5.
În fața șefului său, colonelul Nasta, încercă din răsputeri să-și stăpânească enervarea. Îi explică cât de poate de reverențios că el personal a albit rezolvând două dosare Melania Lupu.- Am adus-o de mână până la arestul Miliției, am ascultat cheia răsucindu-se în broască şi numai după aceea mi-am văzut de treabă. Nu mi-a trecut prin minte şi nu mi-a cerut nimeni, căci probabil aş fi făcut-o şi pe asta, să mă culc la uşă. Dacă ăia au fost atât de căscaţi încât şi...
- Calm, îl opri colonelul zâmbind. Ştii bine că băieţii n-au nicio vină. Oricine ar fi oprit ambulanţa văzând un om prăbuşit de-a curmezişul străzii. E o capcană clasică, veche de când lumea şi care rămâne în continuare valabilă.
- Foarte bine, eu nu vreau să tai capul nimănui, dar vă rog să încredinţaţi cazul altcuiva.
Colonelul îşi ridică sprâncenele. Surâdea constant.
- De ce, dragul meu?
Cristescu avu dintr-o dată sentimentul că Nasta se amuză copios, că-şi înfige unghiile în carne - ţinea mâinile sub birou - ca să nu izbucnească în hohote de râs. Încercă să-şi închipuie cum ar fi privit el chestiunea din alt unghi decât al protagonistului şi căpătă convingerea că nu se înşală. "O babă nebună şi fantastică! I-a pus gând rău nefericitului..." Şi ar fi pariat discret pe şansele fiecăruia.
- Pentru că... Îi venea greu să-şi tempereze glasul şi repetă: Pentru că m-am săturat! Gata! Mi-ajunge! Nu mă simt în stare să-i ţin piept bătrânei!
- Auzi, când eram mic mi-era frică de Baba Cloanţa...
- Ei bine, mie a trebuit să-mi albească părul ca să încerc acelaşi sentiment subtil.
- Şi cu cât mă gândeam mai mult la ea, continuă colonelul, cu atât mă simţeam mai înspăimântat. Linişteşte-te şi-ai să vezi cât de copilăreşti sunt toate aceste temeri. Ai de înfruntat o bătrână, ceva mai năstruşnică decât altele, pe care o investeşti cu mult extraordinar. Smulge-i penele şi-ai să constaţi că ai în faţă o simplă infractoare.
Cristescu clocotea. Urechile îi vâjâiau şi urmărea greu cuvintele colonelului.
"Pene... o simplă infractoare... Asta-i culmea! Încă puţin şi-o să-mi spună că de fapt nu e decât o bătrânică sărmană care, după ce se strecoară doi ani prin toate capcanele codului penal în timp ce eu consum, aşa, cam la o vadră de antinevralgice, diazepam şi cyclobarbital, evadează graţios în mai puţin de patruzeci şi opt de ore de la arestare. Ce mare lucru, domnule, să nu exagerăm!"
- Fireşte, spuse crispat, sunt dispus să-mi ajut fără rezerve colegul pe care-l veţi însărcina cu această chestiune.
- Vioara a doua? A, nu, dragul meu, în nici un caz! Scoate-ţi din cap asemenea idei!
- Mi-aş putea îngădui să vă întreb de ce?
- Dar e foarte simplu, râse colonelul, şi o ştie toată lumea în afară de dumneata, probabil. Ai devenit specialistul nostru nr. 1 în problema Melania Lupu.
10.
Locotenentul Azimioară nu se simțea tocmai sigur în legătură cu atitudinea pe care urma s-o ia. Îl văzuse pe Cristescu intrând ca o vijelie la şef şi era încredinţat că ar putea reproduce discuţia până la ultima replică. În cele din urmă, adoptă o expresie diurnă aşteptându-l, ca de obicei, în spatele mesei cafenii pe care cineva, poate predecesorul său, zgâriase un cap de elefant. De urechile clăpăuge spânzurau cercei şi, după toane, locotenentul îi colora cu carioca roşu sau verde.
Maiorul mormăi un salut şi îşi azvârli nervos mapa pe birou.
- Ce părere ai?
Azimioară ridică filozofic din umeri. "Asta-i situaţia."
- Trebuie să recunoşti că-i fenomenală! Eram fericit, domnule, înţelegi, fericit, citeam, ascultam ploaia şi mă gândeam ce stofă de costum să-mi iau pentru primăvară, asta era în capul meu ca preocupare majoră, şi-mi pică Melania cu altă dandana! Dar nu orice fel de dandana. Nu! Una formidabilă, ca să-mi ia piuitul. Pe cuvânt, am impresia c-o face înadins. "Nenorocitul ăla de Cristescu s-o fi plictisind, săracul. Ia să mă ocup eu puţin de el..." Îţi vine să râzi, nu-i aşa?
Locotenentul dădu repede din cap.
- Nu.
- Foarte prost! Înseamnă că n-ai umor, deşi circulă zvonul prin minister că-l învârteşti pe Sordi în jurul degetului mic. Dă-mi o hartă.
Îşi aplecă trupul zvelt deasupra mesei şi începu să traseze cu stiloul linii şi cercuri.
- Ăsta-i itinerarul ambulanţei. Aici a intervenit accidentul. Hm, un singur bec, şi pe ăla au avut grijă să-l aranjeze. Ambulanţa a fost găsită la Facultatea de Medicină. Din punctul unde ne aflăm, asta înseamnă cincisprezece kilometri. Dacă prietena noastră Melania nu goneşte acum pe o şosea în afara Bucureştiului sau nu zboară într-un Boeing spre Boston, unde a auzit ea că duc lipsă de gangsteri, atunci se află undeva în acest perimetru.
Încercui cu roşu cartierul Operetei, Rahova, Călăraşi, Moşilor şi Rosetti. Se uită la Azimioară.
- Simplu, nu? Doar vreo cincizeci şi şapte de străzi. Ceva noroc însă tot avem, mormăi. Am scăpat de Cotroceni, Drumul Taberei, Titan.
- Poftim?
- Există o psihologie a evadatului. Se ascunde cât poate mai departe de locul unde şi-a abandonat ghiuleaua care-i atârna de picior. Mă rog, vorba vine! Fii sigur că n-au parcat ambulanţa vizavi de ascunzătoarea bătrânei. Deşi, când ai de-a face cu Melania, poţi să arunci la coş toate teoriile. Cu îndrăzneala ei, nu m-ar mira să se fi strecurat în podul ministerului, în apartamentul meu sau al dumitale, ştiind că acolo n-o s-o căutăm.
Locotenentul îşi scoase blocnotesul.
- Deci instituim posturi fixe şi mobile de supraveghere în cartierele pe care le-aţi enunţat.
- Bineînţeles! Şi tot bineînţeles, va fi inutil. Îţi dai seama că n-o să iasă la promenadă mâine dimineaţă. Mobilizăm pentru moment opt oameni.
Azimioară zâmbea politicos. Maiorul exagera, dar îl prefera aşa decât în starea de deprimare pe care o încercase cu cinci zile în urmă, când mai căuta probe împotriva Melaniei.
- Întrebări discrete, reluă Cristescu, nimic forţat. Nici un amănunt nu-i de prisos. În momentul de faţă, orice fapt neobişnuit remarcat de vecini este important. Vrei să mă întrebi ceva? Ai aerul că dai târcoale unei oale cu smântână. Surâse: Sunt supărat pe Melania, nu pe tine, aşa că nu văd de ce trebuie să mă menajezi.
- E o chestie aici... Când Dumnezeu a avut timp să-şi aranjeze evadarea? Pentru că avem de-a face cu o acţiune organizată.
- Categoric! La asta mă gândesc de când am primit vestea cea bună... N-o să mă facă nimeni să cred că a combinat totul dinainte şi că s-a lăsat arestată numai ca să-mi joace mie o festă, ştergând-o din puşcărie. Martorii vorbesc de trei complici. Aproape că mi-aş da o mână să ştiu în ce scop au eliberat-o. Pentru că în privinţa aceasta cel puţin, eu nu am nici un dubiu. Pe Melania ne-au subtilizat-o nu ca s-o ascundă de-acum şi până la capătul zilelor într-un apartament oarecare, unde să i se reînnoiască provizia de dulciuri. Au eliberat-o pentru că au nevoie de ea. Şi au nevoie de ea în vederea unei lovituri unice. Femeia asta şi-a vârât în cap să mă facă knock out din trei în trei zile şi nu se lasă cu una, cu două. În acest sens, ceea ce am vizionat noi până acum, dragule, e doar primo tempo. Preludiul modest al unei afaceri năucitoare cum n-am văzut, n-am întâlnit şi n-am auzit noi, bunii şi străbunii, şi n-or s-o întâlnească, vadă etcetera nici copiii noştri. O afacere bombă şi care, evident, nu putea să aibă altă vedetă decât pe Melania Lupu!
CAPITOLUL VI
HOȚII DE PISICI
1.
La opt dimineața bătrâna încă dormea.
Emilia își făcu o toaletă sumară şi prepară cafeaua, pe care o bău în picioare, lângă fereastră. Privi strada prin dantela subţire a perdelei şi i se păru că totul e în regulă. Gospodine, poştaşul, trecători fără importanţă.
"Omul gri, ăsta e periculos", îi atrăsese atenţia Ned. "Individul care seamănă cu mii de alţi indivizi, despre care nu poţi să spui absolut nimic şi care e de obicei îmbrăcat în cenuşiu. Îl întâlneşti de cinci ori pe zi, şi tot de cinci ori îţi spui că îl vezi pentru prima oară, asta dacă în general îl observi. Când vei constata că un asemenea specimen sună la uşă sub cel mai nevinovat pretext din lume, sau că dă târcoale prin împrejurimi, vei putea paria pe ultimul dumitale ban că eşti filată. Unele poliţii recurg acum la agentul flash. Haine excentrice, comportare stridentă, tocmai pentru a deruta printr-o abatere radicală de la imaginea copoiului clasic. Pot fi folosiţi însă o singură dată. În sfârşit, nu am de gând să-ţi ţin un curs..."
Englezul apăru după o oră, cu un carton enorm de prăjituri şi o pungă de bomboane.
Emilia îi făcu loc să intre, zâmbind sarcastică.
- Încerci s-o mituieşti?
- Încerc tot ce e posibil. De vreme ce tot mă aflu aici, vreau să epuizez orice şansă.
- Există vreuna?
Ned ridică din umeri.
- Ce face?
- Doarme.
- Bine. Se aşeză comod, scoţând pachetul de ţigări. Ce s-a întâmplat aseară, după plecarea noastră?
- Bărbatul care a pocnit-o cu bastonul era un tip vânjos...
- Adică?
- Am petrecut cele mai năucitoare ceasuri din viaţa mea. Împlinesc treizeci şi opt de ani...
- Timp în care ai avut prilejul să vezi destule, râse Morton.
Emilia aruncă o privire spre uşa dormitorului şi începu să vorbească înfierbântat.
- Nu ştiam ce să mai cred! Am înnebunit eu, aţi răpit-o pe ea dintr-un ospiciu sau visez! Nu exagerez un cuvânt, crede-mă. Întâi a dat drumul la televizor, dar fără să deschidă sonorul. "De ce?" o întreb. "Încerc să-mi închipui singură ce au oamenii aceştia să-şi spună. Născocesc o grămadă de replici nostime şi asta mă distrează mai grozav decât izbutea s-o facă domnul Novelli însuşi" - un artist de acum o mie de ani, explică fata. "E un exerciţiu de imaginaţie care mă înviorează şi-l recomand tuturor prietenilor mei."
- Splendid!
Englezul râdea.
În obrajii Emiliei se iviseră pete roşii. Scoase un zgomot înfundat şi reluă din ce în ce mai montată:
- La radio se transmitea Lacul lebedelor.
A început să danseze prin odaie fără niciun fel de jenă, în timp ce eu o priveam înlemnită. Jur că în clipa aia se credea star internaţional, primă balerină la Opera din Leningrad sau Paris. "Citesc multă admiraţie în ochii dumneavoastră. Adevărul e că am temperament de dansatoare şi multă aplicaţie, dar împrejurările nu m-au favorizat."
- Ascultă, nu şi-a bătut joc de dumneata?
- Aş fi preferat din toată inima decât să ştiu că am de-a face cu o nebună furioasă. Când am auzit-o că începe să vorbească singură, de fapt să-şi vorbească, mi-a venit s-o rup la fugă. Trebuia s-o auzi: "Draga mea, mi-e teamă că ai răcit. Ce-ai prefera să-ţi povestesc astă-seară, fetiţo?"
- Cum adică?
- Aşa cum îţi spun. Şi-a povestit ei înseşi, de la cap la coadă, Scufiţa Roşie şi Purceluşul neascultător. Cu interpretare, bineînţeles. Lupul şuiera, purceluşul guiţa, pădurea foşnea, bunicuţa croşeta, iar mie îmi vâjâiau creierii.
- Nu cumva dumitale-ţi povestea?
- Nici pomeneală! Mi-a spus că încă nu suntem destul de bune prietene pentru asta, dar nu exclude posibilitatea în perspectivă. Pe la unsprezece, m-am ţinut de perete să nu vin de-a rostogolul. A îngenuncheat lângă pat şi a început să se roage pentru sănătatea motanului, implorând pe Doamne-Doamne - textual - să intervină într-un fel, pentru ca cei doi domni amabili să-l regăsească cât mai repede.
- Mda, făcu Ned pe gânduri, neobişnuit în orice caz.
- Recunoaşte că merita să vii la Bucureşti numai ca să cunoşti specimenul.
- Să nu ne pripim, Emilia. După patruzeci de ani, oamenii deprind unele ciudăţenii. Mătuşa mea, de pildă, are o rentă de o mie de lire. A cheltuit acum câţiva ani venitul pe o lună întreagă pentru a-şi vindeca papagalul, deşi cu aceiaşi bani ar fi putut să-şi procure unul teafăr şi cu vreo sută de ani mai tânăr.
- În cazul acesta s-ar putea să vă înţelegeţi bine împreună. Mi se pare că s-a sculat.
Un cap cu bucle albe, ciufulite, se ivi în prag şi dispăru aproape instantaneu.
- Oh, se auzi glasul bătrânei, de ce nu m-ai avertizat, draga mea? Nu sunt obişnuită cu vizite atât de matinale.
- Ce spune?
- Nu primeşte oaspeţi neanunţaţi, şi nu înainte de cinci după-amiază.
Morton mestecă o înjurătură între dinţi, apoi începu să râdă. Cea mai mare greşeală ar fi fost să se enerveze.
- Ei bine, de data asta va face o excepţie.
- Nu sunt deloc sigură. Am impresia că n-ai înţeles mare lucru din ce ţi-am spus.
Melania îşi reluă tirul. Glasul se strecură subţirel prin crăpătura îngustă a uşii.
- Dacă dumnealui ar fi dispus să întoarcă puţin capul, aş putea trece în baie.
- O.K., spuse Ned, mutându-se la fereastră. Fiţi fără grijă.
Paşi uşori traversară în fugă încăperea şi se auzi cheia întoarsă de două ori în broască.
- Isuse! Doar nu şi-o fi închipuind că am să dau năvală peste ea!
Emilia Plopeanu ridică din umeri şi luă din vestibul paltonul şi geanta.
- În locul dumitale... În sfârşit, nu obişnuiesc să dau sfaturi. Mă duc să fac câteva cumpărături. Lipsesc cel mult o jumătate de ceas.
Englezul rămase lângă fereastră. În stradă, două măturătoare, în veste portocalii cu dungi, sporovăiau sprijinite de tulumbă.
2.
Trebui să aștepte până Melania își ispărvi micul dejun.
Când dădu cu ochii de dulciuri, obrajii bătrânei înfloriră şi Ned avu impresia că e într-adevăr impresionată. Îi mulţumi cu multă graţie, apoi îşi scuză ţinuta necorespunzătoare.
- Îmi dau seama cât e de neconvenabil să primeşti pe cineva în capot, dar poate că circumstanţele speciale în care mă aflu mă vor face mai puţin vinovată în ochii dumneavoastră.
- Sunt în măsură să înţeleg situaţia.
Spre surpriza lui, găsea că are farmec şi chiar un soi de sex-appeal. Un sex-appeal de esenţă specială, plin de subtilitate, din ce în ce mai greu de întâlnit.
Femeia modernă, sigură de ea, cu pachetul de ţigări, bricheta şi permisul de conducere în poşetă, îl pierduse. Melania aţâţa pe planuri lipsite de vulgaritate. Îşi învăluia făptura delicată în mister, izbutea să mai roşească şi să fie pudică, dar mai ales stimula duioşia partenerului, dorinţa tandră de a o ocroti. Cele mai sigure nade care pot înlănţui un bărbat.
- Ce veşti îmi aduceţi? întrebă bătrâna.
În ochii albaştri pâlpâia speranţa şi totodată frica de a nu fi dezamăgită.
Morton îşi încreţi fruntea.
- Nu înţeleg.
- Aţi uitat ce v-am rugat aseară?
- Vă referiţi la... hm... la...
- Prietenul meu Mirciulică, desigur. Nu cred că există corespondent pentru acest nume în limba engleză, dar dacă vă e greu să-l pronunţaţi îi puteţi spune Tommy, şi eu voi şti despre cine este vorba.
Ned se agăţă de fotoliu şi respiră adânc. Trebui să facă un efort, să se gândească cu toate puterile la Fecioara de aur pentru a găsi un răspuns.
- Mi-e teamă, doamnă, că în privinţa aceasta n-am înaintat prea mult.
- Din cauză că nu lucraţi organizat, suspină Melania. Când cauţi o persoană dispărută, te informezi în primul rând asupra semnalmentelor, obiceiurilor, a locurilor pe care obişnuieşte să le frecventeze şi a duşmanilor. Dumneavoastră v-aţi apucat să umblaţi după o pisică prin Bucureşti fără nicio metodă.
"Doamne, Melania, numai nu începe să râzi! Ştiu că figura dumnealui reflectă tot ce poate fi mai hazliu, dar asta nu te îndreptăţeşte să faci prostii. Întâi, că ţii enorm să-l ai pe Mirciulică lângă tine. În al doilea rând, trebuie să ter-gi-ver-sezi lucrurile până te acomodezi cât de cât cu povestea Fecioarei de aur sau până găseşti o idee."
Englezul aprinse ţigara. Trase câteva fumuri, privind-o în adâncul ochilor.
- Bine, doamnă. Comunicaţi-mi amănuntele şi veţi avea motanul în douăzeci şi patru de ore.
"Ce prostuţ e, draga mea! Îşi închipuie că te va putea păcăli punându-ţi în poale primul pisic vagabond prins sub un gard."
Îşi netezi poalele capotului şi începu enumerarea pe un ton didactic:
- Întâi şi-ntâi, trebuie să ştiţi că e negru. Un negru-intens, fără cea mai mică nuanţă de roşcat, n-are nicio pată, iar ochii nu sunt verzi, aşa cum te-ai putea aştepta, ci chihlimbarii. Coada şi-o târâie mereu şi acesta a fost un motiv veşnic de nemulţumire pentru mine. Umblă întotdeauna singur, dar dacă se va întâmpla să-l întâlniţi totuşi în compania cuiva, va trebui să fiţi foarte atent. Nu se înhăitează cu oricine, iar singura slăbiciune pe care i-o cunosc sunt pisicuţele blonde de vârstă mijlocie şi bineînţeles Lilica, logodnica. Mănâncă cu plăcere dulciuri şi poate consuma fără să se ameţească două degetare de alcool...
"Ceva mai mult decât două degetare, draga mea, dacă ar fi să spui adevărul, dar nu trebuie să-l com-pro-miţi."
- Cred că mi-aţi oferit o fişă completă.
- Încă n-am terminat. Îi place să se uite la televizor şi are prieteni pe strada Toamnei. Bătrâna îşi coborî pleoapele. A mai dispărut de două ori şi de fiecare dată acolo l-am găsit. Ah, să nu uit! Nu trebuie să spui pis, pis când îl chemi, ci cuţu, cuţu. În fond, este singura lui curiozitate.
- Am înţeles. Având asemenea date mi se pare imposibil să nu-l găsim. Îşi închipui mutra şefului, elveţianul cu părul alb, a lui Gino sau a lui Gris-Gris în clipa când ar afla că el, Ned, umblă pe acoperişurile Bucureştiului după un motan alcoolic şi cult. Probabil nu le va povesti niciodată. Schiţă un zâmbet larg, plin de încredere. Aţi mai reflectat la Madona de aur?
Melania Lupu îl măsură surprinsă.
- Dar v-am spus, domnule! Curios, gândurile tinerilor de azi aleargă şi se împrăştie mai repede ca argintul viu. Credeţi că glumesc? Sunt incapabilă să meditez departe de prietenul meu. Aşa m-am obişnuit şi nu v-am ascuns că mă simt prea îngrijorată ca să mă pot concentra asupra altor probleme!
Englezul ridică din umeri.
- Stimată doamnă, aş vrea să lămurim dintru bun început o chestiune. Eu îndeplinesc oficiul de intermediar. Pentru transportul soţiei lui George Popa şi al Madonei la Paris, voi primi o anumită sumă. În consecinţă, primul interesat rămâneţi dumneavoastră. Vă avertizez că duminică e ultima zi pe care o petrec în Bucureşti.
- Sunt dezolată. Dacă între timp aveţi o noutate cât de neînsemnată despre Mirciulică, vă rog să-mi telefonaţi.
Se ridică şi-i întinse mâna. Ned clătină capul.
"Iată-mă şi concediat!"
Se simţea furios, abaterile de la program îl agasau întotdeauna, dar îşi dădea seama că, în mod ciudat, nu-i supărat pe bătrână.
3.
Libelula îi râse pur și simplu în nas, fără să-și ascundă satisfacția că Melania reușise să-i „fenteze”. Intrase în birou cu o expresie de triumf și-ți venea să crezi că socoteşte evadarea bătrânei drept o victorie personală. Era de ajuns însă pentru maior ca să-şi dea seama de inocenţa hoaţei. Dacă Libelula s-ar fi făcut vinovată de cea mai mică complicitate, atitudinea ei ar fi fost alta. În primul rând i-ar fi oferit un recital complet de exclamaţii, simulând surpriza unei veşti într-adevăr ieşite din comun. Nu în fiecare zi se consumă asemenea evenimente.
Cristescu reflectă încă o dată la un fenomen ce nu înceta să-l surprindă: repeziciunea cu care se răspândeau ştirile în penitenciare. Prin ce canale misterioase se împrăştiau informaţiile din toate domeniile, politic, administrativ, economic, cum se aflau evenimentele dintr-o închisoare în alta situată la o depărtare de cinci sute de kilometri, va rămâne probabil o enigmă până la sfârşit. Constatase, discutând cu deţinuţii, că aceştia erau uneori atât de avizaţi în legătură cu ceea ce se petrecea "afară", încât ţi-ai fi putut închipui că sunt abonaţi la toate cotidianele, iar acolo unde doresc un plus de documentare n-au decât să dea un telefon.
Maiorul o expedie pe hoaţă, cerând să fie adusă Olga Tudor, a doua parteneră de celulă a Melaniei. Presta simple formalităţi, căci nu nădăjduia un singur moment să obţină cel mai mic amănunt util din asemenea interogatorii.
În isprăvile Melaniei Lupu nu găseai niciodată complici, iar martorii erau tot atât de inutili ca şi stropitul străzilor după o ploaie torețială.
4.
- Cine v-a informat despre evadarea bătrânei?
Olga Tudor avu o mică tresărire. Un surâs ostenit îi destinse trupul.
- E bizar în ce împrejurări ți se ridică uneori vălul de pe ochi. Sunt cam de aceeași vârstă cu..... „bătrâna”.
- Scuzați-mă.
- N-are niciun fel de importanță. Mi-a spus Libelula.
- De unde știa?
- Fata asta știe totul. Își petrece a cincea sau a șasea vacanță la dumneavoastră, așa că nu-i de mirare.
Cristescu răsfoi dosarul Olgăi Tudor.
- Vă aflați la prima încălcare a legii.
- Da.
- ....trafic de infulență.... presiune asupra judecătorului în cauză.... Da! Ținându-se seama şi de lipsa de antecedente, veţi scăpa probabil cu un an.
- Aşa cred.
Maiorul închise cu zgomot dosarul şi-l împinse spre colţul mesei. Îi căută ochii.
Erau foarte frumoşi, verzi, cu gene dese, şi nu-ţi trebuia multă imaginaţie ca să-ţi dai seama de flacăra lor de acum douăzeci sau treizeci de ani.
- Sunteţi dispusă să mă ajutaţi?
- Nu văd de ce n-aş face-o. Femeia aceasta nu înseamnă nimic pentru mine. Am impresia însă că greşiţi.
- În ce sens?
- Nu cunosc nimic despre munca dumneavoastră, în afară de ceea ce se afirmă în filme sau cărţi, prostii probabil. Bănuiesc că-i căutaţi pe organizatorii evadării, or, după părerea mea, ei n-au ce căuta aici. Autorul combinaţiei nu putea fi un deţinut. E elementar.
- Nici complice?
- Eventual.
- Autorul mă interesează, deocamdată, mai puţin. Prin intermediari voi ajunge şi la el. Nimeni nu face din senin 39 temperatură. Cineva i-a înmânat Melaniei Lupu substanţa care a provocat în mod artificial starea neobişnuită atât de îngrijorătoare, încât impunea spitalizarea imediată.
Olga Tudor ridică din umeri.
- Despre aşa ceva nu ştiu nimic. N-am văzut-o înghiţind nimic, cu excepţia ceaiului de dimineaţă, cunoaşteţi desigur obiceiurile casei. În afara subofiţerului de serviciu n-a pătruns nimeni în celula noastră.
Cristescu se interesă într-o doară:
- N-aţi remarcat nimic neobişnuit în comportarea Libelulei?
- Nu i-am acordat o atenţie specială, fata aceasta mă plictiseşte. Vă pot însă garanta că şi ea o vedea pe bătrână prima oară în viaţă. De altfel...
Maiorul îşi ridică privirea.
- De altfel?
- Libelula ar fi folosit în primul rând ea prilejul de a evada. Se aşteaptă la o condamnare de cel puţin cinci ani. Or, asemenea perspectivă nu-i deloc veselă.
Cristescu, străfulgerat de-o idee, îşi prinse bărbia între degete. Se uită atent la figura femeii şi rosti rar:
- Dumneavoastră veţi căpăta doar un an.
- Nu văd legătura.
- Ştiind la ce pedeapsă vă puteţi aştepta, aţi fi acceptat o propunere de evadare?
Maiorul avu impresia că descifrează în ochii Olgăi Tudor o înfruntare ciudată. Şi glasul suna plin de îndrăzneală.
- Nu. Un an înseamnă mult la vârsta mea, dar, în definitiv, nu e totuşi altceva decât un singur an. La capătul lui, voi reintra în obişnuit şi voi uita totul. Evadând, ar însemna să mă condamn la o existenţă de teroare pentru tot restul vieţii.
- Aşa mă gândeam şi eu. Logic, deci, respingând propunerea, puteaţi ceda altcuiva şansa.
- Nu cred că vă aşteptaţi la un răspuns sincer, râse Olga Tudor. Vi-l voi da totuşi. N-aş fi acceptat să ajut un criminal sau un tâlhar. În rest, principiile mele sunt destul de tolerante. Făcu o pauză. La evadarea Melaniei Lupu n-aş fi participat însă în niciun caz.
- De ce?
- E prea nătângă şi mă surprinde că încă n-aţi pus mâna pe ea. O veţi prinde probabil în următoarele douăsprezece sau şaisprezece ceasuri şi din primul minut vă va pune la dispoziţie toate amănuntele care vă interesează, inclusiv numele complicilor.
5.
În camera sa de la etajul șaptesprezece, Morton își făcea bilanțul.
„Mă aflu de trei zile la București. Am izbutit o evadare simplă și caut un motan negru printre două milioane de locuitori, sute de mii de locuinţe şi poate tot atâtea pisici. Pare absurd, isteric, de un ridicol perfect, dar asta-i realitatea. Cunosc încăpăţânările bătrânilor. Dacă nu-i aduc animalul, va refuza în continuare să-mi ofere cel mai slab indiciu despre Madonă. Emilia şi Nicolaescu sunt de părere că bătrâna ar trebui zgâlţâită. N-am fost niciodată adeptul unei politici de forţă, iar pe femeia asta n-o pot brutaliza. E suficient să se uite la mine ca să-mi lege mâinile, şi apoi orice insistenţă i-ar da de bănuit. Voi aduna la întâmplare câţiva cotoi negri cu ochi galbeni. Din nenorocire, sezonul nu-i grozav. În noiembrie, şi mai ales pe ploaie, pisicile nu ies la plimbare. Îmi acord încă patru zile pentru a găsi fecioara. La urma urmelor, mi-am îngăduit o fantezie de o săptămână. Indiferent de rezultat, luni mă întorc la Londra."
Ned sări sprinten din pat şi începu să se îmbrace.
6.
Vlăduț Tolea era un bărbat conștiincios. În şcoală învăţa greu, dar cu perseverenţă, nu ieşea din cuvântul mamei, o doctoriţă văduvă care-l idolatriza, iar când îşi punea ceva în minte, nu se lăsa cu una, cu două.
Imediat după repetiţie cumpără o jumătate de kilogram de parizer, tranşat subţire, şi urcă la volanul Volkswagenului achiziţionat cu prilejul unui turneu în R.F.G. Îşi propuse pentru început o raită în cartierul semnalat de Melania Lupu, urmând apoi să investigheze Rahova, Antim, Arionoaei etcetera, străzi vechi cu căsuţe de zestre ridicate pe la 1900, geamuri scunde la câteva palme de pământ şi grădiniţe firave, străjuite de bolovani rotunzi, daţi cu var. Locuinţe de bunici cu candele, vin de smochine făcut în casă şi pisici dolofane cuibărite între ghivecele de la fereastră, odăi cu miros de bătrâneţe, valeriană şi praf pentru gândaci.
Prin faţa ochilor îi trecu apartamentul lui, un vis vechi care azi - era superstiţios şi atinse mascota de pe parbriz - începea să se realizeze. Desenase planurile, cunoştea repartizarea odăilor, mobilele în amănunt. Baia va avea faianţă turcoaz şi perdele de plastic argintiu, în hol x-uri de piele şi un bar chinezesc de lac, pe toaleta din dormitor un vas de cobalt cu trandafiri. Ştia până şi bibelourile din vitrină, distanţa dintre carpete, câte umeraşe va cumpăra pentru ca hainele să nu stea unele peste altele în dulapuri.
La ei acasă, odăile erau pline de cârpele maică-sii. Decât să scoată de pe acelaşi umeraş o fustă, o jachetă şi o rochie ca să ajungă în sfârşit la bluza căutată şi-apoi să le pună la loc, prefera să le înşire pe scaune şi fotolii. Va da, o dată la două săptămâni, recepţii selecte...
Vlăduţ Tolea frână. Făcu semn unei doamne în vârstă să treacă, zâmbindu-i luminos. Bătrâna ajunse pe celălalt trotuar şi privi în urma maşinii.
"Ce tânăr amabil.”
7.
„Să fiu al dracului dacă mă duc să caut mâţe pe timpul ăsta mizerabil! Auzi pentru ce se deplasează idiotul ăla din Londra! Fenomenal! Dacă baba nu-şi bate joc de noi, mă împuşc!"
Buzele lui Mirel Nicolaescu se împletiră dispreţuitor. Îşi răsuci trupul gros căutându-şi locul în mindirul aşternut direct pe duşumea. Observă un gândac care i se căţăra pe mânecă şi-l expedie cu un bobârnac undeva în odaia aproape goală. Hainele atârnau în cuie. Pe o ladă răsturnată rămăsese o jumătate de pâine şi coji de salam.
Economistul închise ochii.
"Vrânceanca de la parter are o lighioană neagră. Scormoneşte mereu în crematoriu. Îi ard una la bilă, o vâr în plasă şi se cheamă că n-am venit cu mâna goală."
8.
Amândouă țineau câte o carte pe genunchi, dar de fapt nu citeau.
Emilia Plopeanu se uita pe fereastră. De când se ştia privise ploaia dindărătul unui geam. Acasă, despărţită de ceilalţi fraţi, la cămin, singură între zece colege, la birou, într-o excursie ieftină...
Geamuri cu perdele de aţică, confecţionate de maică-sa, geamul de la cămin, plin cu rujuri, pufuri murdare, sutiene puse la uscat, un borcan învelit în hârtie grasă şi nelipsita oglindă de buzunar plesnită, geamul de la birou cu iaurtul lui Chiriacescu şi gustarea de ora zece a doamnei Matei, geamul lat al Chaussonului de care-şi propteşte nasul. Priveliştile gonesc, alunecă. Totdeauna fusese la fel. Ea, o fereastră şi ploaia. Mereu toamnă...
Simţi privirea Melaniei Lupu şi încercă să ia o atitudine degajată. Nu-i păsa de nimeni, dar momentele de slăbiciune o umileau. Bătrâna surâdea blajin.
"Ştii ce-i lipseşte, draga mea? Un bărbat. Când femeile nu au geniu, acesta rămâne remediul in-fai-li-bil pentru stările proaste. Doar dacă nu sunt croite strâmb. Te-ar dispreţui grozav ştiind ce gândeşti, îşi închipuie că e o fiinţă superioară, care caută satisfacţii de altă natură. Mititica se înşală. Bărbaţii trec pe lângă ea fără s-o vadă, şi a ajuns să-şi imagineze că ea nu-i vede pe ei..."
Bătrâna întoarse pagina cu un suspin. N-o interesa inima sinuoasă a Daphnei Adeane, "o personalitate stranie care te-a fascinat în tinereţe... Acum trebuie să meditezi la planurile tale, draga mea. Madona de aur merită interesul tău, dar de-o-cam-da-tă nu ai de ce să te agăţi. Sper că adresa Olgăi Tudor se află în cartea de telefon. O vizită la domiciliul ei mi se pare in-dis-pen-sa-bi-lă, fetiţo. Poate că vei găsi acolo unele indicii. Pentru început însă, trebuie să te debarasezi de domnişoara Emilia şi sunt sigură că ai să descoperi un truc convenabil. Nu uita să-i telefonezi lui Florence. Despre proba maiorului Cristescu nu e cazul să-ţi amintesc. Trebuie s-o distrugi înainte de-a avea timp să se dezmeticească. Da, fetiţa mea, ai foarte multe probleme la care eşti obligată să chibzuieşti."
Luă o bomboană din punga adusă de Ned. Declară timid, mototolind celofanul în palmă:
- Nu-mi place să văd pe cineva plictisindu-se în preajma mea deşi, bineînţeles, fiecare e liber să facă ce pofteşte. N-aţi vrea să jucăm "Popa-prostul"?
9.
Cristescu ținea receptorul între ureche şi umăr. Completă cu un S pătrăţelul gol.
"Corsar! Asta era!"
- Ce faci? întrebă colonelul.
- Cu permisiunea dumneavoastră, dezleg cuvinte încrucişate. N-am mai încercat chestia asta din liceu şi găsesc că mă deconectează.
- Şi Melania?
- Jubilează.
- Ce intenţionezi?
- Nimic. Aştept.
- Ce?
- Să-mi trimită salutări. Dacă Melania nu vrea s-o găsim, nu o găsim decât dacă mobilizăm un milion de inşi care să scotocească într-un milion de case în acelaşi timp. Şi nu e exclus ca în momentul ăla, bătrâna să se plimbe cu tramvaiul sau să facă o vizită la Monumentul eroului necunoscut.
- În consecinţă?
- În consecinţă, aştept să fure Palatul Telefoanelor sau să umfle clădirea Miliţiei de pe Calea Victoriei!
- Nu eşti în cea mai bună dispoziţie.
- Cum aţi dedus?
- Trebuie să înţeleg că practic nu mai e nimic de făcut?
- Exact.
- Mda... Azimioară are veşti interesante.
Maiorul părea sceptic.
- De pildă?
- Nu ascund că par îndeajuns de ciudate. S-au semnalat în câteva ceasuri circa treizeci de răpiri...
- Bărbaţi sau femei?
- Motani.
- Cum?!
- Negri.
Maiorul se stăpâni să nu ţipe.
- Scuzaţi-mă, dar e cel mai prost banc pe care l-am auzit în viaţa mea.
- Nu te enerva, băiete! Ţi-am spus că pare ciudat, dar nu-i un banc.
- A căpiat şi Azimioară?
- Nu, deşi locuieşte împreună cu soacră-sa. I-ai atras atenţia să ţi se aducă la cunoştinţă orice fapt neobişnuit. Face şi el ce poate.
- Probabil se poartă pe undeva blană a la Pompadour sau cotoi frezat nuanţămahon şi-au intrat şmecherii în acţiune.
- Lui Azimioară nu-i iese din cap că motanul Melaniei era negru şi că părea foarte îngrijorată de soarta lui. Pe urmă, consideră chestia îndeajuns de smintită ca să-i aparţină.
- Hm! Aici nu se înşală. Şi-acum ce să facem? Vi se pare serios să trimit ofiţeri de miliţie, eventual de la căpitan în sus, să caute mâţele dispărute?
- Exact în sensul acesta voiam să te consult. În problema Melaniei Lupu n-ai contracandidat, râse colonelul.
Cristescu rămase cu receptorul în mână.
"Mi-era teamă să nu dispară turnul Televiziunii şi, când colo, se evaporă treizeci de pisici. Hotărât, n-o să ştiu niciodată ce-i în capul ei.”
10.
„Cine-și închipuie că vânătoarea de pisici e o chestie simplă”, gândi Ned Morton, „nu are simțul realității”.
.....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu