzelor pline o făcură pe Alecsandra să se ghemuiască instinctiv în mijlocul patului.
    Ţâşni înainte de a-şi dea seama ce face, înşfăcând-o pe blondă de gât şi proiectând-o cu o forţă nimicitoare în peretele opus. Blonda se izbi de zid, capul ei lovind peretele la o distanţă de un lat de palmă de tavan. Bucăţi de tencuială săriră care-ncotro, în timp ce creatura ateriză lin şi graţios în picioare.
   Alecsandra îşi auzi propriul mârâit sinistru din fundul gâtlejului, în timp ce aştepta atacul, însă creatura îi zâmbi larg, neafectată.
   - Are cu siguranţă potenţial, i se adresă ea încântată bărbatului care o însoţise. Uimitor!
   - Da, într-adevăr, surâse admirativ Guido, răsucindu-se spre infirmiera care intră neliniştită în cameră. Totul e sub control, Gwenneth.
   - Sunteţi sigur, domnule?
   - Absolut, zâmbi bărbatul liniştit.
   Alecsandra continuă să stea ghemuită pe vârfuri pe podeaua salonului, sprijinită în buricele degetelor de la mâini, agitată şi speriată, pregătită să atace din nou.
   Infirmiera, mulatra obeză la al cărui sânge poftise preţ de o secundă cu două zile în urmă, se uită încruntată la ea, apoi la creatura blondă care-şi scutura absentă şi zâmbitoare molozul din păr, apoi la bărbatul care stătea în picioare lângă pat, cu braţele încrucişate pe piept, arătând perfect relaxat.
   - Bine. Să mă chemaţi dacă aveţi nevoie de ceva, aruncă ea o privire cu subînţeles spre Alecsandra, ieşind şi închizând uşa cugrijă în urma ei.
   Tăcerea se lăsă apăsătoare. Alecsandra îşi plimba neliniştită ochii de la unul la altul, aşteptând.
   - Trebuie să înţelegi şi să mă crezi pe cuvânt că niciunul dintre noi nu-ţi vrea răul, Alecsandra, rosti într-un târziu bărbatul, zâmbindu-i încurajator. De fapt, suntem aici ca să te ajutăm.
   - Ea este vampir! sâsâi ea, indicând-o cu o mişcare scurtă a capului pe blonda din celălalt capăt al salonului.
   - De fapt, sunt un vampir care se bucură liniştit de pensie, râse Sena catifelat. M-am retras, o lămuri ea pe Alecsandra, când îi văzu privirea nedumerită şi suspicioasă. Nu mai vânez oameni de aproape două secole. De altfel şi tu eşti pe jumătate vampir. Numai că transformarea ta nu s-a finalizat, graţie unui capriciu încântător al naturii. Mă bucur atât de mult că s-a întâmplat asta!
   - Cine sunteţi voi?
   Mişcarea vagă a lui Guido o făcu să se răsucească brusc spre el, alegându-şi poziţia astfel încât să n-o scape nici pe Sena din ochi. Amândoi o speriau de moarte.
   Păreau amabili... dar şi extrem de periculoşi.
   Bărbatul nu făcu decât să-i zâmbească, încet şi fermecător, dezgolindu-şi colţii.

                                        CAPITOLUL 1

        Chicago, şase ani mai târziu

      Cele cinci maşini vopsite în albastru şi alb stăteau parcate în dreptul aleii întunecate, cu girofarurile în funcţiune.
   Două ambulanţe fusese trase cinci metri mai jos, în stradă, iar portierele din spate erau larg desfăcute, dezvăluind aparatura sofisticată şi performantă din interior. Trei tărgi mobile erau deja coborâte pe trotuar, iar lângă ele, patru persoane îmbrăcate în alb discutau pe un ton scăzut.
   Locul colcăia de poliţişti, dintre care unii în uniformă. Erau legişti, criminalişti, plus o mulţime de gură-cască.
   Ghemuită pe muchia îngustă a acoperişului blocului de patru nivele ale cărui betoane formau una dintre laturile aleii, Alecsandra urmărea atentă forfota de jos.
   Ajunsese prea târziu, pentru că primise apelul prea târziu. Gura rujată într-o nuanţă delicată de fragă era strâmbată într-o grimasă de nemulţumire. I-ar fi plăcut teribil să ajungă înaintea lor, fie numai şi cu cinci secunde. Cinci secunde i-ar fi fost arhi-suficiente ca să prindă şi să memoreze mirosul ucigaşului, ca apoi să-i ia urma.
   Ştia că avea să-i fie greu s-o facă acum, când locul urma să fie impregnat de o mulţime de alte mirosuri, dar asta era. Deşi nu-i făcea nicio plăcere să stea pe tuşă, n-avea de ales decât să aştepte până când părăseau cu toţii zona.
   Recoltau probe de peste tot. Cele trei cadavre stăteau întinse pe asfaltul plin cu resturi de gunoaie în descompunere, în timp ce contururile le erau trasate cu cretă albă. Un tânăr recrut le făcea fotografii.
   Erau două femei şi un bărbat de origine hispanică. Metişi. Fuseseră tineri.
   Chiar şi de la acea distanţă, Alecsandra le putu aprecia vârsta corect. Cea mai tânără - optisprezece ani, cealaltă - aproximativ douăzeci şi doi. Bărbatul nu părea să fi atins treizeci. Discuţiile dintre poliţişti îi ajungeau la urechi, furnizându-i detalii de care nu avea nevoie.
   Ştia cine îi ucisese. Şi, mai ales, ştia cum o făcuse.
   O mişcare suptilă în spatele ei o făcu să se încordeze, apoi se relaxă. Sena, îmbrăcată într-o rochie scurtă de tafta neagră, cu picioarele suple învelite în ciorapi fini de mătase şi tocuri de zece, ateriză lin lângă ea, imitându-i poziţia, în timp ce cerceta scena de dedesubt.
   - Nesăbuiţii ăştia chiar îşi imaginează c-or să rezolve cazul?
   - Îşi fac doar treaba pentru care sunt plătiţi din banii contribuabililor, ridică Alecsandra delicat din umeri. Ai prins ceva?
   - Regret, nimic. Oricine ar fi fost, a avut mare grijă să-şi şteargă urmele.
   - N-a fost numai unul. Cel puţin doi. Sau unul, dar i-a rezolvat pe rând.
   - Mda, unul cu un stomac al dracului de încăpător! comentă Sena laconic, ridicându-se.
   Alecsandra îşi mută privirea spre ea, studiindu-i ţinuta cu un zâmbet răutăcios.
   Sena era incorigibilă. Niciodată n-o văzuse îmbrăcată altfel decât în taioare, fuste sau rochii costisitoare şi elegante, semnate de cei mai celebri designeri. Alerga pe tocuri mai iute decât oricare dintre cei care formau elita plasamentului, chiar şi pe teren accidentat. Şi, în mod absolut incredibil, izbutea să-şi păstreze încălţămintea de piele scumpă la fel de neatinsă ca în ziua în care o scosese din cutie.
   Superbă şi imposibil de graţioasă, Sena părea blonda fatală lângă care bărbaţii secretau testosteron în cantităţi uriaşe. Însă era o greşeală imensă s-o subestimezi.
   - O să mai dau o raită prin perimetru până se cară ăştia, o informă Sena, răsucindu-se imperceptibil pe bordura îngustă. Poate am noroc până la urmă, mai ştii?
   - Ăştia sunt oameni, o corectă Alecsandra zâmbind.
   - Şi? îşi arcui Sena o sprânceană perfectă.
   - Jigneşti partea umană din mine prin felul în care o spui, o tachină Alecsandra, aruncându-i o privire galeşă.
   - Partea ta umană este mult mai drăguţă decât a oricăruia dintre ei, surâse Sena fermecător, făcându-i cu ochiul. Ok, m-am dus.
   Şi cu aceste cuvinte făcu un salt lung, străbătând cei cincizeci de metri de acoperiş, dispărând din raza ei vizuală.
   Alecsandra ciuli urechile şi prinse exact momentul când vârfurile pantofilor din piele neagră ai Senei intrară în contact cu asfaltul.
   Un sunet mai slab ca o şoaptă... apoi linişte.
   Alecsandra se întoarse spre scena luminată de fulgerările albastre, intermitente, ale girofarurilor, înarmându-se cu răbdare.
   Ştia din propria experienţă că aşteptatul acela putea dura ore-ntregi. Forţele de ordine erau de cele mai multe ori excesiv de meticuloase şi nu se grăbeau niciodată, mai ales atunci când se amesteca şi FBI-ul în meniul zilei.

             Maxwell Jacobi îşi masă ceafa încordată, aşteptând ca fotograful să termine de imortalizat cadavrele ca să le poată cerceta îndeaproape.
   Cu un minut în urmă îşi verificase Rollexul şi oftase prelung. Se dusese naibii somnul lui!
   Cu patru ceasuri mai înainte, isprăvise cu succes o misiune la care lucrase sub acoperire timp de opt luni afurisite şi dificile, neutralizând o bandă de traficanţi de carne albă a cărei reţea fusese extinsă până-n Indonezia şi Coreea de Sud.
   Fetele, între doisprezece şi cincisprezece ani, selectate după criteriul frumuseţii, erau descărcate în loturi de câte zece la fiecare două luni şi vândute pe bani grei unor dezaxaţi perverşi, care făceau parte dintr-o categorie privilegiată a societăţii: bancheri, industriaşi, diplomaţi... în general, oameni cu mulţi bani, cu spate puternic şi influenţă politică, care-şi imaginau că erau imuni în faţa legii.
  Max se cutremură când se gândi la Jessica, fiica lui, care urma să împlinească cincisprezece ani cu două zile înaintea Crăciunului. Singura lui mare iubire. Dorul de ea şi imposibilitatea de a o revedea în următoarele zece ore îl făceau să fie iritat şi ciufut.
   I se promisese o lună de concediu imediat ce finaliza proiectul. Însă John Foreman, şeful lui direct, avusese alte planuri cu el.
   Abia apucase să-şi scoată hainele, să facă un duş fierbinte şi să-şi dea barba jos, când John îl sunase pe linia privată şi-i ceruse insistent să se ocupe de acest caz special.
   Lângă el, Adam Atherton se foi de pe un picior pe celălalt, în timp ce-şi ştergea lentilele ochelarilor cu ramă îngustă cu un şerveţel de hârtie.
   - Cineva face bancuri proaste, murmură el cu o voce răguşită din cauza fumatului excesiv, punându-şi ochelarii şi împingându-i în sus pe nas. Pun pariu că toţi trei au capotat în acelaşi fel.
   - Adică? îl îmboldi Max, luând paharul de plastic plin cu cafea fierbinte, pe care un proaspăt recrut tocmai i-l adusese de la Mc’Donalds-ul de peste drum.
   Sorbi cu grijă, atent să nu-şi frigă limba, privindu-şi prietenul cu atenţie.
   Adam era cel mai bun legist pe care-l aveau. Era înalt şi deşirat, cu părul zburlit şi ochi verzi, ageri, smintit şi meloman. Cele mai multe cazuri de crimă erau rezolvate încă din laboratorul unde Adam îşi curta „iubirile”. Avea o intuiţie de excepţie şi o minte sclipitoare. Furniza teorii elaborate, unele de-a dreptul  fanteziste, dar care-şi dovediseră valabilitatea în nouă cazuri din zece, uşurându-le lor munca de teren.
   Max îl privise în nenumărate rânduri lucrând.
   Adam asculta numai muzică simfonică în laboratorul său echipat cu apartură de ultimă generaţie, cu sonorul dat la maximum, iar ariile şi le alegea în funcţie de aspectul, vârsta, sexul şi de ceea ce anume îi inspira în acel moment cadavrul în lucru. Fuma ţigară de la ţigară şi-şi intoxica organismul cu cantităţi uriaşe de coca-cola. În timpul liber, pescuia sau făcea alpinism.
   Fusese căsătorit de două ori, ambele căsnicii eşuând după nicio jumătate de an. Fostele îi reproşaseră că singura constantă importantă din viaţa lui erau cadavrele şi nu se înşelaseră prea tare.
   Numai că Max ştia că pentru Adam munca lui nu era doar importantă, era pură pasiune. Se născuse cu scopul percis de a fi cel mai bun în domeniul lui.
   - În mare, făcu Adam, aprinzându-şi o ţigară şi trăgând din ea cu atâta plăcere încât lui Max i se făcu instantaneu poftă, deşi se lăsase de fumat cu cinci ani în urmă, profilul este cam acelaşi. Alei întunecoase, insalubre, din periferia oraşului. Acţionează întotdeauna după miezul nopţii. Carotide secţionate, trupurile golite de sânge...
   - Cum adică, golite de sânge?
   - Foreman nu ţi-a dat detalii în legătură cu treaba asta? îşi arcui legistul o sprânceană surprinsă.
  - A fost destul de evaziv, dădu Max din cap, suflând în cafea înainte de a lua încă o gură întăritoare. Zicea că are nevoie de o pereche de ochi proaspeţi şi de o părere din afară. Fă-mi totuşi un rezumat.
   - Păi, reluă Adam, scărpinându-se în vârful capului cu un aer buimac, avem până-n prezent opt victime, dacă le luăm în calcul şi pe cele de faţă. Cinci femei şi trei bărbaţi. A lovit de patru ori până acum. Prima dată, două victime, apoi încă una la o distanţă de două zile, şi-a tras sufletul alte cinci şi a mai luat doi. Asta s-a întâmplat ieri. În seara asta a fost mai lacom.
   - Teorii?
   - Două.
   Adam îşi trase nasul şi-i luă paharul din mână, sorbind delicat.
   - Una ar fi că avem de a face cu un psihopat al naibii de deştept.
   - Nu toţi sunt aşa? rânji Max, recuperându-şi cafeaua.
   - Majoritatea, admise acesta cu un oftat. Foloseşte un soi de cange cu două vârfuri, pe care o înfinge în gâtul lor. La cinci milimetri, cu unul în plus sau în minus de jugulară. Două împunsături la o distanţă de patru centimetri şi jumătate fix, cu adâncimea de doi, late de şapte milimetri jumate. Probabil că foloseşte şi ceva anestezic cu care paralizează victimele, pentru că niciuna dintre ele nu prezenta semne că s-ar fi luptat pentru viaţa ei. E doar o teorie, pentru că n-am descoperit nicio urmă de drog în analize. Partea interesantă este că nu-mi dau seama cum le recoltează tot sângele din „instalaţie”. Ce fel de aparat foloseşte pentru asta.
   - La ce naiba îi trebuie sângele lor? se miră Max, încruntându-se în timp ce încerca să găsească o explicaţie logică.
   - Habar n-am, ridică Adam din umerii săi osoşi. Victimele n-au nici măcar aceeaşi grupă sanguină. Până şi Rh-ul diferă. Două grupe de A, unul negativ, altul pozitiv, AB negativ, O pozitiv, B pozitiv. Vârsta nu este un criteriu neapărat, deşi preferă exemplarele tinere, sănătoase. Nici etnia lor nu ne ajută. Doi asiatici, o etiopiancă, un rus cu mândra lui de origine poloneză. Ăştia de faţă par a fi hispanici toţi trei. Oricum, un lucru este cert: individul le aspiră tot sângele. La autopsie, am descoperit pereţii vaselor lipiţi. Ca şi cum ar fi fost vidate. Interesant. Asta ar fi una din teorii.
   - Şi a doua? se interesă Max, privindu-l curios.
   - N-o să-ţi placă pentru că nu pare plauzibilă nici pentru un puşti de zece ani, care încă mai crede cu tărie în bau-bau.
   - Hai, excită-mă, îl invită Max cu un rânjet larg.
   De regulă, teoriile cele mai sucite ale lui Atherton se dovedeau şi cele mai apropiate de realitate.
   - Vampiri.
   - Ce? clipi Max odată, luat prin surprindere, după care începu să râdă zgomotos, atrăgând atenţia şi nedumerirea colegilor lui.
   - Nu râde, mormăi legistul, fără a se putea abţine să nu zâmbească la rândul lui. Este explicaţia cea mai logică pe care o am.
   Îşi dezgoli gingiile şi mimă o muşcătură-n gol, clămpănind.
   - Ei, hai!
   - Nu, serios. Mi-am măsurat distanţa dintre proprii mei canini. Patru zeci şi unu de milimetri. Desigur, este o distanţă care variază de la individ la individ. Nu toţi avem maxilarul la fel. Au lungimea de unu virgulă doi centimetri, dar dacă aş fi vampir, probabil că i-aş avea mai lungi.
   - Ţi-ai pierdut minţile, Atherton? îl chestionă Max cu grijă.
   - Poate, se strâmbă legistul, încruntându-se.
   - Vorbeşti despre ceva ce nu există decât în ficţiune.
   - Poate, repetă Adam, posomorât. Ştii, cea mai mare reuşită a diavolului a fost să-i convingă pe oameni că el nu există.
   - Prima teorie îmi place mai mult. Cea de a doua o răneşte în sensibilitate pe Zână Măseluţă.
   Adam mustăci şi-şi aprinse o altă ţigară, folosindu-se pentru asta de jarul primeia.
   Fotograful agenţiei tocmai îşi terminase treaba şi Max porni spre cele trei cadavre. Adam îi întinse o pereche de mănuşi chirurgicale, pe care şi le puseră împreună în tăcere.
   Prima victimă era o tânără de înălţime medie, cu părul lung şi negru. Era îmbrăcată într-o bustieră cu paiete argintii şi o pereche de pantaloni scurţi dintr-un material sintetic, lucios, de culoarea neagră. Purta ciorapi cu plasă şi sandale cu tocuri sinucigaş de înalte şi de subţiri. Avea un pearcing din aur în buric şi un tatuaj cu iepuraşul de la Playboy pe umărul stâng. Un trup frumos, bine proporţionat, cu o piele netedă, cafenie.
   Max îşi înregistră observaţiile pe dispozitivul electronic pe care îl purta întotdeauna cu el, preferându-l pixului şi carneţelului clasic.
   Capul fetei era întors spre stânga, ochii de culoare închisă erau larg deschişi. Pe pielea netedă a gâtului se observau două găuri mici, adânci şi curate.
   Îi aruncă o privire speculativă lui Adam. Acesta rânji şi imită muşcătura fatală de mai devreme. Max îşi dădu ochii peste cap şi se ridică pentru a cerceta cadavrul celeilalte femei.
   - Au fost identificaţi? se adresă unui poliţist de lângă el, care-i urmărea cu o expresie întunecată pe figură.
   - Da. N-a fost vorba despre vreun jaf aici. Criminalul nici nu s-a atins de portofelele lor. Tipul avea asupra lui aproape o sută de bătrâne. Era un proxenet mărunt. Alfredo Garcia, douăzeci şi nouă de ani. Ea este Lena Orozco, şaptisprezece ani, arătă el spre fata cu bustieră, iar ea - Juanita Ramirez, douăzeci şi doi de ani. Erau protejatele lui.
   Max se încruntă la cadavrul Juanitei. Femeia fusese o frumuseţe, fără-ndoială.
   Era înaltă, suplă, cu nişte forme splendide. Purta o rochie mulată din spandex de un roz care-ţi învineţea retina şi nişte pantofi cu toc în exact aceeaşi nuanţă cu rochia. Unghiile lungi erau lăcuite în aceeaşi culoare fosforescentă de roz-ciclam.
   Părul de lungime medie era şuviţat într-un roz-purpuriu. La o jumătate de metru de trupul ei neînsufleţit se afla o poşetă mică, în formă de plic, tot roz. Obsesia Juanitei pentru acea culoare era evidentă. După el, Max ar fi interzis acea culoare pe piaţa textilelor. Nuanţa era într-atât de turbată încât ai fi observat-o şi pe întuneric. Probabil că acest lucru atrăsese atenţia gunoierului care descoperise cadavrele accidental.
   Se ghemui lângă trupul ei şi-i întoarse faţa spre el. Văzu cele două semne întunecate de pe pielea palidă a gâtului. Semne pe care nu se îndoia că n-avea să le găsească şi pe grumazul nefericitului Alfredo. Cu toate acestea, continuă să-şi facă treaba încet şi meticulos.
   Douăzeci de minute mai târziu, cadavrele fură vârâte în sacii negri de plastic şi expediate la morgă. Treptat, zona începu să se golească.
   Max rămase singur.
   Privi cu ochi îngustaţi conturul alb de pe asfalt a celor trei victime, apoi îşi ridică ochii spre capătul înfundat al aleii.
   Ucigaşul îi atrăsese acolo, încolţindu-i. Ei nu se împotriviseră. Nu exista niciun semn de luptă. Nu strigaseră după ajutor. Îi era greu să creadă asta. Instinctul de supravieţuire era unul dintre cele mai puternice instincte umane, şi nu numai.
   Chiar şi animalele se luptau atunci când viaţa le era ameninţată.
   Max privi în sus spre ferestrele imobilului din stânga lui. Erau două duzini de apartamente, rânduite pe patru nivele, cu ferestrele dormitoarelor orientate spre alee. Celălalt imobil era construit astfel încât numai baia şi bucătăria să aibă deschidere pe această parte.
   Patruzeci şi opt de apartamente în care se îngrămădeau familii sărace, de naţionalităţi diferite, majoritatea fiind mexicani.
   Nimeni nu auzise nimic.
   Locatarii fuseseră interogaţi de mai multe echipe de poliţie, fără succes însă.
   Unii fuseseră şocaţi să afle că trei oameni fuseseră ucişi pe aleea de sub geamurile lor, alţii se arătaseră îngrijoraţi şi speriaţi, o mică parte se mulţumiră să ridice din umeri. Omorurile nu erau un fapt inedit prin acea parte a oraşului. Existau multe neînţelegeri între bande, traficanţi care-şi disputau nemulţumirile destul de des, câteodată în public, fără să se sinchisească de faptul că aveau martori. Jafuri armate, prostituate care-şi injectau o doză prea mare, beţivi care-şi tocau familiile în pumni când depăşeau raţia zilnică de alcool, cerşetori care mureau de frig sau foame. Viaţa în acest loc nu-ţi era garantată niciun moment.
   Probabil că din acest motiv criminalul alesese acest cartier.
   Sau nu opera singur. Cel puţin încă un partener de distracţie. Această explicaţie părea mai logică. Şi unde erau doi, numărul greşelilor creştea.
   Trei, şi era imposibil ca vreunul să nu fi lăsat în urmă vreun indiciu care avea să-l ajute să-i vâre în
închisoare, mai devreme sau mai târziu. Însă, de regulă, echipele de acest gen presupuneau un parteneriat şi nu un grup.
   Ceva nelămurit în mintea lui continua să-l sâcâie. Nu-şi dădea seama despre ce era vorba, dar ceva îi scăpa în toată povestea asta.
   Se răsuci pe călcâie şi o luă spre ieşirea din alee, privind în jur, la strada goală.
   Oamenii dormeau la ora aceea. La fel trebuia să facă şi el. Pica din picioare de oboseală. Liniştea fu întreruptă de lătratul unui maidanez, două străzi mai jos.
   Vârându-şi mâinile îngheţate în buzunarul canadienei, Max porni spre locul unde-şi parcase maşina, douăzeci de metri mai în josul străzii. Nu-şi punea problema că n-avea s-o găsească acolo unde o lăsase.
   Oricine-şi permitea un Ferrari 360 roşu, era fie traficant de droguri, fie mafiot, un om pe care nu era
indicat să-l calci pe bombeu, furându-i maşina.
   Era o bijuterie pe care şi-o cumpărase din spirit de frondă în urmă cu doi ani, cheltuindu-şi toţi banii care-i rămăseseră după divorţul lung şi dureros de Alena.
  Se uită la ceas. Patru treizeci şi opt. Mai avea timp să apuce vreo trei-patru ore de somn înainte să se întoarcă la sediu.

          Deschise portiera maşinii şi alunecă în fotoliul comod din piele crem, întinzându-şi picioarele lungi. Trase portiera şi porni contactul şi căldura, ascultând absent torsul leneş al motorului puternic, după care se întinse şi-l opri.
   Îşi rezemă capul de tetieră şi închise ochii pe jumătate, fixându-şi atenţia asupra intrării pe alee, trecând totul în revistă. Propriile lui observaţii, conversaţia bizară cu Atherton.
   Poate că nici nu fuseseră ucişi acolo, reflectă el. Locul părea curat. Chiar prea curat. Probabil că-i omorâse în altă parte şi se descotorosise de cadavrele lor aici.
   Avea să aştepte rezultatul celor de la laborator. Şi, desigur, diagnosticul lui Atherton.
   Şi din nou avu acea senzaţie sâcâitoare că ceva, un detaliu minor şi foarte important, îi scăpa din vedere. Petrecu astfel câteva minute minute, apoi îşi spuse că acel ceva avea să-şi găsească drumul la suprafaţă atunci când avea să-i vină vremea. Întotdeauna se întâmpla aşa.
   O revelaţie neaşteptată, care lega lucrurile între ele şi-l conducea la rezolvarea cazului. Unii i-ar fi spus intuiţie. El tindea să creadă că era vorba numai de logică şi noroc.
   Un noroc care-l însoţise în cei cincisprezece ani de carieră promiţătoare, o carieră pe care şi-o începuse devreme, la vârsta de douăzeci de ani.
   Se îndreptă în scaun şi întinse mâna ca să rotească cheia în contact şi s-o ia din loc, când ceva îi atrase atenţia. Ridică ochii şi clipi surprins, după care se holbă la femeia care tocmai ieşise de pe alee şi se oprise în loc, rămânând nemişcată preţ de câteva secunde.
   Capul i se înclină uşor spre spate, ca şi cum ar fi admirat cerul, apoi îşi întoarse faţa, scrutând peisajul, înainte de a o lua în josul străzii.
   Era de înălţime medie, brunetă, cu tenul alb. Părul lung până-n talie era inelat şi-i atârna liber pe umeri şi spate. Purta o jachetă scurtă din piele neagră, mulată pe trupul suplu, şi o pereche de pantaloni lucioşi, care-i subliniau picioarele zvelte.
   Ghetele simple, fără toc, erau închise la culoare şi păreau comode. Se mişca repede, păşind cu graţie peste pavajul plin de denivelări şi crăpături de pe partea cealaltă a străzii, ocolind cu eleganţă gropile şi gunoaiele de pe trotuar.
   Max se aplecă în faţă ca s-o vadă mai bine.
   De unde naiba apăruse?
   Socoti în minte cele trei minute de când ieşise de pe alee până când intrase în maşină. Nu văzuse pe nimeni pe stradă în clipa în care părăsise fundătura aia şi era puţin probabil ca ea să se fi strecurat acolo prin spatele lui. Ar fi auzit-o. Şi-ar fi dat seama că nu era singur.
   Judecând după haine, locul ei ar fi fost mai potrivit într-un cartier select decât printre blocurile acelea sordide. Ţinuta îi era lejeră, dar hainele ei păreau scumpe şi de calitate. Şi era singură. Ce naiba era în capul ei, de hoinărea de una singură la ora aceea, într-un loc în care violul era la ordinea zilei?
   Însă întrebarea cea mai importantă era: ce căutase ea acolo, pe alee?
   Aşteptă până când ajunse în dreptul maşinii lui şi deschise portiera, coborând.
   Femeia se opri pentru o secundă, întorcându-şi faţa surprinsă spre el. În lumina slabă a luminatorului stradal, Max apucă să-i vadă chipul palid şi încântător. Dar numai pentru o secundă, căci în următoarea femeia îi întoarse spatele şi iuţi paşii.
   - Hei! strigă Max, închizând portiera şi ocolind în fugă maşina. Aşteaptă!
   Femeia nu se opri. Continua să meargă grăbită, ca şi cum nu l-ar fi auzit.
   Max traversă în fugă strada, înjurând taxiul galben care fu cât pe ce să dea peste el.
   - Domnişoară! strigă în urma ei, luând-o la picior. Sunt Maxwell Jacobi, de la FBI! Vreau doar să-ţi pun nişte întrebări.
   I se păru c-o aude râzând înfundat, în timp ce ea cotea pe aleea din stânga ei. Îi despărţeau mai puţin de trei metri şi Max îi reduse din doi paşi, urmând-o în... gangul pustiu!
   Frână atât de brusc încât ghetele îi derapară pe asfaltul ud.
   Era o fundătură, la fel ca cea în care-şi petrecuse un sfert din noaptea aceea, numai că zidurile erau oarbe. Nu existau ferestre şi nici schelele metalice, dotate cu scări şi platforme din fier, pentru evacuările de urgenţă. Numai gunoaie şi cutii de carton.
   Sprijinindu-se cu mâna de zid, îşi ciuli urechile, scrutând întunericul. Apoi îşi scoase lanterna din buzunar şi cercetă fiecare cotlon în parte. Femeia nu era nicăieri. Dispăruse pur şi simplu. Se volatilizase.
   Preţ de aproape un minut, stătu nemişcat, încercând să-şi dea seama dacă nu cumva creierul lui suferea de cine ştie ce boală ascunsă. Vreo tumoră sau ceva care-i provoca halucinaţii.
   O văzuse! Era sigur de asta. Nu se putea ca totul să fi fost doar în imaginaţia lui.
   La naiba, fusese la doi paşi în urma ei şi-i simţise parfumul!...
   Probabil că-l ajunsese oboseala. I se păruse doar că văzuse o femeie tulburător de frumoasă, îmbrăcată sexy, mirosind ca îngheţata la cornet...
    În ultima săptămână dormise pe apucate. Fusese o perioadă dificilă, grea şi stresantă. Poate că stresul acela îl afectase în cele din urmă. Avea nevoie de somn, asta era clar.
   Mai aruncă o ultimă privire gangului pustiu, se răsuci pe călcâie şi se întoarse la maşină.

      Alecsandra îl studie curioasă peste marginea acoperişului.
   Fusese o mare greşeală din partea ei să nu se asigure că zona era curată înainte de a părăsi aleea. Însă recunoscuse mirosul acela bizar, care se distingea vag de celelalte mirosuri umane, şi se concentrase asupra lui, încercând să-l păstreze cât mai mult timp în nări.
   Îl adulmecase din nou în capătul aleii, dar apoi urma se pierduse.
   Nici ea nu pricepea de ce, în loc s-o ia spre oraş, preferase să o ia în direcţie opusă. Probabil pentru că i se păruse mai logică varianta ca lipitoarea pe care o vâna să fi ales un loc mai ferit din periferia oraşului, decât să rişte şi să-şi caute o ascunzătoare în centrul acestuia.
   Oricum, cu toate că oraşul Chicago era vast şi existau o mulţime de locuri în care cineva care nu dorea să fie deranjat s-ar fi putut ascunde, ea tot avea să-l găsească până la urmă. Nu era decât o chestiune de timp.
   Avea s-o ia metodic, fără grabă. Faptul că putea vâna şi la lumina zilei la fel de bine ca şi la adăpostul întunericului era un avantaj pe care ceilalţi din Refugiu nu-l aveau. De acest privilegiu răspundea jumătatea rămasă netransformată din ea.
   Iar faptul că simţul ei olfactiv era cel mai puternic şi mai rafinat dintre toate reprezenta un alt avantaj suplimentar. În plus, bătăile inimii ei era o tentaţie irezistibilă pentru prăzile sale. Niciun vampir nu rezista chemării dulci a unei inimi umane.
   De cele mai multe ori o atacau, înnebuniţi să-i simtă gustul înainte de a-i prinde mirosul şi de a realiza pericolul pe care-l constituia prezenţa ei. Alecsandra se baza întotdeauna pe acest lucru. Era momeala perfectă, care rareori dăduse greş.
   Bărbatul care o urmărise păru să renunţe. Stinsese lanterna şi o vârâse în buzunarul canadienei din piele ruginie, întorcându-se la maşină. Alecsandra făcu un nou salt, parcurgând cei opt metri de acoperiş într-o zecime de secundă, şi se ghemui pe marginea îngustă, aplecându-se uşor în faţă.
   Privirea i se focaliză pe tăbliţa albă a maşinii, memorându-i numărul, în vreme ce se străduia să nu saliveze. Maşina aceea era o minunăţie. Avea şi ea una la fel de puternică şi de vânoasă în garajul Refugiului, pe care, din păcate, n-o putea folosi.
   Fiscul i-ar fi suflat în ceafă în secunda doi, pentru că n-ar fi putut să-şi justifice achiziţia din salariul ei de angajat al unei galerii, chiar dacă era una dintre cele mai renumite din Chicago. Aşa că se mulţumise să-şi ia un Polo mic şi drăguţ, nebătător la ochi şi acceptabil ca preţ.
   Opt secunde mai târziu, bărbatul demară şi se pierdu în noapte.
   Alecsandra rămase nemişcată preţ de un minut încheiat, apoi se ridică în picioare şi păşi graţioasă în gol. Străbătu cei douăzeci de metri care o separau de bitumul deteriorat al trotuarului, aterizând pe vârfuri, fără zgomot. Închise ochii şi trase adânc pe nas aerul rece de octombrie, selectând mirosurile. Ceva slab, iritant, venea din dreapta ei. Reveni în capătul aleii unde fuseseră descoperite cele trei cadavre, adulmecând din nou.
    Dăduse peste urma pe care o simţise şi mai devreme, mirosul fiind şi mai slab acum. Strâmbânduse, îşi flexă genunchii şi ţâşni în sus, aterizând lin pe acelaşi acoperiş pe care şi-l alesese ca post de observaţie cu puţină vreme în urmă.
   Sena o aştepta, nemişcată ca o statuie.

                                          CAPITOLUL 2

             Două ceasuri mai târziu, Alecsandra intră în apartamentul ei, închise uşa şi se dezbrăcă din mers în drum spre baie, lăsându-şi hainele să cadă în urma ei.
   Răscoliseră fiecare străduţă în parte, selectând mirosuri, adulmecând altele, învârtindu-se în cerc. Căpuşa aia idioată fusese destul de deşteaptă să-şi lase mirosul ici-colo, dar avusese foarte mare grijă să nu lase niciun indiciu despre locul unde se ascundea sau despre traseul pe care-l urmase la dus şi la întors până acolo.
   Eşecul o umplea de nervi. Vârî dopul la cadă cu mai multă râvnă decât era necesar şi mârâi când metalul se contorsionă în gaura de scurgere, fragmentându-se în două.
   Grozav! Îl smulse şi aruncă bucăţile la coşul de gunoi, apoi se îndreptă bombănind spre debara şi scotoci prin cutia de pe raftul de sus, luând unul nou, pe care-l folosi cu grijă de această dată.
   Dădu drumul la apă în cadă şi turnă o cantitate apreciabilă de spumant cu aromă de lămâie. Era singurul parfum pe care nasul ei hipersensibil îl putea tolera şi-l păstra pentru ocazii speciale, ca cea de faţă.
   Până şi sinusurile îi era teribil de iritate de la miasmele de gunoaie în putrefacţie pe care le adulmecase în noaptea asta, sperând să dea peste cel care o interesa cel mai tare.
   Parfumul de lămâie avea rolul de a-i spăla nasul de toate acele mirosuri dezgustătoare şi de a-i calma mucoasa.
   Când cada fu plină pe jumătate, îşi strânse părul în creştet şi păşi în apa îngheţată.
   Temperatura corpului continuase să-i scadă constant, stabilizându-se în urmă cu trei ani la uimitoarea valoare de opt grade Celsius. Guido venise şi cu o terorie în acest sens: transformarea ei încă nu fusese completă în momentul în care părăsise spitalul în care-şi petrecuse covalescenţa şi bănuia că avusese dreptate.
   Simţurile continuaseră să i se ascută pe măsură ce timpul trecea, reflexele i se îmbunătăţiseră simţitor, forţa fizică îi sporise până la punctul în care putea ridica trei sute cinzeci de kilograme doar cu o singură mână, fără probleme. Metamorfoza ei fusese incompletă din cauza fulgerului care o arsese de vie şi care anihilase în acel moment cea mai mare parte din veninul creatorului ei. Ceea ce mai rămăsese din acel venin îşi modificase structura sub energia aceia nimicitoare, transformând-o lent într-o anomalie.
   Nu era nemuritoare, dar nici n-avea să îmbătrânească prea curând.
   Guido îi studiase celulele la microscop şi, după rata de diviziune a acestora, avea să îmbătrânească şi să moară cam în două mii patru sute de ani. Timp berechet, după părerea ei, ca să-şi atingă scopul personal.
   Dacă n-ar fi fost acel capriciu al naturii, ea ar fi fost moartă acum.
   Vampirul care o muşcase şi pe care-l vânase fără succes în ultimii trei ani, nu intenţionase niciun moment să-i dăruiască nemurirea. Ar fi fost doar o cină măruntă dacă energia aceea orbitoare nu l-ar fi forţat să-şi descleşteze fălcile de pe jugulara ei şi să-i dea drumul pe trei sferturi golită de sânge.

.........................................................