2.
- Nu prea ești inspirat azi, zâmbi englezul. Imaginează-ți că au topit aurul, în fine, o parte din el, turnându-l în formele Sfintei Fecioare. Astfel s-a născut cea mai prețioasă statuie din lume. Au trecut anii. Mirajul comorilor a înflăcărat multe fantezii. S-au organizat de-atunci peste cinci sute de expediţii. Un neamţ încăpăţânat a stat şaisprezece ani pe insulă căutând zadarnic statuia. În 1962 , trei francezi, doi ziarişti şi un speolog, au reluat aceleaşi cercetări fără rezultat.
Bătrânul îi puse mâna pe genunchi.
- Spune-mi sincer, Ned, ai găsit o fată frumoasă şi ţi-a venit ideea că v-aţi putea distra straşnic în Atlantic? Riviera a devenit monotonă, nu-i aşa?
- Nu-i aşa. Pe fată am găsit-o, dar nu-i plac excursiile cu barca. Se ridică şi aruncă mucul ţigării în cămin. Cineva a descoperit totuşi ascunzătoarea.
- Cine?
- Un aventurier. Acum şase săptămâni, am fost invitat la o recepţie. Gazda, o veche prietenă, purta nişte cercei care mi-au atras imediat atenţia. Mărimea pietrelor şi lucrătura. Ceva cu totul neobişnuit. I-am prezentat complimentele mele şi mi-a şoptit că i-a cumpărat de la un nabab român. În caseta ei mai avea două piese extraordinare. O diademă şi o pereche de paftale, antice în mod cert.
- Să nu fie o păcăleală. Un meseriaş inteligent îţi poate truca orice giuvaier.
Englezul scutură capul.
- Admit că pot fi tras pe sfoară, dar nu în materie de bijuterii. Experţii, îmi spunea prietena mea, presupun că pietrele împodobeau urechile unei genoveze pictate de Pirelli, acum un secol şi jumătate. Doamna călătorea spre Lima, iar corabia a fost atacată de piraţi... Există supoziţii serioase în acest sens.
- Devine captivant. Bei ceva?
- Nu, mulţumesc. De dimineaţă torn fără încetare în mine. Gino nu m-a lăsat nici să respir.
- Eu am să-mi prepar un cocteil. Zi mai departe.
- Am întreprins imediat cercetări şi am aflat lucruri interesante. Cel care a vândut bijuteriile e un român. Îl cheamă Popa. A emigrat în Franţa în 1947, cerând azil politic.
Elveţianul rămase cu sticla de Cointreau în aer.
- De treizeci de ani, Popa trăieşte la Paris ca un rajah. Din când în când, vinde discret câte un giuvaier ciudat, numai la bune cunoştinţe şi niciodată prin intermediari.
Morton făcu o pauză, aşteptându-l să se întoarcă de la măsuţa cu băutură. Îşi privi ceasul. Două. Dacă şeful era de acord, mâine înainte de prânz putea fi la Paris.
- Continuă.
- M-am ocupat puţin de acest Popa şi am aflat un lucru uimitor. Înainte de război, mai exact în '37, a întreprins singur o expediţie în Insula Grotelor. La Punta Arenas, s-a îmbarcat pe un vapor grecesc cu destinaţia România. Printre bagajele sale se afla un balot lung, foarte greu, învelit în rogojini. În cursul călătoriei, care a durat peste două luni, un marinar curios a izbutit să strecoare o privire sub ambalaj.
Ned se opri râzând încetişor.
- Ce a văzut?
- O femeie strălucitoare şi al naibii de frumoasă. Statuia de aur, în mărime naturală, a Fecioarei Maria. Madona pe care o caută toţi fanaticii de o sută cincizeci de ani.
Elveţianul îl privi ţintă.
- Cum ai aflat?
- L-am găsit pe marinarul cel curios. Se îndoapă la München cu cârnaţi pe varză, bea bere şi povesteşte oricui întâmplarea, dar nimeni nu vrea să-l asculte. Desigur, tipul nu face nici o corelaţie cu tezaurul spaniolilor şi comorile piraţilor.
- În mod logic, trebuia să profite de tuyau.
- E un bărbat fără perspectivă. Nu-i place să se ocupe de afaceri care-l depăşesc. Şi-a dat imediat seama că românul e înţeles cu căpitanul vasului, un individ dur, cu arătătorul nervos. L-ar fi lichidat imediat ce ar fi simţit că neamţul a mirosit ceva.
- Apoi?
- Popa n-a adus Madona la Paris. Giuvaierurile sau o parte din ele le-a putut scoate din România, dar numai atât. Şi a părăsit ţara clandestin. O statuie de aur nu-i un bagaj comod.
- Prezumţii, Ned!
- M-am informat minuţios. Fecioara nu e la Paris! În treizeci de ani, Popa ar fi luat o hotărâre în privinţa ei. Şi ar fi fost imposibil să nu răsufle ceva. E un hap prea mare ca să nu sughiţe nimeni.
- Să admitem, şi?
Englezul ridică din umeri.
- Când am poftă să vânez lei mă duc în Africa.
- Eşti un copil. Unde vrei s-o cauţi?
- La Bucureşti, declară calm Ned. Fosta soţie a lui Popa, o oarecare Olga Tudor, trăieşte. A divorţat ca să nu aibă plictiseli, dar continuă să-şi scrie. Le-am interceptat corespondenţa. Sunt sigur că femeia ştie ceva de statuie.
- Şi dacă nu ştie?
- Oricum, merită încercat.
Şeful se juca cu paharul gol. De jos veneau zgomote, muzică, râsete, glasul puternic al unui american care urla ceva despre Susan cea roşcovană.
- Aş prefera să mă gândesc, Ned. Acordă-mi câteva zile. Mi se pare prea fantezist totul. Nu ştiu ce să-ţi spun...
- În fond, de ce eziţi?
- E riscant.
- În caz de eşec, cheltuielile nu te privesc.
- Mă priveşte soarta ta. Nu vreau să te pierdem.
- Până aici, dorinţele noastre coincid perfect, zâmbi englezul.
- Eşti unul din oamenii mei buni şi poate singurul prieten pe care-l am. În general, am evitat loviturile în Est. Nu avem agenţi acolo, se pot ivi o mie de capcane în care să te împiedici pentru că nu ştii nimic despre viaţa lor, despre sistem în general, despre poliţia respectivă şi aşa mai departe. Pleci la drum fără busolă.
- Prietenul lui Ingrid a părăsit România acum un an. Sunt convins că m-ar putea ajuta. M-aş mulţumi cu o singură adresă utilă.
- Îl cunoşti?
- Da.
- Îl poţi determina să te însoţească?
- Eventual.
- Pe cine vrei să mai iei?
Morton zâmbi larg.
- Asta înseamnă că am căzut de acord?
- Discutăm o eventualitate. La cine te-ai gândit?
- Plec singur. Fecioara, dacă există, nu e ascunsă într-un seif, aşa că n-am nevoie de spărgători.
- Admiţând că o descoperi, accept ipoteza cea mai fericită, cum vrei s-o strecori pe sub nasul românilor? Cum o scoţi, Ned? E o statuie, nu un timbru de cincisprezece centime.
- M-am gândit la câteva variante.
Elveţianul îi căută ochii. Mâna palidă tamburina pe pereţii paharului.
- Ascultă, Ned, simt că ceva nu-i în regulă. În definitiv, de ce te cramponezi de Madonă? Întreprinderea merge destul de bine ca să nu fim siliţi să facem echilibristică pe o frânghie suspendată între două blocuri la nivelul etajului optzeci. Ai ascultat darea de seamă. Beneficiul net pe anul acesta a fost de un miliard şi o sută de mii de dolari. Un rezultat prosper, după câte apreciez eu. Şi-atunci, de ce să riscăm? Ce se ascunde în propunerea ta? Aventură de dragul aventurii?
Pe chipul englezului apăru un surâs sarcastic. Sconta la sigur pe efectul cuvintelor sale.
- Vreau să mă însor.
Ochii celuilalt se lărgiră brusc.
- Ned Morton, ai înnebunit!
- De ce? Am treizeci şi opt de ani şi e timpul să mă fixez.
- Există o mie de mijloace moderne, cu rezultate asemănătoare. Cianura, de pildă. O doză cumsecade şi eşti un om făcut.
- Trebuie luată cu apă, or eu, de la botez...
- Sări din avion fără paraşută sau fă o plimbare în miezul nopţii cu metroul prin New York. Clătină din cap: Vasăzică te-a păcălit.
- Sunt aproape sigur, râse Ned.
- Şi-ţi cere să te sinucizi ca să-i demonstrezi că o iubeşti?
- Nu.
- Vrea Fecioara de aur în buchetul ei de mireasă?
- Nu.
- Atunci?
- Lovitura aceasta îmi va îngădui să mă retrag din asociaţie.
Elveţianul îl măsură consternat. Îşi smulse nervos fluturele de la gât.
- Ned Morton, eşti nebun de legat!
- Deloc, dragul meu. Dacă vrei, acum poţi să-mi dai un scotch. Da, am intenţia să mă retrag... Mulţumesc, un singur cub de gheaţă. În primul rând, nu sunt din ăia care joacă mereu pe acelaşi număr. Şi când învârţi afaceri ca ale noastre, întâiul rateu e şi ultimul. Ţin la firma mea onorabilă: gentleman din City, cu un trecut nepătat. Lucrez de cincisprezece ani cu tine, m-am distrat grozav şi cu asta mă declar mulţumit. Dacă fata ar afla despre mine doar a zecea parte din ce ar putea afla, mi-ar face imediat vânt.
- Hm! Puteai să mă scuteşti de celelalte aiureli. Ăsta e singurul motiv important. Totuşi, nu înţeleg ce caută Madona aici.
- Ai să-mi spui a treia oară că sunt nebun. Vreau să-mi iau zâna şi să mă stabilesc în Polinezia.
- Unde?
- În Insula Phoenix. Am petrecut odată o vacanţă acolo şi locurile m-au fascinat. E o viaţă splendidă! Mi-am dorit mereu să mă întorc. Comisionul ce mi-ar reveni de pe urma Fecioarei mi-ar îngădui să duc o viaţă minunată până la capătul zilelor.
- Ce fel de viaţă, Ned?
- Soare, o casă cu veranda spre ocean, prieteni agreabili şi cel puţin o jumătate de duzină de copii. Aş scrie poate şi o carte despre flora locală.
- Îţi baţi joc de mine?
- Mi-a plăcut totdeauna botanica, dar n-am avut timp să mă ocup serios.
Bătrânul îl privi dintr-o parte. Întrebă apăsând fiecare silabă:
- Nu cumva fetei îi place botanica?
- Sunt sigur că o lasă rece, râse Ned.
- Cum arată?
- Nu seamănă cu nimic din ceea ce îţi închipui tu şi pot să te asigur că nu regretă. E frumoasă, nu vampă, ferească Dumnezeu, frumoasă, senină şi odihnitoare.
- La început toate sunt odihnitoare... Unde dracu' te-a pescuit?
- În parohia tatălui ei, un pastor extrem de cumsecade. Ea predă la şcoala de duminică.
Elveţianul îşi deschise neputincios braţele.
- Mon ami, mă dau bătut. În viaţa mea nu mi te-aş fi închipuit înconjurat de şase mici Mortoni, la braţ cu o afurisită de puritană, administrând catehismul sălbaticilor din Polinezia.
Morton surâse liniştit.
- Botanica, vrei să spui. Cum rămâne cu propunerea mea?
- Fiica pastorului cel cumsecade nu e dispusă să te primească altfel în patul ei?
- Nu.
- Perfect, Ned. Răspunsul meu e acelaşi. Nu.
4.
Până la urmă fusese da.
A doua zi la prânz, Ned luă dejunul în restaurantul aeroportului Orly și, după o oră, se afla în salonul unuia din apartamentele Hotelului Crillon.
Își lunecă privirea pe mobila zveltă şi delicată Louis XVI. Piesele albe se detaşau minunat pe pereţii îmbrăcaţi în tapet vişiniu, cu dungi argintii. O glastră cu trandafiri galbeni dădea o intimitate suavă încăperii. Englezul îşi lăsă mănuşile pe masă şi îşi scoase pardesiul.
- Ai avut noroc.
Românul dădu din cap.
- Aşa cred. Cine ţi-a dat adresa mea?
- Ingrid. Oricum, nimeni nu se ascunde la Crillon.
- Nici n-am făcut vreun mister. Eram doar curios.
- Fără să mă amestec în afacerile tale, nu înţeleg totuşi de ce ţi-ai ales o asemenea reşedinţă. Atrage atenţia.
- Puţin îmi pasă. Peste câteva zile părăsesc Parisul. Vreau să mă stabilesc în Canada.
Ned îşi subţie privirea şi râse.
- Alt aer...
- Asta-i şi părerea avocatului meu, un bărbat inteligent.
- Păstrează-l. Ai nevoie şi de cineva care gândeşte.
- Eşti amabil.
- A fost, presupun, o lovitură serioasă...
- Nu mă plâng. Ce mai face Ingrid?
Vocea îi era calmă şi Ned nu sesiză nicio intonaţie specială. Nici pe figura brună cu nasul uşor încovoiat şi bărbie brutală nu se citea nimic.
- Arată bine. Am văzut-o recent.
Românul se ridică respirând adânc.
- O.K.! Nu poate să-ţi meargă în toate. Mi-ar fi plăcut să vină cu mine în Canada.
- Eşti nebun! Nici un bărbat sănătos nu pleacă în Canada cu Ingrid. E o fată minunată, dar când vrei să te însori îţi alegi mireasa de pe altă stradă. Şi Ingrid când se va mărita, o să prefere alt gen.
- Mie totuşi mi-ar fi plăcut, dar se pare că nu-i suficient.
- Mulţumeşte-i lui Dumnezeu.
- Dacă o vezi, spune-i că-mi menţin propunerea. Scuză-mă un moment! Vreau să anunţ recepţia să nu ne deranjeze nimeni.
Ridică receptorul mascat într-un coşuleţ cu capacul plin de flori.
Ned se strâmbă şi aprinse o ţigară. Nu vedea raţiunea pentru care trebuie camuflat aparatul telefonic sub o păpuşă spaniolă, în nişă sau într-un paneraş italian.
"Strică atmosfera decorului... Hm, aiureli latine."
- Ce bei? întrebă Dan.
- Nimic. De patruzeci şi opt de ore nu fac altceva decât să beau.
- Când o să ai chef, te serveşti singur. Şi-acum poţi să-i dai drumul. Sunt convins că nu te-ai abătut pe la Paris ca să vezi cum m-am instalat.
Englezul începu să râdă. Tipul avea stofă. O simţise încă acum un an, când afişa o poziţie dubioasă - ceva între valet şi gigolo - ţinându-se de fustele lui Ingrid. N-avea o centimă.
Itinerarul parcurs într-un singur an, de la o cameră deocheată din Frankfurt la Hotel Crillon, promitea mult. "Va răzbi şi în Canada!"
- Am un as în manşetă, spuse Ned.
- Să-l vedem.
- Dacă izbutim, poţi sconta pe un cec de o sută de mii de dolari.
Dan îşi ciupi uşor buza.
- Adică să joc pe mâna ta.
- Evident. Preconizez - îl privi ţintă - o lovitură în România. Va trebui să mă însoţeşti.
Dan rămase interzis câteva clipe, apoi izbucni într-un hohot formidabil de râs.
- În România?! Urmară cuvinte nedesluşite, într-o limbă pe care englezul nu o înţelegea. Dumnezeule, ăsta-i cel mai bun banc!
Ned îl privea calm, aşteptând să se liniştească. Dan întinse mâna după paharul de coniac. Luă o înghiţitură zdravănă, apoi continuă să râdă încetişor.
- Nu mi s-a spus niciodată că aş fi vreun glumeţ, observă Ned.
- Ai avut probabil de-a face cu invidioşi. Hai să lăsăm fleacurile! Sunt dispus să te însoţesc oriunde în afară de România.
- O sută de mii de dolari! Sper că ai reţinut.
- Am fost numai urechi. N-aş accepta nici pentru un miliard, Morton! Zece miliarde! Nici pentru tot Parisul.
Ned observă butonul desprins la cămaşă. Îl fixă, apoi îşi consultă unghiile.
- Mă faci curios! Încerc să ghicesc ce lovitură ai dat. Cât naiba să fi scos pentru ca oferta mea să nu-ţi spună nimic?
Râsul românului umplu din nou încăperea.
- Ai auzit bancul cu reprezentantul lui Ford?
- În general mă preocupă alte probleme.
-Se zice că tipul s-a dus la Vatican şi i-a oferit Papei o sumă exorbitantă ca să strecoare în rugăciunea Tatăl Nostru marca maşinii. Un singur cuvânt: Ford. Evident, a fost poftit afară.
- Presimt că o să mor de râs.
- Ai răbdare. Întors în America, tipul i-a relatat bossului întâmplarea. Magnatul a rămas pe gânduri: "Hm, oare cât i-or fi dat blestemaţii ăia de italieni pentru vorbele «FIAT volontas tua»?" Deveni brusc serios. Te înşeli. Nu spun pas pentru că am bani. Acum un an, ţi-aş fi dat acelaşi răspuns.
- Oare?
- Pe cuvântul meu. Mă întreb însă - observi, suntem curioşi cu rândul - ce ţi-a zgândărit interesul în România? Dacă-mi propui mie o sută de mii, ţie trebuie să-ţi iasă de cel puţin cinci ori pe atât. În sfârşit, tot n-ai să-mi spui...
Englezul rămase pe gânduri. Trăgea uşor de brăţara elastică a ceasului, ţintind covorul alb cu bujori gigantici de un roz diafan.
- Îmi pare rău că te dezamăgesc, spuse Dan.
- E ultimul tău cuvânt?
- Hotărât.
- Bine, consideră că nu am discutat nimic.
- Fii liniştit, Morton. Am uitat totul, iar în cameră nu sunt microfoane.
Surâse. Avea o dantură puternică, dar neregulată. Ned oftă.
- Poţi să-mi explici cel puţin de ce nu vrei?
- Cu plăcere. Îl privi lung: Îţi dau un sfat prietenesc, sincer prietenesc. Vezi-ţi de treabă! Habar n-am ce-i în capul tău, dar îţi spun fără să-ţi văd cărţile, renunţă! Vorbeai de un as. Du-l la plimbare. Eşti mic şi cu careu!
Englezul ridică sprâncenele.
- De ce?
- Pentru că nu ai nicio şansă să câştigi! Nici una dintr-o mie! Cine ţi-a spus altfel, să ştii că te-a minţit.
- Ai avut încurcături mari?
- Primul şi ultimul contact cu miliţia l-am sărbătorit la depunerea cererii de paşaport. De altfel, şi acesta-i amănuntul la care ar trebui să reflectezi în primul rând, figurez aici sub propriul meu nume: Dan Vidraşcu. Ca delincvent de drept comun, riscând să fiu extrădat, mi-aş fi schimbat imediat firma.
- Logic. Şi atunci?
- Ţine minte cuvintele mele, Morton! N-aş vrea să fiu piază rea, dar ai să regreţi că nu m-ai ascultat.
- Au poliţişti chiar atât de formidabili?
- Au. Există o tradiţie. Au fost copoi excelenţi şi în vechiul regim, sunt şi azi. Dar la aspectul ăsta m-aş gândi abia în al şaptelea rând. Spune-mi, ai dejunat?
- Da, la aeroport.
- Să cer totuşi o sticlă de Martini şi puţin caviar?
Englezul începu să râdă.
- Am înţeles că ai bani, nu trebuie să faci eforturi suplimentare.
- Adevărul e că nu pot uita zilele îngrozitoare de la Frankfurt. Când mi-ai strecurat la garderobă cincizeci de mărci, nu mâncasem de două zile şi de-o săptămână dormeam prin grădini particulare. În parc m-ar fi umflat poliţia. Am găsit banii, m-am dus la toaletă şi am... da, am plâns.
- În regulă! Când voi fi la ananghie, o să mi-i dai înapoi. Începuseşi să vorbeşti de România...
Dan se plimbă un timp prin cameră. Dincolo de perdele, un cer gri, apos, spăla obeliscul din Place de la Concorde.
- Voi habar n-aveţi ce se întâmplă acolo, vorbi într-un târziu. Nici măcar nu vă trece prin minte. E altă viaţă. Alţi oameni, altă mentalitate. Uneori te poţi crede pe altă planetă.
- Concret.
- Uite, Ned! Să zicem că dau aici o lovitură. Aici, la Amsterdam sau la New York. Găsesc cât ai clipi zece complici dispuşi să mă ajute, douăzeci de bordeluri, hoteluri şi pensiuni unde sticleţii nu-şi vâră nasul şi unde pot să mă ascund - chestia e să cunoşti adresele şi să poţi plăti distracţia. Fac rost urgent de tăinuitori, măsluitori şi ce vrei tu pentru marfa de care vreau să scap. În ultimă analiză, mituiesc poliţia, şeriful, biserica şi pe Dumnezeu!
Englezul împinse scrumiera spre mijlocul mesei. Mucurile răspândeau un miros iute.
- Îţi vine să crezi că închisorile din Vest sunt goale.
- Nu, Ned, dar locatarii nu reprezintă nici zece la sută din cifra reală a infractorilor. Dacă o să ai baftă să te întorci din România, te rog, anunţă-mă. Vin special din Canada să-mi spui că am exagerat.
- Mă sperii!
- Te previn. Ai să te simţi ca un şoarece. Cu excepţia sergenţilor de stradă, nimeni nu poartă arme, nu ai unde să ascunzi un copil de cinci ani. Îţi închipui c-o iau razna! Ţine minte, nu poţi ascunde nici un sugaci! Au o organizare fantastică! Există o lege privind obligativitatea muncii, orice pierde-vară e reperat urgent. Dacă, de exemplu, vine la mine un tip pentru douăzeci şi patru de ore sunt obligat să-l anunţ administratorului. La hotel prezinţi actele...
- Şi aici ai nevoie de acte.
- Hai să fim serioşi! Îţi dau numai la Paris cincisprezece adrese unde pentru o sută de franci îi doare undeva dacă eşti misionar în China sau asasinul lui Kennedy, cum te cheamă şi ce părere ai despre Piaţa Comună.
Englezul îşi privi ceasul.
- Ştiu că am vorbit de pomană, oftă Dan, dar nu uit că m-ai ajutat.
- La urma urmelor, îmi pot oferi o excursie... Vreau să văd o ţară în care poliţia şomează.
Dan ridică neputincios din umeri.
- Dragul meu, nu urmează decât să-ţi urez drum bun.
- Mai poţi face ceva pentru mine, zâmbi Ned.
- Anume?
- Spune-mi un tip căruia totuşi m-aş putea adresa in extremis. E imposibil să nu cunoşti pe nimeni.
- O să râzi, dar am trăit într-un mediu onorabil. Există totuşi o femeie... Nu ştiu dacă va accepta să colaboreze efectiv. Poţi avea însă toată încrederea în ea. Nu, nu, nu-i deloc ce-ţi închipui...
- Notează-mi, te rog, pe o hârtie, spuse Ned îmbrăcându-şi pardesiul. Nu sunt familiarizat cu numele româneşti.
- Şi vrei să-i aiureşti pe băştinaşi!
- Nu constituie un impediment.
Dan Vidraşcu zâmbi.
- N-am reuşit să te conving.
- Nu. Am un avion la miezul nopţii. Trebuie să mă grăbesc.
- Noroc, Ned!
- Noroc, Dan! Am să-ţi dau şi eu un sfat. Mută-te! Când vaca pe care o mulgi se numeşte Marijuana, e mai bine să închizi grajdul. Poliţiştii francezi n-or fi ei nişte genii, dar le-ar putea trece totuşi prin minte să se întrebe cu ce bani plăteşte un transfug apartamentul de la Crillon. Întâi îţi vor verifica cecurile, celelalte urmează de la sine.
- Ce ştii, cât ştii şi de unde? întrebă crispat Dan.
Ned îl bătu uşor pe obraz.
- Am să-ţi spun după ce mă întorc din România.
- Dacă te întorci!
Vidraşcu îşi umplu un pahar de coniac şi urmări de la fereastră silueta englezului.
O siluetă energică, într-un raglan cafeniu, care se dizolva în reţeaua fină a ploii.
CAPITOLUL III
ÎNTÂMPLĂRI NEPREVĂZUTE
1.
Anchetatorul introduse paginile bătute la mașină într-un dosar nou. Scrise cu litere citețe: Nr. 2985/76 Olga Tudor - art. 257 Cod Penal. Înșurubă capacul stiloului, anunțând sec:
- Sunteți arestată!
Bătrâna se ridică în picioare cu mâinile încleștate pe poșetă. Încercă să spună ceva, apoi renunță. Se răsuci brusc și ieși escortată de subofițerul de pază.
Anchetatorul trase sertarul biroului. Își scoase pachetul cu mâncare, azvârli hârtiile grase la coș și mușcă din tartina cu șuncă.
„Hm! Oameni bătrâni și nu-și văd de reumatisme.... Trafic de influență. Scapă cu un an....”
2.
La 27 noiembrie Ned Morton e înscrise sub acelaşi nume în registrele Hotelului Intercontinental din Bucureşti. Se interesă la recepţie cum poate închiria un turism, primi o hartă a oraşului şi cheia 1711, şi, aruncând o privire pătrunzătoare în jur, se îndreptă spre lift.
Câţiva francezi, foarte siguri de ei, subţiri, cu nasuri proeminente, acuzând o nepăsare vestimentară plină de şic, pierdeau vremea în holul elegant cu ziduri aurii.
O blondă clasică împacheta, în spatele unui birou, un obiect ciudat din lemn. Italianul grăsuţ, în pardesiu cireşiu, se aplecase mult înainte. Vorbea repede, cu un zâmbet şi o expresie fără dubii. Uşile ascensorului alunecară.
Coborî o femeie cândva superbă. Morton aprecie cu un ochi sigur cerceii şi broşa de safire. În lift, o uită. Venise pentru ceva mai bun.
Ned îşi dezbrăcă raglanul şi inspectă odaia confortabilă, cu debarale încăpătoare, un perete de oglinzi, mobile practice şi moderne. De la fereastra etajului şaptesprezece, Bucureştiul îi trimitea o imagine curioasă. Încercă să facă o apropiere cu capitalele europene pe care le cunoştea, dar nu găsi nimic satisfăcător. Observă câtva timp traficul din Piaţa Universităţii, îl miră lipsa reclamelor luminoase pentru un produs sau altul.
În timp ce-şi scotea lucrurile din valiză, rememoră cele două adrese. Olga Tudor, fosta soţie a lui Popa, strada Atena 69 C, şi cealaltă, oferită de Dan, la care urma să apeleze în situaţii extreme: Emilia Plopeanu, bulevardul Macaralei...
Hotărî să ia contact în aceeaşi seară cu Olga Tudor şi telefonă la recepţie, interesându-se de turism şi dacă ar putea obţine un buchet de flori.
Intră în baie. Îşi învioră obrazul bine ras cu apă de colonie, trecu pieptenele prin părul des, blond-cenuşiu, luă o cămaşă proaspătă şi altă cravată, apoi se întoarse în odaie şi desfăşură harta pe pat. Reperă uşor strada Atena şi îşi spuse că o despart doar zece minute de hotel.
Coborî din nou în hol. I se înmânară cheile maşinii, un Renault albastru, şi un buchet de garoafe. Înainte de a porni motorul, Ned îşi privi ceasul.
Se afla de două ore şi jumătate în Bucureşti.
3.
Era o clădire ciudată, fără etaj, cu ferestre înalte, înzorzonate, care-i aminteau de micile orașe de provincie din Florența.
Pe pervaz se găsea un ghiveci cu frunze groase, mustoase, și un pachet învelit în jurnal. Morton așteptă să treacă autobuzul roșu, se asigură încă o dată că n-a fost urmărit și parcă în fața casei.
Îi deschise un bătrân îmbrăcat într-o vestă cărămizie. Cămaşa cu pătrăţele era încheiată până la ultimul nasture. Ţinea uşa abia crăpată. Pe figura destul de distinsă se citea nelinişte şi o neîncredere caracteristică. La Bucureşti, îi spusese Dan, din zece inşi nouă pricep franceza, cu şapte o poţi bâlbâi, cinci o vorbesc curent.
"Toată conversaţia lui Vidraşcu", îşi aminti amuzat Ned, "e presărată de cifre, nu se poate exprima decât în procente." Arboră un zâmbet luminos.
- Bună seara. O caut pe doamna Olga Tudor.
- Cine eşti dumneata?
- Mă numesc Morton. Trebuie să-i predau un mesaj din Paris. M-ar putea primi astă-seară?
Bătrânul ezită, apoi îi făcu loc să intre.
- De ce nu v-aţi anunţat prin telefon?
Englezul păru grozav de stânjenit.
- Scuzaţi-mă... E o chestiune de câteva minute, iar mâine dimineaţă părăsesc oraşul.
- Ciudat... Nu eşti francez.
Ned trecu florile în mâna cealaltă. "Al dracului de neîncrezător!"
- Sigur că nu. V-am spus, numele meu e Morton. Locuiesc la Londra. Începu sporovăiala băiatului cumsecade, încântat să facă un serviciu, avid de cunoştinţe şi impresii într-o ţară străină. La Paris mă duc doar în interes de afaceri. O cunoştinţă, de fapt un prieten, a folosit prilejul şi m-a rugat să-i îndeplinesc un comision. Sunt pentru prima oară la Bucureşti. Aveţi un oraş frumos, domnule.
- Mda... sigur... mda... Aranja nervos lucrurile pe masă. Ochelarii, un degetar, mosorul de aţă, o gazetă, două ace de gămălie într-o scrumieră. Mâna îi tremura. Cine-i persoana care v-a trimis?
Ned calculă rapid: "Femeia nu-i acasă. Ar fi apărut până acum. Tipul îşi ţesea ceva singur. Şi totuşi nu e soţul ei. Nu s-a recăsătorit. Amant? Nu! Amanţii au şaptezeci de ani doar la New York. Vecin? Mai degrabă o rudă... Văr, cumnat, poate frate. Trebuie să-l fac să devină mai puţin prudent. Un nume cunoscut, chiar dacă ţi-e dezagreabil, înseamnă mai mult decât unul complet străin. Inspiră cât de cât încredere."
- Prietenul meu Popa... Adică v-am mai spus! Ne cunoaştem de mulţi ani.
- A! făcu bătrânul, George.
- Aş putea vorbi cu doamna?
- Ia loc.
Închise televizorul. Se învârti fără rost prin odaia cu lucruri vechi, îndreptă rama unui tablou, în sfârşit se aşeză la masa acoperită cu un covor roşu, tocit.
- Nu... Nu cred.
- Ce anume? se interesă amabil englezul.
- Că ai putea vorbi cu ea.
Bătrânul se ridică din nou şi săltă un colţ de perdea. Dădea impresia că supraveghează strada.
"Ce naiba se întâmplă?" se întrebă Ned. "E casa filată?"
- Îmi pare extrem de rău... Nu ştiu cum să procedez.
- Eu... Bătrânul vorbea în şoaptă. Sunt fratele ei. Poţi să-mi comunici mie.
Morton zâmbi încurcat. Scoase din buzunar un pacheţel elegant, legat cu o panglică argintie.
- N-ar fi mare lucru. Popa m-a rugat să-i predau acest flacon de parfum. Aveam însă un mesaj verbal extrem de important.
- Sunt fratele ei, repetă bătrânul. George ţinea la mine... Vreau să zic, ne ştim de tineri. Mă miră că nu ţi-a vorbit... Nu există vreun motiv să nu ai încredere.
- Nu înţeleg de ce nu pot discuta personal cu doamna Tudor.
Mâinile bătrânului tremurau. Pe buze i se ivi un zâmbet crispat. Un pix plesnit ieşea din buzunarul vestei.
- Vezi... tocmai asta e... Aici... Nu poţi, ce mai... Îşi ridică pleoapele scorţoase: Olga e închisă. Au arestat-o.
- Când? întrebă Ned încordat.
- Ieri... Vezi, de-aia nu poţi. George... ştii, toată viaţa s-a gândit doar la el. Olga a suferit mult. Să-i spui că... nu-i drept.
- De ce-au arestat-o?
- Fleacuri. Trafic de influenţă. Sunt nebuni... Nu vrei să-mi spui ce-a zis George?
- Doar dacă mi-o va îngădui el. Îi voi telefona. Îmi pare rău pentru doamna. O să vă mai caut.
Bătrânul clătină capul.
- N-ai să mă cauţi. Ştiu eu... Salută Parisul! Rue... pe proprietăreasă o chema Madame Jacquard... Sunt vreo cincizeci de ani de-atunci. Mi-ar plăcea să ştiu dacă mai există hotelul acela mic... Stai! Nu ţi-am spus strada.
- Care stradă, domnule? întrebă Ned.
- Strada unde am locuit. Am numărat odată câte străzi are viaţa mea...
Morton se întoarse direct la hotel. Ceru cina în cameră şi o sticlă de whisky.
Reflectă intens. La nouă şi jumătate se spălă pe dinţi, stinse lumina şi adormi imediat.
4.
Se trezi prost dispusă, ca de obicei. Rămase în pat cu mâinile sub ceafă, privind cerul mohorât. Femeia de sus, grasă, cu obraji uleioşi, de o familiaritate vulgară, bătea carnea. În fiecare duminică mănâncă şniţel. Alături, studentul cu privire tulbure dăduse drumul la magnetofon. Când o întâlnea pe palier, nu o saluta. Fluiera cu taşca spânzurată de umăr şi se repezea pe scări. Evita ostentativ să ia liftul împreună.
Pe buzele Emiliei Plopeanu se ivi un surâs plin de dispreţ. "Mă lasă rece..." În apartamentul din dreapta, farmacistul făcea lecţii cu fiu-său. Duminică dimineaţa la ora zece fix. Glasurile creşteau pe măsura minutelor consumate cu studiul.
- Boule! Ţi-am mai spus de o mie de ori că aceeaşi se scrie cu doi de e şi i! Invectivele continuau. După cretinule! urma un pocnet surd şi băieţaşul începea să bâzâie.
Emilia Plopeanu părăsi patul fără chef. Îşi puse de cafea şi începu să deretice prin casă. Pe figura gălbuie, lipsită de farmec, stăruia expresia de plictiseală. O plictiseală mocnită, acră. Se mişca automat.
Aşternutul în ladă, cafeaua în ceaşcă, ibricul sub robinet. Ţigara, chibriturile, pieptenele, şiretul negru care-i strângea părul neîngrijit într-o coadă de cal, bluza, jacheta ieftină, paltonul. Mult cenuşiu, cafeniu, un ac de siguranţă la fermoarul fustei.
Smulse din cuier plasa împletită, se asigură că are cheile şi trânti uşa în urma ei.
5.
Ned așteptă să-și termine cumpărăturile. O văzuse părăsind apartamentul şi îi luase urma până la intrarea super-magazinului. Când ieşi, plasa era plină cu portocale şi cutii de conserve.
Îl deruta înfăţişarea Emiliei.
"O femeie urâtă, care face tot ce-i stă în putinţă ca să fie şi mai urâtă."
Părul întins peste cap, petrecut după urechi, atrăgea atenţia asupra frunţii prea bombate şi a nasului prea lung, hainele păreau cumpărate la grămadă, fără nici o alegere.
Morton observă că pe întreg itinerarul nu o salutase nimeni. La ieşirea din bloc, un vecin întorsese capul cu indiferenţă, în magazin - un magazin de cartier, unde clienţii se cunosc, îşi zâmbesc, fac constatări banale în legătură cu vremea, rezultatele şcolare ale copiilor, iar casieriţa rotofeie, mereu bine dispusă, te felicită amabil că ai scăpat de gripă - Emilia trecuse neobservată.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu