7.
- M-am gândit... M-am gândit mult... Glasul uscat îl făcu pe Azimioară să se foiască în scaun. Totul e drăcesc! Combinaţia, îndrăzneala, siguranţa cu care se consumă etapă de etapă. O singură abatere deocamdată de la un calcul exact: reacţia pilotului. Dar chiar dacă a mizat sută la sută pe discreţia lui - înţeleg aici şantajul de sentimente - pariez pe ce vrei că are pregătite în poşetă cel puţin trei soluţii pentru o situaţie neprevăzută. Melania Lupu nu cunoaşte termenul "imposibil", nu poate fi luată prin surprindere!
Azimioară zâmbi blajin.
- Cred că bătrâna ne-a cam speriat. În fond, rândul trecut am punctat noi. Faptul că a scăpat deocamdată de sancţiune mi se pare subsidiar. Evident, vizavi de anvergura mizei ratate.
- Sunt trei existenţe în joc, spuse maiorul cu pumnii la gură. Trei existenţe contra zece tablouri. Poţi să alegi? Ai ce să alegi? Oamenii trebuie în orice caz salvaţi, dar cum? Pânzele trebuie să rămână în ţară. Şi, din nou, cum?
Părea că vorbeşte singur. Se oprea din când în când gesticulând agitat, apoi îşi relua plimbarea între fereastră şi biblioteca scundă cu cărţi puţine.
- Competiţia e neloială, remarcă locotenentul. La tot ce a născocit ea luni de zile, trebuie să găsim rezolvare în câteva ore.
Maiorul îşi privi ceasul.
- Exact două ore şi jumătate. La 9 au întâlnire cu Miga la Stâlpi. Am dat dispoziţie să fie supravegheată discret şoseaua. Vor părăsi Bucureştiul în două maşini. Aşa-mi imaginez! Trenul e prea riscant... Au un rănit printre ei şi, în afară de aceasta, în mijlocul oamenilor nu poţi ţine la respect trei ostatici. Nu sper mare lucru, dar poate că reuşim să-i neutralizăm înainte de a ajunge la destinaţie.
- La prima mişcare suspectă vor împuşca bătrânii. Când mă gândesc la cadavrul şoferului, mă înfior. Zece gloanţe!
- Mda, un sadic. Alexandru Miga pretinde că unul din ei e nebun...
Se apropie de fereastră. Se auzeau camioanele, autobuzele şi tramvaiele dimineţii, siluete cenuşii se strecurau pe lângă ziduri ocolind cu paşi inegali bălţile. Deşi întuneric, se simţeau zorile, atmosfera înfrigurată a începutului de zi, se vedeau serviete, sacoşe, copii mici cu căciulițe albe ţinuţi în braţe, morfolind adormiţi un covrig cald.
- Plouă! Maiorul vorbea cu spatele întors: Du-te la laborator şi roagă-i pe căpitanul Dinu să-ţi fabrice în timp record două sau trei dispozitive de gaze.
Azimioară se holbă năuc.
- Gaze?
- Da, dragul meu, gaze! E singura soluţie. Le vom instala în avion. Atrage-le atenţia băieţilor că trebuie să fie atât de puternice, atât de date dracului, încât să-mi adoarmă un cal în mai puţin de cinci secunde. Au un ceas la dispoziţie. Pe urmă cheamă-l la telefon pe tânărul Miga şi trimite-l la mine. A avut şi ăsta o noapte...
Dincolo de uşă, pe coridor se desluşeau paşi grăbiţi şi câte un bună dimineaţa mârâit mahmur, într-un birou suna telefonul, pe pervazul de tablă picăturile de ploaie cădeau mărunt.
2.
Ușa de la intrare se închise și Scarlat pătrunse în hol sprijinindu-se de pereți. Ținea în mână un pachețel.
Inginerul îl privi surprins.
- Ce-i aia?
- Morfină! Ți-am spus, am tot felul de relații. Sper să ne ajungă până „dincolo”.
3.
Tablourile se aflau într-o valiză mică. Inginerul, cu trenciul pe umeri, se uită încă o dată în jur. Îl trase pe mâneci, mormăind mulțumit:
- Cred că asta e totul.
Dascălu se privea încântat în oglindă. Împrumutase din garderoba lui Scarlat, o haină în dungi, o cămașă galbenă și un paion violet.
- Nu prea țin chestiile astea dimineața, remarcă zâmbind Raul Ionescu. Parcă ești un papagal.
Cârnul îi scoase limba și continuă să se strâmbe în oglindă.
Morfina încă nu-și făcuse efectul și Nucu Scarlat închise ochii.
- Aș rămâne aici.... Nu vreau decât să dorm..... Cred....
Inginerul îl întrerupse:
- Nu vorbi copilării! Ne aflăm pe ultima sută de metri. O să meargă splendid, ai să vezi, mai ales dacă dumnealor continuă să fie cuminți.
- Getaxul.... E imprudent pe șosea.
- Bravo! Văd că mintea îţi funcţionează, râse Ionescu. M-am gândit şi eu la treaba asta. Vom lua maşina ta şi Fiatul amicilor... Până se întorc ei din Iran...
Ioniţă Dragu scutură umărul lui Miga.
- Hai, Şerbănică, plecăm.
Bătrânul deschise ochii speriat.
- Unde?
Florence se ridică anevoie. Îşi simţea picioarele grele şi umflate, gura coclită. N-avea curaj să se privească în oglindă. Îşi trecu degetele mecanic prin păr şi se înfăşură strâns în blană. Urmărea absentă manevrele Melaniei Lupu care conjura motanul să intre în geantă.
- Hai dragul meu, fii înţelegător şi nu mă supăra. Te-ai purtat bine toată seara, ai lăsat o impresie admirabilă şi tocmai acum... Ce vrei să-şi închipuie dumnealor despre tine?
Dascălu se încruntă.
- Ai de gând să-l iei şi pe el?
- De ce nu? Mirciulică participă la toate evenimentele importante din viaţa mea. Nu-l pot părăsi acum.
- Ei asta-i! Mai cărăm şi animalu'!
Bătrâna îşi ţuguie buzele ofensată.
- În primul rând îl car eu! Adăugă aproape plângând: Nu plec fără Mirciulică! Acesta e ultimul meu cuvânt şi sînt gata să suport toate consecinţele!
- În regulă! interveni împăciuitor inginerul. Nu suntem noi ăia care să despărţim doi prieteni. Calmaţi-vă, doamnă.
Melania Lupu, cu ochii palizi, inundaţi de lacrimi, dădu recunoscătoare din cap.
Dragu, clătinându-se ca un cocostârc bolnav, înalt cât uşa, o privea îngăduitor: "Nu-şi dă seama de situaţie. E atât de copilăroasă! Norocul ei... Florence, în schimb, suferă groaznic" şi scrută pe furiş chipul boţit al bătrânei.
Doamna Miga îşi înfundase bărbia în gulerul de blană ridicat peste urechi. Rămăseseră afară ciuful alb şi ochii vii, strălucitori ca nişte pietre mobile.
- Mă duc să scot maşina, anunţă Ionescu. Verifică-ţi arma, cârnule! Se opri în faţa lui Scarlat: Dă-mi cheile!
Căruntul ezită.
- Mai stai o clipă. Avem încă timp...
- Ce naiba mai e?
- Gândeşte-te! Dacă totuşi ăla a avertizat sticleţii?
- N-am isprăvit eu bine şi începi tu! Oricât ne-am gândi, n-avem ce face.
- Cum ai proceda în locul lor?
- Uite, iubitule, mi-e destul de dificil să ghicesc cum trebuie să procedez eu în fiecare clipă. Nu-mi cere acum să gândesc pentru toată lumea.
Aproape strangulat de fermoarul poşetei, Mirciulică se zbătea şi miorlăia înfricoşător.
Consternată, Melania Lupu încerca să-l mângâie:
"Tocmai acum îţi face figuri, draga mea, şi nu te supăra numai tu eşti vinovată. L-ai răsfăţat nepermis de mult. Dacă Sandi a vorbit... Bate-n lemn, Melania, şi fă corniţe cu inelarul şi degetul cel mic ca să alungi piaza rea! Oricum, eşti obligată să reflectezi. Ce ar inventa domnii de la Miliţie într-o asemenea situaţie? După cum bine ştii, n-ar avea prea multe soluţii la îndemână. Inversează rolurile, Melania! Să zicem că tu eşti în locul lor. Ai încerca să faci ceva pe şosea? Nu, bineînţeles că nu. Un accident ar periclita viaţa ostaticilor şi chiar soarta pânzelor. Acolo, în zăvoi? Con-cen-trea-ză-te, fetiţo! Ce s-ar putea născoci în zăvoi?"
Bătrâna calcula înfrigurată. Pe figura senină nu se citea nimic, ochii alunecau indiferenţi fără să se împiedice de vreun obstacol.
Scarlat insistă.
- Încearcă să te gândeşti.
- Degeaba! E inutil acum. Nu-mi trece nimic prin minte.
- Nici mie, rânji încântat Dascălu. Şi dacă mie nu-mi trece nicio idee înseamnă că nu există.
Inginerul râse.
- Flăcăiaşul e logic!
Căruntul clătină încăpăţânat capul.
- Dacă ar ascunde pe cineva în avion...
- Fleacuri! Ce-i Boeing? Unde să-l ascundă?
Bătrîna îşi camuflă zâmbetul: "Domnul Scarlat e înţelept, dar din păcate n-are strop de fantezie. Hai, fetiţo, trebuie să găseşti! Sper că nu vrei să mă dezamăgeşti tocmai acum."
Dascălu căscă plictisit apoi îşi dădu cu presupusu':
- Eu aş arunca avionul în aer.
- Nu vrei să le comunici ideea la telefon?
Nucu Scarlat şopti cu privire tulbure:
- M-am convins de atâtea ori... Am trecut prin câteva situaţii dificile. În combinaţiile cele mai bine ticluite, cele mai subtile, se strecoară totdeauna o gafa tâmpită. De asta mi-e teamă.
Melaniei Lupu îi sticliră ochii: "Cred că ai găsit, draga mea... Nu cunoşti denumirea exactă, dar ştiu ce vrei să spui. În locul domnului miliţian ai folosi ceva care să ne adoarmă... Un anumit gaz să zicem. L-ai introduce în avion. O soluţie simplă şi fără riscuri. Trebuie deci să ia măştile cu ei. Dar cum să le-o sugerezi? Ar putea constitui o probă capitală împotriva ta. Cum? Cum, Melania? Te întreb!"
Privi în jur disperată, ascunzându-şi palmele asudate în cutele rochiei. Apoi ochii îi căzură pe bibliotecă.
- Eventual... Căruntul îşi umezi buzele arse: Eventual benzina.
- Ce-i cu benzina?
- Să nu umple suficient rezervorul. Înţelegi? Ne-ar obliga la o aterizare forţată.
Cârnul chiţăi:
- Vezi! Tot la ideea mea vă întoarceţi. Şi sărim în aer frumuşel!
Perspectiva părea să-l înveselească grozav.
Melania atinse cu degetul o carte.
- Ce copertă frumoasă! Mi-aduc aminte că am văzut-o la librărie, dar n-am avut destui bani s-o cumpăr.
"Ioniţă nu va rezista, draga mea. E prea mare amator de cărţi, le iubeşte prea mult, ca să nu se uite la ea. Mai ales că-i despre război... Are o adevărată pasiune. Ştie să vorbească mi-nu-nat despre luptele domnului Hanibal, ale domnului Napoleon, Jukov şi ale altor generali vestiţi. Fireşte, ca toţi oamenii fricoşi, se dă în vânt după isprăvile altora..."
Profesorul Ioniţă Dragu se întoarse. Spuse răguşit:
- O am acasă... Privighetorile morţii, documente din primul război mondial. Nemţii inventaseră gazele de luptă. A fost prăpăd în tranşeele aliaţilor.
Raul Ionescu tresări. Se răsuci iute ca un şarpe.
- Gaze! Asta ar putea fi într-adevăr o idee! Cum dracu' nu ne-am gândit?
Ioniţă Dragu îşi muşcă buzele până la sânge:
"Cu ce-am greşit Dumnezeule! De ce trebuie să trec prin toate astea? De ce tocmai eu să..."
- Luăm măştile cu noi, hotărî inginerul. Mă duc să scot maşinile. În zece minute să fiţi gata!
Melania Lupu răsuflă uşurată:
"Te sărut, draga mea. Iar bomboana aceea, ştii pe care n-ai meritat-o... acum ţi-ai câştigat dreptul s-o savurezi."
Scotoci în pungă şi scoase două.
4.
Alexandru Miga îl măsură îngrijorat. Clipea des, mărunt, tic nervos deprins peste noapte.
Cristescu îl conduse până la ușă.
- În mod normal, vor cădea în capcană. Dumneavoastră vă cer un singur lucru: calm, calm și iar calm.
- Mi-e frică să nu se prindă.
- N-au cum! După ce s-au urcat, apăsați pe butonul cafeniu instalat de noi. Nu vor trece 60 de secunde și vor adormi toți buștean.
- Să dea Dumnezeu, șopti pilotul.
Cristescu închise ușa în urma lui.
- Peste zece minute plecăm. La 8,30 vom fi la Stâlpi.
- Dacă vrea Dumnezeu! constată placid Azimioară.
Se priviră în ochi și își zâmbiră.
5.
Dascălu se lăsă pe o aripă.
- Asta roșie e a ta?
- Îhî.
- Suspenia e proastă.
- N-am de gând să ți-o vând. Hai! Dați-i drumul ai repede, A început să plece lumea la serviciu.
- Ei şi?
- Explică-i, Ionescule, eu am obosit.
- Arătăm al dracului de bine, rânji inginerul. Ochi luminoşi, zâmbet şi flori... Până şi babacii au aere de conspiratori.
Scarlat, sprijinit de un copac aruncă ţigara.
- Cum ne împărţim?
- Prima maşină o va conduce profesorul Ioniţă Dragu. Alături va lua loc domnul Miga, iar eu în spate.
- În regulă.
- Cârnul trece la volanul Fiatului. Tu stai între cucoane. Căruntul surâse amar.
- Dacă le vine cumva ideea să se ocupe de mine...
- Fii serios, sunt ramolite rău.
Doamna Miga tresări apoi chipul redeveni rigid. Melania Lupu zâmbea serafic.
"Ce s-a şifonat tenul lui Florence, draga mea, e de neînchipuit! Parcă s-ar fi plimbat cineva cu bicicleta pe obrazul ei. Da, domnul inginer a gândit bine. Mai îngrijorată sunt de ceea ce se va întâmpla în cealaltă maşină. Ioniţă parcă e în transă..."
- Dar nu ştiu să şofez, bâlbâi Dragu surprins. În viaţa mea...
Inginerul îl mustră dulce:
- Se poate, domnule profesor? Zeci de generaţii au trecut prin mâinile dumneavoastră şi, sunt convins, nu o dată le-aţi atras atenţia elevilor că nu e frumos să mintă. Oferiţi un exemplu dezastruos tânărului cu fluturaşii...
- Aţi căpătat informaţii eronate...
- Urcaţi la volan! Domnule Miga, poftiţi lângă dumnealui. Melania Lupu, între Scarlat şi Florence, declară senină:
- Sper că va fi o călătorie comodă. În general, automobilul nu-mi face bine. Nici eu nici Mirciulică nu suportăm benzina. Prima oară când m-am urcat într-o maşină am avut o senzaţie de vertij.
Raul Ionescu începu să râdă şi trânti portiera. Prinse în aer braţul cârnului care făcea exerciţii de gimnastică.
- Ai grijă! Te ţii după noi şi fără exhibiţii pe şosea. Nu vreau probleme cu şmecherii de la Circulaţie.
Maşinile - una albă şi una roşie - demarară. Pe parbriz, ştergătoarele ticăiau ritmic ca un ceasornic. La o fereastră, un bărbat cu nasul strivit de geam scruta cerul ud.
"Vrea să ştie dacă trebuie să ia umbrela" gândi Melania Lupu.
Scoase motanul din poşetă şi-i şopti la ureche:
- Drum bun, Mirciulică!
6.
Din spate, Azimioară vedea profilul maiorului. Tâmpla căruntă, nasul subţire, încovoiat şi cu pielea mult întinsă pe os, ridul adânc care se oprea în colţul gurii. Bărbia puternică dispăruse în fular... Vorbi fără să se uite la locotenent.
- Sper să ajungem cu cel puţin o jumătate de oră înaintea lor. Ne vom ascunde în pădurice. Pentru orice eventualitate, locotenentul Ciobanu şi Popa vor tăia retragerea spre şosea. Rămase pe gânduri şi adăugă şoptit, fără să se adreseze cuiva: Nu-mi place ploaia...
Azimioară îşi aprinse calm o ţigară. Făcea parte dintre fericiţii care nutresc convingerea că lucrurile sfârşesc totdeauna prin a se aranja.
7.
Ioniță Dragu conducea crispat, cu degetele încârligate pe volan. Pe tâmple îi curgea sudoarea, ținea gura deschisă, respirând greu. Gâtul lung și subțire ieșea caragios din gulerul de vidră.
Inginerul îi căută privirea în oglinda retrovizoare.
- Conduceți admirabil! Felicitări!
Șerbănică Miga încercă să-i intre în grații:
- A fost campion pe vremuri. Nici Nababul nu e mai abil.
- Interesant, observă de circumstanţă Raul Ionescu. Aveţi maşină?
Profesorul clătină capul. Tot Şerbănică explică:
- Nu. De unde să scoţi aşa, şaptezeci-optzeci de mii?
Ioniţă Dragu viră brusc. Se simţea din ce în ce mai stăpân pe volan.
"O maşinuţă bună... Motor excelent... Ce-ar fi să intru într-un stâlp? Dacă-l ucid pe ăsta, rezolv problema. Cârnul e nebun, celălalt, aproape inofensiv. În fond, ce mai aştept? Ce mai aştept în general? O moarte frumoasă... N-am mai condus de mult. Lecţii, elevi, situaţii de sfâîrşit de an şi iar de la cap: Vine inspecţia! Ce-i cu Dragomir dintr-a X-a? Ai chef să-l meditezi la vară? Crăciun, Paşte... Ce cadou îi fac lui Florence? Jurnalul de zi... Ieri m-am plimbat cu Florence aproape o oră pe lângă lacuri... Florence se simte rău, ar trebui să fie atentă cu rinichii... Am citit nişte versuri splendide. I le voi trimite lui Florence împreună cu nişte toporaşi... E de ajuns să mă ciocnesc cu stejarul ăsta... N-am făcut nimic pentru ea toată viaţa. Poftim la tablă, Iordache! Conjugă-mi laboro-laborare, indicativ prezent. Laboro, laboras, laborat..."
Apăsă brusc pe accelerator. Cu un scrâşnet, maşina se năpusti spre stejarul de la cotul şoselei.
8.
Azimioară întrerupse convorbirea. Maiorul ridică din sprâncene.
- Ce-au vrut?
- Două turisme, un Fiat și o Dacie, în total șapte persoane, au trecut prin fața postului de control din Mărăcineni. Ei trebuie să fie.
- Da.... Cristescu își privi ceasul: Avem un avans de 35 de minute.
9.
Dacălu cânta cât îl ținea gura:
- În țara fluturilor albaştri / O muscă şi un leopard, ha, ha /Jucau de o oră biliard, ha, ha / Mamutul chel şi ambiţios ha, ha / Dădea cu glaspapir pe jos, ha, ha / O oaie creaţă pensionară, ha ha...
Ridică mâna de pe volan şi pocni înciudat din degete:
- Dă-mi o rimă la pensionară. Repede!
- Aeroplan, mormăi Nucu Scarlat.
- Aiurea în tramvai! Unde e rima? Reluă pe melodie: Deci! O oaie creaţă pensionară ha, ha...
- Dădea cu pudră întâia oară, sugeră sfioasă Melania Lupu. Şi completă: ha, ha!
Florence Miga oftă.
"Biata Melania! S-a zaharisit de tot."
Cârnul exclamă pe neaşteptate.
- Ce fac ăia, domnule?! Au înnebunit?
10.
În ultima clipă, viră reflex ca și cum nu și-ar fi putut stăpâni mâinile.
Șerbănică veni peste el bolborosind speriat:
- Ce-a fost asta?
- Fără demonstrații, scrâșni Raul Ionescu. Ne-am înțeles?
Ioniță Drahu își înghiți lacrimile: „Sunt un laș! Un laș mizerabil.”
Mașinile goneau lăsând în urmă ogrăzi pustii, muşcate râzând rural pe perdele croşetate, birturi fără muşterii, cu firma strâmbă, o basma albastră răsărită de după nişte uluci. Pe o cutie poştală, o cioară croncănea scuturându-şi penele ude.
11.
Avionul cu o cruce mare roșie zugrăvită pe fuselaj aştepta la marginea pădurii. Pilotul se apropie de maior.
- Cum a mers?
- Până aici a mers bine, surâse Cristescu. Să ne grăbim. Ar putea sosi mai devreme. Păstraţi-vă calmul, domnule Miga, şi totul va fi în regulă. Se întoarse spre ceilalţi: Ciobanu, Popa camuflaţi maşinile!
Îl luă pe Azimioară de braţ şi dispăru printre copaci.
12.
Inginerul sări din mașină, azvârli furios țigara și se îndreptă alergând spre pilot.
- De ce dracu' n-ai aterizat chiar pe copaci? Unde te-ai băgat în pădure?
Alexandru desfăcu braţele neputincios, privindu-i pistolul.
- Dincolo e lacul. Dacă veneam mai aproape, mă reperau toţi fraierii de pe şosea. N-ar fi fost unul care să nu coboare să vadă ce se întâmplă. Aveţi nevoie de martori?
Căruntul râse amar.
- Pădurea-i plină de jivine...
- Fără chestii din astea! i-o tăie scurt Raul Ionescu. Nucu Scarlat abia se ţinea pe picioare şi inginerul îşi îndulci glasul: Am devenit superstiţios...
- V-aş propune să ne grăbim. Dacă începe ploaia, nu mai putem decola.
Şerbănică Miga se agăţă de braţul profesorului.
- Unde crezi că ne duc?
- Nu-mi dau seama. Poate în Turcia, poate mai departe.
- Papa a fost pe vremuri la Constantinopol. Bazarul i s-a părut foarte gălăgios, necivilizat şi murdar. Orientalii... Vorbea agitat, incoerent, incapabil să-şi stăpânească emoţia. Nevastă-sa ţinea dinţii încleştaţi fără să-şi ia ochii de la Alexandru.
Inginerul aruncă o privire circumspectă în jur. Pădurea întunecată, lacul tulbure peste care ceaţa plutea groasă făcându-l să semene cu un cazan în clocot, cerul scund, feţele sleite, golite de orice expresie, astrahanul doamnei Miga ridicol aici, capul motanului ieşind din geantă nefiresc de viu, aproape ceva monstruos pentru că nu i se vedea trupul şi deşi decapitat continua să răsufle, să audă poate să şi vorbească, toate îl indispuneau. Îngână:
- Ca într-o mascaradă!
- Ce-ai spus? întrebă Nucu Scarlat.
Raul Ionescu se scutură.
- Sinistru peisaj! Hai să ne cărăm! Cârnule, măştile!
Dascălu trase cu o mişcare iute fermoarul sacului. În dreapta ţinea automatul. Melania Lupu îl urmărea cu un zâmbet şters strângând geanta sub braţ. Mustăţile motanului îi gâdilau bărbia.
"Ce-i cu tine, draga mea? Ce-i alarma asta? E firesc ca Sandu să fie nervos..."
Cârnul scoase un chiot lung, apoi îşi potrivi masca.
- Eu n-o pun, îngână căruntul... Aş leşina.
Inginerul îi examină chipul umflat şi râse blând.
- Nici n-ai încăpea. De altfel, se brodeşte bine. I-o dăm pilotului.
- Hai, Mirciulică, suflă Melania la urechea cotoiului. Mi se pare că o să tragem un pui de somn.
Alexandru, albit de groază, îi privea fără grai.
13.
Peste ochii maiorului se lăsă o pânză groasă. Strânse tare pleoapele și se rezemă de Azimioară.
- Au măști la ei! Cum dracu?! comentă stupefiat locotenentul.
- E diabolică! Diabolică!!
- Ce facem?
- Ia legătura cu Ciobanu.
Simţi căutătura fixă, fierbinte a locotenentului şi avu brusc impresia că se află pe marginea prăpastiei. Privea jos, ameţit, incapabil să reziste tentaţiilor adâncului. Îşi scutură umerii şi rosti sec, cu respiraţia tăiată.
- Eşti un trăgător bun. Şi Ciobanu. Îi lăsaţi să se apropie. La zece metri de avion, foc simultan!
Pe Azimioară îl trecură năduşelile. Deschise aparatul de emisie portativ şi îl chemă pe locotenentul Ciobanu încercând să-şi stăpânească vocea nesigură.
14.
În față mergea pilotul urmat de bătrâni şi Nucu Scarlat. Dascălu fluiera încetişor. Inginerul îşi învârtea ochii în toate părţile cu degetul înţepenit pe trăgaci.
"Încă douăzeci de metri! Pare linişte. O idee fantastică pe cale să se realizeze. Abia acum îmi dau seama! N-am crezut nicio clipă în ea, practic, cu adevărat, dar n-aveam încotro..."
Melania Lupu se uită uşor, ca din întâmplare, peste umăr.
"E în ordine! Ce tare-ţi bate inima, draga mea! Asta-i din cauza tensiunii şi a oboselii. Nu eşti obişnuită cu nopţile albe. Îţi vine să crezi că a fost atât de simplu?"
Întâlni chipul lui Florence. Izbea expresia de îndărătnicie. Lângă ea, Ioniţă Dragu îşi mişcă buzele fără să audă o silabă. Ochii îi ardeau repeziţi în fundul capului sub sprâncenele groase ca nişte streşini.
"Ştiu că am s-o fac! Am găsit puterea! Ce linişte..."
Se întoarse spre doamna Miga şi buzele îi zvâcniră a plâns. O chemă încet, cu un glas pe care nu i-l auzise nimeni, niciodată:
- Florence...
15.
- Încă zece pași, calculă maiorul.
Azimioară trase piedica pistolului și întinse brațul.
16.
- Florence!
Bătrâna își ridică iritată privirea. Colțul gurii îi tremura.
- Ce vrei?
Profesorul surâse fluturându-și pleoapele.
- Adio, draga mea.....
Cu o mișcare neașteptată sări peste Scarlat, lovindu-i mâna beteagă. Căruntul se prăbuși ca un sac. Dragu îi smulse pistolul și îl îndreptă spre ceilalți. Degetul nesigur nu nimerea trăgaciul. Primul glonț al cârnului îl lovi în umăr. Al doilea, în piept.
Căzu moale, cu ochii luminoși agățați de cerul cenușiu care se prăvălea peste el.
Maiorul strigă îngrozit:
- Foc!
Raul Ionescu și Dascălu se prăbușiră aproape în același timp.
Doamna Miga zări siluetele răsărite la marginea pădurii, apoi altele venind dinspre șosea.
Ioniță Dragu își încovoie privirea. Lumina din ea se chirci. Ochii i se stinseră cu mult înainte de a deveni sticloși.
17.
Cristescu se aplecă deasupra cadavrului.
- Ce ghinion!
Azimioară încercă să-l consoleze.
- Numai la asta nu mă așteptam. Oameni în vârstă să rişte în halul ăsta!
Inginerul, rănit la cap, privea în gol. Sângele se prelingea după ureche, scurgându-se pe gulerul alb.
Pilotul sări din carlingă şi se repezi spre doamna Miga luându-i mâinile. Râdea nervos, cu ochi umezi.
- Mamă! Am scăpat! Auzi, mamă?
Florence se aşeză pe un trunchi de copac. Se uita peste umerii lui fără expresie.
Locotenentul Ciobanu îl ajută pe Scarlat să se ridice.
- Ăsta nu mai are nevoie de cătuşe.
- Aşa cred şi eu, rânji amar căruntul. Faceţi economie la materiale.
Cristescu îl măsură. Avea o oboseală ciudată în glas.
- Ce-a fost în capul vostru băieţi?
Simţi că cineva îl trage de mînecă.
Melania Lupu îi zâmbea printre lacrimi.
- Domnule maior, nici nu ştiu cum să vă mulţumesc! Datorită dumneavoastră... Plângea de-a binelea în hohote. Niciodată nu vă voi putea fi îndeajuns de recunoscătoare. Ne-aţi salvat viaţa... Dacă aţi şti prin ce am trecut...
Locotenentul se holbă buimac, iar maiorul reflectă că femeia avea darul să-i taie respiraţia.
Azimioară consideră oportun să intervină:
- L-aţi adus şi pe Mirciulică?
- Oh, o coincidenţă nefericită. Am să vă povestesc totul la o ceaşcă de ceai. Sper să nu se resimtă după aventura de azi-noapte. Are un sistem nervos foarte fragil.
Şi continua să-i privească limpede, deschis cu ochii şi obrajii uzi.
"Ai pierdut, draga mea. Iar lacrimile tale sunt cele mai adevărate din câte ai vărsat în toată viaţa. Femeia cu evantai nu-ţi va mai aparţine niciodată! Ni-cio-da-tă!"
Cârnul, cu mâinile încătuşate pe genunchi, cânta încetişor.
- În ţara fluturilor albaştri / O broască şi un vârcolac / S-au dat cu capul de-un copac / Era acolo şi un dentist, un gândăcel micuţ şi trist / Voia să ajungă adventist...
Îşi căuta rimele scrutând vârfurile negre ale copacilor, subţiri ca nişte suliţe înfipte în cerul vineţiu.
CAPITOLUL XI
FEMEIA ÎNGER
1.
Mașina Miliției o lăsă pe Melania Lupu în fața casei. Bătrânica îi salută pe Florence și Șerbănică, obosiți și apatici, apoi întinse mâna locotenentului Azimioară.
- Vă aștept negreșit într-o seară cu domnul maior.
Și-i zâmbi cum știa ea că-i stă bine, ca o fetiţă cu privirea aburită de timiditate, neîndrăznind să se uite în ochii celuilalt.
Înăuntru zâmbetul se şterse. Închise uşa împingând-o cu piciorul apoi începu să se dezbrace.
Avea mişcări maşinale din care dispăruse vioiciunea, nu mai fredona cu ochii în oglindă şi nu mai dansa ţinând în vârful degetelor poalele rochiei.
Mirciulică ocoli de două ori camera circumspect. Se instală în fotoliu adormind aproape imediat. Melania scoase lucrurile din poşetă zăbovind lung cu fiecare, neştiind parcă ce să facă oriunde să-l pună.
Trandafirii maiorului se ofiliseră. Luă glastra şi se opri în faţa fotografiei ei din tinereţe, cu mantilla şi pieptene înalt de fildeş, cu volane şi pântece supt şi braţe goale şi brăţări multe până la cot - o spaniolă de ocazie, bălaie, de-o graţie subtilă, o marchiză deghizată. Îşi plimbă degetul pe rama prăfuită şi anunţă cu o voce seacă:
- M-am întors.
Pe la colţul ochiului îi fugi o lacrimă.
După câteva ore coborî din pat. Nu-şi dădea seama dacă dormise, sau pur şi simplu izbutise, aşa cum i se mai întâmplase de două, poate de trei ori în viaţă, să zăbovească amorţită undeva într-un spaţiu alb, o transă fără gânduri, un refugiu al ei unde nu putea pătrunde nimeni şi nimic.
În odaie se strecura seara.
- Trebuie să faci o baie, draga mea. O baie fierbinte cu multe săruri - ai să deşerţi acolo toate flaconaşele acelea drăgălaşe - care te vor remonta cu si-gu-ran-ţă. Ce e vocea asta străină? Nu-mi place deloc cum arăţi, şi mai ales cum primeşti acest... În sfârşit, acest mic eşec. Ai nevoie de linişte ca să te gândeşti. Şi crede-mă, fetiţo, e cazul să gândeşti intens, să-ţi aduni toate puterile. Domnul maior Cristescu se va strădui grozav ca să o demaşte pe necunoscuta de la telefon. Băieţii i-au vorbit despre ea, iar dumnealui nu-i va scoate nimeni din cap ideea că doamna aceea eşti chiar tu.
Deschise robinetele la maximum şi când cada se umplu cu o spumă roz, parfumată se strecură înăuntru oftând de plăcere. Pe marginea de faianţă îşi pregătise piatra ponce şi o farfurioară cu stafide.
- Asta ca să te stimuleze, draga mea.
Roşi brusc şi exclamă indignată:
- Mirciulică! Nu ţi-e ruşine să intri în baie fără să baţi la uşă?
Motanul întoarse spatele şi se îndepărtă tacticos ţinând coada sus, ca pe un stindard. Bătrâna luă o mână de spumă şi-o răsfiră printre degete.
"Gândeşte-te, Melania! Gândeşte-te bine!"
Adăugă încet privind fix steluţele de săpun care se spărgeau cu un sfârâit uşor:
- Îţi urez succes, fetio.
2.
Maiorul recunoscu în atitudinea inginerului reacția clasică ce urmeză mărturisirii.
Raul Ionescu vorbea degajat, părea în mod straniu bine dispus, şi făcând abstracţie de bandajul de la cap - o rană superficială - părea în vizită la Cristescu, gata să discute despre maşini, fotbal şi femei. Zâmbi.
- Inutil insistaţi. Nici unul din noi n-o cunoaştem.
- Ce vă determină să credeţi că a procedat la fel şi cu ceilalţi doi?
- Îmi vine greu să presupun, domnule maior, că individa s-a ferit de mine în mod special. De fapt, ăsta a fost jocul şi n-a gândit rău. Şi-a luat toate măsurile ca să nu puteţi pune mâna pe ea. Aş fi procedat la fel dacă mi-ar fi venit ideea.
Cristescu pocni sâcâit din degete.
- Nu pot înţelege cum v-a convins să intraţi într-o astfel de combinaţie. Telefonul, discuţia din confesional, incognito-ul, toate acestea seamănă cu un film candid, un film prost de la care pleci la jumătate.
Inginerul se aplecă peste masă căutând ochii lui Cristescu.
- Trebuie să vă explic eu ce înseamnă disperarea? Nu cunosc motivele care l-au determinat pe Scarlat să accepte colaborarea. Dar pentru Dascălu şi pentru mine propunerea a reprezentat un cadou la care nici nu îndrăzneam să visăm. Bani! O grămadă de bani! Mi-e teamă chiar că ne-am fi dat consimţământul şi pentru un cambriolaj la Banca Naţională sau în lună. Aceasta făcând abstracţie de faptul că pe nefericit l-ai fi putut agăţa în orice capcană unde zumzăie fluturi albaştri. Oamenii dumneavoastră mă caută de şase luni. Cât timp puteam să mă ascund?
- Mda...
Cristescu bătea darabana pe masă. Ştia că inginerul nu minte, ştia că are dreptate, ştia cât de atent "lucrează" Melania Lupu şi totuşi se agăţa disperat, scormonea, în speranţa că bătrâna ar fi putut lăsa în urmă ceva cât de mic, infinitezimal despre care să se poată afirma cu certitudine că-i aparţine: un fleac, o scamă, o dâră uşoară de parfum. Presimţea, presimţise de la început că indiferent de soarta tablourilor (faptul că le recuperase i se părea cum un aspect subsidiar) Melania Lupu i se va strecura din nou printre degete, zveltă, proaspătă, cu eleganţa ei discretă şi surâsul acela subtil de fetiţă şi mare cucoană.
- Mda, reluă, există totuşi câteva momente-cheie pe care aş vrea să mi le limpeziţi. Îi întinse pachetul de ţigări şi rămase cu el în mână, mult timp după ce inginerul se servise. Mă întorc la confesional. Înainte de întâlnire sau după...
Raul Ionescu îl întrerupse râzând:
- Nu vă vine să credeţi, dar habar n-am cine-i persoana. Vă dau cuvântul meu de onoare!
- Ciudat! V-aţi înfrânt o curiozitate legitimă sau pur şi simplu nici n-aţi încercat-o?
- Mi-a fost teamă să nu fac o prostie. Desigur, mi-ar fi plăcut să văd cum arată, dar mi-era frică să nu descopere iniţiativa şi să mă lase baltă. N-a trebuit să fiu prea perspicace ca să sesizez că nu vrea în nici un chip să-şi arate faţa. Împrejurările îmi interziceau orice risc.
- Mi s-a spus că la un moment dat s-a primit un telefon. Ştiţi cumva despre ce era vorba?
- În principiu. Şoferul lăsase taxiul în faţa casei şi femeia ne-a cerut să-l parcăm în altă parte. S-a dus Dascălu. Eu mă aflam în muzeu şi nu cunosc alte amănunte.
- Când Dascălu s-a întors v-a pomenit de un bilet...
- Da, îl găsise chiar el sub uşă. Sosise la ţanc!
- L-aţi văzut?
- Nu. Probabil a rămas în sufragerie. Dacă-l căutaţi...
Maiorul zâmbi amar.
- L-am căutat... Apropo, nu vi s-a părut curios că deşi departe de dumneavoastră necunoscuta era la curent cu ce se petrece în casă?
- N-am prea avut timp de reflecţii. Oricum, trebuie să vă fac o mărturisire. M-am simţit al dracului de bine ştiind că individa a rămas aproape de noi. Înţelegeţi? Nu eram singuri, nu eram abandonaţi. Textul, dacă nu mă înşel, suna cam aşa: Pentru orice eventualitate căutaţi şi în bibliotecă. Pe-aici!
Maiorul ezită câteva clipe. Îi privea atent chipul palid cu trăsături slăbite.
- Spuneţi-mi, domnule Ionescu, v-a trecut prin minte - cu titlu de ipoteză fireşte - că necunoscuta se afla în casă?
- Nu pricep... Unde? Ascunsă pe undeva, sub pat, în dulap sau în frigider?
- Nu! Că ar putea fi una din cele două bătrâne.
Inginerul se holbă câteva secunde apoi izbucni în râs.
- Absurd! Dumnezeule, absurd! Cele mai caraghioase bătrâne pe care le-am întâlnit în viaţa mea! Nu susţin că doamna Miga e lipsită de o oarecare îndrăzneală, presupun că în tinereţe a fost o femeie şi jumătate, dar...
- Nu la ea m-am gândit, îl întrerupse Cristescu vorbind din vârful buzelor, ci la cealaltă, la doamna Melania Lupu.
Ionescu îl măsură năuc şi în clipa următoare maiorul îşi zise că inginerului i se va face rău de atâta râs.
3.
Se înfășurase în capotul alb din lână moale și sorbea încetișor din ceașca de ceai.
- Un ceai admirabil, draga mea, știi să-l prepari ca nimeni altul! O linguriță de frunzulițe vezi și negre - Liptonul e preferabil - fierte timp de 2 minute. Împreună cu o felie de cozonac cu stafide.... Nu cunoști nimic mai bun!
........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu