............................................................................................
5.
Își propusese să aducă șase motani, dar izbutise să prindă numai patru, iar în legătură cu sexul ultimilor doi nu se simţea deloc sigur. Pisicile se zbăteau cumplit în sacul de voiaj.
O femeie în vârstă, cu cheile în mână, făcu ochii mari. Englezul rânji prosteşte şi urcă scările înjurând.
Emilia Plopeanu îi deschise imediat. Se uită la bagajul lui şi se sprijini de peretele vestibulului. Râdea isteric, cu sughiţuri. Măselele lui Ned pârâiră.
- Ce se întâmplă?
Femeia clătină capul zgâlţâită de convulsii. Îi făcu semn să intre. La început, Ned nu-şi dădu seama exact de situaţie. Încăperea era literalmente invadată de animale negre. Se căţăraseră pe bibliotecă, pe fotolii şi pe televizor, se scuipau, se stropşeau unele la altele, ţipau şi gâfâiau şi, după toate aparenţele, nu aveau de gând să renunţe la această atitudine prea curând. Un vas de porţelan se făcuse ţăndări pe parchet.
Vlăduţ Tolea privea dezastrul cu un aer zăpăcit. Avea mâinile zgâriate şi un deget bandajat.
Răsturnat pe canapea, Mirel Nicolaescu trăgea dintr-un trabuc gros, păstrând un aer ostentativ calm. Pisica Vrâncenilor se zbuciuma la capătul unei sfori şi Ned nu înţelegea de ce economistul nu-i dădea drumul. Oricum, vacarmul era perfect.
Probabil că individul se simţea foarte mândru de achiziţia lui şi voia să evite confuziile.
Melania Lupu prezida senină balamucul, vorbindu-le despre vreme. Balerinul dădea tâmp din cap.
- Te-ai lămurit? întrebă Emilia Plopeanu.
Nu-şi putea stăpâni muşchii feţei strâmbaţi de un râs crispat.
- Deocamdată încerc să înţeleg.
- Las-o baltă, coane! făcu Mirel Nicolaescu. Înainte de a o umfla sticleţii, tipa a evadat de la ospiciu. Ascultă-mă pe mine! Întreab-o de prieteni şi-ai să vezi că locuiesc în comun. Gratii la geam, două-trei duşuri pe zi, şi nu-i contrazice nimeni.
Bătrâna surprinse privirea lui Ned şi-i zâmbi.
- Iertaţi-mă! N-am auzit când mi-aţi dat bună seara. Domnul Tolea e un interlocutor minunat şi m-am lăsat furată de conversaţia dumnealui.
Balerinul, care nu scosese un sunet, o măsură buimac.
- Câţi motani sunt în casă? întrebă Ned fără să se adreseze cuiva anume.
- Treizeci şi cinci, chicoti Emilia. Recordmanul e Vlăduţ: douăzeci şi nouă.
Melania Lupu suspină:
- Treizeci şi cinci, dar din nefericire pe nici unul nu-l cheamă Mirciulică.
- Cum puteţi fi atât de sigură?
- Ce întrebare! Cred că nici nu merită răspuns. După tot ce v-am povestit despre prietenia noastră...
Emilia izbuti să-şi aprindă ţigara frecând al treilea chibrit.
- Nu ştii figura! Îi supune la teste. Alcool, ciocolată şi povestea Cei unsprezece pitici din grădina de Zarzavat a cumetrei Zamfira. Dacă persoana nu reacţionează, înseamnă că nu-i Mirciulică. Clar?
- Hm, făcu Ned, probabil n-am să am nici eu prea mare succes.
Începu să tragă uşor fermoarul sacului. Melania se învioră brusc şi îşi duse palmele la piept.
- Mă înşel sau mi-aţi pregătit într-adevăr o surpriză? Spuneţi-mi dacă trebuie să închid ochii.
- Şi deschide gura, rânji Mirel Nicolaescu.
Englezul scoase primul cotoi ţinându-l de ceafă. I-l arătă pe toate părţile, ca la târg, şi Emilia începu din nou să sughiţe.
- Ăsta e?
Melania clătină capul.
- Îmi pare rău că vă dezamăgesc. Ştiu cât sunt de nepoliticoasă, dar... În sfârşit, aţi fost probabil puţin distrat. Oricine e în stare să vadă că are o lăbuţă albă. Pe blana lui Mirciulică nu există nici o pată.
Ned arboră un aer tonic.
- N-o să ne pierdem cumpătul dintr-atâta. Eliberă pisica şi îşi strecură mâna cu prudenţă în sac. De astă dată, pariez că nu m-am înşelat. El e, nu-i aşa? Nu vă rămâne decât să-l strângeţi în braţe. Doi prieteni vechi care s-au regăsit. Nu cunosc nimic mai mişcător.
Bătrâna îşi ţuguie buzele. Părea nemângâiată.
- Nici ăsta? zâmbi Ned scoţând al treilea exponat.
- E... Melania îşi căuta cuvintele: Ceea ce mi-arătaţi acum e o domnişoară.
Mirel Nicolaescu se tăvălea de râs. Emilia nu mai putea închide gura. O dureau stomacul şi fălcile. Balerinul surâdea rătăcit, cu expresia caracteristică a celui care nu sesizează prea bine ce se petrece în jurul său, dar nu vrea să facă notă discordantă.
Cele douăzeci şi nouă de pisici prinse, peripeţiile neaşteptate pe care le înfruntase îl sleiseră de puteri.
Dintr-o dată, Melania simţi că ceva nu merge.
"Atenţie, draga mea! Domnul Ned nu-i atât de furios pe cât ar trebui să fie. Mi se pare că ţi-a intuit jocul şi-l acceptă ca să vadă ce ur-mă-reşti. Nu găsesc nicio nuanţă de îngâmfare în comportarea ta, Melania, dar o singură dată poţi să laşi modestia la o parte, fără să te ruşinezi. Nu-i îngădui să ghicească ce se petrece în mintea ta... Înţelegi ce vreau să-ţi spun."
- Cu siguranţă însă, declară englezul radios vârând pentru ultima oară mâna în sac, că acesta e prietenul Mirciulică.
Bătrâna îl măsură scurt şi lăsă capul în jos bosumflată.
- E cel mai puţin dintre toţi, dacă vreţi să ştiţi. N-am afirmat că i-aş fi tăiat coada lui Mirciulică, şi nu trebuie să mă privească cineva de două ori ca să-şi dea seama că sunt împotriva actelor de barbarie.
- Treizeci şi nouă de mâţe, gâfâi Emilia. Doamne Dumnezeule!
- Ce propuneţi în continuare? o întrebă Ned pe bătrână. Surâdea tot timpul.
- Mi-aţi făcut o promisiune, dar văd... Îmi dau seama cât de greu vă vine să vă ţineţi de cuvânt. Nu vă învinuiesc deloc. O să-mi permiteţi să mă retrag? Decepţiile mă obosesc cel mai mult.
- Clarisim, băieţi! făcu Nicolaescu. Eu cobor la prima.
Morton încruntă sprâncenele.
- Adică?
- Vă las să vă jucaţi singuri. Mi-a ajuns o repriză.
Englezul se întoarse spre Emilia, adresându-i o privire interogativă.
- Are dreptate. Nu m-am simţit în viaţa mea atât de caraghioasă.
- De ce?
- Să lăsăm gluma. Ce vrea? O sută de mâţe? O mie? Doar pe acoperişuri nu ne-am căţărat. Să-ţi povestească Tolea ce-a păţit azi.
- Şi totuşi se lamentează mai puţin decât voi.
- Îmi plac situaţiile limpezi, spuse Nicolaescu.
- Şi mie.
- Intenţionezi cumva să continui vânătoarea de lighioane brunete?
- Vezi altă soluţie?
- Pe mine în orice caz nu mai contaţi, spuse economistul hotărât. Trase de sfoară: Îmi iau dobitocul şi vă salut! Chestia nu-i serioasă.
Balerinul, stânjenit, făcu un pas înapoi. Se împiedică de piciorul lampadarului. Fu gata să-l răstoarne şi-l prinse în ultima clipă.
- Da, rosti tulburat, îmi închipuiam cu totul altfel lucrurile.
Morton n-o slăbea din priviri pe Melania. Acuza un aer distrat care nu-l înşela. O simţea concentrată până la ultima fibră. O singură clipă fu cuprins de îndoială. Poate că bătrâna era o senilă excentrică totuşi, aşa cum o vedeau ceilalţi, iar el se încăpăţâna, într-un antract de dispoziţie romantică, să-şi imagineze că întâlnise o minte ascuţită, de-o abilitate care-ţi tăia răsuflarea, în travestiul uluitor al unei bunicuţe cu obrajii emailaţi.
"O mincinoasă adorabilă... Dar unde minte şi de ce minte? Oricum", conchise, "asta nu schimbă situaţia. Am nevoie de ea ca să ajung la Madonă..."
- Eu v-am lăsat, spuse Mirel Nicolaescu, ridicându-se greoi. Dacă reveniţi la reacţii normale şi aveţi nevoie de mine, ştiţi unde mă găsiţi.
Melania luă o bomboană. Nu părea deloc impresionată.
"Fii liniştită, fetiţo! Domnul Ned va găsi cu siguranţă ceva care să-i reţină. Îl fascinează Madona şi, poţi să roşeşti, ştii ce bine-ţi stă, îl tulbură per-so-na-li-ta-tea ta."
- Voi mai rămâneţi? întrebă Nicolaescu.
Emilia îşi îndreptă spatele şi trase de pulpanele jachetei, acoperindu-şi şoldurile zvelte.
- Îmi pare rău, Ned. Cred într-adevăr că povestea nu poate duce la nimic bun. E absurd să continuăm. Nu toate starturile sunt corecte şi trebuie s-o admiţi şi tu din când în când. Vii, Vlăduţ?
Figura fâstâcită a balerinului făcea o impresie curioasă în contrast cu trupul drept şi viguros care vibra de energie.
- Aş vrea să ştiu cum rezolvăm problema cu locuinţa. Peste cinci zile se întoarce vară-mea...
- Abia aştept să mă duc acasă, declară candidă Melania. Am s-o fac poate chiar astă-seară, dacă nu e prea târziu, dar bineînţeles nu înainte de a vă mulţumi călduros pentru ospitalitate.
- Mai încercăm o dată, băieţi, propuse englezul fără să-şi desprindă ochii de pe figura bătrânei.
- Ce?!
- Trebuie să fiu nebun!
- În ruptul capului.
- Salutare şi spor în ramură.
Ned speculă prima pauză.
- Ofer câte zece dolari pentru fiecare motan negru prins începând de astă-seară.
Pentru o clipă se făcu linişte. Nicolaescu rămase ţintuit în prag, cu ochii holbaţi.
- Vorbeşti serios?
- Nu glumesc niciodată în chestiune de bani.
Tolea şi economistul se răsuciră pe călcâie şi dispărură vertiginos pe scări. Li se auzea tropăitul paşilor, avertismente.
- Să nu te prind prin Rahova, că-ţi rup picioarele! Ăla e sectorul meu.
Emilia începu să-şi descheie încet paltonul.
- Eu n-o fac pentru bani, Ned.
- Ştiu, răspunse el, privind-o ţintă pe Melania. Într-o zi poate că ai să-mi povesteşti de ce o faci totuşi.
Bătrâna se ferea de insistenţele motanului cu lăbuţă albă, care încerca să i se caţăre în poale.
- Regret, băieţaşule, dar nu pot fi prietenă cu toată lumea.
11.
Fără nicio intenție precisă, dând glas unui implus nedefinit, maiorul Cristescu se abătu din drum şi, făcând un mic înconjur, trecu pe la locuinţa Melaniei Lupu. După cum se aşteptase, ancheta nu avansase deloc. Fiinţe extraterestre, răpind-o pe bătrână şi dispărând cu ea în cosmos, n-ar fi lăsat urme mai puţine.
Azimioară discutase cu plutonierul adjutant care însoţise ambulanţa, iar şoferul şi sanitarul îşi repetaseră până la ameţeală povestea. Înainte de a le citi declaraţiile, maiorul ştia că nu se putea scoate nimic de la ei. Agresorii, camuflaţi de întuneric, îi atacaseră prin surprindere, nelăsând timp victimelor să le zărească chipul. Unicul amănunt util rămâneau semnalmentele "accidentatului", dar, chiar şi aici, martorii nu făceau risipă de detalii. "înalt, voinic, cam la o sută de kile şi mânjit de sânge."
Continuând să bâjbâie, Cristescu trecuse pe la arhiva ministerului. Află încă o dată ceea ce ştia de mult. Ultima evadare avusese loc în 1947. Un oarecare Grigoraş, figură impunătoare a spărgătorilor din anii aceia tulburi, izbutise s-o şteargă de la Văcăreşti într-o noapte de iarnă. Fusese prins după câteva luni. Un ofiţer de miliţie îl recunoscuse în tramvai.
"Evadările nu sunt româneşti", îşi exprimă maiorul gândul într-o formulă greoaie.
Simţea însă că lipsa de frecvenţă a unei infracţiuni nu-l îndreptăţeşte s-o excludă din repertoriul răufăcătorilor autohtoni, iar procedeele Melaniei, extravaganţa şi anvergura ideilor ei îl determinau să accepte orice variantă.
Iritat, Cristescu împinse cu umărul poarta grea de fier a blocului. Niciun argument nu venea în sprijinul ipotezei sale. Se opri la uşa Melaniei Lupu. Cineva îi subtilizase preşul, dar în rest totul părea neatins. Sigiliul era intact, iar pe butonul clanţei şi pe vizor se aşternuse praful.
Două femei discutau în faţa liftului. Maiorul surprinse câteva cuvinte şi se lipi de perete.
- Vezi-ţi de treabă, dragă! Ce să facă cu mâţele? N-am pomenit încă o întâmplare mai caraghioasă.
- Dacă nu crezi, întreab-o pe doamna Codreanu şi pe Iliescu de la cinci. Au bătut azi la toate uşile căutându-şi motanii. Bombonel şi, în sfârşit, nu ştiu cum îl cheamă pe ălălalt.
- Asta nu înseamnă nimic.
- L-am văzut pe hoţ cu ochii mei, doar n-am halucinaţii! Îi ademenea în curtea interioară cu parizer. Un băiat tânăr, drăguţ, bine îmbrăcat, cu părul buclat. L-aş recunoaşte dintr-o mie.
- Şi nu l-ai întrebat ce caută acolo?
- L-am lăsat întâi să văd ce face. Pe urmă a sunat Cocuţa de la Piteşti...
- Bine, m-ai convins. Istoria nu mi se pare însă mai puţin absurdă. Ce face ăla cu pisicile?
- Hm! Ştii cât e kilogramul de iepure la piaţă?
Femeile intrară în lift. Maiorul aşteptă să vadă la ce etaj opreşte şi ieşi în stradă.
12.
Se uită la Azimioară cum travesa încăperea în vârful picioarelor și începu să râdă.
- Am o veste pentru tine.
Locotentul se opri lângă seif și așteptă.
Cristescu râdea așa - un râs crispat, pornit din pântece - doar când se simțea zguduit de furie.
- Nu ești curios?
- Ba da.
- Am găsit un martor strașnic în afacerea pisicilor dispărute. O cucoană care l-a surprins pe gangster în flagrant delict. Stă în blocul Melaniei la etajul şase.
- Îi voi face o vizită chiar astăzi, declară serios Azimioară.
- Dumnezeule, unde am ajuns! Nici măcar în primii ani de meserie, când filam în gări escroci de mâna a cin'şpea, nu mi s-a întâmplat să umblu după mâţe. Tot mă întreb dacă nu visez... Alo! Da, eu sunt... ce?! Fantastic!!
Desprinse receptorul de ureche şi se uită aiurit la Azimioară. Suflă greu:
- Dă-mi, te rog, un pahar cu apă.
Locotenentul se precipită spre chiuvetă. Umplu ceaşca de lângă savonieră şi i-o aduse cu mâinile tremurânde.
- Ce s-a întâmplat?
- De-aseară şi până acum, s-au înregistrat în oraş trei sute cincisprezece dispariţii de pisici negre, majoritatea motani. Procentul exact l-a stabilit Dinulescu de la contabilitate: nouăzeci şi şapte la sută.
13.
Era un adevărat iad.
Trei sute douăzeci de animale negre ca smoala mişunau pe un perimetru de douăzeci de metri pătraţi. Nu se mai distingea nimic din mobile, iar covorul ondula spinări şi capete de blană tuciurie.
Ca să fie auzită, Emilia trebui să urle la urechea englezului:
- Ai influenţă asupra bătrânei. Spune-i să isprăvească mai repede. Vacarmul ajunge până în stradă.
Melania, radioasă, strângea mâinile lui Tolea şi Nicolaescu care-i primeau mulţumirile, în mod evident epuizaţi. Nu încăpea nici o îndoială că trecuseră prin încercări grele. Aveau figurile şi mâinile acoperite de zgârieturi, un plasture ţinea urechea economistului lipită de cap să nu cadă, iar expresia era a unor oameni istoviţi.
- V-aţi întrecut pe dumneavoastră înşivă, domnilor, de asta sunt încredinţată.
Urmărită cu interes de asistenţă, trecu la verificarea temeinică a candidaţilor.
Pentru a evita confuziile, animalele ieşite din competiţie erau azvârlite discret şi cu multă grijă pe fereastră. Mieunatul dura câteva secunde căci, în contact cu solul, nu se ştie de ce, amuţeau brusc.
De fiecare dată, figurile balerinului şi a lui Nicolaescu se lungeau, pierzând în cele din urmă orice expresie. Cartierul trăia o viaţă intensă şi Morton regreta că nu şi-a luat aparatul de filmat.
Mirciulică a fost al o sută optzeci şi treilea motan cercetat. Spre surpriza celorlalţi, răspunse admirabil testelor Melaniei. Mâncă ciocolată, trase o duşcă zdravănă de rom şi ascultă cu interes povestea piticilor rătăciţi în grădina de zarzavat a cumetrei Zamfira.
Nicolaescu, care nu se mai simţea sigur de nimic, propuse totuşi continuarea selecţionărilor. Să mai aleagă bătrâna vreo zece-cincisprezece dobitoace care să fie supuse unor întrebări de baraj. Cel puţin aşa îşi închipuise el că vor decurge lucrurile.
Melania îşi strânse umerii înguşti, dând hotărâtă din cap.
- Nu am nevoie decât de Mirciulică. Pe prietenii lui i-am primit totdeauna cu plăcere în vizită, dar spaţiul de care dispun nu mi-a îngăduit să fac mai mult pentru ei.
- Îi e teamă să nu vă înşelaţi, interveni Emilia Plopeanu. Reţinând cinci-şase motani, să zicem, cu semnalmente apropiate, posibilitatea de a fi fost indusă în eroare se reduce.
- Cum m-aş putea înşela? Acesta e Mirciulică şi nici o îndoială nu stăruie în mintea mea.
- De, făcu economistul, pipăindu-şi plasturele, nu mi s-a părut bucuros din cale afară de revedere.
Ochii bătrânei se umplură brusc de lacrimi.
- E atât de modest, iar despre pudoarea lui nu aş isprăvi niciodată să vă povestesc! Sunt aproape sigură că vă pot face o mărturisire. Nici mie nu-mi place să-mi etalez sentimentele în public, chiar dacă de data aceasta nu mă simt în stare să mă stăpânesc. Îşi lipi tandră obrazul de capul cotoiului. Trăiesc cea mai fericită zi din viaţa mea şi asta mulţumită dumneavoastră.
Ned dădu la o parte un colţ de perdea. Se întunecase de-a binelea. Câţiva trecători străpungeau grăbiţi reţeaua fină a ploii. Propuse operativ:
- Trecem la evacuare!
- Poftim?!
Balerinul îşi rotunji ochii albaştri şi Morton îşi zise că evenimentele fuseseră cu mult peste puterile lui. Avea să mai treacă timp până să se dezmeticească complet.
Nicolaescu rânji sinistru.
- Aş vrea să văd şi eu cum alungaţi o armată de bestii afară, în ploaie.
- Trebuie să fim prudenţi, spuse Emilia. Gândiţi-vă ce impresie ar face aproximativ o sută cincizeci de motani revărsaţi şuvoi dintr-un bloc.
- Propun să continuăm procedeul folosit la selecţionare, spuse economistul. Îi luăm pe rând de coadă şi zvârr... pe fereastră!
Ned lăsă ţigara pe marginea scrumierei şi îşi puse mănuşile. Zâmbea tot timpul şi Emilia se întrebă dacă la urma urmelor englezul nu-i un excentric în căutare de clişee inedite.
"În cazul ăsta, a fost servit după pofta inimii. Bătrâna e un număr senzaţional cum nu găseşte nici la el acasă..."
- Vom proceda la câteva transporturi, spuse Ned. Încărcăm pisicile în saci şi le abandonăm în diverse puncte ale oraşului. Eşti cu maşina, Tolea?
- Da.
Nicolaescu se aplecă înainte cu privirea subţiată. Întrebă apăsat:
- Cine le bagă în saci? Asta vreau să ştiu. Îşi arătă mâinile şi urechea. În treacăt fie spus, azi am făcut prima injecţie antirabică. Mi-a fost destul de greu să-i explic ăluia de unde am atâtea amintiri.
- Cred că v-aş putea da o idee... Melania îşi trecu sfioasă degetele peste obrajii carminaţi. Dacă în fundul sacului s-ar afla câteva felioare de salam, aţi crea o stare de spirit mai favorabilă pentru prizonierii dumneavoastră.
Englezul începu să râdă. Bătrâna îi prinse privirea lucioasă şi îşi plecă numaidecât pleoapele.
"Îl distrezi nespus, draga mea. Deocamdată, ţi-ai asigurat un prieten, dar trebuie să fii atentă ca sentimentele dumnealui să nu e-vo-lu-e-ze. Ştii că nu-mi plac cochetele, iar tu n-ai pus în viaţa ta vreascuri pe un foc la care nu aveai de gând să-ţi încălzeşti mâinile. În consecinţă, fii cuminte, Melania, şi nu exagera dacă nu vrei să mă supăr pe tine."
După o oră, doisprezece saci care miroseau a naftalină, bine burduşiţi, se zbuciumau lângă perete. Vlăduţ Tolea coborî primul, să încălzească motorul maşinii.
Ned făcu tot posibilul să rămână singur cu Melania.
CAPITOLUL VII
INEGALABILA MELANIA
1.
- Când ai să te mai întremezi, o să-mi spui pe îndelete prin câte ai trecut de când ne-am despărţit. Mi-e teamă însă că nu sunt o fire destul de tare pentru o poveste prea captivantă. Nu azi, Mirciulică, nici vorbă! Emoţiile ne-au sleit de puteri.
Motanul îi sări din poale şi dădu tacticos târcoale odăii.
Melania îl urmări înduioşată, apoi îi adresă un zâmbet înţelegător lui Ned.
- Încearcă să se familiarizeze cu noul mediu. Amândurora ne-ar face plăcere să ne întoarcem acasă, presupun că ar avea un efect tonic asupra noastră, deşi aici e foarte frumos.
Morton se uită reflex în jur - niciodată nu avusese o imagine mai concretă despre un loc călcat de vandali - şi începu să râdă, apoi întrebă cu un glas indiferent:
- V-aţi gândit la ultima noastră discuţie?
Bătrâna suspină. Un surâs abia schiţat îi tremura în colţul buzelor.
- Mi-ar plăcea să-mi închipui că oamenii fac anumite lucruri de dragul meu, deşi aceasta e o pretenţie nesăbuită. Fireşte, nu cred că aţi fi avut dreptul să vă aşteptaţi la altceva din partea mea. Acum, că l-am găsit pe Mirciulică, simt cum îmi recapăt luciditatea. În cel mai scurt timp, voi face ordine deplină în gândurile mele.
- Vreţi să discutăm deschis?
- Dar bineînţeles, domnule! Ascunzişurile sunt tot atât de departe de firea pe care mi-o cunosc, ca o sutană brahmană de un cimpoi scoţian, deşi mi-amintesc că, pe vremea când eram tânără, compatrioţii dumneavoastră găseau explicaţii originale pentru asemenea asociaţii. Vă ascult cu urechile bine deschise.
- În regulă, zâmbi Ned. Constat că invitaţia lui George Popa vă lasă indiferentă.
- Dimpotrivă. Aş pleca imediat. Miliţia răscoleşte Bucureştiul, presupun, în căutarea mea.
Englezul ridică din umeri.
- Din păcate, călătoria e condiţionată de Madonă. Soţul dumneavoastră se află în momentul de faţă într-o situaţie materială precară şi fără Fecioara de aur n-ar putea onora cheltuielile obligatorii aferente unui voiaj clandestin în Occident. Nădăjduiesc că m-am făcut înţeles.
- Perfect, rosti Melania respirând greu.
- Veţi trăi într-o lume a banilor, care-i condamnă fără excepţie pe cei ce nu-i au. Ezită. Desigur, George e prietenul meu, dar afacerile sunt afaceri. Mi-am asumat toate riscurile în schimbul unei sume şi cum nici eu nu sunt Rotschild - îşi arătă zgârieturile de pe mâini - am făcut tot ce este omeneşte posibil ca s-o obţin.
- V-am făgăduit să mă gândesc şi mă voi ţine de cuvânt.
- Îmi vine greu să înţeleg de ce trebuie să vă gândiţi.
- Pentru că pur şi simplu am uitat. Când veţi împlini şaizeci şi doi de ani şi trei luni, iar un domn o să vă confunde cu soţia sa necredincioasă, veţi băga de seamă că o grămadă de amănunte s-au alungat din mintea dumneavoastră.
- Amănunt, hm! Nu astfel ar denumi majoritatea oamenilor şaizeci sau şaptezeci de kilograme de aur prelucrate artistic.
Se ridică pe neaşteptate şi se aşeză lângă Melania. Îi luă mâna. Bătrâna şi-o abandonă, plecând feciorelnic privirea.
- Sunteţi foarte spontan şi lipsit de convenţie pentru un englez...
- Joc cu cărţile pe masă. Nu v-am ascuns nicio clipă că totul depinde numai de dumneavoastră. Nu mă pot apuca să sap, prin sondaj, pivniţele Bucureştiului în căutarea Madonei. O văd neapărat îngropată undeva, căci un asemenea obiect atrage inevitabil atenţia. Iar dumneavoastră, e cert, încercaţi să câştigaţi timp. De ce? Sunt gata să fac faţă la încă o sută de capricii, deşi aventura cu pisicile ar fi trebuit să-mi ajungă. Aş vrea să vă înlătur reticenţele. Sunt însă cu mâinile legate, pentru că nu cunosc motivul lor. Ce se întâmplă? Vă e teamă să nu vă trag pe sfoară?
- Nici gând, şopti Melania, retrăgându-şi încet mâna.
- Atunci?
- Îngăduiţi-mi să mă mai gândesc. Mă voi concentra din răsputeri şi sunt încredinţată că nu va fi fără rezultat.
Ned pocni iritat din degete. Reflectă câteva clipe înainte de a vorbi:
- Peste exact patru zile, cu sau fără dumneavoastră, părăsesc România.
Melania ştia că nu minte.
2.
A doua zi, maiorul Cristescu sosi la birou într-o dispoziție sumbră. Petrecuse o noapte agitată. Își agăță pardesiul în cuier mormăind un bună dimineața nedeslușit, pregătit pentru tot ce-i mai rău.
Făcuse voit abstracție de câteva zâmbete pline de miez înregistrate pe coridorul lung în formă de L al ministerului şi, aşteptându-l pe Azimioară, înlocui rezerva de pastă a pixului. Îl încercă pe calendar, dar literele rămaseră albe. Apăsă din ce în ce mai nervos, rupând hârtia, şi în clipa când, exasperat, se pregătea să-l arunce pe fereastră, intră locotenentul.
Cristescu îl cercetă iute.
- După mutră, îmi aduci o veste din alea de care-ţi aminteşti o viaţă.
Azimioară, pe de o parte consternat, pe de alta abia izbutind să-şi stăpânească râsul, reuşi să fixeze cu privirea tabloul din spatele maiorului.
- Cinci sectorişti s-au prezentat azi-dimineaţă la raport. Aveţi aici...
- Despre ce e vorba? îl întrerupse nerăbdător maiorul.
- Da... Băieţii semnalează că în cartierele Pajura, Berceni, Balta Albă, Drumul Taberei şi Chibrit s-a constatat în cursul nopţii o afluenţă neobişnuită de pisici negre.
- Ce dracu' făceau pe acolo?!
- Defilau în grupuri impresionante de câte douăzeci-treizeci. Asta i-a şi pus pe gânduri. Pisicile nu umblă în turmă... Din alt raport reiese că o sută cincizeci şi nouă de exemplare, extrem de reuşite, aveau cel puţin un picior scrântit.
Gesticulă evaziv, încercând parcă să se scuze. Cristescu rămase câteva momente fără grai. Apoi, un zâmbet îi alungă expresia de stupoare. Exclamă, spre surpriza locotenentului:
- Ştii? Începe să-mi placă...
Izbucniră amândoi în hohote formidabile de râs. Aveau impresia că nu se vor putea opri niciodată.
Intrigat, colonelul Nasta îşi vârî capul pe uşă, măsurându-i lung.
3.
Din bucătărie veneau zgomote domestice. Robinetul, clănţănitul ibricului aşezat pe plită, un băţ de chibrit aprins.
"Fata asta", îşi spuse Melania, "bea cel puţin cincizeci de grame de cafea pe zi. Colonelul consuma şi el câte o ceaşcă zdravănă la două-trei ore, dar, după cum ştii, a murit în floarea bărbăţiei sale. Mă întreb, Melania, dacă se mai gândeşte din când în când la tine. Nu i-ai simţit deloc prezenţa în aceşti ani şi nici nu e de mirare. Închipuieşte-ţi numai cu câte cunoştinţe s-a reîntâlnit, iar relaţiile îţi răpesc o grămadă de timp..."
Melania Lupu, căreia îi plăcea să-şi imagineze lumea de dincolo ca pe un imens şi agreabil salon unde oamenii de toate seminţiile, de pe toate meleagurile şi din toate epocile se întreţin politicos într-o reuniune cu adevărat democratică, îşi fac vizite, vorbesc la telefon şi mănâncă prăjituri cu cremă în timp ce citesc gazeta, dădu înţelegătoare din cap. Nu avea niciun motiv să fie supărată pe colonel. La urma urmelor, poate că nici ea nu-i dăruise din gândurile ei atât cât ar fi meritat.
"Suntem îngrozitor de ocupaţi", conchise cu un suspin, "indiferent de cartierul în care locuim. Cândva îi vei explica pe îndelete lucrurile acestea, dar n-ai niciun motiv să te grăbeşti, fetiţo, căci colonelul a fost totdeauna un bărbat cu multă răbdare şi nu văd de ce s-ar fi schimbat între timp. Oricum, zece sau cincisprezece ani şi chiar douăzeci nu au pentru el nici o importanţă. Cât de curând însă, va trebui să repari gărduleţul de la mormântul lui. Neglijenţa împinsă dincolo de un anume hotar se numeşte altfel, draga mea..."
Trăgând cu urechea spre bucătărie, bătrâna deschise cartea de telefon. Răsfoi înfrigurată paginile, încercând să nu facă zgomot. Buzele i se mişcau încet, în vreme ce-şi plimba unghia arătătorului în lungul coloanelor.
"Ce noroc, Melania, că nu ai nevoie de ochelari... Doamne, ţi-ai fi imaginat că există atâtea persoane cu numele de Tudor? Când erai mică ţi-ar fi să te cheme Rosalinda, deşi n-aveai nimic dintr-o iapă. În sfârşit... Tudor Olga... strada Stupinei 109, telefon..."
Puse cartea la loc şi luă motanul în braţe. Inima-i bătea de emoţie.
- Ah, Mirciulică, îi suflă la ureche, de ce nu suntem singuri? Am fi plănuit împreună cum trebuie să procedez ca să pătrund în locuinţa doamnei Tudor şi am fi pus la punct încă o grămadă de amănunte. De pildă, cum am putea scăpa pentru câteva ceasuri de domnişoara Emilia...
Fata intră în odaie ţinând tava cu ceaşca de cafea în amândouă mâinile şi pachetul de ţigări între dinţi. Se uită la bătrână fără să-şi ascundă uimirea.
Arăta proaspătă, părul alb i se freza în bucle cochete în jurul obrajilor de porţelan, iar ochii străluceau plini de tinereţe.
"Doamne! cum trebuie să fi arătat acum treizeci de ani..."
Melania, care ştia că nu arătase grozav în urmă cu treizeci de ani - "nimeni n-a căzut pe spate, fetiţo, doar privindu-te" - se gândea la altceva.
4.
Soții Miga îl ascultau consternați.
Maiorul Cristescu, destul de plictisit, trebui să relateze încă o dată întâmplarea. Florence se dezmetici prima şi se interesă sarcastică:
- V-aţi închipuit cumva că se ascunde la noi?
- În niciun caz, surâse maiorul. Mă gândeam la altceva. Sunteţi prieteni de treizeci sau patruzeci de ani.
- Cincizeci, corectă serviabil Şerbănică. De fapt, iertaţi-mă... Încă nu ştiu dacă am înţeles bine. Vreţi să spuneţi că Melania a evadat?
- A evadat sau a fost răpită, minţi Cristescu. În acest sens speram că mi-aţi putea da o mână de ajutor.
Şerbănică Miga gâfâia, copleşit de senzaţional. Fruntea şi urechile i se roşiseră, în timp ce obrajii bucălaţi rămăseseră neaşteptat de palizi. Gura moale şi udă părea plină cu prune când articulă stupefiat:
- Dar e extraordinar! Femeia aceasta este extraordinară!
- Sunt de acord cu dumneavoastră, declară amar maiorul.
Doamna Miga îşi zvârli capul pe spate.
- Baliverne!
- Florence! o apostrofă speriat bătrânul. Domnul maior ar putea fi vexat. Nu toată lumea e obişnuită cu temperamentul tău. Ştiţi - recurse zâmbind la o scuză pe care o repeta de peste patruzeci de ani - sângele italian. Mama lui Perieţeanu, socru-meu, e născută Betti. Familia Betti din Florenţa, prieteni cu Medici şi chiar înrudiţi cu Il Magnifico, marele protector al artelor, nu-i aşa...
- Astea erau gogoşi de-ale lui tata, i-o reteză fără menajamente Florence. Îi chema Betti la fel ca pe alte două mii de familii din Firenze şi atâta tot, nume purtat şi astăzi de o mie de cârnăţari florentini. Nu-i nevoie să explici la toată lumea de ce ţi se pare că nevastă-ta e smintită.
- Dar, Florence! E pentru prima oară când îmi spui lucrurile astea.
- Te-a gâdilat grozav povestea cu Il Magnifico, te simţeai de parcă ţi-ar fi pus cineva o coroană pe cap, iar mie nu-mi place să stric dispoziţia nimănui dacă nu e absolut necesar. Acuma însă, m-ai scos din sărite.
Şerbănică amuţi cu aripile tăiate.
Cristescu, jenat de discuţie, îşi scormonea mintea căutând o afirmaţie inofensivă care să nu suscite spiritele.
Îşi imagina uşor cum ar fi evoluat discuţia în lipsa lui. Era de ajuns să privească expresia bosumflată şi îndărătnică a lui Miga, aerul războinic şi satisfacţia de a-l fi rănit al bătrânei.
"Şi din nefericire", îşi spuse, "ăştia doi reprezintă un cuplu clasic de oameni în vârstă. Parteneri care s-au iubit sincer şi ar fi fost în stare să se jertfească unul pentru celălalt, după câteva decenii de convieţuire par preocupaţi de un singur gând: cum să-şi transforme reciproc viaţa într-un adevărat iad. Încăpăţânări absurde, scandaluri iscate din senin, cu dorinţa pătimaşă de a restabili un adevăr fără nici o importanţă."
- Gara din Sinaia avea pe-atunci două peroane...
- Te înşeli, avea trei.
- Uite cum mă chiorăşti! Două, ce dracu' !
- Trei mari şi late! Te-ai ramolit, îţi spun eu!
- Ascultă, madam, vezi cum vorbeşti că-ţi scap oala asta în cap...
Uneori e de ajuns un cuvânt incendiar, aluzii otrăvite despre neamurile celuilalt:
- Analfabeta de soru-ta care aşa şi pe dincolo...
- Cine?! Tu vorbeşti? Frate-tău! Un escroc notoriu, dat afară din toate serviciile! Niciun om cumsecade nu-l primeşte în casă...
- Aveţi numărul meu de telefon, reluă maiorul. Dacă intervine ceva nou sau aveţi cumva vreo idee în legătură cu locul unde ar putea fi ascunsă, vă rog să mă sunaţi. Orice amănunt ne poate fi de folos. Vă mulţumesc anticipat şi sper să ne revedem, adăugă, căutându-şi din ochi pălăria şi mănuşile.
Florence îl opri cu un gest.
- Domnule maior, eu sunt probabil o femeie fără tact şi-mi place ca atunci când cineva stă de vorbă cu mine să ştie exact la ceea ce are dreptul să se aştepte. Habar n-am pe unde s-o fi ascunzând Melania, dar de un lucru sunt încredinţată: acolo unde e, îi merge în orice caz mai bine decât la puşcărie.
- În consecinţă, surâse Cristescu, chiar dacă aţi avea vreo veste, nu mi-aţi comunica-o.
- Exact.
Stătea rezemată de scrin cu braţele încrucişate la piept, cu bărbia în vânt, într-o atitudine provocatoare.
Şerbănică Miga intră în panică.
- Eşti inconştientă! Concursul refuzat autorităţilor reprezintă o culpă gravă!
Florence nu se obosi să-i răspundă. Nici măcar nu se uită la el.
Cristescu rosti liniştit:
- Închisorile n-au fost inventate pentru oamenii nevinovaţi. Doamna Melania Lupu se bucură de toată simpatia mea în particular...
- Ei bine, îl întrerupse triumfătoare Florence, eu sunt numai persoană particulară. N-am nicio altă calitate.
- Voiam să vă spun că, lăsând la o parte misiunea mea, deci ca simplu cetăţean, nu aş putea trece cu indiferenţă peste faptele reprobabile ale unui individ, nu mai vorbesc când ele constituie infracţiuni grave. Este o chestiune de echitate. Aveţi obiecte de preţ în casă. Gândiţi-vă că ele ar dispărea într-o bună zi, dar altcineva, care v-ar putea ajuta să le recuperaţi, simpatizând hoţul, ar refuza să vorbească.
- E elementar! interveni Şerbănică iute.
Îşi exagera francheţea, o afişa ostentativ, vrând să înlăture impresia "dezastruoasă" lăsată de nevastă-sa.
- Nimeni pe lume n-o să mă convingă că Melania-i o escroacă, pufni Florence, şi încă de talie mondială. Cel mult a căzut victima unui concurs de împrejurări nefericite.
Maiorul se apropie încet de vestibul, zâmbind.
- N-am putut să vă conving în discuţia noastră după spargerea de la Muzeu şi am serioase îndoieli că voi reuşi de astă dată. Oricum, nu omiteţi nici celălalt aspect, deloc neglijabil, al problemei. Posibilitatea ca Melania Lupu să fi fost răpită. Salvarea ei...
- Asta s-ar numi o cursă! Căutaţi altceva.
- Florence, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!
Cristescu puse mâna pe clanţă.
- Constat că aveţi o zi proastă şi e inutil să continuăm. Iertaţi-mă că v-am deranjat.
5.
- Ai înnebunit?! Îl contrariezi pe ăsta care-i un personaj important la Miliție așa, din capriciu?! E un act de demență! Nu te gândești la Sandi, că-i periclitezi situația?..... Trebuie neapărat să-i telefonezi și să-i ceri scuze.
.............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu