7.
Ochii lui Ned Morton, deprinși cu întunericul, căutară din nou nișa Fecioarei. Trecuse o oră de când paraclisterul, un bărbat încă în putere, cu mâini lungi ca niște căngi şi privirea bănuitoare, ferecase porţile grele cetluite cu brâie de fier.
Câte o frână nervoasă ori dangăt de tramvai străpungeau rar liniştea aşternută sub zidurile înalte, înmănuncheate în arcadă.
Un zâmbet duios adie pe chipul lui Ned. Avea opt ani, o cărare pe mijlocul capului, beretă de marinar danez şi două comori: albumul cu căţei decupaţi din comicsuri şi un borcănel de gem umplut cu monede de un penny cu zimţi pe margine.
Marţi seara o însoţea pe mătuşa Isabel, protestantă ca şi el, ca şi soră-sa, ca şi întreaga familie, la slujba pe care abatele Collins o ţinea în catedrala cu geamuri albastre, din capătul orăşelului. Fără s-o declare limpede, ritul catolic i se părea mătuşii Isabel mai distins şi, uneori, pomenea vag rudelor scandalizate despre o eventuală convertire. Fireşte, nu găsise niciodată suficientă îndrăzneală s-o facă, şi Ned îşi zicea că probabil bătrâna încercase doar să atragă atenţia asupra ei, dându-şi puţină importanţă.
Oricum, Ned se plictisea copios, asculta indiferent sunetele orgii, scărpinându-şi piciorul acolo unde elasticul şosetei îl strângea prea tare, şi doar prăjitura cu dulceaţă de coacăze, ce urma după slujbă, îl determina marţi seara să-şi strecoare mâna în manşonul mătuşii Isabel, care mirosea subtil a camfor, şoareci şi apă de colonie preparată în casă...
Se uită încă o dată la ceas, apoi ieşi din ascunzătoare. Tălpile de cauciuc se lipeau fără zgomot de ciment.
Fecioara zâmbea trist, trezită de lumina crudă a lanternei.
8.
Sub stratul subţire de vopsea nu se afla aur. Fără să se simtă prea dezamăgit, mizase foarte puţin pe întreprinderea sa, Ned stinse lanterna.
Traversă catedrala pustie, oprindu-se în capela Sf. George. Forţă espanioleta înţepenită în vitraliu şi strecură afară o privire prudentă. Îl aşteptă pe bărbatul cu servietă şi mers nesigur să se îndepărteze, îşi trecu trupul prin crăpătura îngustă şi se agăţă de creanga unui tei. Pendulă câteva clipe în aer, apoi îşi dădu drumul să cadă în iarba îngheţată.
Distanţa până la locul de parcare o străbătu calm şi fără grabă.
"Doar borfaşii ordinari îşi iau picioarele la spinare după vreo găinărie, ascunzând prada în sân."
Urcă la volan, azvârlind o privire scurtă în oglindă. După câteva ocoluri largi pe bulevardele Capitalei, coborî în faţa unui WC public. Trecu neobservat de femeia îmbrăcată în halat de doc albastru, adormită în spatele ferestruicii. Îşi spălă mâinile şi faţa, scoase haina, cercetând-o dacă are urme de var sau praf, şi se întoarse la maşină.
În drum spre hotel, îşi făcu socoteala că până la plecarea cursei Bucureşti-Londra mai rămăseseră optzeci şi una de ore şi cincisprezece minute. Luni după-amiază va fi acasă. Un duş, trăncăneala menajerei despre ultimele evenimente din parohie, revizuirea corespondenţei. În aceeaşi seară îşi va îmbrăţişa probabil logodnica. Un sărut cast, cu buze inexperte şi ochii aurii în dreptaţi spre scara veche de lemn care ducea la odaia pastorului.
Bătrânul, fără somn, avea picioarele bolnave de gută şi talentul de a-şi face apariţia când prezenţa lui nu era câtuşi de puţin necesară.
Joan... Ciudat! Inima lui Ned nu mai bătea aşa de tare.
Parcă în coasta hotelului şi, animat brusc de o idee care-i aduse zâmbetul pe buze, întoarse maşina şi coti pe bulevard.
9.
În dulăpiorul din baie, Melania Lupu descoperise un tub de luminal. Subtiliză trei pastile şi în timpul după-amiezei le pisă cu un cuţit până ajunseră o pulbere fină.
Mirciulică asculta cu deliciu povestea Frumoasei din pădurea adormită.
Emilia fu obligată să suporte două ceasuri comentariile Melaniei în legătură cu filmul de la televizor. Îi explica motanului aspectele mai subtile ale fabulaţiei şi-i citea tare şi cu interpretare titrajul. Amândoi păreau că se distrează de minune. La un moment dat, bătrâna tresări.
- Deschide gura, Mirciulică! Extraordinar! Când ţi-ai pierdut molarul?
Motanul îi sări din braţe şi intră în baie.
- Încep să nu-l mai recunosc, spuse Melania. Trei zile au fost suficiente ca să-şi schimbe total manierele.
Pe la zece, după o scurtă incursiune în bucătărie, bătrâna anunţă că vrea să se culce, iar Emilia respiră uşurată. Îşi turnă într-o ceaşcă infuzia de sunătoare şi curând simţi că i se face somn. Habar n-avea că înghiţise trei somnifere.
Bătrâna, căţărată pe un scaun, desprinse acele pendulei vieneze vechi, abandonată în debara. Încercă sentimentul curios că a izbutit să oprească timpul în loc şi se simţi încântată.
10.
"E un interlocutor simplu, plăcut, dar impersonal", gândi Melania atentă la zgomotele din odaia vecină. "Proprietara trebuie să fie o persoană de nădejde, capabilă şi cu mult simţ practic - a fost de ajuns să te uiţi în albumul de fotografii, în sertare şi la bucătărie - dar complet lipsită de o-ri-gi-na-li-ta-te. Viaţa alături de ea trebuie să fie igienică, însă grozav de plictisitoare... Ce spui, Melania? N-ai de ce să fii îngrijorată, căci, o dată adormită, pe domnişoara Emilia n-o vor trezi nici răgetele unui măgar scos din fire. Cât despre felul în care a înghiţit luminalul, ce să-ţi spun, draga mea, ai avut mult noroc. Împreună cu infuzia de sunătoare, nimic altceva nu i se mai poate părea amar. Fireşte, regreţi din suflet că biata fată suferă de ficat. E deprimant la vârsta ei să nu poţi mânca două ouă moi la pahar cu unt topit pe deasupra şi feliuţe subţiri de pâine prăjită."
Zgomotele din sufragerie încetaseră şi bătrâna se uită la ceas. Zece şi jumătate.
- Nu există niciun motiv ca să te grăbeşti, şopti. În momentul în care vei ieşi pe uşă, va trebui să ştii pe dinafară ce ai de făcut. Vizita la doamna Tudor, şi în general toată povestea Madonei de aur, trece deocamdată pe un plan secundar. Le-ai strecurat destul de abil sugestia să caute prin biserici, iar mâine le vei mai da câteva amănunte, desigur, discutând tot cu Mirciulică. Astfel, într-un caz nefericit - te rog din suflet, draga mea, nu cobi - ei nu vor putea declara nimic împotriva ta. Nicio persoană de bun-simţ n-o să te tragă la răspundere că ai pălăvrăgit câte în lună şi-n stele cu motanul... În fine, tot scormonind prin biserici vor avea de lucru o zi bunicică. Biserici or-to-do-xe, fetiţo, căci pe celelalte le isprăvesc dintr-o răsuflare.
Melania se rostogoli pe divan şi coborî evitând arcurile stricate. Ţinându-şi răsuflarea, îşi lipi urechea de uşă. O crăpă încet. Emilia respira adânc, cu ceafa prinsă în palme şi nasul vârât în pled.
- Ei bine, ştii ce ai de făcut, chicoti frecându-şi palmele. Vei împrumuta trenciul negru şi pantofii plaţi pe care i-ai ochit în garderob, vei traversa sufrageria în vârful picioarelor şi vei deschide uşurel, uşurel uşa, nu însă înainte de a bloca telefonul. Nu-i nevoie decât de o greşeală stupidă care s-o trezească. Fără îndoială, n-ar fi o catastrofă, vei pretinde că ai ieşit să faci o mică plimbare, dar vor avea ei grijă să n-o mai repeţi... Sunt gata, Mirciulică! Urează-mi noroc, căci aceasta este singura superstiţie la care eu nu ţin. Cum nu ţi-am spus, uitucilă? Mă duc la noi acasă. Probele domnului maior Cristescu trebuie niţeluş schimbate. Abia după aceea vom răsufla uşuraţi de-a binelea şi ne vom ocupa în linişte de Madonă... Mă întrebai de ce am scos acele de la pendula aceea drăgălaşă? Încă nu-ţi răspund şi mă surprinde că nu ai ghicit singur.
Dispăru uşoară. Mirciulică intră în şifonierul rămas deschis şi se culcă într-o pălărie.
11.
Puţin înainte de miezul nopţii, Nicolaescu o sună pe Emilia. Găsi telefonul ocupat şi după al doilea apel renunţă să mai insiste.
"Muierile! N-am întâlnit nici una care să cunoască rostul unui telefon. Cu excepţia fâţelor de la serviciile de informaţii, evident. Ţi-l trântesc înainte de a fi prins ultimele trei silabe."
12.
Când ajunse în stradă, Melania Lupu trase adânc aer în piept şi, scuturându-şi buclele, ridică obrazul spre cerul întunecat.
"Simţeai că te înăbuşi, draga mea. Sunt atâtea zile de când plămânii tăi n-au mai avut ocazia să respire altceva decât tutun şi parfumul cam îndoielnic al domnişoarei Emilia. De ajuns, fetiţo, te vei putea bucura de aerul acesta bun mergând. Important este să te orientezi în ce cartier te afli, şi poţi fi sigură că nu-i complicat. Vei trage cu urechea dincotro se aude zgomot de tramvai sau troleibuz şi să sperăm că nu eşti prea departe de prima staţie... Atenţie, Melania! Reţine strada şi numărul, ca să ştii unde trebuie să te întorci."
Se îndepărtă şubredă şi ponosită în trenciul prea larg, o bătrână care nu atrăgea prin nimic atenţia trecătorilor. După circa treizeci de metri, ajunse la prima tăbliţă indicatoare, localiză cartierul şi urcă într-un taxi.
Şoferul o privi interogativ prin oglinda retrovizoare.
- Dacă sunteţi atât de drăguţ, mă veţi conduce până la Popa Petre, ciripi melodios bătrâna.
Omul desenă un cap surprins, clienţii au de obicei un aer dictatorial, şi ambreie.
"Doar nu era să-i indici chiar strada Toamnei, draga mea, o înţelege şi un şcolar."
Se lăsă pe spatele canapelei, urmărind încântată priveliştea prin geamul pulverizat de ploaie.
"Oare la ce s-o fi gândind acum domnul maior Cristescu?"
13.
Se gândea, firește, la Melania.
Trecuseră două zile de la evadarea ei și, cu excepția celui mai absurd, celui mai imbecil incident care poate interveni în cariera unui anchetator şi care te umple de ridicol până la sfârşitul zilelor deşi n-ai nicio vină, dispariţia urmată aproape concomitent de invazia pisicilor negre, nu se întâmplase nimic.
Foindu-se sub plapuma prea groasă, Cristescu îşi zdrobea creierii încercând să dea răspuns măcar unei singure întrebări dintr-o puzderie: Când a fost organizată evadarea? Cine sunt autorii? Unde se află Melania? Ce intenţionează? Ce combinaţie năucitoare pune la cale? Ce-i, în definitiv, în capul ei?
"Habar n-am! Şi câtă vreme n-o să catadicsească să-şi arate vârful nasului, nu-mi rămâne altceva decât să aştept."
Apăsă nervos pe butonul veiozei şi trase plapuma până la bărbie cu un gest hotărât, dar asta nu-l făcu să adoarmă.
14.
După o jumătate de oră, ajunse la concluzia că locuinţa nu-i supravegheată.
Răsuflând uşurată, Melania cuprinse într-o privire scurtă întregul bloc.
"S-au culcat toţi", constată mulţumită, "cu excepţia doamnei Olaru de la patru, care, după cum mărturisea, suferă de insomnie şi de aceea ziua doarme, iar noaptea deretică prin casă... Ştiu, părerea ta, draga mea, e că altele sunt cauzele, dar probabil saloanele Spitalului Central sunt mult prea solicitate."
Împinse, opintindu-şi trupul, poarta grea de fier şi urcă treptele holului. Verifică la un interval de câteva ceasuri după maior dacă sigiliul de la apartamentul ei este intact, apoi alunecă uşoară în coridorul strâmt la capătul căruia se afla crematoriul şi uşa către curtea interioară. Ocoli atentă un cazan abandonat alături de nişte ţevi ruginite, trecu repede prin faţa geamului portăresei şi se opri, astâmpărându-şi respiraţia precipitată, sub o fereastră îngustă.
- E chiar fereastra de la baia ta, Melania, şopti abia mişcându-şi buzele. Un adevărat noroc că stai la parter, iar acest noroc nu l-ai născocit tu, fetiţo. Ai putea conchide - şi te rog s-o faci, starea de spirit contează enorm - că semnele se arată favorabile.
Apucă între degetele înmănuşate rama de lemn şi începu s-o zgâlţâie uşor.
Foraibărul - un braţ de metal dat cu ulei - aluneca uşor pe pista săpată în tocul ferestrei.
"Cred că şi această descoperire o datorezi domnului maior, chicoti Melania, trecându-şi un picior peste pervaz. Astă-vară, cineva, tot o bună cunoştinţă de-a dumnealui, ţi-a furat cheile şi portofelul în tramvai. Atunci ţi-a venit ideea să încerci geamul de la baie..."
Îşi aminti că înainte de a fi părăsit locuinţa trăsese obloanele şi draperiile şi apăsă cu îndrăzneală pe comutator. Privi emoţionată în jur.
Tufănelele şi crizantemele se ofiliseră, iar pe masă, tortul rămas de la ziua lui Mirciulică împrăştia un miros rânced.
- Curios! Sfeşnicul nu mai e la locul lui, căci tu îl aşezi totdeauna lângă coşuleţul de argint. Aş vrea să-mi explici cum se face că unul din paharele de Spumos e gol, în vreme ce celălalt s-a evaporat doar pe jumătate... Ce spui, fetiţo? Nu, nimeni n-a apucat să bea în cinstea lui Mirciulică din pricina veştii proaste pe care ţi-o adusese domnul maior...
Auzi o mişcare în spate şi amuţi încremenită. Se întoarse încet şi încercă cea mai mare surpriză din viaţa ei.
15.
Melania Lupu își privea cutremurată motanul. I se vedeau oasele, iar panglica roşie de la gât îi atârna murdară şi pleoştită.
- Asta înseamnă... Înseamnă că celălalt e un impostor! Ce greşeală, draga mea! Nu e momentul să te pierzi cu firea, dar crede-mă, nu ai nicio scuză.
Mirciulică primea cu un aer de demnitate jignită mângâierile bătrânei. Melania îşi şterse obrajii plini de lacrimi.
- Doamne, vasăzică tu erai musafirul care s-a înfruptat din bunătăţi! Trebuie să recunosc însă că arăţi cam jigărit. Ştiu, te-am nedreptăţit, mi-am închipuit despre tine că eşti răutăcios. În realitate, doar din neştiinţă ai apăsat pe aparatul acela afurisit. Dar acum vom îndrepta totul, ai să vezi... N-ai să-i spui niciodată, adăugă cu capul întors, că pe motanul adus de domnul Ned l-ai luat drept Mirciulică. Nu ţi-ar ierta în ruptul capului o astfel de jignire.
Îl aşeză pe fotoliu şi se apucă sprintenă de treabă. Mişcările erau pline de vioiciune, ochii zvântaţi îi străluceau.
- Trebuie să ajustăm probele, draga mea, în aşa fel încât la o privire su-per-fi-cia-lă să se poată naşte confuzia. Detaliile însă nu vor corespunde. Acesta e colţul înregistrat pe pelicula domnului maior. Perdeaua, scrinul, pendulul şi tabloul cu cale. Vom începe cu perdeaua...
Agită în faţa motanului o pereche de foarfece şi începu să descoasă franjurile, atentă să nu atingă ţesătura suplă. Când isprăvi, adună cu răbdare resturile de aţă şi le puse pe un ziar.
- Vorbeşte mai încet, draga mea, Mirciulică, bietul de el, a adormit. Din cauza anemiei şi a emoţiilor, fireşte. E suficientă însă simpla lui prezenţă pentru ca să te simţi însufleţită. Deci, perdeaua seamănă cu cea din clişeul domnului Cristescu, dar nu mai e aceeaşi. Scrinul, din nefericire, nu-l poţi transforma. Îl vei împinge însă spre uşă şi poziţiile nu vor mai corespunde. Hai, adună-ţi puterile. Ai zugrăvit în toamnă, şi urma de pe zid nu se va cunoaşte. Parcă-l aud pe avocatul tău la proces... O clipă, Melania! Înainte de a-l lăsa să vorbească, trebuie să ne înţelegem asupra unui amănunt: vei anga-ja un apărător tânăr, cu expresia francă şi nu prea frecat în chiţibuşuri. Aceasta va face o bună impresie asupra domnilor judecători, căci oricine ştie că atunci când te simţi vinovat alegi un mare maestru, unul din vulpoii pişicheri unşi cu toate alifiile. Ziceai că-l auzi pe avocatul tău? Ce spune? Nu zău, te asigur că mă interesează în cea mai mare măsură.
Scoase pacheţelul mic din buzunarul trendului şi deschise uşa pendulei. Vorbea cu voce groasă, apăsând important pe silabe:
- Domnule prezident, onorată instanţă! Nimeni nu se mai poate îndoi de inocenţa clientei mele, doamna Melania Lupu. Aveţi înaintea dumneavoastră probele de netăgăduit ale nevinovăţiei sale. O confuzie sinistră, asemănări fatale au adus-o în această boxă a infamiei. Perdeaua, scrinul, acele pendulei. Priviţi-le, vă rog, cu atenţie şi comparaţi. Iată, acesta e filmul pus la dispoziţia domniilor voastre de organele de cercetare, acesta e cel luat de către comisia deplasată la domiciliul inculpatei după arestarea ei. Constataţi vă rog deosebirile. Oricine-şi poate da seama! Locuinţele seamănă, dar nu sunt identice.
Melania întrerupse pledoaria. Îşi plimbă vârful limbii pe la colţurile gurii, cu o expresie concentrată. Era operaţia cea mai delicată.
Înlocuirea acelor ghirlandate cu cele scoase de la orologiul verişoarei lui Tolea. N-avea voie să forţeze.
Trecu aproape jumătate de ceas până auzi declicul pe care-l aştepta. Netezi îndelung acele şi în sfârşit îşi îngădui câteva clipe de răgaz.
- Ţi-a mai rămas tabloul cu cale şi înlăturarea propriilor tale urme. Te avertizez, fetiţo, că va trebui să fii de cinci ori mai atentă. Mă întreb cât poate fi ceasul. În orice caz, e trecut de miezul nopţii, dar nu mai târziu de ora unu. O simţi în oasele tale şi ele nu te-au înşelat niciodată. Spune-mi, draga mea, îţi aminteşti unde ai pus pânzele rămase de la bunica? Vreau să-ţi aduci aminte până număr la zece. Hai, hai, nu te alinta şi nu te preface, doar ştii bine că se află în sertarul de jos al scrinului.
Se ridică suplă din fotoliu, fără să se sprijine în braţe, "căci nimic nu vorbeşte mai convingător despre bătrâneţe, decât felul greoi de a părăsi un scaun comod", şi trase urechea de bronz înfiptă în lemnul satinat. Lucra precis, fără mişcări de prisos, ca şi cum fiecare gest ar fi fost gândit şi repetat cu mult înainte.
Pânzele erau înfăşurate într-o hârtie albastră pe care elevii de acum zece şi cincisprezece ani o foloseau la învelirea caietelor, iar gospodinele o prindeau în pioneze pe geamuri când plecau la băi, pentru a atrage atenţia hoţilor, după cum observa poetul Minulescu.
Bătrâna le netezi cu emoţie. Câteva acuarele convenţionale, fără îndoială, dar gingaşe, desene în creion, uleiuri.
Îşi privi critic portretul schiţat în cărbune la optsprezece sau nouăsprezece ani, un cap cuminte, cu frunte boltită şi buze de copil, un cap despre care bunică-sa afirmase că n-are nimic interesant pe dinafară.
"Aş prefera, Melania, să pictez ce se petrece înăuntrul lui, dar nu îndrăznesc, căci atunci nu te-ai mai mărita niciodată. Toate flirturile tale ar lua-o la goană..."
Fusese o femeie cu privirea pătrunzătoare şi care ştiuse să-şi apere excentricităţile. În faţa lui bărbatu-său, mai târziu în faţa copiilor. Era în stare ca în Joia Mare, când toţi nu-şi vedeau capul de trebi, în ajun de Crăciun ori cu casa plină de zugravi să-şi ia şevaletul şi culorile şi să se apuce de pictat.
Fiică-sa, mama Melaniei, plată şi fără umor, pentru care originalităţile, indiferent de natura lor, nu însemnau altceva decât ţicneli, iar evoluţia lor firească conducea obligatoriu la balamuc, o privea consternată.
Bătrâna o ignora cu nepăsare regală şi picta în continuare flori cu cozi lungi, în vaze atât de graţioase, atât de fragile, încât te aşteptai în fiece clipă să le vezi ţăndări, siluete elegante de femei, fuselare şi cam plutitoare - nu vedeai niciodată unde şi pe ce calcă - cu ochi enormi şi eşarfe fascinante, mereu bătute de vânt, bărbaţi înguşti în umeri şi şolduri, dar cu figuri îndrăzneţe şi pătimaşe de condotieri.
- Nu-i mare lucru de capul lor, îi explica Melaniei care, îmbrăcată în rochie pepit cu panglică neagră la gât, îşi bălăngănea ţanţoşă primele botine cu nasturi şi toc, căţărată pe pervazul adânc al ferestrei. Nu-i mai nimic. Fac fleacuri drăgălaşe, excelente piese de menaj şi, când izbutesc, ăsta-i maximul meu, să nu fiu penibilă, mă simt în al şaptelea cer. Oricum ar fi însă, mi se pare mai interesant să fac tablouri proaste decât un pandişpan reuşit.
Când coada lui Mirciulică îi atinse braţul, Melania întoarse capul şi-i zâmbi tandru.
- Te-ai trezit, dragul meu? Crede-mă, m-am străduit din răsputeri să nu fac zgomot. Ai răbdare, îţi explic imediat ce am de gând cu aceste pânze. Trebuie să înlocuim tabloul cu cale. După cum ştii, aproape toţi pictorii îşi repetă temele, încercând să le desăvârşească. Bunica proceda la fel, deşi bănuiesc c-o făcea mai mult din lipsă de fantezie. În fine, nu-i frumos să-ţi ponegreşti familia. Vezi cartonul ăsta? Seamănă grozav cu cel de pe perete. Tot cale, aceeaşi amforă de argint, nu lipseşte nici draperia de catifea roşie. Există însă o deosebire. Ai sesizat-o imediat! Diferă numărul florilor, bineînţeles. Sunt şapte în loc de cinci. Deci, ţi-o spun nu pentru că nu ai fi priceput, ci pentru că mie îmi place să pălăvrăgesc şi sunt de părere că atunci când într-o încăpere se află două persoane e politicos să converseze împreună, deci... Oh, nu, draga mea, hotărât nu ţi-e îngăduit să formulezi fraze atât de lungi. Ar însemna să pui prea mult la încercare puterile lui Mirciulică, deja secătuite. În două cuvinte, pe filmul domnului Cristescu tabloul are doar cinci cale. Când vor veni însă pentru a constata autenticitatea probelor, domnii din comisie vor număra şapte flori. Nu mă pot exprima mai limpede decât atâta. O voi face probabil la proces, când mi se va da cuvântul.
Adoptă expresia bătrânei sensibile şi ultragiate, care îşi şterge colţul ochilor cu batista.
- V-aş ruga să-i comunicaţi domnului Cristescu că nu sunt supărată pe dumnealui şi că se bucură mai departe de întreaga mea simpatie. Este un om admirabil, un excelent maior, foarte dotat, pentru care eu şi Mirciulică avem numai cuvinte de laudă. L-a indus în eroare asemănarea obiectelor, după cum s-a dovedit, dar asta nu-i scade meritele. Oricine se putea înşela. Vă rog, de asemenea, să-i daţi asigurări că uşa casei mele va fi întotdeauna deschisă pentru dumnealui şi că m-aş bucura să-l am printre invitaţii noştri mâine seară, la o ceaşcă de ceai.
Încântată de întorsătura frazei, Melania desprinse tabloul din perete, luă un cuţit de desert, rămas pe masă, şi, manevrându-l cu multă atenţie, scoase cuişoarele delicate.
Înlocui pânza şi, peste zece minute, şapte cale cărnoase, pline de sevă, râdeau alb-catifeliu pe zidul de lângă fereastră.
- Bine că n-ai avut de lipit şi un carton pe spate, suflă, căci un pelicanol proaspăt ar fi fost detectat la analiză... Hm, oamenii moderni pierd o grămadă de vreme cu analize de tot soiul. Un alt caraghioslâc despre care înainte de război abia se pomenea, cel puţin în cercul tău... Cred, Melania, că n-ai făcut nicio greşeală, însă, după părerea mea, greul abia acum începe. Vechiul tablou va trebui să-l iei cu tine. Îl vei arunca împreună cu franjurile perdelei în primul container de gunoi, cât mai departe de casă, dar nu mainte de a le înveli într-un jurnal. Pachetul va avea un aspect mizer şi neinteresant, pentru ca nimeni să nu fie tentat să-l deschidă... Dispar pentru cinci minute, Mirciulică. Nu, nu mă duc departe. Până la crematoriu. Gândeşte-te între timp, dacă vrei, ce trucuri să folosim pentru ca domnul maior Cristescu să n-o poată do-ve-di niciodată, deşi o va bănui din prima clipă, că noi i-am măsluit probele. Constat după figura ta că te pregăteşti să meditezi intens.
Motanul încremenise într-o atitudine de sfinx.
Probabil dormea.
16.
Melania ținea cu vârful degetelor marginile unei gazete îndoite. Motanul îi sări în întâmpinare, mirosi jurnalul şi începu să strănute. Bătrâna râse.
- Prostuţule! E praf! Exact, ai auzit foarte bine. Praf, colb, pulbere, tină... Oricât m-aş strădui, nu voi găsi alt sinonim. Nu mi-a fost uşor să-l adun, căci, după cum ştii, acum e iarnă. Am cotrobăit însă în crematoriu şi ce-mi mai lipsea am completat de la preşul doamnei Vasiliad. Nu-l scutură niciodată şi presimt că i-am făcut un adevărat serviciu. Ah, dacă aş fi putut umbla şi sub patul ei... De ce am nevoie de mizeria asta? Îţi spun imediat. După ce-şi va da seama că probele dumnealui nu mai sunt în regulă, domnul Cristescu va cerceta in-te-gri-ta-tea sigiliului. Bineînţeles că nici nu l-am atins, ce-ţi închipuiai? În această clipă, îmi va adresa nişte... În sfârşit, să le zicem cugetări la care prefer să nu mă gândesc. Apoi va începe să scotocească prin garsonieră, încercând să deducă pe unde am intrat şi va căuta urmele mele. Tot n-ai înţeles? Concentrează-te, Mirciulică! Se va da peste cap să demonstreze că eu sau altcineva am pătruns în casă pentru a-i măslui dovezile. Într-o săptămână, praful se aşterne serios. De aceea voi încerca să-l pun la loc acolo unde am fost obligată să umblu. Dumnezeule mare! Ce era să faci! Pur şi simplu mă cutremur. Nu atinge pânza de păianjen, fetiţo. Dă o notă atât de autentică...
Bătrâna se duse în baie şi scoase din dulăpiorul farmaceutic o clismă mică. O umplu cu praful colectat din preşul doamnei Vasiliad, separat de cel adunat în crematoriu, şi se apucă bine dispusă să-l pulverizeze prin casă.
Figura îi strălucea, avea expresia de acum cincizeci de ani, când punea la cale o năzbâtie şi se credea atât de şireată, încât îşi închipuia că va fi în stare să o păcălească şi pe bunica.
"Ţi-ai fi imaginat vreodată că în loc să cureţi casa de praf, dimpotrivă, îl vei împrăştia pe mobile cu atâta... da, ăsta-i cuvântul, cu atât apetit? Ah, Melania, eşti o nebună mică!"
17.
La trei dimineața, maiorul Cristescu renunță definitiv să mai doarmă. În casă era frig, caloriferele nu funcționau înainte de ora cinci, își puse peste pijama un capot gros de-al nevesti-sii şi, tremurând de-a binelea, îşi pregăti un ceai, nu pentru că ar fi avut poftă să-l bea, ci pentru că nu găsea altceva mai bun de făcut.
Rătăcea din odaie în odaie, cu un aer descumpănit şi un vag sentiment de nelinişte.
"Ce naiba o mai fi şi asta?", se întrebă tulburat. "Simt primejdia, un pericol iminent, de parcă în următoarele cinci secunde mi-ar pica o cărămidă în cap sau un glas venit din spate ar bubui: Sus mâinile!"
Cristescu nu era un individ cu presimţiri grozave şi de aceea senzaţia îi crea o stare de confuzie. Când simţi nevoia să scotocească sistematic apartamentul, se enervă.
"Dacă mă apuc să caut pe sub pat şi prin dulapuri sunt un om isprăvit. Îmi fac colegii, întruniţi în cadru festiv, un cadou frumos - din ăla care-i încurcă de obicei pe moştenitori, nu se îndură să-l arunce, dar nici să-l ţină în casă, o cupă cu semnături, sau un orologiu cu dedicaţie care aduce a epitaf, în orice caz o chestie voluminoasă - îmi strâng mâna, mă bat pe umăr, şi la prima întâlnire pe stradă mă iau cu «nea Cristescule»."
Ideea îi veni mai târziu, în timp ce sorbea ultima înghiţitură de ceai rece.
"Melania a intrat în acţiune! Pun pariu pe orice..."
Ardea de nerăbdare să se facă şase dimineaţa, să ajungă la birou să afle despre ce e vorba. Se mira chiar că telefonul nu sună pentru ca un glas alarmat să-i comunice cine ştie ce enormitate. Cedă tentaţiei şi verifică inutil dacă aparatul funcţionează.
Sâcâit, îşi zise că poate cadoul acela frumos îl va primi mai curând decât îşi închipuia.
Aşteptă în fotoliu îmbrăcat şi bărbierit, gata în orice moment să zboare pe uşă, ivirea zorilor.
18.
Presărare praful doamnei Vasiliad - "un praf casnic, draga mea, de interior, cu totul altceva decât cel de pe streşini şi acoperişuri, iar domnii de la poliţie abia aşteaptă să faci o greşeală" - pe obiectele din garsonieră, reparase cu un cuţit lat tortul din care Mirciulică doar gustase.
"Nu i-a plăcut, ai pus probabil prea multă vanilie şi asta-i dă un gust insinuant. Domnul maior şi-ar putea însă aminti că n-aţi apucat să gustaţi din el şi, ştiindu-te amatoare de dulciuri, şi-ar închipui că n-ai rezistat să iei măcar o înghiţitură."
Franjurile perdelei, aţele şi vechiul tablou le împachetase într-un jurnal.
- Cred că n-ai uitat nimic, şopti, cercetând înfrigurată încăperea. Fii grozav de atentă, fetiţo, căci joci o carte mare. Ţi-a mai rămas puţin praf pentru comutator? Bineînţeles... Am să te trag de urechi, Melania! Mi-ar plăcea şi mie să-ţi schimbi măcar furoul, dar n-ai să comiţi această eroare pentru nimic în lume! Singurul lucru pe care îţi îngădui să-l iei e vechea ta plasă de sfoară, căci nu poţi să umbli cu Mirciulică sub braţ la ora trei noaptea.
Motanul, neaşteptat de docil, se lăsă înfăşurat în ziare şi vârât în plasă. Bătrâna spuse frumos la revedere, zâmbind odăii goale. Se strecură cu aceeaşi uşurinţă prin ferestruica băii după ce ridicase foraibărul şi-l înclinase uşor oblic, într-un echilibru precar.
Când ajunse în curte trase spre ea rama de lemn a geamului. O zgâlţâi imperceptibil până simţi că foraibărul alunecă la locul lui blocând fereastra.
Dădu din cap mulţumită şi vârî clisma în pachetul destinat coşului de gunoi. Cu un sentiment îmbătător de triumf, luă plasa şi se îndepărtă, alunecând pe lângă ziduri.
Un cer sumbru, golit de stele, amorţise peste oraş.
19.
Timpul ăsta îi plăcea lui Azimioară. Ploaie, frig, cer şoriciu. În bodegă găsea la orice oră o bere rece, pe stradă circula doar cine avea treabă, nu transpira.
Locotenentul păşea rar, prelungindu-şi deliciul. Cartierul era pustiu. Calculă, privindu-şi ceasul, că până şi clienţii primei curse de autobuz puteau să mai doarmă liniştiţi o jumătate de oră.
Azimioară ascultase o noapte întreagă poveştile lui frate-său întors din India şi acum, recapitulând, îşi spuse surâzând că băiatul le cam îngroşase. Îi plăcea să fie urmărit cu răsuflarea tăiată, să-şi zdrobească asistenţa şi, încă de copil, cea mai banală întâmplare reprodusă de el căpăta proporţii senzaţionale.
Privirea-i căzu pe tăbliţa indicatoare fixată între suliţele unui gard de fier vopsit în verde. Strada Toamnei. În a patra sau a cincea clădire locuise Melania.
"Hm, pe unde s-o fi ascunzând nebuna aia?"
În aceeaşi clipă, locotenentul se lipi de zid, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Bătrâna mergea în faţa lui cărând o plasă de sfoară.
Nu încăpea nicio confuzie: profilul şters, întrezărit pentru o fracţiune de secundă, statura, paşii mărunţi.
Stupefiat, nehotărât asupra felului în care trebuia să procedeze, Azimioară începu o urmărire clasică. O lăsă să se îndepărteze, traversă strada şi se angajă într-un filaj oblic. După toate aparenţele, Melania se îndrepta spre staţia de taxiuri.
Mergea nepăsătoare, fără să privească în urmă şi, în dreptul unei florării, locotenentul aiurit o auzi dând gingaş bună dimineaţa garoafelor din vitrină. Circa trei sute de metri o mai despărţeau de staţie. Azimioară decise febril să continue urmărirea până la gazda bătrânei. De acolo, ţinând casa sub supraveghere, îi va telefona maiorului Cristescu.
Înainte de a coti pe Popa Petre, avu sentimentul că cineva se află în spatele său.
Nu apucă să se întoarcă.
Primi o lovitură puternică în moalele capului şi se prăbuşi pe trotuarul umed.
CAPITOLUL VIII
MELANIA SE AMUZĂ
1.
Emilia Plopeanu dormea adânc.
Bătrâna se dezbrăcă repede, curăță atentă trenciul și tălpile pantofilor împrumutați, îl expedie pe falsul Mirciulică fără exces de menajamente.
Impostorul se strecură în stradă și dispăru pentru totdeauna.
Plasa de sfoară împreună cu panglica roşie de la gâtul motanului ajunseră în crematoriu şi, după ce montă arătătoarele la pendula din debara, îşi spuse mulţumită că a făcut o treabă bună. Era aproape patru, dar simţea că e prea agitată pentru a putea adormi.
Înfăşurată în halatul albastru, matlasat, bătrâna se juca cu ciucurii de la cuvertură, încercând un sentiment reconfortant de libertate. În fond, nu avusese niciodată restricţii prea severe de îndurat. Cu toate acestea, după moartea colonelului, fără să răsufle propriu-zis uşurată, începuse să guste avantajele unei vieţi independente.
Îşi reconsiderase astfel întreaga existenţă, înlăturând delicat, dar ferm, orice ar fi putut sugera ideea de obligativitate. Nu întreţinea relaţii inutile, indiferent de valoarea lor pe plan social, "căci, draga mea, mai mult decât eşti n-ai să ajungi vreodată", repudia prieteniile împovărătoare. Fiind considerată în general nătângă, i se scuza lipsa de angajare, cu atât mai mult cu cât rezervele ei purtau totdeauna veşmântul unei politeţi ireproşabile.
Contrar oamenilor care se descurcă admirabil în societate şi pe care nu-i sperie cincisprezece sau douăzeci de inşi adunaţi într-o încăpere, toţi repezindu-şi ochii spre noul sosit, găsind imediat tonul, zâmbetul şi exact cuvintele care trebuie spuse, bătrâna îşi iubea solitudinea.
Melania avea rara capacitate de a se distra minunat singură, fie că vedea un film - prefera matineele -, citea o carte, se plimba sau petrecea o seară lungă şi ploioasă de toamnă preparând o prăjitură complicată. În timp ce bătea albuşurile sau alegea nuci, îşi povestea amintirile stând de vorbă cu persoane de mult dispărute. După un ceas de conversaţie, avea impresia că într-adevăr pălăvrăgise cu Lili Boeriu, de pildă, decedată prin '32.
"Mi-era dor de ea şi-acum mă simt mult mai liniştită. Ai remarcat, desigur, draga mea, că Lili n-a progresat deloc, foloseşte în continuare expresiile acelea demodate de la începutul secolului."
Conchidea apoi cu o satisfacţie curioasă: "Cred că sunt singura persoană din lume care-şi aduce aminte de Lili... Nu avea familie, iar prietenii ei, cu excepţia ta, Melania, fireşte, dacă ar mai trăi ar fi trebuit de mult să împlinească o sută de ani. În locul tău n-aş paria un singur leu pe memoria unor personaje contemporane cu domnul Kogălniceanu..."
Acum, cu Emilia scoasă din joc, liniştită, ştiind că a distrus proba maiorului şi cu autenticul Mirciulică alături, se simţea într-o dispoziţie straşnică. Jumătate de veac în urmă, pe aceeaşi stare de spirit, obişnuia să-şi muşte vârful codiţei blonde, groase, cu pămătuf la capăt şi panglică albastră: "aş avea chef de-o trăsnaie!"
Ideea îi veni din senin. Făcu o tumbă în pat şi bătu din palme.
2.
Șerbănică Miga deschise ochii buimac. Articulă greu, cu gura încleiată de somn:
- Ce vrei? Ce s-a întâmplat?
Sâsâia, consoanele alunecau. Proteza se afla în paharul cu apă de pe noptieră.
Florence mârâi:
- Eşti surd? Sună telefonul.
- Vreo greşeală... Cât e ceasul?
- Răspunde!
Şerbănică aprinse lumina. Nu nimeri papucii şi se precipită desculţ în sufragerie.
Alerga crăcănat, în pijamaua veche cu un bazon enorm, de altă culoare.
Pe cele bune le păstra pentru băi, de jena gazdei, sau "Doamne fereşte, vine un doctor să te vadă, nu-l poţi primi oricum".
Cu acelaşi prilej se iveau şi cearşafurile de olandă din zestrea Florencei, cu dungi ruginii de zăcut în şifonier, dispăreau preşurile azvârlite pe persane şi "drumul", o traversă sinistră de pânză cenuşie care străbătea sufrageria din vestibul până la bucătărie.
Telefonul continua să zbârnâie. Florence, trezită de-a binelea, se uită la ceas.
"Patru! Să nu i se fi întâmplat ceva lui Sandi..."
După vocea piţigăiată şi exclamaţii, îşi dădu seama că bărbatu-său e emoţionat.
- Nu înţeleg! Vorbiţi mai tare! Da, casa Miga... Cine? Tu eşti, Melania? Extraordinar!
Într-o secundă, Florence fu lângă el şi-i smulse aparatul.
- De unde vorbeşti? Ce-i cu tine? Cum te simţi?
Bătrâna părea că telefonează din fundul pământului. Florence avu impresia că plânge şi inima i se răsuci, strivită de milă.
- M-au răpit... Oh, nişte oameni îngrozitori! Nu-mi permit să plec, m-au sechestrat aici...
- Unde?
Pentru prima oară în viaţă, Florence îşi pierdu cumpătul. Îi lipsea orice iniţiativă, se simţea paralizată, capul îi vâjâia.
- Unde eşti? repetă.
- Nu ştiu. Într-un bloc...
Melania plângea. Florence, în panică, ţipă:
- Cine te-a răpit? Ce vor de la tine?
- Ah! M-au văzut! Vin! Spune-i domnului maior Cristescu...
Lui Florence i se păru că aude o uşă trântindu-se, în urechi îi răsună o palmă şi glasul Melaniei care conjura: "Nu... vă rog..." Apoi convorbirea se întrerupse.
Doamna Miga rămase cu receptorul în mână, strigând inutil alo, alo!... Când veni tonul, puse aparatul în furcă uitându-se neputincioasă la Şerbănică. Impresionată până în adâncul sufletului, şi-o imagina pe Melania maltratată chiar în clipele acelea de bandiţi odioşi care nu se lăsau înduioşaţi nici de vârsta, nici de fragilitatea ei.
- Ce-a spus? bâlbâi Şerbănică.
- Au răpit-o. Nu ştie unde se află. Cineva a surprins-o şi-a închis. Atât a mai apucat să zică: "Spune-i maiorului Cristescu..." Am impresia că o bat, adăugă printre lacrimi.
- O bat?! Ce vorbeşti?!
- Dumnezeule! De ce a trebuit tocmai ei să i se întâmple poveştile astea?... Unde ai pus telefonul lui Cristescu?
- Vrei să-l suni acum?
Florence înclină distrată capul. Ochii lui Şerbănică se bulbucară. Exclamă consternat:
- La patru dimineaţa?! Ţi-ai pierdut simţul comun, Florence! E o oră complet neconvenabilă. În definitiv, Cristescu nu-i un amic de-al nostru şi nici medicul familiei ca să-l deranjezi când ai chef. Trebuie să fim rezonabili.....
3.
Melania duse înapoi telefonul în odaia Emiliei Plopeanu. Înainte de a intra în pat își sărută imaginea în oglindă.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu