3.
O acostă prevenind-o imediat că e trimis de Dan Vidrașcu.Ned simțea instinctiv că face parte din categoria femeilor care preferă o atitudine directă. Emilia tresări şi se uită în jur.
O gospodină bătea pernele la fereastră, alta îşi bătea odrasla în pragul blocului, un băieţaş în palton de blană trăgea de nasturii dolofani ca nişte bulgări de zăpadă.
- Dan... Îşi umezi buzele informe. Vasăzică e la Paris. Cum se descurcă?
Englezul, ţinând încă pălăria în mână, surâse.
- Aş prefera să discutăm undeva, având între noi o masă pe care să ne sprijinim coatele.
Îl măsură rece şi Morton îşi spuse amuzat că prezenţa lui nu-i face nicio impresie.
"Ce naiba o fi interesând-o totuşi?"
- Urcă la mine, dar nu imediat. Peste zece minute. De obicei nu primesc vizite şi nu ţin să atrag atenţia. Etajul patru, apartamentul 46.
Ned înclină capul. O aşteptă să intre şi se îndreptă spre telefonul public din capătul aleii. Formă numărul Emiliei Plopeanu. Ascultă primul tril şi agăţă receptorul în urechea de metal.
6.
- Dumneata ai telefonat adineauri?
Morton confirmă zâmbind.
- Îți era teamă să nu avertizez Miliția?
- Nu aveai nici un motiv. Deocamdată nu fac decât să-ţi transmit salutări din partea unui prieten.
- Atunci?
- Am să-ţi spun după ce-mi oferi un scaun.
O ajută să-şi dezbrace paltonul. Buzele Emiliei se strâmbară dispreţuitor.
- Sunt obişnuită s-o fac singură.
- O, scuză-mă, şi i-l puse înapoi pe umeri. Nu cunosc obiceiurile.
- O cafea?
- N-ar însemna o plăcere pentru dumneata, aşa că renunţă.
În ochi îi jucau sclipiri vesele şi Emilia începu să râdă.
- Ai ghicit.
- Cred că te-am ghicit. Acum putem sta de vorbă prieteneşte?
- Depinde ce ai de gând să-mi propui.
Ned îi strecură o privire iute. Femeia avea o minte ascuţită.
- De ce crezi că-i vorba despre o propunere?
- Nimeni nu mă caută de dragul meu. Îl privi ţintă cu o nuanţă uşor batjocoritoare. Dumitale îţi par simpatică?
Englezul scutură vehement din cap. "Dacă-i place să audă lucruri dezagreabile, n-are decât."
- N-aş susţine-o fără a fi un mare mincinos.
Emilia îşi strânse şiretul din păr. Dădea impresia că e încântată.
- Ce face Dan? Apropo, dacă ţi-e mai la îndemână, poţi vorbi engleza.
- Admirabil! Dan a pus mâna pe bani şi luna viitoare pleacă în Canada.
- Din câte sunt informată, şi pe-acolo mişună poliţia. În sfârşit, treaba lui! De ce te-a trimis la mine?
Morton scoase pachetul de ţigări. I-l oferi, dar femeia refuză. Spuse sec:
- Ca să mă ajuţi. M-a asigurat că pot avea încredere deplină în dumneata.
- În ce sens?
- Dacă propunerea mea nu te interesează, cel puţin nu vei vorbi.
- Ai prevăzut deci şi posibilitatea că nu voi fi de acord.
- Cam în proporţie de nouăzeci şi nouă la sută.
- Ce se va întâmpla atunci?
- Voi reţine un bilet pentru prima cursă de avion Bucureşti - Paris.
- Adică vei renunţa.
- Mi-ai sesizat intenţia cât se poate de limpede.
Emilia îi întinse mâna peste masă.
- Îmi place procedeul. Deschis, ca între parteneri care se respectă. Dacă mi-ai fi vorbit despre sex-appealul meu, pentru a-mi câştiga bunăvoinţa, ţi-aş fi arătat uşa.
- Sunt convins, surâse Ned. În meseria mea nu apuci să greşeşti şi a doua oară.
- Traficant?
- Cam aşa ceva. Un fel de bau-bau din serialele americane. N-a fost prea greu să-mi dau seama cu ce fel de femeie am de-a face. De altfel, nici nu faci un secret. Şi-ţi place, completă, să te simţi indispensabilă. Presupun că nu sunt prea mulţi cei care nu s-au putut lipsi de dumneata.
- O.K. ! Poţi să-mi spui Emilia. Dacă nu-mi ceri să mă sinucid, am să încerc să te ajut.
- Am aflat că Olga Tudor e arestată. M-am întors la hotel şi am luat hotărârea să iau legătura cu dumneata.
- Ţi s-a spus cumva că am relaţii la Procuratură?
- Nu.
- Am înţeles. Trebuie să-l seduc pe judecător cu farmecele mele.
- Gândesc că ar fi înţelept să le păstrezi pentru alte împrejurări... Peste trei luni Alain Delon filmează la Bucureşti.
- Atunci?
- Îi vom da posibilitatea să evadeze.
Emilia Plopeanu făcu ochii mari.
- Te crezi la Chicago? La noi nu evadează nimeni.
- Asta rămâne de văzut.
- Dan ar fi trebuit să te avertizeze cum stau lucrurile pe aici.
- A făcut-o, zâmbi Morton. Numai că, exceptând examenele şi cererile în căsătorie, nu mă sperii cu una, cu două. Şi-apoi, mizez mult pe dumneata.
- Adică?
- Eu atrag inevitabil atenţia. Intervine şi impedimentul de limbă. Vei lua legătura cu cine trebuie, vei mitui acolo unde e cazul.
Femeia clătină capul.
- Eşti un gangster visător. Ştii ce înseamnă să organizezi o evadare?
- Am unele idei vagi, surâse Ned.
- Cum contactezi paznicii? De unde ştii că bătrâna e dispusă să se aventureze? Unde o ascunzi? La Intercontinental? În garsoniera mea? Riscul mi se pare enorm şi nu văd nicio posibilitate de a scăpa teferi.
- Eşti liberă să-mi faci vânt.
- Nu mi-ai răspuns la nicio întrebare.
- Fiecare amănunt va fi pus la punct. Am nevoie doar de doi oameni de nădejde şi o maşină. Acesta ar fi primul serviciu pe care ţi l-aş cere.
Emilia netezi faţa de masă. Avea o mână neîngrijită, cu unghiile roase până în carne. Capătul curelei de la ceas era întors sub cataramă. Morton îşi lăsă ochii să alunece de-a lungul pereţilor. Trebuia să fie zugrăviţi, tot interiorul trăda nepăsare şi lipsă de satisfacţii.
- Aştept.
Femeia îşi trecu palma peste fruntea cu bulbi proeminenţi.
- Vreau să mă gândesc. Telefonează-mi mâine la cinci şi vei şti limpede ce ai de făcut.
- N-am discutat încă, dar remuneraţia va fi substanţială, strecură Ned în treacăt.
Emilia îşi azvârli capul pe spate.
- Nu mă interesează banii.
- Atunci?! Englezul părea sincer deconcertat. De ce ai fi dispusă să colaborezi?
- Din sport, să zicem.
7.
Până la ora cinci, Ned își pierdu vremea agreabil.
Vizită Muzeul de Artă şi magazinele de pe Lipscani, intră într-un bar de zi, străbătu marile bulevarde ale Capitalei, se uită la afişe simţindu-se încântat că izbutea să înţeleagă un cuvânt, două.
Oraşul continua să exercite asupra lui aceeaşi impresie curioasă. Se aşteptase să regăsească aici vacarmul italienilor, temperamentul agitat al spaniolilor pe care-l simţi zvâcnind la orice colţ de stradă, până şi în catedralele lor sau în spatele obloanelor hotelului costisitor unde-ţi cumperi liniştea plătind atâtea şi atâtea pesetas.
"Nu seamănă cu nimic din ceea ce am văzut sau am cunoscut eu."
Constatase că se putea face înţeles în mai multe limbi, că oamenii sunt serviabili, fără a avea însă nimic din madrilenul sau sevilanul căruia cerându-i o informaţie e în stare să te însoţească până la destinaţie, pentru că nu are cu cine sporovăi sau nu are o idee mai bună despre felul cum să-şi piardă vremea.
Trecătorii păreau în general ocupaţi, fiecare mânat de un scop precis, chiar şi bătrânii. Nu întâlnise figurile acelea caracteristice, eternul pierde-vară care sprijină un zid cu mâinile în buzunare ori îşi târăşte paşii alene neştiind bine încotro s-o ia, pentru că prezenţa lui e tot atât de puţin necesară în nordul sau vestul oraşului.
Excepţie făceau bişniţarii, indivizi cu priviri extrem de mobile, care se asigură în permanenţă, dispuşi să-i cumpere ceasul şi dolarii.
Fireşte, Ned se ferea de concluzii categorice. Poseda suficient bun-simţ ca să-şi dea seama de fragilitatea unor impresii culese în mai puţin de patruzeci şi opt de ore.
De un lucru era însă încredinţat. Bucureştiul avea atmosferă, un aer al lui propriu. Era un oraş interesant.
Cumpără un ziar la întâmplare şi intră în primul restaurant. Un chelner vioi - "ăsta cel puţin seamănă cu ce am mai întâlnit în alte părţi" - îi luă comanda şi Morton deschise gazeta. Căută instinctiv fotografiile starurilor de ultimă oră, actriţa sexy a sezonului, în blană somptuoasă sau costum de baie, şi criminalul sadic descoperit în sfârşit de poliţie. Fu surprins că nu le găseşte. Intrigat, apelă la cunoştinţele de franceză şi italiană şi încercă să descifreze titlurile. Se simţi din nou uimit de sobrietatea lor. Renunţă să mai înţeleagă ceva.
Pe urmă atenţia îi fu atrasă de o brună elegantă care traversa localul. Chelnerul aduse ceaşca de bulion şi i-o răsturnă, plin de stil, în farfuria fierbinte. Simţise că-i străin.
8.
Emilia Plopeanu îi fixă o întâlnire în oraș.
Deși știa că sunt cei mai primejdioși, Morton aprecia oamenii care vorbeau puțin. Respecta fraza concisă, observaţiile scurte, pline de miez. În mintea unor astfel de indivizi există ordine şi discernământ, au simţul proporţiilor. Îşi închipuia că Emilia face parte dintre ei.
Îl aştepta în faţa unei clădiri impunătoare, în stil baroc, din piatră cenuşie, şi urcă imediat în maşină. Îl dirija cu indicaţii precise, trăgând des din ţigară.
Avea un fel ciudat de a fuma, ţinea ţigara între unghia degetului gros şi a arătătorului, epuizând-o până la capăt.
- Nu le-am spus nimic. Vreau să-i cunoşti întâi. Dacă vei considera de cuviinţă, le vei vorbi dumneata.
- Ai încredere în ei?
O privea cu coada ochiului. Între reverele paltonului i se zărea jacheta verzuie cu nasturele de la gât rupt. Celelalte butoniere erau lărgite şi murdare.
- Îi cunosc de mult. Unul dintre ei e balerin. Am copilărit pe aceeaşi stradă. Cu celălalt am fost colegă la Universitate.
- Ce facultate ai făcut, Emilia?
- Ştiinţele economice. Pe figură i se ivi o expresie sarcastică. Amândoi sunt avizi de bani. Ar fi în stare să facă orice pentru a-i căpăta, deşi motivele diferă.
- În ce sens?
- Balerinul e snob. Visează o reşedinţă de senior şi o existenţă asortată.
- Pentru asta îl dispreţuieşti?
- Dispreţuiesc orice sclav. Când cineva devine robul unei cocioabe luxoase unde va maimuţări deprinderi care nu au nimic de-a face cu viaţa de la noi, greaţa mea nu cunoaşte margini. Ideea unui valet, într-un apartament de trei camere pe hol din Bucureşti, în total cam optzeci de metri pătraţi, prezentând pe o tavă de argint stăpânului său cartea de vizită a deputatului de stradă, provoacă cel puţin ilaritate.
Ned râse.
- Încep să înţeleg. Şi celălalt?
- Îl cheamă Nicolaescu. Economist. Are vicii mai puţin rafinate, dar şi mai greu de stăpânit: mâncare, băutură, cărţi, femei. Un careu vulgar şi costisitor. Ai să-l vezi. Fumează havane şi umblă cu indispensabilii rupţi în fund. Dejunează la Capşa, un restaurant cum ar fi la voi Claridge, şi doarme pe o saltea de paie aşezată direct pe parchet, hainele şi le agaţă de cuie bătute în perete.
Englezul întoarse capul, zâmbind cu toţi dinţii.
- Şi viciul dumitale?
- Fii atent să nu treci peste stop.
9.
Se aflau într-o locuință plăcută și confortabilă, despre care Emilia îi explicase că aparține unei rude a balerinului, un fel de verișoară, plecată într-o vizită în Grecia.
Ned se uită curios la portretul țigăncii cu degetele extrem de expresive închise peste o lulea. Desenele în creion constituiau de mult o raritate la Paris şi Londra.
Un bărbat zvelt, destul de scund, se ridică prompt. Avea ceva din încordarea unei vergele de oţel, un chip luminos care te privea în faţă şi un surâs spontan.
"Ţine să facă impresie bună", gândi Ned, "şi, în general, izbuteşte. Dă gata cât ai clipi doamnele peste cincizeci de ani. Îl consideră cuceritor de sincer şi copilăros. Femeile de serviciu îl adoră pentru că le salută şi nu se supără niciodată când ceva scârţâie, fetiţele de treisprezece ani îl consideră idealul lor..."
- El e Tolea, Vlăduţ Tolea, spuse Emilia. Balerin...
Al doilea bărbat rămăsese tolănit în fotoliu. Era gras, neglijent, cu buze moi şi pofticioase. Piepţii hainei i se umpluseră de scrum. Ciorapii cădeau pe glezne încreţiţi, cravata, şifonată, atârna strâmbă, slăbită din nod. Întinse o mână flască şi fierbinte.
- Nicolaescu. Ratat clasic.
- Nădăjduiesc că nu te lauzi.
Balerinul îl cercetă pe Ned din cap până-n picioare. Aprecie supleţea stofei cenuşii, aspectul tandru al tricoului angorat, cu guler întors, linia desăvârşită a pantofilor. Păru satisfăcut de rezultat şi luă din nou loc. Îi fusese mereu teamă de o cursă. Acum respira mai liber. Putea să parieze că englezul e autentic.
Morton închise uşa de la vestibul şi strecură o privire în camera alăturată. Se mişca firesc, elastic, plin de energie. Bărbatul gras din fotoliu nu-i plăcea. Avea o privire vicleană. Nu te simţeai liniştit în prezenţa lui, mai ales cu spatele întors.
Ned ezită o singură secundă - încă nu era prea târziu să abandoneze, să se întoarcă la hotel, să-şi facă valiza - şi intră brusc în expunerea faptelor.
- Înainte de toate vreau să precizez că beneficiul fiecăruia din dumneavoastră, în caz de izbândă, va fi de zece mii de dolari plătibili în moneda care vă convine.
Lăsă să se aştearnă liniştea. Balerinul făcu ochii mari. Părea pocnit recent cu o cărămidă în cap. Mirel Nicolaescu, la fel de impresionat, încercă să-şi păstreze sângele rece. Întrebă cu o voce alterată de emoţie:
- Douăsprezece mii aţi spus, parcă? Este exact suma la care mă gândeam. Ce trebuie să facem pentru a-i obţine?
- Câteva mici ilegalităţi.
- Să fim înţeleşi, declară economistul, ridicând degetul gros. În chestii de Securitate nu mă bag. E bine să precizaţi acum, înainte de a afla ceva, şi puteţi fi sigur că n-o să mai auziţi de mine.
Ned se întoarse spre Emilia.
- Ce înseamnă Securitate?
- Siguranţa statului. Corespondentul F.B.I. sau al Intelligence Service-ului.
- Am înţeles, o întrerupse Morton. Nu este vorba despre aşa ceva. Afacerea e complet străină de orice implicaţie politică. În cel mai nefericit caz, combinaţia noastră ar intra în competenţa Poliţiei.
Vlăduţ Tolea netezea stânjenit dunga pantalonilor. Îşi umezi buzele înainte de a vorbi:
- Zece mii de dolari reprezintă o sumă însemnată...
- Douăsprezece mii, flăcăule! interveni economistul. Domnul e englez, nu cred să retracteze.
- Probabil vom avea de întâmpinat riscuri mari.
- Nu riscurile sunt mari, ci miza. În funcţie de ea, a fost stabilit beneficiul.
- Mai am o întrebare, spuse balerinul ridicându-şi ochii luminoşi. Suntem obligaţi să ne dăm acordul înainte de a afla amănunte?
- Nu, surâse Ned. N-am fost niciodată partizanul unor astfel de procedee. După ce auziţi propunerea mea, puteţi să aruncaţi cărţile, dacă nu vă convin, cu condiţia să uitaţi totul.
- Corect, aprecie Mirel Nicolaescu.
- Pot începe? Operaţia comportă două etape. Prima, din câte am fost informat, pare ceva mai complicată în împrejurările din România. Vom organiza o evadare.....
CAPITOLUL IV
CONCIDENȚE
1.
Din cauza luminii tulburi, Melania Lupu sesiză la început doar două siluete culcate. Subofiţerul de pază îi arătă un pat liber, un prichici ciudat, ieşit din zid, acoperit cu o pătură cenuşie.
- Acolo. Am să-ţi aduc imediat cina.
- Oh, exclamă Melania suav, nu vă deranjaţi pentru mine. De altfel, nici nu mi-e foame. Vin de la o aniversare unde s-a servit un meniu admirabil.
Subofiţerul o cântări lung şi închise uşa.
O femeie zbârlită, tânără şi oacheşă, cu ochii neastâmpăraţi, o cercetă fără să-şi ascundă curiozitatea.
Cealaltă deținută, mult mai în vârstă,întorsese doar capul. Avea trăsături frumoase, dar veștede, pielea încrețită și uscată.
Privind-o, Melania simţi brusc senzaţia încercată în nenumărate prilejuri când se afla pentru prima dată în prezenţa unei fiinţe sau a unui obiect care avea să însemne ceva în viaţa ei: un inexplicabil freamăt al mâinilor, o răcire a degetelor golite de sânge.
O măsură printre gene. Deţinuta părea agitată, respira adânc şi des.
"Fii te rog atentă, draga mea, foarte atentă! Cu femeia asta se întâmplă ceva, e în pragul unei hotărâri ra-di-ca-le care s-ar putea să te intereseze. Nu-mi cere să-ţi spun în ce sens, încă nu ştiu. Îţi voi sufla totuşi un secret. Nehotărârea ei depăşeşte sfera preocupărilor obişnuite în aceste încăperi: mărturisesc sau nu? Categoric e de altă natură. Priveşte-i mâinile, Melania! Vorbesc mai desluşit decât ar face-o buzele ei. Ţi-am atras atenţia în nenumărate rânduri şi ai fost nevoită să recunoşti că am dreptate. Mâinile acestei femei se crispează şi se relaxează în funcţie de oscilaţiile gândului. De unde vrei să ştiu la ce se gândeşte, de vreme ce n-a pronunţat încă un singur cuvânt? Dar dacă mă asculţi şi-ţi vei concentra atenţia, te asigur că vom afla. Şi-acum, fetiţo, hai să vedem ce ipostază trebuie să arborezi! Ţi-aş propune bătrâna prostuţă atât de la îndemână ţie, de o nevinovăţie care-ţi taie respiraţia şi maniere înduioşătoare culese dintr-un scrin cu dantele. Nu numai pentru că acesta este personajul tău preferat... Ţine minte, draga mea, când vrei să descoşi pe cineva dă-i toate asigurările că nu pricepi nimic. Succes, fetiţo!"
Zâmbi senin:
- Bună seara. Voi încerca să nu vă stingheresc. Sunt sigură însă că înainte de toate trebuie să mă prezint. Mă numesc Melania Lupu. Lupu era colonelul, soţul meu, un bărbat cu adevărat dârz şi plin de demnitate. Îşi opri privirea asupra celei mai tinere. Dumneavoastră?
- Libelula, râse fata. N-am cunoscut nici un tip dârz şi plin de demnitate.
- Ce nume original! Şi doamna?
Bătrâna răspunse fără chef:
- Olga Tudor.
2.
Melania se așeză pe marginea patului.
- E foarte plăcut la dumneavoastră. Din păcate, peste două ore va trebui să vă părăsesc.
- De ce?
- Domnul acela simpatic de la Miliţie, care m-a adus aici, mi-a promis că mă va însoţi până acasă, după ce-şi va termina treburile. Părea grozav de ocupat. N-am văzut încă atâtea hârtii înghesuite pe un singur birou.
Libelula o examină perplexă.
- Christoase!
- Nu-i aşa? Mi se pare şi mie extraordinar ca cineva să lucreze atâta. Se va surmena în cel mai scurt timp. În schimb, e foarte amabil şi mi-a arătat multă bunăvoinţă. Cred că i-aş putea cere favoarea să mai rămân cu dumneavoastră, dar n-aş vrea să pierd biletele la Zorro. Am stat o oră şi jumătate la coadă ca să le obţin. Zâmbi serafic. Nădăjduiesc că nu mi-o veţi lua în nume de rău.
Libelula o asculta cu gura căscată. Îi şopti celeilalte deţinute:
- Ori face mişto de sufletul nostru, ori...
- E senilă, mârâi Olga Tudor.
- Ce dracu'?! Grajdul ăsta a ajuns azil?
- Las-o în pace.
Melania cerceta încântată zidurile, fiecare ungher.
- Frumoasă construcţie! Solidă, în orice caz. Întotdeauna mi-au plăcut zidurile groase. Îţi dau sentimentul de siguranţă. Chicoti: Ştiţi, la cutremurul din 1940, mă aflam sub duş şi, deodată, peretele s-a prăbuşit. Vă daţi seama ce situaţie penibilă, pe trotuarul de vizavi se afla cu totul întâmplător o armată de pompieri.
- Asta nu se mai drege, murmură Libelula.
Subofiţerul de pază aduse o cană, o lingură şi un castron din care ieşeau aburi.
Melania se ridică prevenitoare.
- Vă mulţumesc. Sunteţi extrem de ospitalier. Pentru moment, nu vă pot fi îndeajuns de recunoscătoare, dar nădăjduiesc că n-o să-mi refuzaţi invitaţia la o ceaşcă bună de ceai şi câteva prăjiturele uscate, cu gem de mure. Vă aştept mâine seară, împreună cu doamnele...
Bărbatul o fixă la fel de impenetrabil.
După ce auzi zăvorul, Libelula se aşeză turceşte.
- Dumneata ştii ce-i aia puşcărie? Ai auzit vreodată vorba asta?
- Fireşte! Melania îşi ţuguie buzele ofensată. Drept cine mă luaţi? Sunt o femeie în vârstă, chiar dacă uneori par mult mai tânără.
Olga Tudor se săltă în capul oaselor.
- Isprăviţi cu fleacurile! De ce te-au reţinut?
- Nu înţeleg, clipi Melania, cu mine vorbiţi?
- Cu dumneata.
- E straniu, dar probabil că nu m-am exprimat îndeajuns de clar. Nimeni nu m-a reţinut, nu-mi amintesc să-mi fi spus cineva vreodată "mai rămâi", deşi am participat la nenumărate petreceri...
Libelula chicoti.
- Atunci ce naiba cauţi aici? Ai venit în week-end?
- Dar v-am explicat! Melania părea picată din lună. Mă aflu într-o simplă vizită. Domnul acela simpatic pentru care am semnat o grămadă de hârtii, m-a rugat să-l aştept şi am fost condusă în... În sfârşit, în apartamentul dumneavoastră. Ştiţi ce cred eu? Cred că anticamera dumnealui era arhiplină şi i-a părut rău să rămân în picioare.
Olga Tudor îşi întinse părul după urechi cu o mişcare nervoasă. Întrebă cu glas răguşit:
- Ia stai! Ce fel de hârtii ai semnat?
- Doamne Sfinte, o sumedenie! Credeam că n-am să isprăvesc niciodată. Nu prea-mi place să scriu. După mine, telefonul e o invenţie grozavă. Te scuteşte de toc şi hârtie. O prietenă de-a mea din Detroit, care călătoreşte foarte mult de când a uitat să-şi plătească impozitele, m-a asigurat că americanii au un gen de ilustrate cu zece sau douăsprezece texte: Mă simt excelent, sau nu mă simt excelent, mă plictisesc, sau mă distrez grozav etc. Expeditorul n-are decât să bifeze formula care-i place. Grozav de practic, trebuie să recunoaşteţi.
- Ai citit ce-ai semnat? întrebă Olga Tudor.
- Nu. Eram amândoi prea grăbiţi ca să ne pierdem timpul şi, ca să fiu sinceră, nu-mi place să pun ochelarii când în aceeaşi încăpere se află un domn, sau mai mulţi, bineînţeles.
- E măreaţă! conchise Libelula. Dacă vedeam aşa ceva la cinema, nu credeam!
Melania îşi scutură buclele, privind-o candid. Improviză la iuţeală:
- Domnişoara Libelula are dreptate. E atât de caraghioasă toată povestea! Închipuiţi-vă ce mi s-a întâmplat! Ieri, când am vrut să-mi scutur aşternutul - fac operaţia asta foarte des, cel puţin o dată la şase luni - am găsit sub saltea un topor murdar de sânge.
- Sânge?!
- Hopa! exclamă Libelula.
- Aşa mi s-a părut. Am dat şi peste o cutie cu bijuterii. Tocmai mă gândeam să anunţ administratorul blocului, oh, o persoană foarte distinsă, până anul trecut a fost agent de circulaţie, vă daţi seama... Mi-a explicat de ce preferă maiourile chinezeşti şi indispensabilii de flanel. Are mult spirit gospodăresc.
Libelula o întrerupse nerăbdătoare:
- Asculta, bambina, lasă izmana administratorului! Ai pus mâna pe topor şi casetă?
- Dar bineînţeles! Împrăştiasem bijuteriile pe masă ca să văd despre ce e vorba, când a sunat la uşă domnul acela simpatic de la Miliţie, despre care v-am mai pomenit. Semănau grozav cu cele purtate de sora mea vitregă, cel puţin colierul era identic. Deşi nu ne agreăm, şi eu şi ea am preferat întotdeauna lucrurile autentice. N-am folosit în bucătăria mea un singur gram de margarină, vă dau cuvântul meu de onoare, cât despre celofibra născocită în timpul războiului, ah nu, mulţumesc, era de ajuns să mă gândesc că m-ar putea prinde ploaia!
Îşi azvârli capul cu mândrie pe spate, "uite ce fel de femeie sunt eu", cercetând încântată figurile celor două femei.
- Ce ţi-a spus anchetatorul? întrebă Olga Tudor.
- Care anchetator?
- Tipul picat pe neaşteptate.
- Care tip?
Libelula se hlizi.
- "Domnul acela simpatic de la Miliţie."
- Oh, nu mare lucru. Cred, în sfârşit... Cred că vorbea cam fără noimă. Nu orice bărbat e în stare să-şi adune gândurile. Mi-a pus o mulţime de întrebări caraghioase. De exemplu, unde am fost între orele şapte şi nouă. Bineînţeles că la cinema. Nu mi-am amintit filmul, nici nu vă închipuiţi cât de repede sunt în stare să uit, şi amănuntul acesta l-a făcut, cum să vă spun... să se bosumfle. Pe urmă, a început să-mi înşire bazaconii despre o amprentă. Pretindea că în odaia surorii mele vitrege ar fi găsit urma pantofului meu. Ştiţi, ţin grozav de mult la escarpenii de atlas. Din acest moment am renunţat să mai pricep ceva.
Olga Tudor oftă. Libelula îşi trecu degetele prin cârlionţii mătăsoşi.
- Scârboasă festă!
- Nu sunt sigură că am înţeles ce aţi vrut să spuneţi, miorlăi Melania, ciupindu-şi uşor urechea. Tinerii de azi întrebuinţează o grămadă de cuvinte noi.
Olga Tudor interveni brutal:
- Cineva a omorât-o pe sora dumitale. A aranjat însă lucrurile în aşa fel, încât să se creadă că eşti vinovată de moartea ei.
- Că tu eşti ucigaşa, preciză Libelula, ai înţeles?
Ochii albaştri ai Melaniei se rotunjiră. Expresia de uimire buimacă era perfectă.
- Doamne! De unde scoateţi poveştile acestea? De ce s-o omor pe Eugenia? Desigur, noi nu ne-am înţeles aşa cum ai fi avut dreptul să te aştepţi din partea unor rude atât de apropiate - în ziua când m-am căsătorit mi-a strecurat un purgativ extrem de puternic în paharul de şampanie, şi vă daţi seama... Dar ăsta nu-i un motiv ca cineva s-o ucidă. Şi de ce să dea vina pe mine? În definitiv, n-am emis nici o singură pretenţie când toate bijuteriile familiei i-au fost dăruite ei. Nici dumneavoastră n-aţi fi în stare să mi-o explicaţi, pun rămăşag.
Libelula, edificată, se întinse în aşternut. Rămase cu mâinile deasupra păturii cenuşii.
- Roagă-te lui Dumnezeu, bambina, să te aibă în paza Lui! Îşi ridică bărbia, încercând s-o vadă pe Olga Tudor. Te-ai prins cum a lucrat-o măgarul? I-a vârât sub saltea marfa şi arma crimei şi i-a plimbat pantoful în garsoniera victimei. Aş vrea să cunosc şi eu avocatul ăla în stare s-o scoată din rahat. L-aş angaja cu anul.
Olga Tudor privea în gol. Pe figura frumoasă se citea asprime, energie şi o înverşunare ciudată.
"Îţi dai seama din capul locului", îşi zise Melania, "că viaţa nu a fost blândă cu ea. Dar şi azi e tot atât de puternică, de viguroasă, ca un stejar peste care au trecut nenumărate ierni."
Declară cu glas feciorelnic, trăgând un fir de stofă destrămat:
- Cu cât mă gândesc mai mult la afirmaţiile dumneavoastră, cu atât mă încredinţez că ele nu sunt temeinice. Asemenea lucruri nu se petrec între persoane bine crescute. Trebuie să ştiţi că sora mea, şi eu de asemenea, ne-am bucurat de o educaţie îngrijită. Tata a fost hingher, iar străbunica mamei întreţinea legături foarte apropiate cu Terente.
- Dacă mi-ar fi spus cineva că sunt contemporană cu o oaie ca asta, aş fi râs o săptămână, observă Libelula. Nu-ţi cade deloc fisa, madam?
Melania zâmbi incert, dând să se înţeleagă că nu-i familiarizată cu expresia.
Olga Tudor se întinse pe spate. Suflă obosită:
- Hai să ne culcăm.
3.
Melania asculta respirația regulată a Libelulei, surâzând cu blândețe.
„Somnul unui om tânăr..... Oricine l-ar deosebi, într-o odaie cu zece inşi care dorm, ciulind doar urechea. Somnul din care te trezeşti cu obraji proaspeţi şi albul ochiului strălucitor şi umed, şi buze fragede... Ţi-a făcut o impresie bună fetiţa asta, draga mea. E plină de temperament, isteaţă şi spontană. Păcat că nu a avut posibilitatea să evolueze altfel... Da, ai dreptate, Mirciulică îţi lipseşte neaşteptat de mult. Acum v-aţi fi distrat ghicind ce profesiune are domnişoara Libelula. Fiecare aţi fi încercat de trei ori. Şi tot de trei ori tu ai fi răspuns: hoaţă de buzunare. Ai înţeles, sunt sigură, că nu-i pentru prima oară arestată, ceea ce dovedeşte că ar trebui să-şi perfecţioneze stilul. Doamna Tudor nu-i seamănă deloc. E sumbră, înăsprită, şi o frământă ceva, după cum am mai discutat. Chiar şi somnul acesta neliniştit o trădează, căci n-ai să-mi spui, draga mea, că are coşmaruri din pricina unei cine prea copioase. Ar însemna să fii cu totul lipsită de simţul realităţii. Şi acum, te rog, concentrează-te asupra doamnei Tudor."
4.
Olga Tudor deschise ochii.
Melania stătea pe marginea patului cu picioarele atârnând în aer, exact în aceeaşi poziţie în care o lăsase în urmă cu două ceasuri. Părea să aştepte ceva.
- De ce nu te culci?
Melania Lupu dădu din cap scâncind:
- Nu pot să dorm decât în patul meu. Acesta-i motivul pentru care mă hotărăsc foarte greu să plec la băi. Şi nu am nici pijama - dacă n-am pijamaua mea cu iepuraşi, s-a terminat! - şi mi-am amintit că n-am udat florile. Cresc un ficus, un cactus şi două ciclame. Fac foarte frumos pe radio. Înviorează toată casa. Oftă: Am pierdut şi filmul. Mă întreb dacă îmi vor restitui banii pe bilet; în fond, nu l-am folosit.
Auzi iar suspinul Olgăi Tudor şi pocnetul sec, caracteristic degetelor date peste cap.
"E nervoasă şi îngrijorată. Totuşi, neliniştea ei e, cum să-ţi spun, Melania, da, bănuiesc că ai găsit cuvântul, e specială. Dacă te înşeli, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu-ţi voi îngădui timp de şase luni un singur marţipan. Te conjur, draga mea, fii atentă."
Declară după o pauză:
- Cred că a uitat.
Olga Tudor îi aruncă o privire goală.
- Cine?
- Domnul acela simpatic de la Miliţie. Când am părăsit biroul dumnealui, părea foarte prins de treburi şi a uitat că-l aştept. Sunt încredinţată că aşa e.
- Probabil, rosti fără convingere Olga Tudor. Încearcă să dormi. Mâine dimineaţă îşi va aminti cu siguranţă.
Melania îi zâmbi recunoscătoare.
- Oricine îşi poate da seama de acest amănunt. Voi dormi o oră, dar înainte va trebui să-mi fac rugăciunea.
Se lăsă în genunchi, sprijinindu-şi mâinile împreunate de marginea patului.
- Înger, îngeraşul meu, / Ce mi te-a dat Dumnezeu, / Toată ziua fii cu mine / Şi mă învaţă să fac bine. / Eu sunt mică, / Fă-mă mare, / Eu sunt slabă...
În încăperea sordidă, glasul suav al Melaniei Lupu înşira mătănii de argint, aducea suflu proaspăt de pruni şi caişi în floare, înfiora amintiri rămase într-o odăiţă cu pereţi roz, un elefant de lână portocaliu şi un penar din lemn cu despărţiturile rupte şi pătate de cerneală.
Olga Tudor îşi muşcă buzele, foindu-se în aşternut.
5.
Rupsese bilețeul găsit în WC-ul din arestul Miliţiei, păstrând pastila, o capsulă de plastic minusculă. O ascunsese în ureche, sub şuviţele de păr cărunt.
Expeditorul - "un prieten" - lăsa să se înţeleagă că acţionează în numele lui George şi-i propunea evadarea. Prima mână de ajutor întinsă de George în patruzeci şi cinci de ani...
Olga Tudor îşi înfăşură strâns trupul în pătura grea. Îl cunoscuse la şaptesprezece ani. Una din acele cunoştinţe care stârnesc zâmbetul şi despre care familia, prietenii pomenesc până la capătul zilelor. Intră la rubrica surprizele destinului şi în colecţia de senzaţii a unor indivizi complet străini de protagoniştii evenimentului.
Filmul cu Michèle Morgan şi Maurice Chevalier rula la Trianon. Biletele le avea "marele ei flirt", o expresie folosită cu voluptate de liceenele anilor '30. Aştepta de un sfert de oră şi începuse să-şi piardă răbdarea. La câţiva paşi de ea, un tânăr brun îşi consulta mereu ceasul. Când îi întâlni privirea, zâmbi amuzat. Faptul că individul o surprindea într-o situaţie penibilă o scotea din sărite.
Se apropiase cu îndrăzneala lui caracteristică, îndrăzneală ce n-avea să-l părăsească niciodată, îndrăzneala care zdrobeşte mulţimea şi asigură succesul în cariera marelui aventurier.
- Domnişoară...
Îl măsurase cu dispreţ calculat, din cap până-n picioare, retezându-i-o scurt:
- Aştept pe cineva.
- Şi eu.
- Ce coincidenţă!
- Fără îndoială. Am fost uitaţi amândoi. Cred că am putea vedea filmul împreună.
- Prefer să aştept.
O luase de braţ hotărât, zâmbindu-i în acelaşi timp fermecător.
- Nu merită, pe cuvântul meu. Şi când îl vezi, să-l tragi de urechi.
Nu-l mai văzuse. Din aceeaşi seară simţise că s-a îndrăgostit până peste cap de George.
"Curios", gândi Olga Tudor, "e că a acceptat să se însoare. Eu eram destul de ameţită ca să mă culc cu el oricum. Familia, în sensul domestic al cuvântului, n-avea pentru George niciun fel de semnificaţie. N-a cumpărat în viaţa lui un singur obiect pentru casă, n-am încercat niciodată deliciile logodnicei sau ale tinerei căsătorite care, de braţ cu bărbatu-său, alege covorul pentru salon, lustra din sufragerie. Habar n-avea ce culoare au măcar..."
În aproape zece ani - calculul acesta îl făcuse în nenumărate rânduri - petrecuseră împreună, socotite zi cu zi, unsprezece luni. Când se întorcea, nu dădea explicaţii. Uneori, scăpa amănunte de un exotism nebun. O afacere ratată în Islanda, călătorii în Pacific, Costa Rica, o comoară...
- Mi-ar face plăcere să te însoţesc.
- Şi mie. Rândul viitor plecăm împreună.
...........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu