Când, Mihai Eminescu

Când luna prin nouri pe lume veghează,
Când fiece undă se-mbracă c-o rază,
Când cântă al somnului ginii nătângi ­
Tu tremuri și plângi.

Când luna aruncă o pală lumină
Prin merii în floare-nșirați în grădină,
La trunchiul unuia pe tine te-aștept ­
Visând de deștept.

Când soarele arde și ceru-i văpaie,
Pe-a lacului valuri profunde bălaie,
Pe-o barcă împinsă de valuri ce merg ­
La tine alerg.

Când vântul e-o taină, când frunza e mută,
Misterul surâde prin lumea tăcută,
Culeg pe-a ta frunte sublime visărei ­
Pe ochi sărutări.

Amorul își moaie aripele-i stinse,
Tu-nchizi surâzândă lungi genele-ți plânse,
Și fruntea mea pală pe pieptu-ți așezi, ­
Surâzi și veghezi.

Nebună copilă, ce-amesteci plăcerea
Cu lacrimi pe care le naște durerea,
Nebună copilă cu-amorul ceresc, ­
O, cât te iubesc!

320 de pisici negre, Rodica Ojog-Braşoveanu

....................................................................................
                                                       7.


                             Ochii lui Ned Morton, deprinși cu întunericul, căutară din nou nișa Fecioarei. Trecuse o oră de când paraclisterul, un bărbat încă în putere, cu mâini lungi ca niște căngi şi privirea bănuitoare, ferecase porţile grele cetluite cu brâie de fier.
    Câte o frână nervoasă ori dangăt de tramvai străpungeau rar liniştea aşternută sub zidurile înalte, înmănuncheate în arcadă.
    Un zâmbet duios adie pe chipul lui Ned. Avea opt ani, o cărare pe mijlocul capului, beretă de marinar danez şi două comori: albumul cu căţei decupaţi din comicsuri şi un borcănel de gem umplut cu monede de un penny cu zimţi pe margine.
    Marţi seara o însoţea pe mătuşa Isabel, protestantă ca şi el, ca şi soră-sa, ca şi întreaga familie, la slujba pe care abatele Collins o ţinea în catedrala cu geamuri albastre, din capătul orăşelului. Fără s-o declare limpede, ritul catolic i se părea mătuşii Isabel mai distins şi, uneori, pomenea vag rudelor scandalizate despre o eventuală convertire. Fireşte, nu găsise niciodată suficientă îndrăzneală s-o facă, şi Ned îşi zicea că probabil bătrâna încercase doar să atragă atenţia asupra ei, dându-şi puţină importanţă.
    Oricum, Ned se plictisea copios, asculta indiferent sunetele orgii, scărpinându-şi piciorul acolo unde elasticul şosetei îl strângea prea tare, şi doar prăjitura cu dulceaţă de coacăze, ce urma după slujbă, îl determina marţi seara să-şi strecoare mâna în manşonul mătuşii Isabel, care mirosea subtil a camfor, şoareci şi apă de colonie preparată în casă...
    Se uită încă o dată la ceas, apoi ieşi din ascunzătoare. Tălpile de cauciuc se lipeau fără zgomot de ciment.
Fecioara zâmbea trist, trezită de lumina crudă a lanternei.

                                                                      8.

                                  Sub stratul subţire de vopsea nu se afla aur. Fără să se simtă prea dezamăgit, mizase foarte puţin pe întreprinderea sa, Ned stinse lanterna.
    Traversă catedrala pustie, oprindu-se în capela Sf. George. Forţă espanioleta înţepenită în vitraliu şi strecură afară o privire prudentă. Îl aşteptă pe bărbatul cu servietă şi mers nesigur să se îndepărteze, îşi trecu trupul prin crăpătura îngustă şi se agăţă de creanga unui tei. Pendulă câteva clipe în aer, apoi îşi dădu drumul să cadă în iarba îngheţată.
    Distanţa până la locul de parcare o străbătu calm şi fără grabă.
    "Doar borfaşii ordinari îşi iau picioarele la spinare după vreo găinărie, ascunzând prada în sân."
    Urcă la volan, azvârlind o privire scurtă în oglindă. După câteva ocoluri largi pe bulevardele Capitalei, coborî în faţa unui WC public. Trecu neobservat de femeia îmbrăcată în halat de doc albastru, adormită în spatele ferestruicii. Îşi spălă mâinile şi faţa, scoase haina, cercetând-o dacă are urme de var sau praf, şi se întoarse la maşină.
    În drum spre hotel, îşi făcu socoteala că până la plecarea cursei Bucureşti-Londra mai rămăseseră optzeci şi una de ore şi cincisprezece minute. Luni după-amiază va fi acasă. Un duş, trăncăneala menajerei despre ultimele evenimente din parohie, revizuirea corespondenţei. În aceeaşi seară îşi va îmbrăţişa probabil logodnica. Un sărut cast, cu buze inexperte şi ochii aurii în dreptaţi spre scara veche de lemn care ducea la odaia pastorului.
    Bătrânul, fără somn, avea picioarele bolnave de gută şi talentul de a-şi face apariţia când prezenţa lui nu era câtuşi de puţin necesară.
    Joan... Ciudat! Inima lui Ned nu mai bătea aşa de tare.
    Parcă în coasta hotelului şi, animat brusc de o idee care-i aduse zâmbetul pe buze, întoarse maşina şi coti pe bulevard.

                                                                         9.

                                       În dulăpiorul din baie, Melania Lupu descoperise un tub de luminal. Subtiliză trei pastile şi în timpul după-amiezei le pisă cu un cuţit până ajunseră o pulbere fină.
    Mirciulică asculta cu deliciu povestea Frumoasei din pădurea adormită.
    Emilia fu obligată să suporte două ceasuri comentariile Melaniei în legătură cu filmul de la televizor. Îi explica motanului aspectele mai subtile ale fabulaţiei şi-i citea tare şi cu interpretare titrajul. Amândoi păreau că se distrează de minune. La un moment dat, bătrâna tresări.
    - Deschide gura, Mirciulică! Extraordinar! Când ţi-ai pierdut molarul?
    Motanul îi sări din braţe şi intră în baie.
    - Încep să nu-l mai recunosc, spuse Melania. Trei zile au fost suficiente ca să-şi schimbe total manierele.
    Pe la zece, după o scurtă incursiune în bucătărie, bătrâna anunţă că vrea să se culce, iar Emilia respiră uşurată. Îşi turnă într-o ceaşcă infuzia de sunătoare şi curând simţi că i se face somn. Habar n-avea că înghiţise trei somnifere.
    Bătrâna, căţărată pe un scaun, desprinse acele pendulei vieneze vechi, abandonată în debara. Încercă sentimentul curios că a izbutit să oprească timpul în loc şi se simţi încântată.

                                                                   10.

                                      "E un interlocutor simplu, plăcut, dar impersonal", gândi Melania atentă la zgomotele din odaia vecină. "Proprietara trebuie să fie o persoană de nădejde, capabilă şi cu mult simţ practic - a fost de ajuns să te uiţi în albumul de fotografii, în sertare şi la bucătărie - dar complet lipsită de o-ri-gi-na-li-ta-te. Viaţa alături de ea trebuie să fie igienică, însă grozav de plictisitoare... Ce spui, Melania? N-ai de ce să fii îngrijorată, căci, o dată adormită, pe domnişoara Emilia n-o vor trezi nici răgetele unui măgar scos din fire. Cât despre felul în care a înghiţit luminalul, ce să-ţi spun, draga mea, ai avut mult noroc. Împreună cu infuzia de sunătoare, nimic altceva nu i se mai poate părea amar. Fireşte, regreţi din suflet că biata fată suferă de ficat. E deprimant la vârsta ei să nu poţi mânca două ouă moi la pahar cu unt topit pe deasupra şi feliuţe subţiri de pâine prăjită."
    Zgomotele din sufragerie încetaseră şi bătrâna se uită la ceas. Zece şi jumătate.
    - Nu există niciun motiv ca să te grăbeşti, şopti. În momentul în care vei ieşi pe uşă, va trebui să ştii pe dinafară ce ai de făcut. Vizita la doamna Tudor, şi în general toată povestea Madonei de aur, trece deocamdată pe un plan secundar. Le-ai strecurat destul de abil sugestia să caute prin biserici, iar mâine le vei mai da câteva amănunte, desigur, discutând tot cu Mirciulică. Astfel, într-un caz nefericit - te rog din suflet, draga mea, nu cobi - ei nu vor putea declara nimic împotriva ta. Nicio persoană de bun-simţ n-o să te tragă la răspundere că ai pălăvrăgit câte în lună şi-n stele cu motanul... În fine, tot scormonind prin biserici vor avea de lucru o zi bunicică. Biserici or-to-do-xe, fetiţo, căci pe celelalte le isprăvesc dintr-o răsuflare.
    Melania se rostogoli pe divan şi coborî evitând arcurile stricate. Ţinându-şi răsuflarea, îşi lipi urechea de uşă. O crăpă încet. Emilia respira adânc, cu ceafa prinsă în palme şi nasul vârât în pled.
    - Ei bine, ştii ce ai de făcut, chicoti frecându-şi palmele. Vei împrumuta trenciul negru şi pantofii plaţi pe care i-ai ochit în garderob, vei traversa sufrageria în vârful picioarelor şi vei deschide uşurel, uşurel uşa, nu însă înainte de a bloca telefonul. Nu-i nevoie decât de o greşeală stupidă care s-o trezească. Fără îndoială, n-ar fi o catastrofă, vei pretinde că ai ieşit să faci o mică plimbare, dar vor avea ei grijă să n-o mai repeţi... Sunt gata, Mirciulică! Urează-mi noroc, căci aceasta este singura superstiţie la care eu nu ţin. Cum nu ţi-am spus, uitucilă? Mă duc la noi acasă. Probele domnului maior Cristescu trebuie niţeluş schimbate. Abia după aceea vom răsufla uşuraţi de-a binelea şi ne vom ocupa în linişte de Madonă... Mă întrebai de ce am scos acele de la pendula aceea drăgălaşă? Încă nu-ţi răspund şi mă surprinde că nu ai ghicit singur.
    Dispăru uşoară. Mirciulică intră în şifonierul rămas deschis şi se culcă într-o pălărie.

                                                                    11.

                                          Puţin înainte de miezul nopţii, Nicolaescu o sună pe Emilia. Găsi telefonul ocupat şi după al doilea apel renunţă să mai insiste.
    "Muierile! N-am întâlnit nici una care să cunoască rostul unui telefon. Cu excepţia fâţelor de la serviciile de informaţii, evident. Ţi-l trântesc înainte de a fi prins ultimele trei silabe."

                                                                   12.

                                         Când ajunse în stradă, Melania Lupu trase adânc aer în piept şi, scuturându-şi buclele, ridică obrazul spre cerul întunecat.
    "Simţeai că te înăbuşi, draga mea. Sunt atâtea zile de când plămânii tăi n-au mai avut ocazia să respire altceva decât tutun şi parfumul cam îndoielnic al domnişoarei Emilia. De ajuns, fetiţo, te vei putea bucura de aerul acesta bun mergând. Important este să te orientezi în ce cartier te afli, şi poţi fi sigură că nu-i complicat. Vei trage cu urechea dincotro se aude zgomot de tramvai sau troleibuz şi să sperăm că nu eşti prea departe de prima staţie... Atenţie, Melania! Reţine strada şi numărul, ca să ştii unde trebuie să te întorci."
    Se îndepărtă şubredă şi ponosită în trenciul prea larg, o bătrână care nu atrăgea prin nimic atenţia trecătorilor. După circa treizeci de metri, ajunse la prima tăbliţă indicatoare, localiză cartierul şi urcă într-un taxi.
    Şoferul o privi interogativ prin oglinda retrovizoare.
    - Dacă sunteţi atât de drăguţ, mă veţi conduce până la Popa Petre, ciripi melodios bătrâna.
    Omul desenă un cap surprins, clienţii au de obicei un aer dictatorial, şi ambreie.
    "Doar nu era să-i indici chiar strada Toamnei, draga mea, o înţelege şi un şcolar."
    Se lăsă pe spatele canapelei, urmărind încântată priveliştea prin geamul pulverizat de ploaie.
    "Oare la ce s-o fi gândind acum domnul maior Cristescu?"

                                                                     13.

                                              Se gândea, firește, la Melania.
    Trecuseră două zile de la evadarea ei și, cu excepția celui mai absurd, celui mai imbecil incident care poate interveni în cariera unui anchetator şi care te umple de ridicol până la sfârşitul zilelor deşi n-ai nicio vină, dispariţia urmată aproape concomitent de invazia pisicilor negre, nu se întâmplase nimic.
    Foindu-se sub plapuma prea groasă, Cristescu îşi zdrobea creierii încercând să dea răspuns măcar unei singure întrebări dintr-o puzderie: Când a fost organizată evadarea? Cine sunt autorii? Unde se află Melania? Ce intenţionează? Ce combinaţie năucitoare pune la cale? Ce-i, în definitiv, în capul ei?
    "Habar n-am! Şi câtă vreme n-o să catadicsească să-şi arate vârful nasului, nu-mi rămâne altceva decât să aştept."
    Apăsă nervos pe butonul veiozei şi trase plapuma până la bărbie cu un gest hotărât, dar asta nu-l făcu să adoarmă.

                                                                       14.

                                              După o jumătate de oră, ajunse la concluzia că locuinţa nu-i supravegheată.
    Răsuflând uşurată, Melania cuprinse într-o privire scurtă întregul bloc.
    "S-au culcat toţi", constată mulţumită, "cu excepţia doamnei Olaru de la patru, care, după cum mărturisea, suferă de insomnie şi de aceea ziua doarme, iar noaptea deretică prin casă... Ştiu, părerea ta, draga mea, e că altele sunt cauzele, dar probabil saloanele Spitalului Central sunt mult prea solicitate."
   Împinse, opintindu-şi trupul, poarta grea de fier şi urcă treptele holului. Verifică la un interval de câteva ceasuri după maior dacă sigiliul de la apartamentul ei este intact, apoi alunecă uşoară în coridorul strâmt la capătul căruia se afla crematoriul şi uşa către curtea interioară. Ocoli atentă un cazan abandonat alături de nişte ţevi ruginite, trecu repede prin faţa geamului portăresei şi se opri, astâmpărându-şi respiraţia precipitată, sub o fereastră îngustă.
    - E chiar fereastra de la baia ta, Melania, şopti abia mişcându-şi buzele. Un adevărat noroc că stai la parter, iar acest noroc nu l-ai născocit tu, fetiţo. Ai putea conchide - şi te rog s-o faci, starea de spirit contează enorm - că semnele se arată favorabile.
    Apucă între degetele înmănuşate rama de lemn şi începu s-o zgâlţâie uşor.
    Foraibărul - un braţ de metal dat cu ulei - aluneca uşor pe pista săpată în tocul ferestrei.
    "Cred că şi această descoperire o datorezi domnului maior, chicoti Melania, trecându-şi un picior peste pervaz. Astă-vară, cineva, tot o bună cunoştinţă de-a dumnealui, ţi-a furat cheile şi portofelul în tramvai. Atunci ţi-a venit ideea să încerci geamul de la baie..."
    Îşi aminti că înainte de a fi părăsit locuinţa trăsese obloanele şi draperiile şi apăsă cu îndrăzneală pe comutator. Privi emoţionată în jur.
    Tufănelele şi crizantemele se ofiliseră, iar pe masă, tortul rămas de la ziua lui Mirciulică împrăştia un miros rânced.
    - Curios! Sfeşnicul nu mai e la locul lui, căci tu îl aşezi totdeauna lângă coşuleţul de argint. Aş vrea să-mi explici cum se face că unul din paharele de Spumos e gol, în vreme ce celălalt s-a evaporat doar pe jumătate... Ce spui, fetiţo? Nu, nimeni n-a apucat să bea în cinstea lui Mirciulică din pricina veştii proaste pe care ţi-o adusese domnul maior...
    Auzi o mişcare în spate şi amuţi încremenită. Se întoarse încet şi încercă cea mai mare surpriză din viaţa ei.

                                                                            15.

                                               Melania Lupu își privea cutremurată motanul. I se vedeau oasele, iar panglica roşie de la gât îi atârna murdară şi pleoştită.
    - Asta înseamnă... Înseamnă că celălalt e un impostor! Ce greşeală, draga mea! Nu e momentul să te pierzi cu firea, dar crede-mă, nu ai nicio scuză.
    Mirciulică primea cu un aer de demnitate jignită mângâierile bătrânei. Melania îşi şterse obrajii plini de lacrimi.
    - Doamne, vasăzică tu erai musafirul care s-a înfruptat din bunătăţi! Trebuie să recunosc însă că arăţi cam jigărit. Ştiu, te-am nedreptăţit, mi-am închipuit despre tine că eşti răutăcios. În realitate, doar din neştiinţă ai apăsat pe aparatul acela afurisit. Dar acum vom îndrepta totul, ai să vezi... N-ai să-i spui niciodată, adăugă cu capul întors, că pe motanul adus de domnul Ned l-ai luat drept Mirciulică. Nu ţi-ar ierta în ruptul capului o astfel de jignire.
    Îl aşeză pe fotoliu şi se apucă sprintenă de treabă. Mişcările erau pline de vioiciune, ochii zvântaţi îi străluceau.
    - Trebuie să ajustăm probele, draga mea, în aşa fel încât la o privire su-per-fi-cia-lă să se poată naşte confuzia. Detaliile însă nu vor corespunde. Acesta e colţul înregistrat pe pelicula domnului maior. Perdeaua, scrinul, pendulul şi tabloul cu cale. Vom începe cu perdeaua...
    Agită în faţa motanului o pereche de foarfece şi începu să descoasă franjurile, atentă să nu atingă ţesătura suplă. Când isprăvi, adună cu răbdare resturile de aţă şi le puse pe un ziar.
    - Vorbeşte mai încet, draga mea, Mirciulică, bietul de el, a adormit. Din cauza anemiei şi a emoţiilor, fireşte. E suficientă însă simpla lui prezenţă pentru ca să te simţi însufleţită. Deci, perdeaua seamănă cu cea din clişeul domnului Cristescu, dar nu mai e aceeaşi. Scrinul, din nefericire, nu-l poţi transforma. Îl vei împinge însă spre uşă şi poziţiile nu vor mai corespunde. Hai, adună-ţi puterile. Ai zugrăvit în toamnă, şi urma de pe zid nu se va cunoaşte. Parcă-l aud pe avocatul tău la proces... O clipă, Melania! Înainte de a-l lăsa să vorbească, trebuie să ne înţelegem asupra unui amănunt: vei anga-ja un apărător tânăr, cu expresia francă şi nu prea frecat în chiţibuşuri. Aceasta va face o bună impresie asupra domnilor judecători, căci oricine ştie că atunci când te simţi vinovat alegi un mare maestru, unul din vulpoii pişicheri unşi cu toate alifiile. Ziceai că-l auzi pe avocatul tău? Ce spune? Nu zău, te asigur că mă interesează în cea mai mare măsură.
    Scoase pacheţelul mic din buzunarul trendului şi deschise uşa pendulei. Vorbea cu voce groasă, apăsând important pe silabe:
    - Domnule prezident, onorată instanţă! Nimeni nu se mai poate îndoi de inocenţa clientei mele, doamna Melania Lupu. Aveţi înaintea dumneavoastră probele de netăgăduit ale nevinovăţiei sale. O confuzie sinistră, asemănări fatale au adus-o în această boxă a infamiei. Perdeaua, scrinul, acele pendulei. Priviţi-le, vă rog, cu atenţie şi comparaţi. Iată, acesta e filmul pus la dispoziţia domniilor voastre de organele de cercetare, acesta e cel luat de către comisia deplasată la domiciliul inculpatei după arestarea ei. Constataţi vă rog deosebirile. Oricine-şi poate da seama! Locuinţele seamănă, dar nu sunt identice.
    Melania întrerupse pledoaria. Îşi plimbă vârful limbii pe la colţurile gurii, cu o expresie concentrată. Era operaţia cea mai delicată.
    Înlocuirea acelor ghirlandate cu cele scoase de la orologiul verişoarei lui Tolea. N-avea voie să forţeze.
    Trecu aproape jumătate de ceas până auzi declicul pe care-l aştepta. Netezi îndelung acele şi în sfârşit îşi îngădui câteva clipe de răgaz.
    - Ţi-a mai rămas tabloul cu cale şi înlăturarea propriilor tale urme. Te avertizez, fetiţo, că va trebui să fii de cinci ori mai atentă. Mă întreb cât poate fi ceasul. În orice caz, e trecut de miezul nopţii, dar nu mai târziu de ora unu. O simţi în oasele tale şi ele nu te-au înşelat niciodată. Spune-mi, draga mea, îţi aminteşti unde ai pus pânzele rămase de la bunica? Vreau să-ţi aduci aminte până număr la zece. Hai, hai, nu te alinta şi nu te preface, doar ştii bine că se află în sertarul de jos al scrinului.
    Se ridică suplă din fotoliu, fără să se sprijine în braţe, "căci nimic nu vorbeşte mai convingător despre bătrâneţe, decât felul greoi de a părăsi un scaun comod", şi trase urechea de bronz înfiptă în lemnul satinat. Lucra precis, fără mişcări de prisos, ca şi cum fiecare gest ar fi fost gândit şi repetat cu mult înainte.
    Pânzele erau înfăşurate într-o hârtie albastră pe care elevii de acum zece şi cincisprezece ani o foloseau la învelirea caietelor, iar gospodinele o prindeau în pioneze pe geamuri când plecau la băi, pentru a atrage atenţia hoţilor, după cum observa poetul Minulescu.
    Bătrâna le netezi cu emoţie. Câteva acuarele convenţionale, fără îndoială, dar gingaşe, desene în creion, uleiuri.
    Îşi privi critic portretul schiţat în cărbune la optsprezece sau nouăsprezece ani, un cap cuminte, cu frunte boltită şi buze de copil, un cap despre care bunică-sa afirmase că n-are nimic interesant pe dinafară.
    "Aş prefera, Melania, să pictez ce se petrece înăuntrul lui, dar nu îndrăznesc, căci atunci nu te-ai mai mărita niciodată. Toate flirturile tale ar lua-o la goană..."
    Fusese o femeie cu privirea pătrunzătoare şi care ştiuse să-şi apere excentricităţile. În faţa lui bărbatu-său, mai târziu în faţa copiilor. Era în stare ca în Joia Mare, când toţi nu-şi vedeau capul de trebi, în ajun de Crăciun ori cu casa plină de zugravi să-şi ia şevaletul şi culorile şi să se apuce de pictat.
    Fiică-sa, mama Melaniei, plată şi fără umor, pentru care originalităţile, indiferent de natura lor, nu însemnau altceva decât ţicneli, iar evoluţia lor firească conducea obligatoriu la balamuc, o privea consternată.
    Bătrâna o ignora cu nepăsare regală şi picta în continuare flori cu cozi lungi, în vaze atât de graţioase, atât de fragile, încât te aşteptai în fiece clipă să le vezi ţăndări, siluete elegante de femei, fuselare şi cam plutitoare - nu vedeai niciodată unde şi pe ce calcă - cu ochi enormi şi eşarfe fascinante, mereu bătute de vânt, bărbaţi înguşti în umeri şi şolduri, dar cu figuri îndrăzneţe şi pătimaşe de condotieri.
    - Nu-i mare lucru de capul lor, îi explica Melaniei care, îmbrăcată în rochie pepit cu panglică neagră la gât, îşi bălăngănea ţanţoşă primele botine cu nasturi şi toc, căţărată pe pervazul adânc al ferestrei. Nu-i mai nimic. Fac fleacuri drăgălaşe, excelente piese de menaj şi, când izbutesc, ăsta-i maximul meu, să nu fiu penibilă, mă simt în al şaptelea cer. Oricum ar fi însă, mi se pare mai interesant să fac tablouri proaste decât un pandişpan reuşit.
    Când coada lui Mirciulică îi atinse braţul, Melania întoarse capul şi-i zâmbi tandru.
    - Te-ai trezit, dragul meu? Crede-mă, m-am străduit din răsputeri să nu fac zgomot. Ai răbdare, îţi explic imediat ce am de gând cu aceste pânze. Trebuie să înlocuim tabloul cu cale. După cum ştii, aproape toţi pictorii îşi repetă temele, încercând să le desăvârşească. Bunica proceda la fel, deşi bănuiesc c-o făcea mai mult din lipsă de fantezie. În fine, nu-i frumos să-ţi ponegreşti familia. Vezi cartonul ăsta? Seamănă grozav cu cel de pe perete. Tot cale, aceeaşi amforă de argint, nu lipseşte nici draperia de catifea roşie. Există însă o deosebire. Ai sesizat-o imediat! Diferă numărul florilor, bineînţeles. Sunt şapte în loc de cinci. Deci, ţi-o spun nu pentru că nu ai fi priceput, ci pentru că mie îmi place să pălăvrăgesc şi sunt de părere că atunci când într-o încăpere se află două persoane e politicos să converseze împreună, deci... Oh, nu, draga mea, hotărât nu ţi-e îngăduit să formulezi fraze atât de lungi. Ar însemna să pui prea mult la încercare puterile lui Mirciulică, deja secătuite. În două cuvinte, pe filmul domnului Cristescu tabloul are doar cinci cale. Când vor veni însă pentru a constata autenticitatea probelor, domnii din comisie vor număra şapte flori. Nu mă pot exprima mai limpede decât atâta. O voi face probabil la proces, când mi se va da cuvântul.
    Adoptă expresia bătrânei sensibile şi ultragiate, care îşi şterge colţul ochilor cu batista.
    - V-aş ruga să-i comunicaţi domnului Cristescu că nu sunt supărată pe dumnealui şi că se bucură mai departe de întreaga mea simpatie. Este un om admirabil, un excelent maior, foarte dotat, pentru care eu şi Mirciulică avem numai cuvinte de laudă. L-a indus în eroare asemănarea obiectelor, după cum s-a dovedit, dar asta nu-i scade meritele. Oricine se putea înşela. Vă rog, de asemenea, să-i daţi asigurări că uşa casei mele va fi întotdeauna deschisă pentru dumnealui şi că m-aş bucura să-l am printre invitaţii noştri mâine seară, la o ceaşcă de ceai.
    Încântată de întorsătura frazei, Melania desprinse tabloul din perete, luă un cuţit de desert, rămas pe masă, şi, manevrându-l cu multă atenţie, scoase cuişoarele delicate.
    Înlocui pânza şi, peste zece minute, şapte cale cărnoase, pline de sevă, râdeau alb-catifeliu pe zidul de lângă fereastră.
    - Bine că n-ai avut de lipit şi un carton pe spate, suflă, căci un pelicanol proaspăt ar fi fost detectat la analiză... Hm, oamenii moderni pierd o grămadă de vreme cu analize de tot soiul. Un alt caraghioslâc despre care înainte de război abia se pomenea, cel puţin în cercul tău... Cred, Melania, că n-ai făcut nicio greşeală, însă, după părerea mea, greul abia acum începe. Vechiul tablou va trebui să-l iei cu tine. Îl vei arunca împreună cu franjurile perdelei în primul container de gunoi, cât mai departe de casă, dar nu mainte de a le înveli într-un jurnal. Pachetul va avea un aspect mizer şi neinteresant, pentru ca nimeni să nu fie tentat să-l deschidă... Dispar pentru cinci minute, Mirciulică. Nu, nu mă duc departe. Până la crematoriu. Gândeşte-te între timp, dacă vrei, ce trucuri să folosim pentru ca domnul maior Cristescu să n-o poată do-ve-di niciodată, deşi o va bănui din prima clipă, că noi i-am măsluit probele. Constat după figura ta că te pregăteşti să meditezi intens.
    Motanul încremenise într-o atitudine de sfinx.
    Probabil dormea.

                                                                       16.

                                           Melania ținea cu vârful degetelor marginile unei gazete îndoite. Motanul îi sări în întâmpinare, mirosi jurnalul şi începu să strănute. Bătrâna râse.
    - Prostuţule! E praf! Exact, ai auzit foarte bine. Praf, colb, pulbere, tină... Oricât m-aş strădui, nu voi găsi alt sinonim. Nu mi-a fost uşor să-l adun, căci, după cum ştii, acum e iarnă. Am cotrobăit însă în crematoriu şi ce-mi mai lipsea am completat de la preşul doamnei Vasiliad. Nu-l scutură niciodată şi presimt că i-am făcut un adevărat serviciu. Ah, dacă aş fi putut umbla şi sub patul ei... De ce am nevoie de mizeria asta? Îţi spun imediat. După ce-şi va da seama că probele dumnealui nu mai sunt în regulă, domnul Cristescu va cerceta in-te-gri-ta-tea sigiliului. Bineînţeles că nici nu l-am atins, ce-ţi închipuiai? În această clipă, îmi va adresa nişte... În sfârşit, să le zicem cugetări la care prefer să nu mă gândesc. Apoi va începe să scotocească prin garsonieră, încercând să deducă pe unde am intrat şi va căuta urmele mele. Tot n-ai înţeles? Concentrează-te, Mirciulică! Se va da peste cap să demonstreze că eu sau altcineva am pătruns în casă pentru a-i măslui dovezile. Într-o săptămână, praful se aşterne serios. De aceea voi încerca să-l pun la loc acolo unde am fost obligată să umblu. Dumnezeule mare! Ce era să faci! Pur şi simplu mă cutremur. Nu atinge pânza de păianjen, fetiţo. Dă o notă atât de autentică...
    Bătrâna se duse în baie şi scoase din dulăpiorul farmaceutic o clismă mică. O umplu cu praful colectat din preşul doamnei Vasiliad, separat de cel adunat în crematoriu, şi se apucă bine dispusă să-l pulverizeze prin casă.
    Figura îi strălucea, avea expresia de acum cincizeci de ani, când punea la cale o năzbâtie şi se credea atât de şireată, încât îşi închipuia că va fi în stare să o păcălească şi pe bunica.
    "Ţi-ai fi imaginat vreodată că în loc să cureţi casa de praf, dimpotrivă, îl vei împrăştia pe mobile cu atâta... da, ăsta-i cuvântul, cu atât apetit? Ah, Melania, eşti o nebună mică!"

                                                                  17.

                                       La trei dimineața, maiorul Cristescu renunță definitiv să mai doarmă. În casă era frig, caloriferele nu funcționau înainte de ora cinci, își puse peste pijama un capot gros de-al nevesti-sii şi, tremurând de-a binelea, îşi pregăti un ceai, nu pentru că ar fi avut poftă să-l bea, ci pentru că nu găsea altceva mai bun de făcut.
    Rătăcea din odaie în odaie, cu un aer descumpănit şi un vag sentiment de nelinişte.
    "Ce naiba o mai fi şi asta?", se întrebă tulburat. "Simt primejdia, un pericol iminent, de parcă în următoarele cinci secunde mi-ar pica o cărămidă în cap sau un glas venit din spate ar bubui: Sus mâinile!"
    Cristescu nu era un individ cu presimţiri grozave şi de aceea senzaţia îi crea o stare de confuzie. Când simţi nevoia să scotocească sistematic apartamentul, se enervă.
    "Dacă mă apuc să caut pe sub pat şi prin dulapuri sunt un om isprăvit. Îmi fac colegii, întruniţi în cadru festiv, un cadou frumos - din ăla care-i încurcă de obicei pe moştenitori, nu se îndură să-l arunce, dar nici să-l ţină în casă, o cupă cu semnături, sau un orologiu cu dedicaţie care aduce a epitaf, în orice caz o chestie voluminoasă - îmi strâng mâna, mă bat pe umăr, şi la prima întâlnire pe stradă mă iau cu «nea Cristescule»."
    Ideea îi veni mai târziu, în timp ce sorbea ultima înghiţitură de ceai rece.
    "Melania a intrat în acţiune! Pun pariu pe orice..."
    Ardea de nerăbdare să se facă şase dimineaţa, să ajungă la birou să afle despre ce e vorba. Se mira chiar că telefonul nu sună pentru ca un glas alarmat să-i comunice cine ştie ce enormitate. Cedă tentaţiei şi verifică inutil dacă aparatul funcţionează.
    Sâcâit, îşi zise că poate cadoul acela frumos îl va primi mai curând decât îşi închipuia.
    Aşteptă în fotoliu îmbrăcat şi bărbierit, gata în orice moment să zboare pe uşă, ivirea zorilor.

                                                                        18.

                                              Presărare praful doamnei Vasiliad - "un praf casnic, draga mea, de interior, cu totul altceva decât cel de pe streşini şi acoperişuri, iar domnii de la poliţie abia aşteaptă să faci o greşeală" - pe obiectele din garsonieră, reparase cu un cuţit lat tortul din care Mirciulică doar gustase.
    "Nu i-a plăcut, ai pus probabil prea multă vanilie şi asta-i dă un gust insinuant. Domnul maior şi-ar putea însă aminti că n-aţi apucat să gustaţi din el şi, ştiindu-te amatoare de dulciuri, şi-ar închipui că n-ai rezistat să iei măcar o înghiţitură."
    Franjurile perdelei, aţele şi vechiul tablou le împachetase într-un jurnal.
    - Cred că n-ai uitat nimic, şopti, cercetând înfrigurată încăperea. Fii grozav de atentă, fetiţo, căci joci o carte mare. Ţi-a mai rămas puţin praf pentru comutator? Bineînţeles... Am să te trag de urechi, Melania! Mi-ar plăcea şi mie să-ţi schimbi măcar furoul, dar n-ai să comiţi această eroare pentru nimic în lume! Singurul lucru pe care îţi îngădui să-l iei e vechea ta plasă de sfoară, căci nu poţi să umbli cu Mirciulică sub braţ la ora trei noaptea.
    Motanul, neaşteptat de docil, se lăsă înfăşurat în ziare şi vârât în plasă. Bătrâna spuse frumos la revedere, zâmbind odăii goale. Se strecură cu aceeaşi uşurinţă prin ferestruica băii după ce ridicase foraibărul şi-l înclinase uşor oblic, într-un echilibru precar.
    Când ajunse în curte trase spre ea rama de lemn a geamului. O zgâlţâi imperceptibil până simţi că foraibărul alunecă la locul lui blocând fereastra.
    Dădu din cap mulţumită şi vârî clisma în pachetul destinat coşului de gunoi. Cu un sentiment îmbătător de triumf, luă plasa şi se îndepărtă, alunecând pe lângă ziduri.
    Un cer sumbru, golit de stele, amorţise peste oraş.

                                                                             19.

                                          Timpul ăsta îi plăcea lui Azimioară. Ploaie, frig, cer şoriciu. În bodegă găsea la orice oră o bere rece, pe stradă circula doar cine avea treabă, nu transpira.
    Locotenentul păşea rar, prelungindu-şi deliciul. Cartierul era pustiu. Calculă, privindu-şi ceasul, că până şi clienţii primei curse de autobuz puteau să mai doarmă liniştiţi o jumătate de oră.
    Azimioară ascultase o noapte întreagă poveştile lui frate-său întors din India şi acum, recapitulând, îşi spuse surâzând că băiatul le cam îngroşase. Îi plăcea să fie urmărit cu răsuflarea tăiată, să-şi zdrobească asistenţa şi, încă de copil, cea mai banală întâmplare reprodusă de el căpăta proporţii senzaţionale.
    Privirea-i căzu pe tăbliţa indicatoare fixată între suliţele unui gard de fier vopsit în verde. Strada Toamnei. În a patra sau a cincea clădire locuise Melania.
    "Hm, pe unde s-o fi ascunzând nebuna aia?"
    În aceeaşi clipă, locotenentul se lipi de zid, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
    Bătrâna mergea în faţa lui cărând o plasă de sfoară.
    Nu încăpea nicio confuzie: profilul şters, întrezărit pentru o fracţiune de secundă, statura, paşii mărunţi.
    Stupefiat, nehotărât asupra felului în care trebuia să procedeze, Azimioară începu o urmărire clasică. O lăsă să se îndepărteze, traversă strada şi se angajă într-un filaj oblic. După toate aparenţele, Melania se îndrepta spre staţia de taxiuri.
     Mergea nepăsătoare, fără să privească în urmă şi, în dreptul unei florării, locotenentul aiurit o auzi dând gingaş bună dimineaţa garoafelor din vitrină. Circa trei sute de metri o mai despărţeau de staţie. Azimioară decise febril să continue urmărirea până la gazda bătrânei. De acolo, ţinând casa sub supraveghere, îi va telefona maiorului Cristescu.
    Înainte de a coti pe Popa Petre, avu sentimentul că cineva se află în spatele său.
    Nu apucă să se întoarcă.
    Primi o lovitură puternică în moalele capului şi se prăbuşi pe trotuarul umed.

                                                                       CAPITOLUL VIII
                                                                  MELANIA SE AMUZĂ
                                                                                   1.

                                        Emilia Plopeanu dormea adânc.
    Bătrâna se dezbrăcă repede, curăță atentă trenciul și tălpile pantofilor împrumutați, îl expedie pe falsul Mirciulică fără exces de menajamente.
    Impostorul se strecură în stradă și dispăru pentru totdeauna.
    Plasa de sfoară împreună cu panglica roşie de la gâtul motanului ajunseră în crematoriu şi, după ce montă arătătoarele la pendula din debara, îşi spuse mulţumită că a făcut o treabă bună. Era aproape patru, dar simţea că e prea agitată pentru a putea adormi.
    Înfăşurată în halatul albastru, matlasat, bătrâna se juca cu ciucurii de la cuvertură, încercând un sentiment reconfortant de libertate. În fond, nu avusese niciodată restricţii prea severe de îndurat. Cu toate acestea, după moartea colonelului, fără să răsufle propriu-zis uşurată, începuse să guste avantajele unei vieţi independente.
    Îşi reconsiderase astfel întreaga existenţă, înlăturând delicat, dar ferm, orice ar fi putut sugera ideea de obligativitate. Nu întreţinea relaţii inutile, indiferent de valoarea lor pe plan social, "căci, draga mea, mai mult decât eşti n-ai să ajungi vreodată", repudia prieteniile împovărătoare. Fiind considerată în general nătângă, i se scuza lipsa de angajare, cu atât mai mult cu cât rezervele ei purtau totdeauna veşmântul unei politeţi ireproşabile.
    Contrar oamenilor care se descurcă admirabil în societate şi pe care nu-i sperie cincisprezece sau douăzeci de inşi adunaţi într-o încăpere, toţi repezindu-şi ochii spre noul sosit, găsind imediat tonul, zâmbetul şi exact cuvintele care trebuie spuse, bătrâna îşi iubea solitudinea.
    Melania avea rara capacitate de a se distra minunat singură, fie că vedea un film - prefera matineele -, citea o carte, se plimba sau petrecea o seară lungă şi ploioasă de toamnă preparând o prăjitură complicată. În timp ce bătea albuşurile sau alegea nuci, îşi povestea amintirile stând de vorbă cu persoane de mult dispărute. După un ceas de conversaţie, avea impresia că într-adevăr pălăvrăgise cu Lili Boeriu, de pildă, decedată prin '32.
    "Mi-era dor de ea şi-acum mă simt mult mai liniştită. Ai remarcat, desigur, draga mea, că Lili n-a progresat deloc, foloseşte în continuare expresiile acelea demodate de la începutul secolului."
    Conchidea apoi cu o satisfacţie curioasă: "Cred că sunt singura persoană din lume care-şi aduce aminte de Lili... Nu avea familie, iar prietenii ei, cu excepţia ta, Melania, fireşte, dacă ar mai trăi ar fi trebuit de mult să împlinească o sută de ani. În locul tău n-aş paria un singur leu pe memoria unor personaje contemporane cu domnul Kogălniceanu..."
    Acum, cu Emilia scoasă din joc, liniştită, ştiind că a distrus proba maiorului şi cu autenticul Mirciulică alături, se simţea într-o dispoziţie straşnică. Jumătate de veac în urmă, pe aceeaşi stare de spirit, obişnuia să-şi muşte vârful codiţei blonde, groase, cu pămătuf la capăt şi panglică albastră: "aş avea chef de-o trăsnaie!"
    Ideea îi veni din senin. Făcu o tumbă în pat şi bătu din palme.

                                                                            2.

                                      Șerbănică Miga deschise ochii buimac. Articulă greu, cu gura încleiată de somn:
    - Ce vrei? Ce s-a întâmplat?
    Sâsâia, consoanele alunecau. Proteza se afla în paharul cu apă de pe noptieră.
    Florence mârâi:
    - Eşti surd? Sună telefonul.
    - Vreo greşeală... Cât e ceasul?
    - Răspunde!
    Şerbănică aprinse lumina. Nu nimeri papucii şi se precipită desculţ în sufragerie.
    Alerga crăcănat, în pijamaua veche cu un bazon enorm, de altă culoare.
    Pe cele bune le păstra pentru băi, de jena gazdei, sau "Doamne fereşte, vine un doctor să te vadă, nu-l poţi primi oricum".
    Cu acelaşi prilej se iveau şi cearşafurile de olandă din zestrea Florencei, cu dungi ruginii de zăcut în şifonier, dispăreau preşurile azvârlite pe persane şi "drumul", o traversă sinistră de pânză cenuşie care străbătea sufrageria din vestibul până la bucătărie.
    Telefonul continua să zbârnâie. Florence, trezită de-a binelea, se uită la ceas.
    "Patru! Să nu i se fi întâmplat ceva lui Sandi..."
    După vocea piţigăiată şi exclamaţii, îşi dădu seama că bărbatu-său e emoţionat.
    - Nu înţeleg! Vorbiţi mai tare! Da, casa Miga... Cine? Tu eşti, Melania? Extraordinar!
    Într-o secundă, Florence fu lângă el şi-i smulse aparatul.
    - De unde vorbeşti? Ce-i cu tine? Cum te simţi?
    Bătrâna părea că telefonează din fundul pământului. Florence avu impresia că plânge şi inima i se răsuci, strivită de milă.
    - M-au răpit... Oh, nişte oameni îngrozitori! Nu-mi permit să plec, m-au sechestrat aici...
    - Unde?
    Pentru prima oară în viaţă, Florence îşi pierdu cumpătul. Îi lipsea orice iniţiativă, se simţea paralizată, capul îi vâjâia.
    - Unde eşti? repetă.
    - Nu ştiu. Într-un bloc...
    Melania plângea. Florence, în panică, ţipă:
    - Cine te-a răpit? Ce vor de la tine?
    - Ah! M-au văzut! Vin! Spune-i domnului maior Cristescu...
    Lui Florence i se păru că aude o uşă trântindu-se, în urechi îi răsună o palmă şi glasul Melaniei care conjura: "Nu... vă rog..." Apoi convorbirea se întrerupse.
    Doamna Miga rămase cu receptorul în mână, strigând inutil alo, alo!... Când veni tonul, puse aparatul în furcă uitându-se neputincioasă la Şerbănică. Impresionată până în adâncul sufletului, şi-o imagina pe Melania maltratată chiar în clipele acelea de bandiţi odioşi care nu se lăsau înduioşaţi nici de vârsta, nici de fragilitatea ei.
    - Ce-a spus? bâlbâi Şerbănică.
    - Au răpit-o. Nu ştie unde se află. Cineva a surprins-o şi-a închis. Atât a mai apucat să zică: "Spune-i maiorului Cristescu..." Am impresia că o bat, adăugă printre lacrimi.
    - O bat?! Ce vorbeşti?!
    - Dumnezeule! De ce a trebuit tocmai ei să i se întâmple poveştile astea?... Unde ai pus telefonul lui Cristescu?
    - Vrei să-l suni acum?
    Florence înclină distrată capul. Ochii lui Şerbănică se bulbucară. Exclamă consternat:
    - La patru dimineaţa?! Ţi-ai pierdut simţul comun, Florence! E o oră complet neconvenabilă. În definitiv, Cristescu nu-i un amic de-al nostru şi nici medicul familiei ca să-l deranjezi când ai chef. Trebuie să fim rezonabili.....

                                                                            3.

                                     Melania duse înapoi telefonul în odaia Emiliei Plopeanu. Înainte de a intra în pat își sărută imaginea în oglindă.
.....................................................................................

320 de pisici negre, Rodica Ojog-Braşoveanu

..............................................................................................
                                                         6.

                               Florence îl privi scurt, cu un dispreț nimicitor. Îl dădu la o parte cu o singură mână.
    - Mă plictisești!
    Se retrase în dormitor și se lăsă obosită pe  taburetul din faţa oglinzii. Cu mişcări încete, desfăcute, oprindu-se mereu, începu să-şi şteargă obrazul cu un tampon de vată înmuiat în untdelemn.
    "Nu se poate să mă fi înşelat o viaţă întreagă. E imposibil! Nimeni în cercul nostru nu i-a spus vreodată altfel decât bleaga de Melania. A avut gusturi simple, necostisitoare. Trăiau doar din soldă şi colonelul izbutea să pună lunar câte ceva deoparte. Şi-acum, dintr-o dată, geniu de brigand şi apetituri de rajah... Combină, fură milioane, evadează... Nu, astea sunt fantasmagorii!"
    Doamna Miga azvârli tamponul în scrumieră. Se dezbrăcă, îşi trase peste cap o cămaşă de noapte şi se strecură în pat. Adormi încercând să ghicească unde se ascunde Melania Lupu.
    Şerbănică întârzie mult întocmind o ciornă abilă pe care Florence urma s-o recite a doua zi la telefon maiorului. Termenii erau aleşi judicios, scuzele formulate ferm, ţinând totuşi seama de faptul că veneau din partea unei femei în vârstă. La urmă o transcrise citeţ, încredinţat că e o capodoperă de diplomaţie.
    Cristescu nu-i cunoscu niciodată conţinutul.

                                                               6.

                                       Emilia îl sună pe Ned la hotel şi-l anunţă cu voce indiferentă că vrea să-l vadă. Îl trase iute în bucătărie când veni şi, înainte de-a începe să vorbească, dădu drumul la robinete.
    Englezul râse.
    - N-o să audă ce discutăm, în schimb ar putea foarte bine să deschidă uşa şi să dispară pentru totdeauna.
    - Cheile sunt la mine. Ascultă! M-am gândit că, de vreme ce tot mai rămâi patru zile în România, barem să le folosim, să nu stăm cu mâinile încrucişate. Am nevoie de un microfon.
    Ned o scrută atent. Se aşeză încet pe colţul mesei, fără s-o slăbească din priviri.
    Pe bărbia fetei apăruse un coş şi, contrar felului în care ar fi procedat nouăzeci şi nouă la sută dintre femei, Emilia nu încercase să-l camufleze cu pudră.
    - Pentru ce naiba îţi trebuie un microfon?
    - Bătrâna vorbeşte singură.
    - O făcea şi înainte.
    - Acum însă trăncăneşte toată ziua cu motanul, îi povesteşte întâmplări din trecut, mai ales dacă are impresia că nu e auzită.
    - Când are impresia asta?
    - Când rămâne singură într-o încăpere.
    - Aha! Şi ce-i spune?
    - Păi tocmai asta e! Nu pot desluşi limpede. Imediat ce mă apropii, amuţeşte sau schimbă discuţia.
    - Presupun însă că două-trei cuvinte tot ai izbutit să prinzi.
    Emilia dădu din cap.
    - Pomeneşte mereu de Madonă, am sesizat nume de străzi, Moşilor parcă şi Aleea Ştefanidi, biserici, dar totul extrem de confuz.
    - Mda, e o idee... Există microfoane în comerţ?
    - Habar n-am. M-am gândit la Tolea. Lucrează la Operetă. Ar putea împrumuta sau fura unul.
    - Microfon de teatru... Hm, nu-i suficient de puternic. Doar dacă i-l agăţi de cercei, iar ea e dispusă să nu-l observe.
    - Monologurile şi le debitează totdeauna pe canapea, aproape în aceeaşi poziţie, lângă lampa cu picior şi, bineînţeles, cu pisica în braţe. Eu cred că ar trebui încercat.
    - De acord. Ia legătura cu Tolea. Vezi că are nevoie şi de o staţie.
    - Nu, i-l putem cupla la radio. Am un aparat japonez cu amplificator.
    - Perfect. Rămase pe gânduri. Bisericile de care pomenea bătrâna mi-au dat o idee. Poţi ascunde perfect o statuie printre alte statui... Cu câteva pensule de vopsea o faci de nerecunoscut.
    Emilia îl măsură sceptică.
    - Numărul exact îl ignor, dar presupun că sunt vreo patru-cinci sute de biserici în Bucureşti. În afară de asta, în lăcaşele ortodoxe nu există statui.
    - Ştiu, aveţi icoane. Ani de zile au constituit o afacere interesantă. Voi vizita în consecinţă aşezămintele catolice.
    - Aici s-ar putea să ai mai multe şanse. Personal, cunosc Catedrala Sf. Iosif şi Biserica Italiană. Prea multe, în orice caz, nu sunt.
    - Am să consult ghidul, spuse Ned. Dacă intervine ceva nou, ne vedem diseară.

                                                                          7.

                                         Farurile unei mașini aprinseră brusc  mozaicul vitraliului.
    Pete de lumină, albastru-cobalt şi roşu-adânc, se rostogoliră pe băncile de lemn ale catedralei, nimbul Sfântului Vincenţiu ridică o flacără de aur, pâlpâi scurt şi se stinse.
..............................................................................................

                   „Un creștin este un erou permanent și nu un milog”
                                             „Epistole” - Arsenie Papacioc

320 de pisici negre, Rodica Ojog-Braşoveanu

............................................................................................
                                                                    5.

                                  Își propusese să aducă șase motani, dar izbutise să prindă numai patru,  iar în legătură cu sexul ultimilor doi nu se simţea deloc sigur. Pisicile se zbăteau cumplit în sacul de voiaj.
    O femeie în vârstă, cu cheile în mână, făcu ochii mari. Englezul rânji prosteşte şi urcă scările înjurând.
    Emilia Plopeanu îi deschise imediat. Se uită la bagajul lui şi se sprijini de peretele vestibulului. Râdea isteric, cu sughiţuri. Măselele lui Ned pârâiră.
    - Ce se întâmplă?
    Femeia clătină capul zgâlţâită de convulsii. Îi făcu semn să intre. La început, Ned nu-şi dădu seama exact de situaţie. Încăperea era literalmente invadată de animale negre. Se căţăraseră pe bibliotecă, pe fotolii şi pe televizor, se scuipau, se stropşeau unele la altele, ţipau şi gâfâiau şi, după toate aparenţele, nu aveau de gând să renunţe la această atitudine prea curând. Un vas de porţelan se făcuse ţăndări pe parchet.
    Vlăduţ Tolea privea dezastrul cu un aer zăpăcit. Avea mâinile zgâriate şi un deget bandajat.
    Răsturnat pe canapea, Mirel Nicolaescu trăgea dintr-un trabuc gros, păstrând un aer ostentativ calm. Pisica Vrâncenilor se zbuciuma la capătul unei sfori şi Ned nu înţelegea de ce economistul nu-i dădea drumul. Oricum, vacarmul era perfect.
    Probabil că individul se simţea foarte mândru de achiziţia lui şi voia să evite confuziile.
    Melania Lupu prezida senină balamucul, vorbindu-le despre vreme. Balerinul dădea tâmp din cap.
    - Te-ai lămurit? întrebă Emilia Plopeanu.
    Nu-şi putea stăpâni muşchii feţei strâmbaţi de un râs crispat.
    - Deocamdată încerc să înţeleg.
    - Las-o baltă, coane! făcu Mirel Nicolaescu. Înainte de a o umfla sticleţii, tipa a evadat de la ospiciu. Ascultă-mă pe mine! Întreab-o de prieteni şi-ai să vezi că locuiesc în comun. Gratii la geam, două-trei duşuri pe zi, şi nu-i contrazice nimeni.
    Bătrâna surprinse privirea lui Ned şi-i zâmbi.
    - Iertaţi-mă! N-am auzit când mi-aţi dat bună seara. Domnul Tolea e un interlocutor minunat şi m-am lăsat furată de conversaţia dumnealui.
    Balerinul, care nu scosese un sunet, o măsură buimac.
    - Câţi motani sunt în casă? întrebă Ned fără să se adreseze cuiva anume.
    - Treizeci şi cinci, chicoti Emilia. Recordmanul e Vlăduţ: douăzeci şi nouă.
    Melania Lupu suspină:
    - Treizeci şi cinci, dar din nefericire pe nici unul nu-l cheamă Mirciulică.
    - Cum puteţi fi atât de sigură?
    - Ce întrebare! Cred că nici nu merită răspuns. După tot ce v-am povestit despre prietenia noastră...
    Emilia izbuti să-şi aprindă ţigara frecând al treilea chibrit.
    - Nu ştii figura! Îi supune la teste. Alcool, ciocolată şi povestea Cei unsprezece pitici din grădina de Zarzavat a cumetrei Zamfira. Dacă persoana nu reacţionează, înseamnă că nu-i Mirciulică. Clar?
    - Hm, făcu Ned, probabil n-am să am nici eu prea mare succes.
    Începu să tragă uşor fermoarul sacului. Melania se învioră brusc şi îşi duse palmele la piept.
    - Mă înşel sau mi-aţi pregătit într-adevăr o surpriză? Spuneţi-mi dacă trebuie să închid ochii.
    - Şi deschide gura, rânji Mirel Nicolaescu.
    Englezul scoase primul cotoi ţinându-l de ceafă. I-l arătă pe toate părţile, ca la târg, şi Emilia începu din nou să sughiţe.
    - Ăsta e?
    Melania clătină capul.
    - Îmi pare rău că vă dezamăgesc. Ştiu cât sunt de nepoliticoasă, dar... În sfârşit, aţi fost probabil puţin distrat. Oricine e în stare să vadă că are o lăbuţă albă. Pe blana lui Mirciulică nu există nici o pată.
    Ned arboră un aer tonic.
    - N-o să ne pierdem cumpătul dintr-atâta. Eliberă pisica şi îşi strecură mâna cu prudenţă în sac. De astă dată, pariez că nu m-am înşelat. El e, nu-i aşa? Nu vă rămâne decât să-l strângeţi în braţe. Doi prieteni vechi care s-au regăsit. Nu cunosc nimic mai mişcător.
    Bătrâna îşi ţuguie buzele. Părea nemângâiată.
    - Nici ăsta? zâmbi Ned scoţând al treilea exponat.
    - E... Melania îşi căuta cuvintele: Ceea ce mi-arătaţi acum e o domnişoară.
    Mirel Nicolaescu se tăvălea de râs. Emilia nu mai putea închide gura. O dureau stomacul şi fălcile. Balerinul surâdea rătăcit, cu expresia caracteristică a celui care nu sesizează prea bine ce se petrece în jurul său, dar nu vrea să facă notă discordantă.
    Cele douăzeci şi nouă de pisici prinse, peripeţiile neaşteptate pe care le înfruntase îl sleiseră de puteri.
    Dintr-o dată, Melania simţi că ceva nu merge.
    "Atenţie, draga mea! Domnul Ned nu-i atât de furios pe cât ar trebui să fie. Mi se pare că ţi-a intuit jocul şi-l acceptă ca să vadă ce ur-mă-reşti. Nu găsesc nicio nuanţă de îngâmfare în comportarea ta, Melania, dar o singură dată poţi să laşi modestia la o parte, fără să te ruşinezi. Nu-i îngădui să ghicească ce se petrece în mintea ta... Înţelegi ce vreau să-ţi spun."
    - Cu siguranţă însă, declară englezul radios vârând pentru ultima oară mâna în sac, că acesta e prietenul Mirciulică.
    Bătrâna îl măsură scurt şi lăsă capul în jos bosumflată.
    - E cel mai puţin dintre toţi, dacă vreţi să ştiţi. N-am afirmat că i-aş fi tăiat coada lui Mirciulică, şi nu trebuie să mă privească cineva de două ori ca să-şi dea seama că sunt împotriva actelor de barbarie.
    - Treizeci şi nouă de mâţe, gâfâi Emilia. Doamne Dumnezeule!
    - Ce propuneţi în continuare? o întrebă Ned pe bătrână. Surâdea tot timpul.
    - Mi-aţi făcut o promisiune, dar văd... Îmi dau seama cât de greu vă vine să vă ţineţi de cuvânt. Nu vă învinuiesc deloc. O să-mi permiteţi să mă retrag? Decepţiile mă obosesc cel mai mult.
    - Clarisim, băieţi! făcu Nicolaescu. Eu cobor la prima.
    Morton încruntă sprâncenele.
    - Adică?
    - Vă las să vă jucaţi singuri. Mi-a ajuns o repriză.
    Englezul se întoarse spre Emilia, adresându-i o privire interogativă.
    - Are dreptate. Nu m-am simţit în viaţa mea atât de caraghioasă.
    - De ce?
    - Să lăsăm gluma. Ce vrea? O sută de mâţe? O mie? Doar pe acoperişuri nu ne-am căţărat. Să-ţi povestească Tolea ce-a păţit azi.
    - Şi totuşi se lamentează mai puţin decât voi.
    - Îmi plac situaţiile limpezi, spuse Nicolaescu.
    - Şi mie.
    - Intenţionezi cumva să continui vânătoarea de lighioane brunete?
    - Vezi altă soluţie?
    - Pe mine în orice caz nu mai contaţi, spuse economistul hotărât. Trase de sfoară: Îmi iau dobitocul şi vă salut! Chestia nu-i serioasă.
    Balerinul, stânjenit, făcu un pas înapoi. Se împiedică de piciorul lampadarului. Fu gata să-l răstoarne şi-l prinse în ultima clipă.
    - Da, rosti tulburat, îmi închipuiam cu totul altfel lucrurile.
    Morton n-o slăbea din priviri pe Melania. Acuza un aer distrat care nu-l înşela. O simţea concentrată până la ultima fibră. O singură clipă fu cuprins de îndoială. Poate că bătrâna era o senilă excentrică totuşi, aşa cum o vedeau ceilalţi, iar el se încăpăţâna, într-un antract de dispoziţie romantică, să-şi imagineze că întâlnise o minte ascuţită, de-o abilitate care-ţi tăia răsuflarea, în travestiul uluitor al unei bunicuţe cu obrajii emailaţi.
    "O mincinoasă adorabilă... Dar unde minte şi de ce minte? Oricum", conchise, "asta nu schimbă situaţia. Am nevoie de ea ca să ajung la Madonă..."
    - Eu v-am lăsat, spuse Mirel Nicolaescu, ridicându-se greoi. Dacă reveniţi la reacţii normale şi aveţi nevoie de mine, ştiţi unde mă găsiţi.
    Melania luă o bomboană. Nu părea deloc impresionată.
    "Fii liniştită, fetiţo! Domnul Ned va găsi cu siguranţă ceva care să-i reţină. Îl fascinează Madona şi, poţi să roşeşti, ştii ce bine-ţi stă, îl tulbură per-so-na-li-ta-tea ta."
    - Voi mai rămâneţi? întrebă Nicolaescu.
    Emilia îşi îndreptă spatele şi trase de pulpanele jachetei, acoperindu-şi şoldurile zvelte.
    - Îmi pare rău, Ned. Cred într-adevăr că povestea nu poate duce la nimic bun. E absurd să continuăm. Nu toate starturile sunt corecte şi trebuie s-o admiţi şi tu din când în când. Vii, Vlăduţ?
    Figura fâstâcită a balerinului făcea o impresie curioasă în contrast cu trupul drept şi viguros care vibra de energie.
    - Aş vrea să ştiu cum rezolvăm problema cu locuinţa. Peste cinci zile se întoarce vară-mea...
    - Abia aştept să mă duc acasă, declară candidă Melania. Am s-o fac poate chiar astă-seară, dacă nu e prea târziu, dar bineînţeles nu înainte de a vă mulţumi călduros pentru ospitalitate.
    - Mai încercăm o dată, băieţi, propuse englezul fără să-şi desprindă ochii de pe figura bătrânei.
    - Ce?!
    - Trebuie să fiu nebun!
    - În ruptul capului.
    - Salutare şi spor în ramură.
    Ned speculă prima pauză.
    - Ofer câte zece dolari pentru fiecare motan negru prins începând de astă-seară.
    Pentru o clipă se făcu linişte. Nicolaescu rămase ţintuit în prag, cu ochii holbaţi.
    - Vorbeşti serios?
    - Nu glumesc niciodată în chestiune de bani.
    Tolea şi economistul se răsuciră pe călcâie şi dispărură vertiginos pe scări. Li se auzea tropăitul paşilor, avertismente.
    - Să nu te prind prin Rahova, că-ţi rup picioarele! Ăla e sectorul meu.
    Emilia începu să-şi descheie încet paltonul.
    - Eu n-o fac pentru bani, Ned.
    - Ştiu, răspunse el, privind-o ţintă pe Melania. Într-o zi poate că ai să-mi povesteşti de ce o faci totuşi.
    Bătrâna se ferea de insistenţele motanului cu lăbuţă albă, care încerca să i se caţăre în poale.
    - Regret, băieţaşule, dar nu pot fi prietenă cu toată lumea.

                                                                              11.

                                                        Fără nicio intenție precisă, dând glas unui implus nedefinit, maiorul Cristescu se abătu din drum şi, făcând un mic înconjur, trecu pe la locuinţa Melaniei Lupu. După cum se aşteptase, ancheta nu avansase deloc. Fiinţe extraterestre, răpind-o pe bătrână şi dispărând cu ea în cosmos, n-ar fi lăsat urme mai puţine.
    Azimioară discutase cu plutonierul adjutant care însoţise ambulanţa, iar şoferul şi sanitarul îşi repetaseră până la ameţeală povestea. Înainte de a le citi declaraţiile, maiorul ştia că nu se putea scoate nimic de la ei. Agresorii, camuflaţi de întuneric, îi atacaseră prin surprindere, nelăsând timp victimelor să le zărească chipul. Unicul amănunt util rămâneau semnalmentele "accidentatului", dar, chiar şi aici, martorii nu făceau risipă de detalii. "înalt, voinic, cam la o sută de kile şi mânjit de sânge."
    Continuând să bâjbâie, Cristescu trecuse pe la arhiva ministerului. Află încă o dată ceea ce ştia de mult. Ultima evadare avusese loc în 1947. Un oarecare Grigoraş, figură impunătoare a spărgătorilor din anii aceia tulburi, izbutise s-o şteargă de la Văcăreşti într-o noapte de iarnă. Fusese prins după câteva luni. Un ofiţer de miliţie îl recunoscuse în tramvai.
    "Evadările nu sunt româneşti", îşi exprimă maiorul gândul într-o formulă greoaie.
    Simţea însă că lipsa de frecvenţă a unei infracţiuni nu-l îndreptăţeşte s-o excludă din repertoriul răufăcătorilor autohtoni, iar procedeele Melaniei, extravaganţa şi anvergura ideilor ei îl determinau să accepte orice variantă.
    Iritat, Cristescu împinse cu umărul poarta grea de fier a blocului. Niciun argument nu venea în sprijinul ipotezei sale. Se opri la uşa Melaniei Lupu. Cineva îi subtilizase preşul, dar în rest totul părea neatins. Sigiliul era intact, iar pe butonul clanţei şi pe vizor se aşternuse praful.
    Două femei discutau în faţa liftului. Maiorul surprinse câteva cuvinte şi se lipi de perete.
    - Vezi-ţi de treabă, dragă! Ce să facă cu mâţele? N-am pomenit încă o întâmplare mai caraghioasă.
    - Dacă nu crezi, întreab-o pe doamna Codreanu şi pe Iliescu de la cinci. Au bătut azi la toate uşile căutându-şi motanii. Bombonel şi, în sfârşit, nu ştiu cum îl cheamă pe ălălalt.
    - Asta nu înseamnă nimic.
    - L-am văzut pe hoţ cu ochii mei, doar n-am halucinaţii! Îi ademenea în curtea interioară cu parizer. Un băiat tânăr, drăguţ, bine îmbrăcat, cu părul buclat. L-aş recunoaşte dintr-o mie.
    - Şi nu l-ai întrebat ce caută acolo?
    - L-am lăsat întâi să văd ce face. Pe urmă a sunat Cocuţa de la Piteşti...
    - Bine, m-ai convins. Istoria nu mi se pare însă mai puţin absurdă. Ce face ăla cu pisicile?
    - Hm! Ştii cât e kilogramul de iepure la piaţă?
    Femeile intrară în lift. Maiorul aşteptă să vadă la ce etaj opreşte şi ieşi în stradă.

                                                                                  12.

                                           Se uită la Azimioară cum travesa încăperea în vârful picioarelor și începu să râdă.
    - Am o veste pentru tine.
    Locotentul se opri lângă seif și așteptă.
    Cristescu râdea așa - un râs crispat, pornit din pântece - doar când se simțea zguduit de furie.
    - Nu ești curios?
    - Ba da.
    - Am găsit un martor strașnic în afacerea pisicilor dispărute. O cucoană care l-a surprins pe gangster în flagrant delict. Stă în blocul Melaniei la etajul şase.
    - Îi voi face o vizită chiar astăzi, declară serios Azimioară.
    - Dumnezeule, unde am ajuns! Nici măcar în primii ani de meserie, când filam în gări escroci de mâna a cin'şpea, nu mi s-a întâmplat să umblu după mâţe. Tot mă întreb dacă nu visez... Alo! Da, eu sunt... ce?! Fantastic!!
    Desprinse receptorul de ureche şi se uită aiurit la Azimioară. Suflă greu:
    - Dă-mi, te rog, un pahar cu apă.
    Locotenentul se precipită spre chiuvetă. Umplu ceaşca de lângă savonieră şi i-o aduse cu mâinile tremurânde.
    - Ce s-a întâmplat?
    - De-aseară şi până acum, s-au înregistrat în oraş trei sute cincisprezece dispariţii de pisici negre, majoritatea motani. Procentul exact l-a stabilit Dinulescu de la contabilitate: nouăzeci şi şapte la sută.

                                                                            13.

                                          Era un adevărat iad.
    Trei sute douăzeci de animale negre ca smoala mişunau pe un perimetru de douăzeci de metri pătraţi. Nu se mai distingea nimic din mobile, iar covorul ondula spinări şi capete de blană tuciurie.
    Ca să fie auzită, Emilia trebui să urle la urechea englezului:
    - Ai influenţă asupra bătrânei. Spune-i să isprăvească mai repede. Vacarmul ajunge până în stradă.
    Melania, radioasă, strângea mâinile lui Tolea şi Nicolaescu care-i primeau mulţumirile, în mod evident epuizaţi. Nu încăpea nici o îndoială că trecuseră prin încercări grele. Aveau figurile şi mâinile acoperite de zgârieturi, un plasture ţinea urechea economistului lipită de cap să nu cadă, iar expresia era a unor oameni istoviţi.
    - V-aţi întrecut pe dumneavoastră înşivă, domnilor, de asta sunt încredinţată.
    Urmărită cu interes de asistenţă, trecu la verificarea temeinică a candidaţilor.
    Pentru a evita confuziile, animalele ieşite din competiţie erau azvârlite discret şi cu multă grijă pe fereastră. Mieunatul dura câteva secunde căci, în contact cu solul, nu se ştie de ce, amuţeau brusc.
    De fiecare dată, figurile balerinului şi a lui Nicolaescu se lungeau, pierzând în cele din urmă orice expresie. Cartierul trăia o viaţă intensă şi Morton regreta că nu şi-a luat aparatul de filmat.
    Mirciulică a fost al o sută optzeci şi treilea motan cercetat. Spre surpriza celorlalţi, răspunse admirabil testelor Melaniei. Mâncă ciocolată, trase o duşcă zdravănă de rom şi ascultă cu interes povestea piticilor rătăciţi în grădina de zarzavat a cumetrei Zamfira.
    Nicolaescu, care nu se mai simţea sigur de nimic, propuse totuşi continuarea selecţionărilor. Să mai aleagă bătrâna vreo zece-cincisprezece dobitoace care să fie supuse unor întrebări de baraj. Cel puţin aşa îşi închipuise el că vor decurge lucrurile.
    Melania îşi strânse umerii înguşti, dând hotărâtă din cap.
    - Nu am nevoie decât de Mirciulică. Pe prietenii lui i-am primit totdeauna cu plăcere în vizită, dar spaţiul de care dispun nu mi-a îngăduit să fac mai mult pentru ei.
    - Îi e teamă să nu vă înşelaţi, interveni Emilia Plopeanu. Reţinând cinci-şase motani, să zicem, cu semnalmente apropiate, posibilitatea de a fi fost indusă în eroare se reduce.
    - Cum m-aş putea înşela? Acesta e Mirciulică şi nici o îndoială nu stăruie în mintea mea.
    - De, făcu economistul, pipăindu-şi plasturele, nu mi s-a părut bucuros din cale afară de revedere.
    Ochii bătrânei se umplură brusc de lacrimi.
    - E atât de modest, iar despre pudoarea lui nu aş isprăvi niciodată să vă povestesc! Sunt aproape sigură că vă pot face o mărturisire. Nici mie nu-mi place să-mi etalez sentimentele în public, chiar dacă de data aceasta nu mă simt în stare să mă stăpânesc. Îşi lipi tandră obrazul de capul cotoiului. Trăiesc cea mai fericită zi din viaţa mea şi asta mulţumită dumneavoastră.
    Ned dădu la o parte un colţ de perdea. Se întunecase de-a binelea. Câţiva trecători străpungeau grăbiţi reţeaua fină a ploii. Propuse operativ:
    - Trecem la evacuare!
    - Poftim?!
    Balerinul îşi rotunji ochii albaştri şi Morton îşi zise că evenimentele fuseseră cu mult peste puterile lui. Avea să mai treacă timp până să se dezmeticească complet.
    Nicolaescu rânji sinistru.
    - Aş vrea să văd şi eu cum alungaţi o armată de bestii afară, în ploaie.
    - Trebuie să fim prudenţi, spuse Emilia. Gândiţi-vă ce impresie ar face aproximativ o sută cincizeci de motani revărsaţi şuvoi dintr-un bloc.
    - Propun să continuăm procedeul folosit la selecţionare, spuse economistul. Îi luăm pe rând de coadă şi zvârr... pe fereastră!
    Ned lăsă ţigara pe marginea scrumierei şi îşi puse mănuşile. Zâmbea tot timpul şi Emilia se întrebă dacă la urma urmelor englezul nu-i un excentric în căutare de clişee inedite.
    "În cazul ăsta, a fost servit după pofta inimii. Bătrâna e un număr senzaţional cum nu găseşte nici la el acasă..."
    - Vom proceda la câteva transporturi, spuse Ned. Încărcăm pisicile în saci şi le abandonăm în diverse puncte ale oraşului. Eşti cu maşina, Tolea?
    - Da.
    Nicolaescu se aplecă înainte cu privirea subţiată. Întrebă apăsat:
    - Cine le bagă în saci? Asta vreau să ştiu. Îşi arătă mâinile şi urechea. În treacăt fie spus, azi am făcut prima injecţie antirabică. Mi-a fost destul de greu să-i explic ăluia de unde am atâtea amintiri.
    - Cred că v-aş putea da o idee... Melania îşi trecu sfioasă degetele peste obrajii carminaţi. Dacă în fundul sacului s-ar afla câteva felioare de salam, aţi crea o stare de spirit mai favorabilă pentru prizonierii dumneavoastră.
    Englezul începu să râdă. Bătrâna îi prinse privirea lucioasă şi îşi plecă numaidecât pleoapele.
    "Îl distrezi nespus, draga mea. Deocamdată, ţi-ai asigurat un prieten, dar trebuie să fii atentă ca sentimentele dumnealui să nu e-vo-lu-e-ze. Ştii că nu-mi plac cochetele, iar tu n-ai pus în viaţa ta vreascuri pe un foc la care nu aveai de gând să-ţi încălzeşti mâinile. În consecinţă, fii cuminte, Melania, şi nu exagera dacă nu vrei să mă supăr pe tine."
    După o oră, doisprezece saci care miroseau a naftalină, bine burduşiţi, se zbuciumau lângă perete. Vlăduţ Tolea coborî primul, să încălzească motorul maşinii.
    Ned făcu tot posibilul să rămână singur cu Melania.

                                                             CAPITOLUL VII
                                                       INEGALABILA MELANIA
                                                                         1.

                                   - Când ai să te mai întremezi, o să-mi spui pe îndelete prin câte ai trecut de când ne-am despărţit. Mi-e teamă însă că nu sunt o fire destul de tare pentru o poveste prea captivantă. Nu azi, Mirciulică, nici vorbă! Emoţiile ne-au sleit de puteri.
    Motanul îi sări din poale şi dădu tacticos târcoale odăii.
    Melania îl urmări înduioşată, apoi îi adresă un zâmbet înţelegător lui Ned.
    - Încearcă să se familiarizeze cu noul mediu. Amândurora ne-ar face plăcere să ne întoarcem acasă, presupun că ar avea un efect tonic asupra noastră, deşi aici e foarte frumos.
    Morton se uită reflex în jur - niciodată nu avusese o imagine mai concretă despre un loc călcat de vandali - şi începu să râdă, apoi întrebă cu un glas indiferent:
    - V-aţi gândit la ultima noastră discuţie?
    Bătrâna suspină. Un surâs abia schiţat îi tremura în colţul buzelor.
    - Mi-ar plăcea să-mi închipui că oamenii fac anumite lucruri de dragul meu, deşi aceasta e o pretenţie nesăbuită. Fireşte, nu cred că aţi fi avut dreptul să vă aşteptaţi la altceva din partea mea. Acum, că l-am găsit pe Mirciulică, simt cum îmi recapăt luciditatea. În cel mai scurt timp, voi face ordine deplină în gândurile mele.
    - Vreţi să discutăm deschis?
    - Dar bineînţeles, domnule! Ascunzişurile sunt tot atât de departe de firea pe care mi-o cunosc, ca o sutană brahmană de un cimpoi scoţian, deşi mi-amintesc că, pe vremea când eram tânără, compatrioţii dumneavoastră găseau explicaţii originale pentru asemenea asociaţii. Vă ascult cu urechile bine deschise.
    - În regulă, zâmbi Ned. Constat că invitaţia lui George Popa vă lasă indiferentă.
    - Dimpotrivă. Aş pleca imediat. Miliţia răscoleşte Bucureştiul, presupun, în căutarea mea.
    Englezul ridică din umeri.
    - Din păcate, călătoria e condiţionată de Madonă. Soţul dumneavoastră se află în momentul de faţă într-o situaţie materială precară şi fără Fecioara de aur n-ar putea onora cheltuielile obligatorii aferente unui voiaj clandestin în Occident. Nădăjduiesc că m-am făcut înţeles.
    - Perfect, rosti Melania respirând greu.
    - Veţi trăi într-o lume a banilor, care-i condamnă fără excepţie pe cei ce nu-i au. Ezită. Desigur, George e prietenul meu, dar afacerile sunt afaceri. Mi-am asumat toate riscurile în schimbul unei sume şi cum nici eu nu sunt Rotschild - îşi arătă zgârieturile de pe mâini - am făcut tot ce este omeneşte posibil ca s-o obţin.
    - V-am făgăduit să mă gândesc şi mă voi ţine de cuvânt.
    - Îmi vine greu să înţeleg de ce trebuie să vă gândiţi.
    - Pentru că pur şi simplu am uitat. Când veţi împlini şaizeci şi doi de ani şi trei luni, iar un domn o să vă confunde cu soţia sa necredincioasă, veţi băga de seamă că o grămadă de amănunte s-au alungat din mintea dumneavoastră.
    - Amănunt, hm! Nu astfel ar denumi majoritatea oamenilor şaizeci sau şaptezeci de kilograme de aur prelucrate artistic.
    Se ridică pe neaşteptate şi se aşeză lângă Melania. Îi luă mâna. Bătrâna şi-o abandonă, plecând feciorelnic privirea.
    - Sunteţi foarte spontan şi lipsit de convenţie pentru un englez...
    - Joc cu cărţile pe masă. Nu v-am ascuns nicio clipă că totul depinde numai de dumneavoastră. Nu mă pot apuca să sap, prin sondaj, pivniţele Bucureştiului în căutarea Madonei. O văd neapărat îngropată undeva, căci un asemenea obiect atrage inevitabil atenţia. Iar dumneavoastră, e cert, încercaţi să câştigaţi timp. De ce? Sunt gata să fac faţă la încă o sută de capricii, deşi aventura cu pisicile ar fi trebuit să-mi ajungă. Aş vrea să vă înlătur reticenţele. Sunt însă cu mâinile legate, pentru că nu cunosc motivul lor. Ce se întâmplă? Vă e teamă să nu vă trag pe sfoară?
    - Nici gând, şopti Melania, retrăgându-şi încet mâna.
    - Atunci?
    - Îngăduiţi-mi să mă mai gândesc. Mă voi concentra din răsputeri şi sunt încredinţată că nu va fi fără rezultat.
    Ned pocni iritat din degete. Reflectă câteva clipe înainte de a vorbi:
    - Peste exact patru zile, cu sau fără dumneavoastră, părăsesc România.
    Melania ştia că nu minte.

                                                                         2.

                                      A doua zi, maiorul Cristescu sosi la birou într-o dispoziție sumbră. Petrecuse o noapte agitată. Își agăță pardesiul în cuier mormăind un bună dimineața nedeslușit, pregătit pentru tot ce-i mai rău.
    Făcuse voit abstracție de câteva zâmbete pline de miez înregistrate pe coridorul lung în formă de L al ministerului şi, aşteptându-l pe Azimioară, înlocui rezerva de pastă a pixului. Îl încercă pe calendar, dar literele rămaseră albe. Apăsă din ce în ce mai nervos, rupând hârtia, şi în clipa când, exasperat, se pregătea să-l arunce pe fereastră, intră locotenentul.
   Cristescu îl cercetă iute.
    - După mutră, îmi aduci o veste din alea de care-ţi aminteşti o viaţă.
    Azimioară, pe de o parte consternat, pe de alta abia izbutind să-şi stăpânească râsul, reuşi să fixeze cu privirea tabloul din spatele maiorului.
    - Cinci sectorişti s-au prezentat azi-dimineaţă la raport. Aveţi aici...
    - Despre ce e vorba? îl întrerupse nerăbdător maiorul.
    - Da... Băieţii semnalează că în cartierele Pajura, Berceni, Balta Albă, Drumul Taberei şi Chibrit s-a constatat în cursul nopţii o afluenţă neobişnuită de pisici negre.
    - Ce dracu' făceau pe acolo?!
    - Defilau în grupuri impresionante de câte douăzeci-treizeci. Asta i-a şi pus pe gânduri. Pisicile nu umblă în turmă... Din alt raport reiese că o sută cincizeci şi nouă de exemplare, extrem de reuşite, aveau cel puţin un picior scrântit.
    Gesticulă evaziv, încercând parcă să se scuze. Cristescu rămase câteva momente fără grai. Apoi, un zâmbet îi alungă expresia de stupoare. Exclamă, spre surpriza locotenentului:
    - Ştii? Începe să-mi placă...
    Izbucniră amândoi în hohote formidabile de râs. Aveau impresia că nu se vor putea opri niciodată.
    Intrigat, colonelul Nasta îşi vârî capul pe uşă, măsurându-i lung.

                                                                               3.

                                        Din bucătărie veneau zgomote domestice. Robinetul,  clănţănitul ibricului aşezat pe plită, un băţ de chibrit aprins.
    "Fata asta", îşi spuse Melania, "bea cel puţin cincizeci de grame de cafea pe zi. Colonelul consuma şi el câte o ceaşcă zdravănă la două-trei ore, dar, după cum ştii, a murit în floarea bărbăţiei sale. Mă întreb, Melania, dacă se mai gândeşte din când în când la tine. Nu i-ai simţit deloc prezenţa în aceşti ani şi nici nu e de mirare. Închipuieşte-ţi numai cu câte cunoştinţe s-a reîntâlnit, iar relaţiile îţi răpesc o grămadă de timp..."
    Melania Lupu, căreia îi plăcea să-şi imagineze lumea de dincolo ca pe un imens şi agreabil salon unde oamenii de toate seminţiile, de pe toate meleagurile şi din toate epocile se întreţin politicos într-o reuniune cu adevărat democratică, îşi fac vizite, vorbesc la telefon şi mănâncă prăjituri cu cremă în timp ce citesc gazeta, dădu înţelegătoare din cap. Nu avea niciun motiv să fie supărată pe colonel. La urma urmelor, poate că nici ea nu-i dăruise din gândurile ei atât cât ar fi meritat.
    "Suntem îngrozitor de ocupaţi", conchise cu un suspin, "indiferent de cartierul în care locuim. Cândva îi vei explica pe îndelete lucrurile acestea, dar n-ai niciun motiv să te grăbeşti, fetiţo, căci colonelul a fost totdeauna un bărbat cu multă răbdare şi nu văd de ce s-ar fi schimbat între timp. Oricum, zece sau cincisprezece ani şi chiar douăzeci nu au pentru el nici o importanţă. Cât de curând însă, va trebui să repari gărduleţul de la mormântul lui. Neglijenţa împinsă dincolo de un anume hotar se numeşte altfel, draga mea..."
    Trăgând cu urechea spre bucătărie, bătrâna deschise cartea de telefon. Răsfoi înfrigurată paginile, încercând să nu facă zgomot. Buzele i se mişcau încet, în vreme ce-şi plimba unghia arătătorului în lungul coloanelor.
    "Ce noroc, Melania, că nu ai nevoie de ochelari... Doamne, ţi-ai fi imaginat că există atâtea persoane cu numele de Tudor? Când erai mică ţi-ar fi să te cheme Rosalinda, deşi n-aveai nimic dintr-o iapă. În sfârşit... Tudor Olga... strada Stupinei 109, telefon..."
    Puse cartea la loc şi luă motanul în braţe. Inima-i bătea de emoţie.
    - Ah, Mirciulică, îi suflă la ureche, de ce nu suntem singuri? Am fi plănuit împreună cum trebuie să procedez ca să pătrund în locuinţa doamnei Tudor şi am fi pus la punct încă o grămadă de amănunte. De pildă, cum am putea scăpa pentru câteva ceasuri de domnişoara Emilia...
    Fata intră în odaie ţinând tava cu ceaşca de cafea în amândouă mâinile şi pachetul de ţigări între dinţi. Se uită la bătrână fără să-şi ascundă uimirea.
    Arăta proaspătă, părul alb i se freza în bucle cochete în jurul obrajilor de porţelan, iar ochii străluceau plini de tinereţe.
    "Doamne! cum trebuie să fi arătat acum treizeci de ani..."
    Melania, care ştia că nu arătase grozav în urmă cu treizeci de ani - "nimeni n-a căzut pe spate, fetiţo, doar privindu-te" - se gândea la altceva.

                                                                         4.

                                      Soții Miga îl ascultau consternați.
    Maiorul Cristescu, destul de plictisit, trebui să relateze încă o dată întâmplarea. Florence se dezmetici prima şi se interesă sarcastică:
    - V-aţi închipuit cumva că se ascunde la noi?
    - În niciun caz, surâse maiorul. Mă gândeam la altceva. Sunteţi prieteni de treizeci sau patruzeci de ani.
    - Cincizeci, corectă serviabil Şerbănică. De fapt, iertaţi-mă... Încă nu ştiu dacă am înţeles bine. Vreţi să spuneţi că Melania a evadat?
    - A evadat sau a fost răpită, minţi Cristescu. În acest sens speram că mi-aţi putea da o mână de ajutor.
    Şerbănică Miga gâfâia, copleşit de senzaţional. Fruntea şi urechile i se roşiseră, în timp ce obrajii bucălaţi rămăseseră neaşteptat de palizi. Gura moale şi udă părea plină cu prune când articulă stupefiat:
    - Dar e extraordinar! Femeia aceasta este extraordinară!
    - Sunt de acord cu dumneavoastră, declară amar maiorul.
    Doamna Miga îşi zvârli capul pe spate.
    - Baliverne!
    - Florence! o apostrofă speriat bătrânul. Domnul maior ar putea fi vexat. Nu toată lumea e obişnuită cu temperamentul tău. Ştiţi - recurse zâmbind la o scuză pe care o repeta de peste patruzeci de ani - sângele italian. Mama lui Perieţeanu, socru-meu, e născută Betti. Familia Betti din Florenţa, prieteni cu Medici şi chiar înrudiţi cu Il Magnifico, marele protector al artelor, nu-i aşa...
    - Astea erau gogoşi de-ale lui tata, i-o reteză fără menajamente Florence. Îi chema Betti la fel ca pe alte două mii de familii din Firenze şi atâta tot, nume purtat şi astăzi de o mie de cârnăţari florentini. Nu-i nevoie să explici la toată lumea de ce ţi se pare că nevastă-ta e smintită.
    - Dar, Florence! E pentru prima oară când îmi spui lucrurile astea.
    - Te-a gâdilat grozav povestea cu Il Magnifico, te simţeai de parcă ţi-ar fi pus cineva o coroană pe cap, iar mie nu-mi place să stric dispoziţia nimănui dacă nu e absolut necesar. Acuma însă, m-ai scos din sărite.
    Şerbănică amuţi cu aripile tăiate.
    Cristescu, jenat de discuţie, îşi scormonea mintea căutând o afirmaţie inofensivă care să nu suscite spiritele.
    Îşi imagina uşor cum ar fi evoluat discuţia în lipsa lui. Era de ajuns să privească expresia bosumflată şi îndărătnică a lui Miga, aerul războinic şi satisfacţia de a-l fi rănit al bătrânei.
    "Şi din nefericire", îşi spuse, "ăştia doi reprezintă un cuplu clasic de oameni în vârstă. Parteneri care s-au iubit sincer şi ar fi fost în stare să se jertfească unul pentru celălalt, după câteva decenii de convieţuire par preocupaţi de un singur gând: cum să-şi transforme reciproc viaţa într-un adevărat iad. Încăpăţânări absurde, scandaluri iscate din senin, cu dorinţa pătimaşă de a restabili un adevăr fără nici o importanţă."
    - Gara din Sinaia avea pe-atunci două peroane...
    - Te înşeli, avea trei.
    - Uite cum mă chiorăşti! Două, ce dracu' !
    - Trei mari şi late! Te-ai ramolit, îţi spun eu!
    - Ascultă, madam, vezi cum vorbeşti că-ţi scap oala asta în cap...
    Uneori e de ajuns un cuvânt incendiar, aluzii otrăvite despre neamurile celuilalt:
    - Analfabeta de soru-ta care aşa şi pe dincolo...
    - Cine?! Tu vorbeşti? Frate-tău! Un escroc notoriu, dat afară din toate serviciile! Niciun om cumsecade nu-l primeşte în casă...
    - Aveţi numărul meu de telefon, reluă maiorul. Dacă intervine ceva nou sau aveţi cumva vreo idee în legătură cu locul unde ar putea fi ascunsă, vă rog să mă sunaţi. Orice amănunt ne poate fi de folos. Vă mulţumesc anticipat şi sper să ne revedem, adăugă, căutându-şi din ochi pălăria şi mănuşile.
    Florence îl opri cu un gest.
    - Domnule maior, eu sunt probabil o femeie fără tact şi-mi place ca atunci când cineva stă de vorbă cu mine să ştie exact la ceea ce are dreptul să se aştepte. Habar n-am pe unde s-o fi ascunzând Melania, dar de un lucru sunt încredinţată: acolo unde e, îi merge în orice caz mai bine decât la puşcărie.
    - În consecinţă, surâse Cristescu, chiar dacă aţi avea vreo veste, nu mi-aţi comunica-o.
    - Exact.
    Stătea rezemată de scrin cu braţele încrucişate la piept, cu bărbia în vânt, într-o atitudine provocatoare.
    Şerbănică Miga intră în panică.
    - Eşti inconştientă! Concursul refuzat autorităţilor reprezintă o culpă gravă!
    Florence nu se obosi să-i răspundă. Nici măcar nu se uită la el.
    Cristescu rosti liniştit:
    - Închisorile n-au fost inventate pentru oamenii nevinovaţi. Doamna Melania Lupu se bucură de toată simpatia mea în particular...
    - Ei bine, îl întrerupse triumfătoare Florence, eu sunt numai persoană particulară. N-am nicio altă calitate.
    - Voiam să vă spun că, lăsând la o parte misiunea mea, deci ca simplu cetăţean, nu aş putea trece cu indiferenţă peste faptele reprobabile ale unui individ, nu mai vorbesc când ele constituie infracţiuni grave. Este o chestiune de echitate. Aveţi obiecte de preţ în casă. Gândiţi-vă că ele ar dispărea într-o bună zi, dar altcineva, care v-ar putea ajuta să le recuperaţi, simpatizând hoţul, ar refuza să vorbească.
    - E elementar! interveni Şerbănică iute.
    Îşi exagera francheţea, o afişa ostentativ, vrând să înlăture impresia "dezastruoasă" lăsată de nevastă-sa.
    - Nimeni pe lume n-o să mă convingă că Melania-i o escroacă, pufni Florence, şi încă de talie mondială. Cel mult a căzut victima unui concurs de împrejurări nefericite.
    Maiorul se apropie încet de vestibul, zâmbind.
    - N-am putut să vă conving în discuţia noastră după spargerea de la Muzeu şi am serioase îndoieli că voi reuşi de astă dată. Oricum, nu omiteţi nici celălalt aspect, deloc neglijabil, al problemei. Posibilitatea ca Melania Lupu să fi fost răpită. Salvarea ei...
    - Asta s-ar numi o cursă! Căutaţi altceva.
    - Florence, nu-ţi dai seama ce vorbeşti!
    Cristescu puse mâna pe clanţă.
    - Constat că aveţi o zi proastă şi e inutil să continuăm. Iertaţi-mă că v-am deranjat.

                                                                         5.

                           - Ai înnebunit?! Îl contrariezi pe ăsta care-i un personaj important la Miliție așa, din capriciu?! E un act de demență! Nu te gândești la Sandi, că-i periclitezi situația?..... Trebuie neapărat să-i telefonezi și să-i ceri scuze.
.............................................................................................