4.
Părăsise Bucureștiul hărțuit de poliție, noaptea, cu o motocicletă. Rucsacul atârna greu, din cauza podoabelor acelea ciudate. George pomenea mereu de un tezaur al piraţilor, însă Olga nu ştiuse niciodată adevărul, deşi îşi dăduse seama de valoarea lor. Rubine enorme, smaralde cât migdala înfipte în paftale şi capete de tigri, cercei lungi ca nişte candelabre cu perle, şi ametiste, şi alexandrite, brăţări, colane grele, ciorchini grei din granate şi peruzele şi lapislazuli şi...Pusese mâna pe şaua de piele.
- Ia-mă cu tine, George.
- Doi oameni care trec frontiera clandestin au mai puţine şanse decât unul singur. Te chem imediat ce se liniştesc lucrurile.
- Minţi, George!
Începuse să râdă.
- Nu fi bleagă! Eşti singura femeie care a contat vreodată pentru mine. Dovadă, ţi-am încredinţat Madona. Ai grijă de ea.
Olga se uită la becul care lumina gălbui celula. Pâlpâia slab şi femeia avu sentimentul că e gata să se stingă.
Madona! În toate cărţile poştale, expediate din Amsterdam, Nisa sau Hong-Kong, îi amintea de "dama blondă". După fuga lui îi schimbase ascunzătoarea.
Nimănui pe lume nu i-ar fi trecut prin gând s-o caute acolo... De aceea îi propunea să evadeze.
George voia Madona.
"Ei bine, n-o vei avea!"
6.
Melania, simulând o respirație ușoară și regulată, o privea printre gene.
„Oare ce o frământă? Recunoaște, fetițo, că ești din cale afară de curioasă s-o afli.”
7.
La șase și jumătate dimineața, subofiţerul de pază le aduse trei căni fumegânde şi trei bucăţi groase de pâine.
Melania cercetă curioasă conţinutul ceştii şi exclamă dezamăgită:
- Pot afirma înainte de a-l gusta că acest ceai nu este preparat cum trebuie. I se adresă subofiţerului aiurit: Am să vă spun un secret, domnule. Când apa clocoteşte, presari înăuntru, presari, nu azvârli dintr-o dată, reţineţi, vă rog, o linguriţă de ceai chinezesc, laşi să clocotească un minut şi numai după aceea adaugi, atâta cât poţi strânge între degete, ceai verde indian. După trei minute şi jumătate, se serveşte, dar nu în pahare, ci în ceaşcă de porţelan pentru a-i concentra aroma şi culoarea. O bunătate, vă asigur.
Libelula începu să chicotească.
Bărbatul se scărpină uluit după ureche, mutându-se de pe un picior pe celălalt. Bătrânei i se păru că descifrează în toate astea un semn de încurajare şi continuă senină:
- Se poate consuma cu biscuiţi săraţi, dar eu prefer brioşele calde cu unt şi dulceaţă de fragi.
Omul clătină din cap, păru să-şi amintească brusc că are familie şi ieşi de-a-ndăratelea din celulă.
- Nu cred să fi reţinut mare lucru, suspină Melania trecându-şi degetele prin buclele de la ceafă. Şi e de ajuns să uiţi cel mai mic amănunt ca să strici totul.
- Aş da mult, râse Libelula, să fim împreună când...
Se auzi din nou zăvorul. Melania se ridică în picioare cu obrajii îmbujoraţi.
- Cu siguranţă domnul acela amabil de la Miliţie şi-a amintit că-l aştept. N-am să uit să pun un cuvânt bun şi pentru dumneavoastră.
Subofiţerul de pază îi făcu semn Libelulei. Era chemată la interogatoriu.
Sângele fugi de pe chipul Melaniei.
- Sunteţi sigur că nu pe mine m-a invitat?
- Cine?
- Domnul acela simpatic care m-a însoţit. Vă rog să-i spuneţi că nu obişnuiesc să insist, presupun că-i foarte ocupat, dar credeţi-mă, mi se usucă ciclamele.
Paznicul se holbă.
- Ce ciclame?
- Roşii. Le-am primit de la Şerbănică, soţul prietenei mele Florence, la aniversarea lui Mirciulică. Explică: Mirciulică e motanul meu, cel mai inteligent exemplar din cartier.
Omul în uniformă închise uşa suspect de repede.
8.
- Fumezi? o întrebă Olga Tudor.
„E epuizată, dar în mod evident calmă", observă Melania. "Asta înseamnă că a izbutit să ia o hotărâre."
- N-am încercat. Mi-a fost teamă că-mi dă un aer prea... independent.
Glasul îi tremura ca şi cum ar fi făcut eforturi să vorbească.
Olga Tudor avu impresia că e gata să plângă. Trase câteva fumuri fără să spună nimic. Se uită la zidul văruit pe care cineva zgâriase cu lingura: 12.V.73 - Traian Săpunelu... Individului i se păruse probabil că ajunsese într-un punct turistic interesant.
Pe obrazul Melaniei scăpă o lacrimă.
- Adevărul e, scânci, că nu ştiu ce să mai cred. Aştept de paisprezece ore şi fusese vorba doar de una sau două. Aşa, poate să mă mai uite o săptămână!
- De, spuse Olga Tudor cu bărbia sprijinită în palmă, e posibil.
- Dumneavoastră ce mă sfătuiţi?
Olga întoarse capul. "Trebuie să fie cam de aceeaşi vârstă cu mine. O nenorocită slabă de minte vârâtă în bucluc de nişte şnapani."
Îi veni pe neaşteptate o idee. Se uită la bătrână cu ochi strălucitori: "La urma urmelor, de ce nu?"
- Dacă vrei, şopti cu voce şuierătoare, poţi scăpa chiar azi. Se întoarse cu spatele spre uşă şi scoase capsula din ureche.
- Dar bineînţeles că vreau, bâlbâi Melania. Numai că nu ştiu cum să procedez. Domnul acela amabil...
- Dă-l dracului! Avem puţin timp la dispoziţie. Înghiţi pilula asta şi într-o jumătate de oră faci febră mare. Aici n-au decât infirmerie. Te vor transporta la spital. Pe drum vei fi eliberată, totul e aranjat dinainte.
Melania coborî pleoapele, ascunzându-şi satisfacţia.
"Te felicit, draga mea, nu te-ai înşelat. Vasăzică asta era... O ocazie nebănuită. Hm, fii sigură că nu o face de dragul tău. Încă nu-mi dau seama despre ce poate fi vorba. O farsă nostimă sau... Deocamdată-i greu de ghicit. Ar fi in-te-re-sant să afli însă de ce nu profită ea însăşi de această posibilitate. Ai grijă, Melania, nu te pripi."
- Dacă înţeleg bine, dumneavoastră vorbiţi despre o evadare, nu-i aşa? Am văzut un film. Doi tineri, unul negru şi unul alb, fugeau printr-o pădure legaţi de un lanţ. Să vedeţi cum a fost! Mergeau amândoi într-o maşină şi deodată...
Olga Tudor scrâşni:
- Trebuie să te hotărăşti repede.
- Nu sunt sigură că e politicos...
- Ce anume?
- De vreme ce i-am făgăduit domnului acela amabil de la Miliţie că-l aştept... Ştiţi, n-aş vrea să-l dezamăgesc.
- Dimpotrivă! Îi faci o surpriză. Cum ajungi acasă, îi dai un telefon şi o să râdeţi grozav.
- O glumă, vasăzică... Ce idee neaşteptată! se veseli bătrâna, bătând din palme. Dar nu am numărul dumnealui.
- Îl ceri la informaţii.
Privirile Olgăi Tudor scăpărau.
"O să se bucure al dracului George! Atâta aş vrea! Să-i văd faţa când o să dea ochi cu cretina asta... Nu, iubitule! N-o să ai Madona! Am să-mi fac anul de puşcărie, dar în tine o să crape fierea."
- Ce spui? Încerci? Domnul de la Miliţie va fi încântat.
Melania îşi înghiţi surâsul.
"Mă întreb realmente pe cine trebuie să încânte povestea asta..."
- Da...
Îşi muşcă buzele.
"Nu te grăbi, Melania, femeia nu-i deloc proastă."
- Ce-ar fi s-o împărţim în două? Ne-am distra straşnic împreună.
- Împărţită îşi pierde efectul. Ei?
- Am multă încredere în dumneavoastră. Cred, cred că voi lua pastila aceea drăgălaşă.
Când Libelula se întoarse, o găsi pe Melania întinsă în aşternut.
Obrajii Olgăi Tudor dogoreau de o satisfacţie suspectă.
- Ce-i cu dumneata? S-ar zice că ai primit o decoraţie.
- Îmi plac decoraţiile, ciripi Melania. Soţul meu, colonelul, avea o cutie întreagă. Uneori mi le agăţam şi eu şi atunci mă credeam generalul Suvorov.
Îi era din ce în ce mai frig şi simţea că-şi pierde cunoştinţa.
"Doamne, numai de n-aş vorbi în delir..."
- N-am întâlnit încă pe cineva mai scrântit, spuse Libelula.
Olga Tudor trase adânc aer în piept.
- Îi e rău. Trebuie să anunţăm garda.
CAPITOLUL V
O SURPRIZĂ PENTRU MAIORUL CRISTESCU
1.
Șoferul ambulanței aprinse faza lungă.
- Infectă ceață! Să vezi accidente azi....
- Acum o oră, spuse milițianul, s-a ciocnit un camion cu o Dacie.
- Unde?
- Pe Ilie Pintilie. Turismul intrase în depăşire şi n-a văzut tramvaiul. Ăla s-a speriat...
Melania Lupu, întinsă pe targă, le auzea vag glasurile. Parcă veneau din altă odaie. Tânărul în halat alb, asistent medical sau poate medic, se uita pe fereastră. Răsucea o ţigară între degete fără s-o aprindă. Pe buzunarul de la piept erau brodate cu albastru câteva litere pe care bătrâna nu le putea desluşi. Miliţianul întoarse capul.
- Cum se simte?
- Abia respiră. E prăbuşită rău.
Şoferul începu să râdă.
- Aveam o babă în sat, una Lisaveta. Cei mai ai dracului mardeiaşi nu-i dădeau atât de lucru şefului de post ca aia. Albise omul de răul ei! Fura, descânta, aiurea muierile cu bobii...
Un surâs înflori buzele Melaniei.
"Prima victorie, draga mea.....”
2.
Ned își privi ceasul. În zece minute se va ivi ambulanța. Calculase timpul parcurgând itinerariul în aceeași dimineață.
O femeie tânără cu un cățel în lesă intră într-o curte. Mirel Nicolaescu se apropie.
- Ce zici, şefule, nu-i dăm drumul?
Morton înclină scurt capul. Întinse pistoletul, ochind becul care se balansa pe cablu. Se auzi un şuierat uşor, apoi cioburile de sticlă risipindu-se pe caldarâm.
Nicolaescu rânji.
- Ca-n Texas!
Englezul îi făcu semn balerinului. Tolea îşi muşcă buzele până la sânge. Nu-şi putea stăpâni mâinile. Avea sentimentul că vor s-o ia la goană. Smulse pălăria din capul lui Nicolaescu, azvârlind-o în mijlocul străzii.
- Calm, suflă Ned întinzându-i plosca deşurubată.
Tolea răsturnă lichidul roşu, vâscos, pe obrajii şi hainele economistului.
Nicolaescu se strâmbă.
- Ţoalele mi le plătiţi, băieţi!
Ned privea încordat spre capătul străzii, ţinând manşeta ridicată deasupra ceasului-cronometru.
- Acum!
Mirel Nicolaescu părăsi fără chef trotuarul. După câţiva paşi, se opri uitându-se în jur. Se culcă pe asfalt de-a curmezişul.
- Poate dă dracului ăla peste mine!
Două faruri puternice ţâşniră brusc, măturând întunericul de pe stradă.
3.
Șoferul frână.
- Ei drăcie! Un accident.
Sanitarul luă mâna lui Nicolaescu.
- Trăieşte. Apucă-l de picioare. Ai grijă..... nu trebuie zguduit.
- Fii liniştit! Eu pe porcii ăştia care se cară şi te lasă în mijlocul drumului, după ce te-au aranjat, i-aş spânzura! Zdravăn bărbat! Trage la vreo sută de kile...
În aceeaşi clipă, miliţianul simţi o lovitură surdă în ceafă. Încercă să se agaţe de portieră. Înainte de a-şi pierde cunoştinţa, văzu trupul şoferului întins pe caldarâm.
Sanitarul primi lovitura în tâmplă.
- Ce facem cu ăştia? întrebă Tolea.
- Rămân aici.
Morton urcă la volanul ambulanţei şi apăsă pe accelerator.
Melania crăpă încet pleoapele.
"Sunt trei bărbaţi, draga mea, complet străini pentru tine. Fireşte, căci n-ai circulat niciodată printre apaşi. O doamnă în vârstă de la Brăila, care croşeta doar cu lână albastră, afirma că au mult pitoresc..."
4.
Maiorul Cristescu se simţea literalmente în vacanţă. Văzuse două filme de dimineaţă, hoinărise pe Calea Victoriei şi dejunase admirabil la Continental.
Nu era un gurmand, dar îi făcea plăcere o masă îngrijită, într-un cadru mai puţin obişnuit. Serviciul de condimente, sosierele, meniul corect ortografiat, florile, denumirile excentrice - şalău a la Victor Hugo cu sos bearnez - îi dădeau o senzaţie secretă de aventură.
"Clătite cu jeleu Bruxelles, pe cuvântul meu, sună grozav!"
Maiorul fu mai puţin fermecat după ce le consumă, în schimb savură din plin satisfacţia de a folosi şervetele de pânză. Nevastă-sa avea vreo douăsprezece, dar nu le folosea decât în ocazii extraordinare. De pildă, când primea vizita unor oameni străini şi de obicei indiferenţi maiorului, pe care ţinea să-i epateze. Cu acelaşi prilej scotea din vitrină paharele de cristal şi ceştile din porţelan chinezesc. Le manevra însă cu atâta spaimă gospodărească, urmărea atât de aprig mişcarea fiecărei piese pe faţa de masă, încât nenorociţii nu mai îndrăzneau să le ia în mână.
Cristescu, plictisit, se consola cu ideea că probabil oaspeţii procedează la fel la ei acasă. Ce i se părea însă cel mai ciudat, şi aici nu putea descifra cu nici un preţ logica nevesti-sii, era faptul că la a doua vizită, comorile acelea nu mai părăseau vitrina.
Atunci, şervetele de hârtie şi paharele ieftine cumpărate cu duzina pe Lipscani deveneau destul de bune pentru musafiri.
La şase se întorsese acasă într-o dispoziţie minunată. Făcuse o baie şi, după ce răsfoise programul TV, luase din bibliotecă o carte la întâmplare. Era singur, înfăşurat în pledul favorit, galben, cu firul lung, aparatul de radio torcea în surdină şi se simţea fericit.
"...En garde! D'Artagnan trase spada. Într-o clipă, Porthos şi Aramis ajunseră lângă el. De ajuns, copii! strigă Contele de Treville..."
Maiorul îşi ridică ochii de pe pagină. Citise cartea într-o vară, în scurtele răgazuri pe care i le îngăduise o corigenţă la chimie. Avea cincisprezece ani şi toate fotografiile lui Judy Garland...
Întinse mâna după receptor. Îl suna probabil nevastă-sa de la Piteşti. Îşi luase o săptămână vacanţă şi maiorul spera din tot sufletul că n-o să se certe prea curând cu soră-sa. Recunoscu surprins şi cu o zvâcnire de satisfacţie glasul colonelului Nasta.
- Eşti singur?
- Da.
- Unde te afli?
Cristescu ridică surprins din umeri.
- Lângă aparat.
- Trage scaunul şi aşază-te. Valeriană ai în casă?
- Ce s-a întâmplat? Se întoarce nevastă-mea?
- Nu sunt eu ăla care să dea veşti proaste.
- Atunci?
Vocea colonelului bubui ca un clopot:
- Melania Lupu a evadat.
5.
Ambulanţa opri în faţa locuinţei puse la dispoziţie de către balerin. Englezul şi Mirel Nicolaescu o transportară pe Melania.
Tolea urcă la volan.
- Abandoneaz-o iute şi cât mai departe, suflă Ned. În orice caz în afara cartierului.
Economistul apăsă pe butonul ascensorului rânjind.
- Îți închipui că sticleții or să scotocească fiecare casă?
- Fiecare centimetru de pământ.
- Hai să fim serioși!
Morton surâse. Lucra cu ageamii. Și o sută aveau importanța lor acuma.
- Poliția știe că n-am avut posibilitatea să ajungem prea departe. Ştie, de asemenea, că nu vom îndrăzni să oprim primul taxi cu o bolnavă şi cu dumneata astfel machiat. Cronometrând timpul necesar pentru parcurgerea drumului între locul accidentului şi locul unde vor găsi ambulanţa, vor fixa o medie ipotetică - mijlocul itinerarului.
- Oxford? întrebă Nicolaescu.
- Nu, Sing-Sing. Din acest punct, vor trasa pe hartă cercuri concentrice. Într-unul din cercuri se situează obligatoriu sediul nostru. Peste un ceas, întreg perimetrul va musti de agenţi.
Economistul trimise un bobârnac caracteristic pălăriei pentru a o lăsa pe ceafă.
- Eu aş raţiona altfel. Că, de pildă, din ambulanţă ne-am transbordat în maşina unui complice care aştepta la locul convenit.
- Transferul unui tip însângerat şi al unei doamne în vârstă, evident bolnavă, dintr-o ambulanţă într-un turism ar atrage atenţia. Nu-mi permit să cred că au ajuns la concluzii jignitoare despre noi. Hello, Emilia! Totul e în ordine?
Fata îi aştepta cu uşa deschisă. Era palidă.
- V-am văzut pe geam. Nu-mi vine să cred că aţi reuşit.
Închise repede în urma lor. Simţi pornirea instinctivă de a pune şi zăvorul.
Întrebă, încercând să-şi stăpânească nervozitatea:
- Mai trăieşte? După cum arată...
- Nu-ţi fă griji, surâse Ned.
Vehicula o linişte odihnitoare, dădea senzaţia că jucase bridge toată seara la clubul milionarilor londonezi.
- Dă-le băieţilor ceva de băut.
- Cum a mers?
- Ca-n Mannix, spuse Nicolaescu. O clipă am crezut că-s în Frisco, pe cinstea mea! Se îndreptă spre baie aruncând din mers lui Morton: Eşti bun, coane!
Emilia umplu paharele. Mâna îi tremura.
- N-ai niciun motiv să fii neliniştită, spuse englezul zâmbindu-i cald.
- Aş vrea să-l văd şi pe Tolea aici.
6.
Nicolaescu ieși din baie cu un pachet sub braț. Se schimbase și își spălase hainele. Întâlni privirea încețoșată a Melaniei Lupu și exclamă jovial:
- Sărut mâinile! Ce mai faceți?
- Bună seara. Cred.... cred că nu mă simt chiar atât de bine.
Părea mai șubredă ă decât oricând, palidă şi cu trupul mic pierdut în fotoliul adânc.
"Ce echipă ciudată, draga mea! Un domn englez, cu figură aristocratică, o mutră de Carul cu Bere şi o fată bătrână. E de ajuns să-i vezi punctele negre de pe nas şi gulerul bluzei ca să-ţi dai seama de aceasta. Ai grijă, Melania, nici unul dintre ei nu este nătâng."
- Vă veţi reveni în curând, spuse Ned.
- Sper. Numai că acum... sunt atât de zăpăcită! Nu, mulţumesc, nu beau nimic în afară de vin tonic, căci doctorul m-a găsit mult prea anemică. Aş mânca însă o bomboană, deşi seara prefer orezul cu lapte.
Cei trei îşi azvârliră priviri iuţi. Mirel Nicolaescu începu să râdă. Îşi împleti degetele peste pântecele mare, pregătindu-se să savureze un spectacol interesant.
- Îmi place! Orez cu lapte, un iepuraş şi oliţa de noapte. Good night, baby!
Ned îşi strânse buzele. "Elefantul ăsta se crede spiritual." Strecură o privire ascuţită bătrânei.
Avea figura ofilită, dar încă gingaşă, un surâs eteric, trupul zvelt. În tinereţe fusese probabil ceea ce se numeşte genul bibelou. Atitudinea ei îl deruta.
Dădea impresia că nu sesizează situaţia. Se aşeză alături, azvârlind în joc tot farmecul de care dispunea.
- Vin din partea soţului dumneavoastră, George Popa.
"Doamna aceea se numea Olga Tudor, draga mea. Nici gând să te înşeli. Înseamnă că sunt divorţaţi. Nu te avânta, Melania! Orice cuvânt te poate trăda şi nu-i încă momentul să le spui cum te cheamă. Recunoaşte sincer, mori de cu-rio-zi-ta-te să afli ce voiau să obţină de la Olga Tudor."
Surâse stângaci:
- Oh, într-adevăr... E frumos din partea lui că s-a gândit la mine. Ce face George? Mai suferă şi azi de colită? Mereu am fost îngrijorată pentru stomacul lui. N-am văzut încă pe nimeni înghiţind atâta muştar şi sos tartar. Servanta noastră umplea sosierele de două ori pe zi şi nu înceta să se mire.
Ned o cercetă descumpănit. Nu ştia ce să spună.
- Natural... Oricine s-ar fi mirat.
- Dumneavoastră, suspină Melania, ca prieten, n-ar trebui să i-o îngăduiţi.
- Ce anume?
- Să înghită atâta muştar şi sos tartar.
Mirel Nicolaescu emise trei hohote ostentative de râs. Ned şuieră:
- Ce-ar fi să-ţi continui gargara în baie?
- Lăsaţi-l să râdă, interveni senină Melania Lupu. Sunt obişnuită.
- Poftim?!
- Adevărul e că eu am mult umor şi oamenii nu se pot stăpâni în prezenţa mea. E de ajuns să spun un singur cuvânt pentru ca ei să se prăpădească de râs. Atitudinea aceasta nu mă jigneşte deloc.
Englezul respiră adânc şi îşi îndreptă spinarea. Se uită la Emilia Plopeanu. O fixa pe bătrână cu o expresie impenetrabilă. Economistul oscila între stupoare şi amuzamentul gras. Se auziră câteva bătăi în uşă şi Emilia se repezi să deschidă.
- Aşteptaţi musafiri? întrebă Melania.
- O persoană care a participat la evadarea dumneavoastră, sublinie Ned, încercând să readucă discuţia pe făgaşuri normale.
- Oh, ce drăguţ.
- Evadare pusă la cale de...
- Dar am înţeles, îl întrerupse bătrâna. George n-a încetat o singură clipă să se gândească la mine. Am simţit lucrul acesta mereu şi nu m-a lăsat indiferentă.
Vlăduţ Tolea irupse în odaie. Era emoţionat, obrajii îi ardeau. Ned îi zâmbi.
- A mers bine, nu? Se poate constata pe figura dumitale.
- Unde ai lăsat-o? întrebă Mirel Nicolaescu.
- Lângă Facultatea de Medicină. L-am luat după aia pe 118 până la Favorit. De-acolo am venit cu un Getax.
- Bravo, bărbate, ai stofă!
Melania Lupu îi întinse mâna cu o mişcare spontană, plină de farmec.
- Am aflat ce-aţi făcut pentru mine. Vă sunt foarte recunoscătoare, domnule!
Balerinul o privi fâstâcit.
"Un gigolo micuţ, draga mea", gândi Melania Lupu dând amabilă din cap. "Nici dumnealui nu e un profesionist, dacă se sizezi ce vreau să spun. Singura persoană cu experienţă rămâne englezul. Poţi paria că pulsul lui nu depăşeşte şaizeci de bătăi. E dintre bărbaţii aceia care nu trebuie să întrebe ce are de făcut."
Vlăduţ Tolea îşi trecu degetele prin părul buclat.
- Nu credeam s-o scoatem la capăt.
- Acelaşi lucru l-am spus şi eu, râse Emilia.
Trăsăturile îi erau destinse acum, dar asta n-o făcea mai frumoasă.
Melania Lupu scânci:
- Am sentimentul că miros a şoarece.
- Baia se află alături, îi propuse Ned.
- E o idee grozavă.
Emilia o ajută să se ridice.
- V-am pregătit un halat şi o periuţă nouă de dinţi.
Bătrâna dădu din cap recunoscătoare.
"Nu ea le-a pregătit, mă întreb chiar dacă foloseşte periuţa în afara zilelor când are oră la dentist... În fine, altceva trebuie să reţii, Melania. După toate aparenţele, nu vei părăsi această locuinţă atât de repede.”
7.
Auzeau apa și, din când în când, obiecte de toaletă deplasate pe etajera de sticlă.
- Cum vi se pare? întrebă Morton.
Economistul privi conţinutul paharului în zare.
- Complet ramolită.
- Dumitale, Emilia?
- Tâmpită, şi remarcabil de bine crescută. Ţi-a făcut altă impresie?
Ned schiţă un gest vag.
- Un număr nou, în orice caz.
Îi amintea în chip straniu de mătuşile lui, Isabel şi Dorothy. Le vizita o dată pe an, de Sfântul Cristofor, în micul lor apartament din Chelsea. Momentul cel mai important al zilei îl constituia întorsul pendulei, o piesă urâtă şi pretenţioasă, care aparţinuse unui unchi, funcţionar superior în Guineea. Miercuri seara mergeau la club unde rulau filme documentare. Urmăreau cu satisfacţie imagini din Polinezia, Hawaii sau Venezuela, şi asta le dădea senzaţia că voiajează. Aveau o grămadă de prietene care le semănau în mod surprinzător. Olga Tudor s-ar fi putut asocia perfect acestui grup. Aceeaşi minte de păsărică, aceleaşi maniere, la fel de neîndemânatică şi de "alt secol". Pe nici una însă n-ar fi văzut-o ascunzând o madonă de aur sub patul ei. Morton începea să se îndoiască serios de propriile presupuneri. Oare George Popa ar fi cutezat să-şi încredinţeze secretul, secretul vieţii sale, în fond, unei astfel de femei?
Melania se întoarse înfăşurată într-un halat albastru, matlasat, cu mânecile largi.
Arăta înviorată, în jurul ei plutea un parfum de săpun fin. Îşi ciupise uşor obrajii şi bărbia.
- Nu este o minciună, suspină aşezându-se pe canapea, o baie te reconfortează neaşteptat de mult. Îmi lipseşte foarte puţin ca să fiu cu adevărat mulţumită.
- Suntem la dispoziţia dumneavoastră, se hilizi Mirel Nicolaescu, nu trebuie decât să deschideţi gura.
Melania se întoarse către el vrăjită.
- Adevărat? Nu-mi amintesc să fi întâlnit persoane tinere atât de gentile. Ştiţi, nu am pretenţii nesăbuite. În primul rând, aş dori o cutie cu dulciuri. Dar poate că n-ar trebui să abuzez din prima seară. M-aş mulţumi cu câteva fursecuri cu nucă şi puţină frişcă.
Ned râse încetişor. Mătuşa Isabel prefera cake cu fructe glasate, iar Dorothy tortul de castane inundat în sirop de coacăze. Uitase într-un rând şi se simţiseră îngrozitor de dezamăgite. Hotărî să accepte jocul, la urma urmelor n-avea nimic mai bun de făcut, şi se interesă:
- Există vreo cofetărie prin apropiere?
Vlăduţ Tolea sări în picioare.
- Da, mă duc eu.
- Stai să vezi ce mai vrea, îl opri Nicolaescu.
- Domnul e foarte prevenitor, ciripi bătrâna. Într-adevăr, ar mai fi ceva... De fapt, reprezintă dorinţa mea cea mai fierbinte.
Economistul vru să spună ceva, dar Ned îl opri. În ochii albaştri, ca două pansele decolorate, ai Melaniei Lupu se iviră lacrimi.
- Vorbiţi, doamnă.
- Am fost despărţită de cel mai bun prieten al meu. Când m-au arestat... oh, găsesc că este multă cruzime în acest gest.
- Ce?! sări Mirel Nicolaescu. Mai scoatem unul de la pârnaie?
- Dacă reţin bine, domnişoara Libelula, cu care am împărţit apartamentul acolo... folosea cuvântul în sens de închisoare.
- Pârnaie, la gros, la întristare, pripon, la mititica, la răcoare, pension sau Sorbona, răsfiră competent economistul.
- Nu vă faceţi probleme domnilor, Mirciulică e în libertate.
Englezul o privea încordat.
- Cine-i... nu izbutise să reţină numele, în sfârşit, persoana?
- Motanul meu.
Mirel Nicolaescu, cu o expresie tâmpă, întrebă din nou:
- Cine?!
- Motanul meu. Alaltăieri a împlinit şase ani, spuse Melania surprinsă că nu se sesizează lucruri atât de simple. Îmi lipseşte mai mult decât şi-ar putea închipui cineva. Când m-au arestat, tocmai îl sărbătoream împreună cu Lilica.
- Asta cine mai e?
- Prietena lui Mirciulică, pisica unor vecini. Cârni din nas. Nu mi-a făcut o impresie prea bună, dar sunt hotărâtă să nu mă amestec în viaţa lor. Important, nu-i aşa, e că ei doi se înţeleg.
Tolea o privea tâmpit. Ceilalţi trei rămăseseră încremeniţi.
Englezul îşi reveni primul. Se interesă politicos:
- Unde se află acum?
- Aş fi fericită s-o ştiu. Dar dacă m-aţi ajuta puţin...
Plângea de-a binelea. Emilia Plopeanu se ridică agasată şi împinse cu zgomot scaunul sub masă.
- Încep să mă simt ridicolă.
- De ce, dragă? Economistul, umflat de râs, se tolăni comod în fotoliu. Dimpotrivă, povestea devine din ce în ce mai captivantă. Căutăm un motan şi o madonă.
Ned interveni hotărât:
- Aş vrea să trecem la afacerile noastre. Sunt mandatarul soţului dumneavoastră într-o problemă de maximă importanţă. Când a părăsit România, v-a lăsat în depozit, expresia îi aparţine, o statuie de aur care o reprezintă pe Sfânta Maria.
Îi cercetă figura. Dacă bătrâna nu auzise niciodată de Madonă, era mai bine s-o ştie de la început. Reflectă că, în locul lui Popa, el personal nu i-ar fi vorbit niciodată despre statuie. Mai exista însă posibilitatea ca, presat de evenimente, încolţit, individul să nu fi avut altă soluţie. Când îţi lipsesc sitarii, mănânci mierle... Ned continuă pe acelaşi ton energic:
- Soţul dumneavoastră doreşte să-i aduceţi Madona de aur.
Îi întinse câteva rânduri scrise de Gris-Gris, cel mai abil plastograf contemporan.
Francezul imitase fără cusur caligrafia lui George Popa, având ca model una din ilustratele interceptate de Morton.
Dragă Olga, citi bătrâna.
A sosit în sfârşit momentul să ne revedem. Ani de zile am aşteptat clipa asta. Domnul Ned Morton, prietenul meu, a aranjat astfel lucrurile ca tu şi fetiţa noastră blondă să puteţi ajunge cu bine la Paris. Te rog să-i acorzi toată încrederea. Sunt nerăbdător să te îmbrăţişez, George.
Melania răsuci hârtia între degete.
"Vasăzică asta era, draga mea. O Madonă de aur... Extraordinar ce nebuni sunt oamenii! Tare mi-e teamă însă că şi tu vei fi la fel de nebună pentru a ponta cel puţin câteva jetoane pe jocul lor. Cum îşi închipuie că va putea scoate peste graniţă aşa ceva? Trebuie să te gândeşti bine, Melania, şi pentru asta ai nevoie de Mirciulică şi de linişte."
- A trecut atâta vreme de-atunci...
- Nu înţeleg, făcu Ned.
- Cum mi-aş putea aduce aminte, aşa, dintr-o dată?
- Doar nu pretindeţi că aţi uitat unde aţi ascuns statuia?
- Închipuiţi-vă.
- Doamnă!
Melania oftă spăşită.
- Mă obligaţi să fac mărturisiri care nu mă avantajează. Acum doi ani am avut un mic accident. Un domn foarte bine, cu studii temeinice la liceul seral, m-a confundat cu nevastă-sa, deşi între mine şi ea există o diferenţă apreciabilă de vârstă.
- Şi?
- Bastonul pe care trebuia să-l primească ea în moalele capului, din ce motiv anume îmi scapă, l-am simţit eu.
- Şi?! repetă Morton.
- Din clipa aceea, n-aş putea afirma că memoria mea e la fel de fidelă ca înainte.
- Exasperant!
Bătrâna izbucni în lacrimi.
- În viata mea n-am fost insultată în felul acesta. Şi nu văd de ce-aş merita-o.
Ned se întoarse spre ceilalţi uimit. Economistul uitase să tragă din ţigară şi scrumul sta agăţat gata să cadă. Tolea îi întinse maşinal scrumiera.
- Nimeni nu şi-a permis până acum să pună la îndoială afirmaţiile mele.
- Dar bine, doamnă, nici...
- Nu vreau să mai aud un cuvânt, suspină, întinzând braţele spre Nicolaescu. Mă pun sub protecţia dumneavoastră, domnule. Sunt sigură că aţi înţeles situaţia.
Economistul, luat prin surprindere, bâlbâi buimac:
- Da, fireşte... cum să nu...
- Trebuie să mă odihnesc. Toată ziua nu m-am simţit deloc bine. Poate că de vină e medicamentul acela. Stăruie zăpăceala în mintea mea.
Ned îi făcu semn Emiliei şi trecură în bucătărie.
8.
- Numai la o chestie ca asta nu mă așteptam, suflă fata. Doamne Sfinte, e imbecilă!
- De acord, dar nu putem inventa alta. Las-o să se odihnească. În fond, pentru o singură zi, am realizat destul. Să nu ne pripim. Dormi aici şi n-o slăbeşti o clipă din ochi. Bineînţeles, nu părăseşte casa, nu telefonează nicăieri. Ce-ai făcut cu serviciul?
- Am rezolvat. De mâine dimineaţă intru în concediu.
Morton îi prinse braţul cu căldură.
- Slavă Domnului, cel puţin pe dumneata mă pot bizui.
Trecu în vestibul şi îşi îmbrăcă raglanul. Melania refuză să-i întindă mâna şi îşi ţuguie buzele, abia stăpânindu-şi lacrimile. Fu în schimb extrem de afabilă cu Nicolaescu şi Tolea.
- Dacă l-aţi găsi pe Mirciulică... Ah, nici nu ştiţi cât v-aş fi de recunoscătoare!
Se despărţiră în faţa blocului. Ned declară sec:
- Mi-e tare teamă că, înainte de Madonă, va trebui să căutăm pisica aceea afurisită, oricât de absurd ni s-ar părea. Noapte bună.
Dispăru după primul colț.
9.
Maiorul părăsi locuința într-o stare de agitație neobișnuită. Degetele îi tremurau în timp ce-și încheia nasturii cămăşii, iar şireturile nu-i dăduseră niciodată atâta bătaie de cap.
"Muşchetarii" alunecaseră pe covor şi, înainte de a stinge lumina, Cristescu expedie cartea sub pat cu o lovitură furioasă de bombeu.
....................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu