CAPITOLUL I
ARESTAREA
1.
Maiorul Cristescu o examină câteva clipe, apoi scoase din buzunar un pacheţel negru şi-l puse pe masă.- Ce-i asta? Un dar pentru Mirciulică?
- Aţi vrut o probă, spuse Cristescu clătinând capul. O aveţi!
Bătrâna desfăcu hârtia încet. Rămase cu filmul în palmă şi-l privi nedumerită.
- Ce trebuie să fac? Nu ştiu să umblu cu el.....
- Ţineţi-l în dreptul luminii, zâmbi maiorul amuzat, şi derulaţi-l încet... Destul! Imaginea nu vă spune nimic? Este filmul pe care i l-aţi dat lui Raul Ionescu pentru a se familiariza cu topografia muzeului şi, mă rog, pentru confecţionarea cheii de la grilaj. Când v-aţi întors acasă - evident, după ce aţi fotografiat sălile muzeului, câteva tablouri şi chiar pe câţiva dintre vizitatori - aparatul fiind încărcat l-aţi declanşat, probabil din neatenţie, şi pelicula a înregistrat o parte din odaia în care ne aflăm. Se vede limpede tabloul cu cale, scrinul, pendulul, chiar un colţ de perdea. Vă daţi seama că nu încap confuzii. Mi se pare de asemenea extrem de dificil să găsiţi justificarea prezenţei acestei imagini în filmul recuperat de la Dascălu.
Melania avu un surâs ciudat.
"Asta era proba! Îngrozitor de caraghioasă! Cine s-ar fi gândit... Trebuia să distrugă filmul după confecţionarea cheii. Cu nebunii nu e bine să porneşti la drum, lucrul acesta se plăteşte. Şi apoi Mirciulică..."
Revăzu scena. Motanul pe masă jucându-se cu aparatul, apăsând, fără ca ea să audă ori să bage de seamă, pe declanşator...
Se frânse dintr-o dată. În faţa maiorului nu se mai afla femeia fără vârstă, sprintenă şi graţioasă, ci o străină. O străină cu chipul sleit, obosită şi tristă.
Şopti, fluturându-şi absentă degetele într-un ciudat rămas-bun:
- Mirciulică... Totdeauna mi-a fost teamă că nu-i tocmai sincer cu mine.
Motanul privea fix lumânările tortului. În ochii transparenţi, flăcările aprindeau vâlvătăi lungi, de un verde-mineral ca otrava.
2.
Picături de ceară roşie cădeau pe masă. Maiorul desprinse ciorchinele fierbinte de la buza sfeşnicului şi începu să-l modeleze între degete. Suflă în lumânare.
Un zâmbet nesigur se ivi pe buzele Melaniei. Căută reazem şi se ridică.O siluetă fragilă pe care ar fi putut-o doborî un copil.
- Ştiu ce am de făcut, şopti. Sunt aresta.... da! Probabil va trebui să vă acompaniez!
Cristescu îi ocoli privirea. Din inima lui se alungaseră bucuria, satisfacţie stridentă, drapelele şi trâmbiţele şi focurile de artificii ale izbânzii.
"De ce dracu", se întrebă frământând nervos cocoloşul de ceară, "de ce-a trebuit să-mi pice mie istoria asta pe cap? Bătrâna are un farmec căruia nu-i pot rezista, mă fascinează mintea şi personalitatea ei, surâsul şi aerul de fetiţă neajutorată, parfumul odăii, şi Mirciulică, şi punga de fondante din scrin..."
Îşi închipuia, fără să fie convins că nu se înşală, că în alte împrejurări Melania Lupu ar fi continuat să ducă existenţa încântătoare pe care puţini bătrâni o cunosc.
Trecea cu graţie peste neplăcerile vârstei, nu se lăsase obsedată de boală, economii şi locul de veci, ştia să-şi inventeze o mie de bucurii.
"Tablourile acelea blestemate i-au aţâţat fantezia. Goya şi Rembrandt! Dacă nu s-ar fi spart atunci ţeava de apă, nu le-ar fi descoperit niciodată. Şi dacă vecinii ei nu s-ar fi lăsat antrenaţi în aceeaşi cursă dementă... Şi dacă ceilalţi, Scarlat, Ionescu, Dascălu, ameţiţi de miză, aceeaşi miză, n-ar fi muşcat din nadă. Aceeaşi nadă. Şi dacă... Prea mulţi dacă..."
Îi venea greu să-şi ridice ochii. Un foşnet de mătase plutea în liniştea încăperii.
Motanul încerca să-şi deznoade panglica roşie de la gât. Cu o mişcare mecanică, Melania îşi desprinse perlele. Le lăsă să curgă printre degete, cântărindu-le parcă.
"Păcat, draga mea! O lovitură - căci nu văd de ce nu am spune adevărului pe nume - concepuseşi o lo-vi-tu-ră, minunat combinată, care s-a sfărâmat ca un porţelan delicat. Ah! Gândeşte-te numai la performanţa de a-ţi fi dirijat complicii fără ca ei să te cunoască. Îţi vine să plângi de necaz, dar crede-mă, Melanie, nu-i acum momentul. N-ai fi putut bănui în ruptul capului că Mirciulică va declanşa aparatul foto."
Inventarie obiectele înregistrate pe peliculă, singura probă împotriva ei: perdeaua, scrinul, tabloul de la bunica, pendulul cu muzică, lucruri dragi, căci nu-i fuseseră niciodată indiferente obiectele care o înconjurau. Era o femeie de interior şi-i plăcea, când deschidea ochii, să se lase desfătată de luciul catifelat al mobilei, de prospeţimea unei acuarele sau de strălucirea serviciului de ceai, pregătit anume pe masă pentru a primi dimineaţa tot soarele pe rotunjimile de argint. Nu admisese niciodată să păstreze un obiect, oricât de valoros, dacă el nu-i aducea frumuseţe şi bucurie.
"Colonelul proceda exact invers. La moartea lui ai vândut căpcăunii din lemn, ţi se zbârlea pielea doar privindu-i ca şi oroarea aceea cubistă a domnului... mi se pare că-l chema Gleizes. O iei razna, Melanie! Nu-i momentul acum să-ţi aminteşti lucrurile astea. Un fapt e in-con-tes-ta-bil! Dacă, printr-o minune, ar dispărea scrinul, tabloul cu cale, perdeaua şi pendulul, proba, preţioasa probă a maiorului, pelicula descoperită la domnul Dascălu s-ar spulbera în vânt, ca un nimb de păpădie..."
Mintea bătrânei scotocea febril. Cum ar putea dispărea? Ah, focul! Cutia cu chibrituri se afla lângă tortul neînceput. N-avea decât să-l poftească pe Cristescu alături, în bucătărie, sub pretextul că vrea să se schimbe, şi să scapere un băţ de chibrit.
Îi întâlni privirea stingherită, interogativă în acelaşi timp. Melania întinse mâna plină de mărgele. Roşi, rostind cu ochii plecaţi:
- Nu sunt într-o ţinută potrivită... Mi s-a spus că la puşcărie se face mult... sport. Dacă aţi vrea... În câteva minute pot fi gata.
Cristescu, prea obosit ca să mai reacţioneze, se ridică. Bătrâna închise uşa în urma lui. Se apropie încet de masă, privind fix chibriturile. Ascunse cutia în palma mică. Ascultă zgomotele de alături şi aprinse un băţ lângă perdea. Aproape instantaneu îl stinse, strivindu-l sub talpa pantofului.
- E o prostie, fetiţo, şopti. O soluţie vulgară la îndemâna oricărui apaş lipsit de spirit. Vei distruge proba, dar nimic nu te-ar mai putea dezvinovăţi în ochii domnului maior. Te va urmări de aici încolo cu puteri înzecite şi cu o ură neînduplecată. Sunt sigură că vei găsi altă ieşire pentru a scăpa din această mică încurcătură. Chicoti: De fapt, ai şi găsit-o! Eşti o şmecheră şi jumătate, Melania! Bagă de seamă numai ca triumful să nu ţi se citească în privire.
Peste cinci minute Cristescu o găsi gata echipată. Bătrâna, îşi zise, avea reprezentări ciudate despre sporturile practicate în penitenciare. Îmbrăcase o rochie cenuşie, încheiată în faţă, cu nasturi mari de cristal. Cravata, cu monogramă, era roşie. Din buzunarul de la piept ieşeau discret marginile unei batiste diafane, cu trandafiri însângeraţi. În sacul de voiaj înghesuise cutii de conserve, un termos, restul de fursecuri, spirtiera şi o sticlă de Spumos. Observând privirea nedumerită a maiorului, Melania se scuză zâmbind:
- Schimbarea de aer îmi provoacă un apetit teribil. Când făceam excursii la iarbă verde, coşuleţul meu de mâncare era totdeauna cel mai bine garnisit... Şi-apoi nu-mi place să mănânc singură în societate.
- Care societate?!
- În puşcărie îţi faci o grămadă de cunoştinţe.
Cristescu îşi simţi inima grea. Nu încercă s-o contrazică. Bătrâna îi întinse mâinile. Întoarse capul gata, gata să plângă.
- Nu înţeleg, îngână maiorul.
Melania articulă greu:
- Cătuşele. Ştiu de la portarul nostru, o persoană foarte instruită, că aşa se procedează.
- A, da... Hm, bănuiesc că ne vom putea descurca şi fără ele.
- Cum credeţi. Totdeauna am susţinut că sunteţi un gentilom. Mirciulică poate să confirme. Adevărul este că mă scutiţi de multe neplăceri. Există unele obiecte care te compromit, iar vecinii mei sunt în privinţa aceasta foarte severi.
Îmbrăţişă încăperea într-o privire şi suspină.
Pe palier îi întâmpină zâmbetul locotenentului Azimioară.
- Ah! exclamă bătrâna. Te pomeneşti că aţi venit pentru ceaşca aceea de ceai pe care v-am făgăduit-o de atâta vreme. Ce întâmplare neplăcută! E prima dată când nu pot primi un oaspete aşa cum se cuvine. Trebuie însă să înţelegeţi...
- Înţelege, spuse sec Cristescu.
Spectacolul bătrânei era peste puterile lui.
- Atunci... Melania ridică motanul care i se încurca printre picioare. Îmi dau seama că-i un abuz, dar când a fost vorba de prietenii mei, am găsit totdeauna cutezanţa care în mod obişnuit îmi lipseşte. V-aş ruga, domnule Azimioară, să vă ocupaţi de Mirciulică. Nu mă are decât pe mine, şi nu cred că se va descurca singur. Poate veţi încerca să-l cazaţi într-o familie dispusă să-i arate îngăduinţă.
Locotenentul, fără replică, dădu evaziv din cap. Îşi scoase batista, tamponându-şi obrazul.
Melania îi mulţumi cu lacrimi în ochi. Îşi lipi obrazul de capul motanului, şoptindu-i nedesluşit:
- Rămâi cu bine, Mirciulică. Nu sunt supărată pe tine. Dacă avem noroc, o să ne mai întâlnim.
3.
Azimioară sigilă apartamentul, apoi căută motanul cu intenţia să-l lase prin vecini. Nu-l găsi nicăieri şi, în drum spre casă, intră în braseria Cina să bea o bere, spunându-şi că pentr el şi Cristescu începe o binecuvântată perioadă de linişte. Slavă cerului, nu se naşte câte o Melanie în fiecare zi.
4.
Maşina tăie bulevardul, angajându-se pe Calea Victoriei.
"E vinovată" gândi maiorul.
"E vinovată şi totuşi îmi pare rău.Mă gândesc ce figură va face când or să-i ia toate fleacurile din sac, spumosul şi conservele şi celelalte - la naiba, totuşi la noi nu-i camping - şi mi se întunecă în faţa ochilor. Ar trebui să mă consoleze ideea că cel puţin de aici înainte nu-mi va mai da dureri de cap. Dar mă consolează?"
Stopul căscă un ochi roşu. La Casa Centrală a Armatei, un grup în haine de seară cobora scările râzând zgomotos. O blondă înaltă, cu blana pe umeri, ţinea ridicată poala rochiei albe, să nu atingă trotuarul ud. Scoase un braţ gol, ciufulind părul bărbatului de lângă ea. Hohotele de râs pătrundeau în maşină.
"Îmi pare rău de domnul maior", gândi Melania Lupu. "E o persoană delicată, bine crescută şi plină de sensibilitate. Ultimul lucru pe care mi-l doresc este să-i procur din nou momente dez-a-gre-a-bi-le. Presimt însă că nu mă voi putea împiedica s-o fac. De fapt n-ai încotro, draga mea."
Suspinul bătrânei răsuci un piron în inima maiorului. O ceaţă uşoară cădea peste oraş.
CAPITOLUL II
NED MORTON ARE O IDEE
1.
La sfârșitul lunii noiembrie 1975, începură în S., o mică localitate din Elveţia, lucrările celui de-al IX-lea Congres al infractorilor din Europa. O sută optzeci şi patru de invitaţi, capete de afiş pe listele Interpolului, talente autentice şi verificate în materie de hold-up, delapidare, escrocherii fabuloase, falsificare de bancnote, spargeri de muzee, trafic de stupefiante şi aşa mai departe, sosiră în cursul dimineţii într-o impresionantă procesiune de Mercedesuri şi Cadillacuri.
Procedând cu discreţie, organizatorii închiriaseră în exclusivitate Hotelul Silentium, construit în mijlocul pădurii, pe malul unui iezer.
Oaspeţii îşi petrecură agreabil ceasurile dimineţii jucând golf sau tenis, sorbind cocteiluri ori cercetând atent împrejurimile şi pistoletele minuscule ascunse sub reverul hainei.
Aceştia erau prevăzătorii care ţineau să se asigure personal împotriva unei eventuale descinderi a poliţiei locale.
Cei mai mulţi însă zăboveau la bar. Se regăseau cu bucurie, se reînnodau prietenii, amintirile îi strângeau pe toţi laolaltă, iar buna dispoziţie generală se reflecta până şi pe chipurile cele mai întunecate.
Gino Subtilul, un spărgător dotat din Neapole, ţinu să ofere de băut la toată lumea. Când dădu ochi cu Gris-Gris cel înţelept, falsificator de bani din Grenoble, simţi că viaţa merită într-adevăr trăită. Îl mai aşteptau pe Ned. Ei trei lucraseră cândva în echipă. Şi azi îi venea ameţeală când îşi amintea lovitura de la Zürich. Sfântă Fecioară, ce vremuri frumoase!
Gino zâmbi suficient uitându-se la masa invitaţilor din America şi Canada. Erau îmbrăcaţi fistichiu, în sacouri roz sau verzi, pantaloni cărămizii în carouri şi cravate bălţate. Îi făcu semn lui Gris-Gris.
- Ai zice că ăştia au uimit o Europă care, oricum, în două mii de ani a dat câţiva briganzi celebri?... Cine i-a poftit?
Francezul ridică din umeri.
- Şeful. Schimb de experienţă. Consultanţi şi observatori.
- Ce-i în capul lui? Face cu ochiul peste gârlă?
- Aşa cred. Ai văzut programul? Au drept de vot consultativ şi pot participa la discuţii.
Gino sări de pe scaun.
- Uite-l pe Ned!... Ned!
Un bărbat zvelt, cu ochi albaştri, atenţi, şi păr de culoare deschisă, le făcu un semn amical cu mâna. Avea mişcări degajate, elastice, şi liniştea caracteristică indivizilor deprinşi să se descurce totdeauna singuri. Trecerea lui fu notată cu satisfacţie de femei.
Ned părea însuşi simbolul reuşitei în viaţă. Îl simţeai energic, într-o excelentă condiţie fizică, putând marca comod un număr remarcabil de puncte la golf, dur în afaceri, serios şi onest în limitele convenienţelor financiare. Nu avusese niciodată de-a face cu poliţia, iar în fişele Interpolului figura sub o cifră, A-207, fără niciun fel de date suplimentare.
- Ce bei? întrebă Gino.
Subtilul îl privea încântat. Ţinea la Ned, şi-l închipuia escrocul secolului. Ar fi încercat orice alături de el, un hold-up în Lună sau în seifurile F.B.I.-ului.
Îl luă pe după umeri, cu sentimentul că nu se simţise niciodată atât de mulţumit.
- Ce bei? repetă.
Morton îşi lăsă pardesiul în braţele unui băiat de serviciu. Ochii lui cercetau atent barul.
- Pernod.
Pe buzele lui Gris-Gris cel înţelept alunecă un zâmbet.
- Ai luat obiceiuri continentale, mon vieux. Scotch-ul străbunilor nu mai e destul de bun pentru tine?
- Mă ruşinez singur destul.
Gino făcu un semn spre celelalte mese.
- Băieţii vorbesc numai despre manechinul cu briliante din Marsilia.
- Hm, făcu Ned, aş prefera să se vorbească mai puţin.
- Ce comision ai încasat?
- La trei sute de carate, căscă Gris-Gris, nu-i greu de ghicit. Te felicit pentru truc, Ned. Admirabil!
Gino bău paharul până la fund.
- Când am auzit povestea, credeam că o să plesnesc de râs. Cui naiba i-ar fi trecut prin minte să numere mumiile egiptene? Una în plus, vorba aia, nu se cunoaşte. Manechinul tău a intrat în istorie!
Un tip masiv trecu pe lângă masa lor fără să se oprească.
- Ce-i cu Balena? se interesă Ned. Nu pare în apele lui.
- A reuşit al treilea rateu la rând şi a devenit superstiţios. Pe Almaviva l-ai văzut?
- Nu.
- Era în hol. Abia aşteaptă să-ţi povestească cum l-a aiurit Blanche.
- Patru ochi?
- Nu, Rândunica din Montmartre. Almaviva i-a comunicat că nu vrea să se însoare, şi atunci Blanche s-a aruncat pe fereastră de la etajul trei.
- Exclus! Încă nu s-a născut bărbatul pentru care să-şi deranjeze o singură buclă.
- Ai răbdare! Dedesubt era piscina... Un plonjon de toată frumuseţea! Tipul albise, o probă zdrobitoare de amor, înţelegi... Pe urmă i-a plăcut şi lui şmecheria. O repetă la toată lumea, iar acum sunt în luna de miere.
- O.K.! Şeful a apărut?
- Încă nu. Uită-te la program... Salut, Paşă! Ce-ţi face familia?
Un roşcovan cu faţa pistruiată, falsificator de bani, scoase pipa din gură. Când râse, i se zări dantura intactă, deşi toată lumea ştia că-şi pierduse incisivii într-o discuţie cu Marteau, în care vorbiseră mai mult pumnii.
- Mulţumesc, Gino. Toată lumea e în formă şi cât se poate de mulţumită. Vino să ne vezi într-o zi.
Subtilul coborî vocea.
- E formidabil. Ţine acum unsprezece femei. Toate în aceeaşi locuinţă şi le vizitează periodic. Ambiţia lui e să mobileze casa în întregime.
- Câte odăi are vila? întrebă Gris-Gris râzând.
- Douăzeci şi una, şi la nevoie poate fi întrebuinţat şi holul.
- Nenorocitul! Ultima oară când l-am văzut părea normal.
- Hm, te asigur că nu are o viaţă uşoară. Unsprezece neveste! Cei mai mulţi nu se pot descurca cu una singură.
- E un tip tare! Ce zici de program, Ned?
Era tipărit pe hârtie japoneză, cu o emblemă despre care nimeni nu ştia ce reprezintă. Morton citi încet:
- ...lucrările încep la ora 18, în sala rondă a hotelului, ţinuta obligatorie. Moment de reculegere... Cine a stins firma?
- Sacantti, Müller şi Donovan.
- Şi Suedezul! A închis în sfârşit ochii acum o săptămână la spital, la St. Laurent. N-a fost atent şi s-a îngrăşat din cale afară. Douăsprezece gloanţe, calibrul 9, toate în pântece, a fost cam mult chiar şi pentru unul ca el.
Gino dădu din cap.
- Păcat! Era un băiat cumsecade. Nu-şi lichida complicii după lovitură. Îi pocnea cu crosa. Am lucrat împreună la Toulon. Avea un sistem special, trăgea cu mijlociul...
- Între timp s-a născocit ceva mai bun. Aş vrea să-l cunosc pe ăla care l-a găurit, spuse visător Gris-Gris.
- ...analiza muncii, citi mai departe Ned, rezultate deosebite, premieri, fondul întreprinderii, sporirea cifrei de afaceri, calificarea cadrelor, mijloace şi măsuri de apărare eficiente împotriva Interpolului...
- Adică dublă evidenţă, explică Gino. O găselniţă mai veche a şefului. Sticleţii figurează în două rânduri de fişe. Fotografia, ţara, oraşul, studii, posturile deţinute, dosare rezolvate, familie etc. A doua fişă e mai concisă şi pune punctul pe "i". Mici slăbiciuni: dame, cărţi, curse, whisky şi cazuri rezolvate. Ştii de la început cu cine ai de-a face.
Ned îl privi atent.
- Înţeleg. Arătă spre masa americanilor care jucau pocher. Teancurile de hârtii verzi atingeau înălţimi considerabile. Prea mulţi bani la vedere, spuse plimbându-şi ochii prin bar. Şi arme! Toţi sunt căptuşiţi. Dacă ne vizitează sticleţii ar fi cam greu să le explici că-i o întrunire nevinovată organizată de Biserica baptistă.
- Citeşte mai departe.
- Schimb de experienţă cu delegaţii străini, proiecte, planul de perspectivă, discuţii. Ce se întâmplă cu sud-estul? Nu văd pe nimeni.
- Cine anume te interesează?
Ned ridică din umeri. Subtilul nu insistă. Se cunoşteau de mult.
- Ce ziceţi, propuse, mai luaţi un rând?
- Eu nu, băieţi.
- Noi da, băiete, râse Gris-Gris.
Ned Morton se ridică. Gino îl examină îngrijorat.
- E ceva care nu merge?
Englezul surâse echivoc şi părăsi barul. Propunerea lui era mult prea interesantă ca s-o strige pe toate acoperişurile. N-o va supune Congresului.
2.
Cu cincisprezece ani în urmă, șeful, un elvețian înalt, cu păr alb și ochi negri, catifelați, cu o față neobișnuit de tânără, fost agent de bursă, avusese uimitoarea idee să strângă infractorii distinși din Europa.
Astfel luase naștere A.O.A.E-ul - Asociația Oamenilor de Acțiune Europeni, întreprindere prosperă și replică dată activității din ce în ce mai stânjenitoare a Interpolului.
Forța asociației consta în misterul ei- era cu desăvârșire ignorată de Interpol și de concurență - și în cointeresare. O verificare atentă preceda primirea membrilor, intelectuali în cea mai mare parte și specialiști în diferite domenii.
Organizația număra în rândurile ei ingineri, graficieni talentați, avocaţi, contabili şi experţi în materie de obiecte de artă, agenţi imobiliari sau funcţionari în industria hotelieră.
Gris-Gris, de exemplu, era proprietarul unei săli de expoziţie a pictorilor de avangardă din Grenoble, Gino conducea la Neapole o întreprindere de pompe funebre, Ned, om de afaceri în City. Dar adevărul despre Ned îl ştia doar şeful.
Membrii A.O.A.E.-ului aveau obligaţia ca la fiecare acţiune pe cont propriu să verse douăzeci şi cinci la sută din beneficii în fondul întreprinderii. La cele comandate, primeau un comision. Fondul era folosit pentru subvenţionarea diferitelor lovituri, ajutorarea camarazilor căzuţi în ghearele poliţiei şi a celor prea vârstnici sau prea bolnavi ca să mai poată mânui cu rezultate satisfăcătoare ultimul tip de revolver.
Oricine avea dreptul să se retragă, cu singura îndatorire de a păstra secretul. Încercase un irlandez să vorbească, dar, în drum spre confesionalul poliţiei, se întâlnise cu o prietenă din siguranţa asociaţiei. Îmbrăţişarea fusese prea tandră şi irlandezul n-a mai apucat să-şi ducă intenţia la bun sfârşit.
Congresul se deschise la ora optsprezece, într-o atmosferă plină de entuziasm.
Lectura raportului, care durase două ceasuri, fusese primită cu satisfacţie. Lucrările se întrerupseră la ora douăzeci şi trei, urmând a fi reluate a doua zi dimineaţă.
În sala de recepţii, Ned Morton urmărea chipurile înflăcărate ale invitaţilor. Se râdea mult, pretutindeni se auzeau felicitări, chelnerii cu tăvile pline de băutură nu pridideau să facă faţă comenzilor. Gino se apropie cu un pahar în mână. Şase straturi distincte de lichior de toate culorile. Ned râse.
- Ce grozăvie bei?
- Curcubeu-cocteil. Reţeta cowboy-ilor. Aşa se îmbracă, aşa beau. Vrei să încerci?
- Nu-s curios.
Gino încruntă sprâncenele.
- Spune, Ned, ai necazuri?
- Nu-ţi fă griji, nimic special.
Îl urmărea pe şef, aflat în mijlocul unui grup. Elveţianul îi surprinse privirea fixă şi dădu uşor din cap. Gino îi apucă braţul.
- Pe cuvânt, Ned? Perfect! Ce zici de un pocher după recepţie?
- Jocul ăla nevinovat cu patru dame în pachet şi una în manşetă? E o idee. Şi ceilalţi doi?
- Balena şi Paşa.
- Paşa? Nu sunt milionar.
- Fii serios, Ned! Cu noi nu trişează.
Şeful, singur pentru câteva clipe, îi făcu semn. Morton se înclină sobru şi aşteptă să-i întindă mâna.
- Ce se aude?
- Vreau să-ţi vorbesc. Fără martori. Şopti: Am o propunere.
- Poimâine discutăm planul de perspectivă.
- E o afacere importantă.
- Toate afacerile noastre sunt importante. Reflectă totuşi câteva clipe: Bine! Te aştept după supeu la mine. Camera 307.
- Ştiu.
- Să nu fie mai târziu de unu şi jumătate. Nu mai am anii tăi, Ned.
- Am observat.
Se amestecă din nou printre invitaţi. Morton luă de pe o tavă două pahare de şampanie şi se apropie de Ingrid, o escroacă cu mult stil din Frankfurt.
Ochii englezului o învăluiră într-o privire caldă.
- Care mai e viaţa ta, Ingrid? Arăţi formidabil.
Femeia îşi dădu la o parte pletele blonde. Buzele cărnoase schiţară un zâmbet amuzat.
- Ai nevoie de capital?
- Nu la tine l-aş căuta.
- Vrei să-mi faci curte?
- Mă întreb ce şanse aş avea.
- Nici una. Sunt ocupată.
Morton privi despicătura îngustă dintre sâni, care ajungea până la centură. Ingrid nu purta sutien şi nici n-avea nevoie.
- Inima?
- Ghiceşti în stele?
- Clar! Nu mai e nimic de făcut.
- Ba da, poţi să-mi aduci un pahar de şampanie.
Ned i-l întinse.
- Înseamnă că pe român l-ai trimis la plimbare.
- Reprofilează-te, Ned, deschide o baracă pentru curioşii care vor să-şi cunoască viitorul şi te căpătuieşti.
- Îţi trece prin minte unde poate fi găsit?
În ochii minunaţi ai femeii se aprinse un licăr sarcastic.
- Trebuia să-mi închipui că de fapt nu eu te interesez.
- Ştii bine că te-am iubit întotdeauna.
- Chiar şi atunci când m-ai plantat la Monte Carlo?
- Îmi dai o noutate! Mi-amintesc precis că înainte de a părăsi hotelul am văzut băiatul de serviciu intrând în apartamentul tău cu o tavă. O vodcă şi un gin. N-ai băut în viaţa ta gin, Ingrid, şi-n orice caz nu din două pahare în acelaşi timp.
- Am o profesiune.
- Mă întreb ce puteai smulge de la argentinianul ăla superb. Tipul n-avea în buzunar decât un bilet de metrou.
- Hai să nu ne certăm. Am să te ajut, deşi n-o meriţi. Pe român îl găseşti la Paris, Hotel Crillon.
Englezul ridică sprâncenele.
- A spart Banca Angliei?
- Aproximativ. În orice caz, îi merge bine. La revedere, Ned. Îţi urez noroc. Ai nevoie...
- De ce?
- În Est şi-au frânt mulţi gâtul.
Se îndepărtă. Rochia verde, fluidă, curgea ca o apă în lungul coapselor.
Morton îşi prinse gânditor bărbia în palmă.
3.
Șeful stătea lângă cămin, cu ochii acoperiți cu mâna îngustă și fină. Flăcările azvârleau pete strălucitoare pe vârful pantofilor de lac.
- Ia loc, Ned. Ce fac băieții?
- Se distrează. Americanii îl învață poker pe Balena.
- Dumnezeule! N-o să le rămână nici de autobuz. Nu vreau scandal, sunt invitați de onoare.
- Bine, mă ocup eu. O să le dea banii înapoi și o să le spună că a fost o glumă.
- Nădăjduiesc să aibă glanda umorului. Se întinse comod. S-auzim despre ce e vorba.
- Vreau să-ți spun o poveste.
Un zâmbet cald lumină ochii catifelați ai elvețianului. Îl aprecia pe Ned, era unul din oamenii săi preferați.
- Admirabilă idee. Tocmai voiam să mă culc.
- S-ar putea să-ți pierzi somnul. Ai auzit vorbindu-se despre Comoara Sudului?
Șeful clătină din cap.
- Nu. Oricum, începe frumos. Mă dau în vânt după isprăvile piraţilor.
- Dar despre Insula Grotelor?
- Vag. În Pacific, parcă...
- Exact! În legătură cu comoara, au circulat zeci de legende. Ţi-o prezint pe cea mai verosimilă. La începutul secolului al XIX-lea, băştinaşii din America Latină se răscoală împotriva spaniolilor şi atacă oraşul Lima, considerat seiful Bisericii catolice. Se aflau acolo bogăţii fabuloase.
- Îmi plac cuvintele limpezi, Ned. Concret!
- Aur! Monede, lingouri, obiecte de artă.
- Eşti sigur că nu-mi povesteşti din Stevenson?
- Nu. Intervine însă la un moment dat şi istoria edimbourghezului.
- Interesant.
- Eram sigur că o să te captiveze. Pentru a salva comoara, spaniolii o încarcă pe corabia engleză Victory, aflată sub comanda căpitanului Porter. În cursul călătoriei, marinarii lichidează paza spaniolă şi, schimbând destinaţia vasului, debarcă în Insula Grotelor, unde îngroapă aurul sub stânci, cu intenţia de a-l recupera, fireşte, ulterior.
- Au procedat cât se poate de urât, nu crezi?
Ned râse.
- Au fost răsplătiţi după faptele lor. Nimeni nu observase că în învălmăşeala luptei dispăruse o barcă. Pe scurt, o expediţie spaniolă, avertizată de soldaţii care reuşiseră să evadeze, interceptează corabia şi spânzură întreg echipajul. Sunt cruţaţi doar Porter şi secundul, pentru a divulga locul ascunzătorii.
- Ar ieşi de aici o frumoasă cărticică pentru şcolari, observă elveţianul.
- Pot să continuu?
- Te rog.
Începu să răscolească jarul din cămin. Morton se lăsă pe spatele fotoliului şi aprinse o ţigară.
- Îţi închipui probabil că am băut prea mult.
- Nu te-am văzut niciodată beat, dar... În sfârşit, ce s-a întâmplat cu Porter şi secundul?
- Au izbutit să scape ascunzându-se în jungla din insulă. După unele supoziţii, Porter şi-a ucis partenerul şi, trecând printr-o sumedenie de peripeţii, s-a întors în Anglia, predând copiilor săi planul şi, desigur, secretul ascunzătorii.
- Copiii s-au îmbolnăvit de gâlci în ajunul expediţiei... urmă bătrânul pe acelaşi ton.
- Nu-i exclus.
- ...Iar şoarecii au ronţăit o parte din document, exact porţiunea în care era notată latitudinea insulei. Ne întoarcem la Jules Verne?
Englezul fuma liniştit.
- Datele au rămas intacte, rozătorii presupun că erau analfabeţi. Timp de zece ani, insula a constituit locul de popas al piraţilor din Atlantic. În felul acesta, grotele şi-au sporit considerabil comoara. Aici intervine, dacă observi, domnul Stevenson cu istorioara lui. După două decenii, insula e vizitată de călugării franciscani care hotărăsc să trăiască acolo până la sfârşitul zilelor, în post şi rugăciuni.
- Dar descoperind comorile, şi-au băgat minţile în cap.
............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu