Ion, Liviu Rebreanu

.............................................................................
                                                  34.

                               Peste câteva zile Ion într-adevăr veni iar, tot pe vremea prânzului. Înainte de a deschide portița însă se uită în ogradă. Oloaga, din ascunzătoare, vedea că pe ea o căuta. Apoi Ion intră repede și dispăru în tindă, Savista se târî cât mai fără zgomot spre ușă. Și auzi glasul lui Ion, drăgăstos, și pe al Floricăi, înfricoșat. Tremura totuși atât de grozav de bucurie că nu înțelese nimic, deși cei doi în tindă vorbeau destul de tare.
    Ion ieși curând, văzu pe Savista și păli. Dar își reveni repede și-i zise ușor:
    - Am venit iar și iar n-am dat de George.... N-am noroc și pace! Rămâi sănătoasă, lele Savistă!
    Oloaga nu răspunse; în privirea ei însă fâlfâia atâta ură, că Ion plecă fără a mai întoarce capul. Era fericită și de-abia aștepta să vie seara, să-i spună tot lui George.
    - Bade.... bade!.... Vino-ncoa! îl întâmpină când îl zări.
    George, deși ostenit rău, se duse sprea ea la grămada de coceni.
    - Ei? Ce poznă-i cu găinile? o întrebă în glumă.
    Savista începu foarte încet și rar; dar apoi, cuprinsă de emoție, spumegă încât nu mai era chip s-o priceapă nimeni.
    - Ion?.... Ei, ce vrea Ion?.... A fost aici? o întrerupse bărbatul ștergându-și de pe obraji nădușeala frământată de praf.
    - Ion.... fost.... Florica.... fost.... Tâlhari.... Omoară, omoară! gemu oloaga disperată, podidind-o lacrimile și înecându-se în sughițuri.
    - Bine, Savista, bine..... Lasă că știu.... bine! făcu George liniștit.
    De-abia după cină, când se culcă în pat lângă Florica, se gândi mai bine la vorbele Savistei și se cutremură, căci deodată își aminti privirea lui Ion de la nuntă, privirea care l-a înspăimântat atunci și pe care totuși a uitat-o. Cum a putut-o uita oare?
    - Apoi, dacă-i așa, îl omor!.... Amu nu mai iert.... Îl omor! își zise George hotărât, mângâind corpul femeii care-i ațîța sângele.

                                                                     2.

                                 Doamna Herdelea nu voie să facă ceartă în fața oamenilor străini, în Sângeaorz, dar cum ajunseră acasă, îl luă pe Herdelea la zor:
    - Nu știu nebun ești ori nu ești în toate mințile de vorbeai întruna că ieși la pensie. Se vede că ți s-a urât cu binele.... Apoi de aceea ne-am căznit și am suferit, ca acuma, după ce ai scăpat cu fața curată, să cauți singur sărăcia?
    Ghighi era de aceeași părere, anume că retragerea ar fi o umilire. Cât privește că inspectorul cere să învețe copiii numai ungurește, dăscălița răspunse prompt, potrivndu-și părerile după împrejurări, ca totdeauna:
    - Ei și? Te încânți de lingușirile românilor, parcă din vorbe frumoase ai putea mânca? Lumea știe că suntem români, dar șovinismul nu-i a bună niciodată. Adică ce-o fi dacă o să-i învețe ungurește? Lasă-i să învețe, că-i bine azi când știi o limbă străină, că vezi bine că fără ungurească nivi nu te mai poți mișca din loc.... Dacă-s vremurile așa, noi să le schimbăm?
    Herdelea însuși se simțea nenorocit că trebuie să se despartă de școală, dar totuși se rușina să spună chiar și acasă că inspectorul îl silește să iasă la pensie. Și de altfel mai spera în sine că până-n cele din urmă se va mai întâmpla ceva și nu va trebui să plece. De aceea amâna mereu și nu făcea petiția. Totuși, pe de altă parte, răspândea și prin Armadia știrea că, față de persecuțiile tot mai crâncene ale ungurilor, se gândește să-i dea dracului și să se retragă. Răspunsul i-l dădu Grofșoru, la berărie, în gura mare:
    - Prietene și frate! Mai bine să mori decât să fii călăul copiilor noștri!
    Și fraza aceasta făcu ocolul Armadiei, câștigând simatii amândurora și chiar lui Belciug, pe care Herdelea îl lua veșnic ca martor și care îngălbenea de indignare când venea vorba de inspectorul Horvat.
    După asemenea încurajări, învățătorul iar venea hotărât să scrie îndată cererea de pensie. Acasă însă găsea împotrivirea dârză a dăscăliței care îi schimba tot planul. D-na Herdelea, sfătuindu-se toată ziua cu Ghighi, descoperea mereu argumente mai temeinice.
    - Uite pe Zăgreanu! Știi bine, că tu mi-ai spus, cât a fost în Pripas i-a înnebunit cu ungureasca.... Și cu toate astea nu-i zice nimeni nimic, ba-l laudă toată lumea și-i prezice viitor mare!.... Fiindcă așa și este!
    Herdelea, încercând să profite de simpatiile lor pentru Zăgreanu, spuse că ar fi cuminte să-i cedeze lui locul în Pripas, firește dacă are intenții serioase cu Ghighi. Pe când fata protesta împotriva acestui plan infernal, declarând că i-e urât Zăgreanu (în Sângeorz însă mărturisise în taină Laurei că e băiat foarte drăguț, măcar că e numai învățător), d-na Herdelea zise neclintită:
    - Lasă, nu te îngriji tu de el.... Îi găsește lui loc inspectorul, că știi doar cât îl iubește și-l protejează....
    Prin august, într-o după-amiazi, Zăgreanu veni mai mișcat ca alte dăți, deși Ghighi nu era acasă. Herdelea trecu în grădiniță cu dânsul, să stea de vorbă. Și tânărul spuse îndată că sosește tocmai de la Bistrița și de aceea e plin de praf. Nici n-a fost încă să se schimbe. A văzut pe domnul inspector.
    Apoi nu mai putu continua. Herdelea îl privi întrebător.
    - Mi-a spus multe - reluă Zăgreanu mai încurcat, parcă negăsind cuvintele potrivite. Mi-a făgăduit.... câte-n lună și stele.... Mi-a făgăduit....
    - Te are drag inspectorul - zise Herdelea liniștit. E bine să fii bine cu inspectorul, foarte bine.... Numai să-ți dea o școală bună, într-un sat bun....
    - Apoi vezi, domnule colega, da, da - bâlbâi tânărul. E greu.... Nu știu când s-o putea.... Da.... Domnul inspector zice că vrea să-mi dea Pripasul....
    - Pripasul? făcu Herdelea cu o săgeată în inimă.
    - Da..... adică.... zice că d-te n-ai să mai stai mult, că-ți trebuie odihnă, că ai servit destul.... că.... în sfârșit....
    Zăgreanu nu îndrăzni să-i mai spuie că inspectorul i-a poruncit să reamintească bătrânului învățător să trimeată imediat cererea de pensie, altfel îl va scoate din oficiu, că în niciun caz nu va mai îngădui să înceapă tot dânsul noul an școlar.
    Herdelea rămase pierdut. Înțelese ceea ce nu îndrăznise să-i mărturisească Zăgreanu și se simțea dureros rușinat.
    - Adevărat, foarte adevărat - murmură apoi cu glas tremurat. Am servit destul, prea destul.... N-am să mai stau.... Nu, nu, fie liniștit inspectorul! Fii și d-ta liniștit....
    În aceeași seară, după ce se culcă d-na Herdelea și Ghigi, el se așeză la birou și scrise până târziu de tot. Strică multe coale de hârtie și toate le udă cu lacrimi. Închipuirea că de-acuma părăsește pentru totdeauna școala lui, iubirea lui, îi sfâșia inima. Când i-a venit suspendarea, a plecat cu o scânteie de întoarcere; azi apleacă fără nicio nădejde. De azi încolo nu mai e învățător.
    - S-a sfârșit, s-a sfârșit - șoptea dânsul frânt, ca femeia când trebuie să-și dea seama că a îmbătrânit.

                                                                        3.

                                     Vasile Baciu fusese la trei avocați în Bistrița și toți trei îi spuseseră la fel: legea zice că copilul moștenește pe taă și tata moștenește pe copil. Asta înseamnă că să nu-și mai tocească opincile în zadar. Cu toate acestea, el amenința mereu pe Ion cu judecata, nădăjduind să-l sperie, cum s-a speriat și dânsul odinioară. Sufletul lui însă era toropit de amărăciune și se revolta împotriva legii care îngăduie ca un tâlhar să vie să-i ademenească fata, să-i smulgă moșia și pe urmă, după ce bagă în groapă femeia, să rămână cu pământurile și averea luate cu japca.
    Gândindu-se mereu la nedreptatea lumii, ajunse la bănuiala și apoi la convingerea că Ion a omorât pe Ana, înadins ca să-i rămâie moșia și să se poată însura a doua oară. Oamenii cărora le împărtășea credința aceasta, credeau sau nu credeau, dar toți pizmuiau pe Ion că s-a ales cu atâta pământ pe urma Anei.
    De supărare și de necaz, Vasile Baciu se așternu mai rău pe băutură.
    Nemaștiind încotro s-o apuce, într-o dimineață se duse la Popa Belciug și i se plânse. Preotul, cumpănind și chibzuind, avu o idee cucernică și zise atât:
    - Bine.... Am să vă chem pe amândoi....
    Și dumineca următoare Belciug chemă pe Vasile și pe Ion, împreună cu alți fruntași ai satului.
    - Oamenii de omenie trebuie să se învoiască! vorbi preotul frecând-și mâinile. Să căutăm și noi, cu toții dimpreună, o învoială omenească! Așa-i bine și așa-i frumos!
    Ion, liniștit, ridică glasul:
    - Eu nu-s nici câine, nici fără suflet, domnule părinte.... Nu-s, martor mi-e Dumnezeu! În casă îl las să șeadă cât o trăi, măcar că-i a mea după lege și poate mi-ar fi de trebuință. Dar îl las că-s om și nu strâng pe nimeni de gât.... Trei locuri a vrut, trei le-a arat, le-a semănat, le-a cules. Puteam să i le iau că-s ale mele.  Nevoie de ele n-are, cu bucatele în loc să le mănânce, le vinde și le bea.... Dar zic, lasă-l să aibă și să bea, c-a muncit destul și supărări l-au ars destule.... Apoi amu, vedeți și d-voastră, oameni buni, dacă-l las eu să trăiască, dumnealui nu vrea să mă lase pe mine să trăiesc!
    Vasile Baciu, aprins ca omul fără dreptatea legii, sări cu răspunsul:
    - Adică cu ce drept să-mi iai tu averea mea? Cum să-ți rămâie ție pământurile mele!.... Că fata mi-ai omorât-o, copilul ți l-ai omorât!.... Cu ce drept!
    Vinele i se umflau pe tâmple ca niște râme.
    Dar vremea trecea, vorbele cădeau și învoiala nu se apropia. Atunci Belciug găsi clipa cuvenită să intervie. Își drese glasul și rosti grav, ca la predică:
    - Oameni buni și drept-credincioși, dreptate-i veșnic cu două tăișuri, ca paloșul în mâna ostașului viteaz.... Dreptate are Ion, căci legile lumii spun că averea copilului se cuvine părintelui care l-a zămislit și l-a crescut. Dreptate are și Vasile, căci după moartea fetei și a copilului ei, cuveni-s-ar ca moșia să se întoarcă la cel care a agonisit-o.... Acuma mie, paznic sufletesc al vorstru, dargi îmi sunteți amândoi deopotrivă și dornic aș fi să dobândiți deopotrivă fericirea pe pământ ca și în ceruri, dimpreună cu fețele luminate cu care ne-am silit, cât am putut, să vă împăcăm cum e mai bine. Dârzi și neînduplecați sunteți însă ca două săbii care nu încap într-o teacă. De aceea iată ce-am socotit eu ascultându-vă: stăpâniți amândoi ce cuprinderi în ziua de azi, tu, Vasile, casa și locurile pe care ți le lasă, iar tu, Ioane, averea pe care ți-a hărăzit-o mila cerească. Dar iarăși socot că drept n-ar fi să ajungă moșia în mâini străine. Viața omului e ca floarea câmpului. Azi e, mâine nu-i.... Poate că azi-mâine, Ioane, ai să te însori, să ai copii, dar poate, Doamne ferește, să și închizi ochii când ai crede că ești mai voinic.... Apoi, așa, n-ar fi păcat de Dumnezeu să rămână averea ta cui nici nu te-ai aștepta?.... Ș-atunci aș crede c-ar fi înțelept și frumos să vă legătuiți amândoi să lăsați ce stăpâniți sfintei biserici în cazul când, Doamne păzește, v-ați prăpădi fără moștenitori direcți, adică fără copii.... Făcând astfel, întăriți puterea Domnului pe pământ ca și Domnul să vă primească sufletele în vecii vecilor!
    Preotul tăcu brusc, coborând ochii în jos, așteptând parcă efectul cuvântării sale asupra celor de față. Apoi când înțelese că toți sunt de părerea lui, se retrase în odăița de culcare, lăsându-i să convingă și pe cei doi pricinași. După multă vorbărie, fruntașii izbutiră să-i facă să-și dea mâna.
    Belciug reveni atunci cu o declarație scrisă. Văzând hârtia, Ion mai șovăi o clipă, dar totuși iscăli, gândindu-se că ăsta-i un moft fără valoare, deoarece dânsul are să se însoare curând și să facă copii care să-l moștenească. Vasile se bucură că, dacă nu se întoarce la dânsul, moșia baremi nu se va risipi nici printre neamurile Glanetașului.
    - Așa! zise preotul împăturind frumos actul. De pe amvon am să dau de știre satului întreg hotărârea voastră creștinească.... Dumnezeu să vă binecuvânteze!
    Vasile Baciu se opri pe urmă la cârciumă, se îmbătă și se bătu cu straja Cosma Ciocănaș. Ion însă se duse drept la George, să-i povestească ce-a făcut. Și pe urmă se gândi numai la viitoarea lui nevastă.

                                                            4.

                                  Titu socotea să treacă granița cu trei sute de coroane. Suma aceasta o avea, dar îi mai trebuia și ceva mărunțiș care să-i ajungă până la trecere. Până ce nu cunoscuse rudele din România, se înfuriase gândindu-se că pornește în lume cu trei sute de coroane; acuma mergea la sigur, ca și când ar fi plecat din Pripas în Lușca, ori în Măgura..... Mărunțișul însă în încurca, fiindcă oricum se silea, nu sporea, și-i amenința rotunjimea celor trei sutare.
    Salvarea îi veni sub forma unei idei, citind într-un ziar că „Asociația pentru cultura și literatura poporului român” va ține adunarea generală la Sibiu în luna septembrie.
    Deoarece, când citea, văzu pe masă Tribuna Bistriței, un ziar săptămânal local, se gândi deodată: ce-ar fi să se ducă dânsul ca reprezentant la serbările Astrei? Ar fi mai întâi că ar face economii de chleltuieli, și al doilea că ar cunoaște dintr-o dată, toată „inteligența” românească din Ardeal, înainte de a-l părăsi, cine știe pentru câtă vreme.
    „Tribuna Bistriței” de altfel, îi reprodusese poezii din „Familia”, cu osanalele cuvenite despre „distinsul poet al Văei Someșului”.
    Se așeză îndată și scrise câteva rânduri bine simțite directorului gazetei, un avocat fără clientelă și mare naționalist, cerându-i un bilet de legitimație și banii de cheltuială trebuincioși. Răspunsul directorului sosi peste trei zile, aducându-i biletul de legitimație, dar și vestea tristă că ziarul de-abia-și târăște viața de la o săptămână la alta și că prin urmare „distinsul poet” ar face o faptă nobilă românească reprezentându-l, dacă se poate, pe propria-i cheltuială.
    Între timp, Titu, închipuindu-și cum va fi înconjurat și răsfățat dânsul la Sibiu, ca omul care a glasul unui întreg ținut de români, se însuflețise atât de mult de ideea de a reprezenta „Tribuna Bistriței”, încât nici nu se mai sinchisi că nu a primit bani și că deci socotelile lui rămâneau tot încurcate cu mărunțișul.
    Cu o săptămână înainte de plecare veni acasă spre a se pregăti în tihnă și a-și lua rămas bun de la toți cunoscuții, căci omul știe când pornește dar numai Dumnezeu știe când se întoarce. Căldăraru, la despărțire, l-a îmbrățișat și n-a uitat să-i spuie că tot mai e timp să se răzgândească, și Titu i-a mulțumit zâmbind pentru povață.
    În Armadia toată lumea știa că Titu vrea să plece în România și toți se mirau de îndrăzneala lui. Când se află însă că va lua parte și la serbările Astrei, la care singurul profesorul Spătaru a putut merge odată, de mult, și mai ales că se ducea ca reprezentant al „Tribunei”, mulți îl invidiară și-l felicitară.
    Doamna Herdelea plângea spălându-i și călcându-i rufele, iar Ghighi îi făcea în fiecare zi geamantanul spre a-l desface a doua zi, ca să-l facă mai bine și mai frumos, să nu râdă de el frații din România.
   Seara, Herdelea, tatăl și fiul, se sfătuiau serios. Deoarece Titu, având încă încurcături cu recrutarea, nu putea obține pașaport pentru străinătate, Herdelea îi explică cum să-și facă rost de la Sibiu de un simplu bilet de trecere; odată ajuns dincolo nu-i mai trebuie niciun pașaport.
    Între altele însă bătrânul îi mărturisi că a expediat cererea de pensie, iar Titu îl aprobă din toată inima, ba se însărcină să comunice știrea și doamnei Herdelea; o făcu într-adevăr cu atâta iscusință că dăscălița mulțumi lui Dumnezeu că în sfârșit Zaharia a ascultat povețele ei înțelepte. Drept recunoștință că l-a scăpat astfel dintr-un impas greu, Herdelea duse a doua seară pe Titu la Berăria Rahova, ca să se întâlnească acolo cu toți domnii din Armadia și să-și ia adio cum se cuvine.
    La Berăria Rahova se improviză o adevărată serbare, cu chef și cu lacrimi. Întrebările, urările, felicitările zbârnâiau în urechile tânărului îndrăzneț. Herdelea îi ceru biletul de la gazetă, să-l arate tuturor și mai ales lui Ghiță Pop, copistul de la judecătorie, care nu voia să creadă că Titu este aievea reprezentantul „Tribunei” la adunarea Astrei.
    Profesorul Spătaru ținu și un discurs, culminând cu fraza că Titu trebuie să fie „veriga de unire între frații de dincoace și dincolo de Carpați”.
    La miezul nopții însuflețirea fu așa de mare încât toți cântară Deșteaptă-te, române. Solgăibirăul Chițu, fiind și el mișcat, închise ochii, nevrând să strice buna dispoziție a societății, mai ales că Titu nu trebuia să plece cu impresii urâte despre slujbașii Ungariei.
    Până la sfârșit se amețiră bine cu toții. Herdelea, de supărare, bău atâta că Titu abia îl duse acasă, unde dăscălița îl ocărî bine în gând, dar fără a deschide gura, spre a nu-și strica somnul.
    Cu cât se apropia ziua, cu atât Titu era mai tulburat. Se simțea fericit și totuși glasul îi tremura. Niciodată casa părintească nu i se păruse mai caldă. I se strângea inima gândindu-se că de-acuma va trăi între oameni pe care nu i-a mai văzut, într-o lume necunoscută în care cine știe ce-l așteaptă?
    Se duse pe la familiile prietene să le zică rămas-bun. La Dragu găsi pe Lucreția împreună cu Oprea, azi soțul ei. Felicitându-l își aduse aminte de iubirea lui, versurile în care se chinuise să eternizeze ochii ei verzi. Acuma iat-o așezată, cu viața croită drept, fără cotituri deosebite, ca a tuturor oamenilor cuminți.
    Pe când el se aruncă în valurile lumii, ca într-o mare fără margini.
    În ajunul plecării, după-amiazi, făcu o plimbare până-n Pripas, să mai vadă căsuța unde a copilărit și să se despartă de Belciug, care-i „cam acru și viclean, dar tot om de treabă”, cum îi spusese tatăl său, îndemnându-l să nu cumva să nu meargă pe la dânsul.
    Preotul îl sărută și-l blagoslovi cu lacrimi în ochi, făgăduindu-i că-l va cerceta negreșit la București, deoarece speră să meargă și el foarte curând, peste un an sau doi. În însoți apoi să-i arate biserica cea nouă, gata, bună de sfințit, îl plimbă prin toate colțurile, se suiră împreună în turn, la ceas, și-i zise cu multă duioșie:
    - Foarte rău îmi pare că nu ești aici la sfințirea care va fi peste două săptămâni! Facem o sfințire minunată. Va veni și episcopul.... O să fie o adevărată sărbătoare națională!
    Titu îi promise că-i va trimite cărți poștale cu vederi din România și mai ales din București „care trebuie să fie o minunăție”....
    Belciug îl mai petrecu pe urmă până în dreptul cârciumei și-l mai îmbrățișă o dată ca un frate.
    Casa lui Herdelea din Pripas era mereu goală și tristă. Titu o privi pe dinafară, amintindu-și fără să vrea crâmpeie din fericirea trăită aici şi nepreţuită la vremea ei. Urcând în pridvor, se pomeni cu Ion.
    - Am auzit că vrei să pleci departe, domnișorule?
    - Mă duc și eu să-mi găsesc un rost în lume! răspunse Titu serios. Anii trec și omul trebuie să facă ceva în viață, altfel nu-i vrednic să trăiască.... Nu-i așa?
    - Așa-i, domnișorule, vezi bine că-i așa! zise Ion. Apoi să te ducă Dumnezeu sănătos și să-ți dăruiască noroc pe unde-i umbla, c-ai fost om de omenie!
    - Să trăiești și tu, Ioane! Ție de altminteri ți-a ajutat Dumnezeu și te-ai înstărit frumos.... Păcat numai că n-ai avut parte de Ana și de copil....
    - Apoi ce să facem? făcu țăranul rece. Așa a vrut Dumnezeu....
    - Ei, ș-acuma, ce mai ai de gând, Ioane? Că doar n-ai să rămâi văduv toată viața, că doar ești tânăr....
    - Așa-i, așa-i, vezi bine! mormăi Ion întunecându-se.
    Titu coborâse spre dânsul și se rezemă de stâlpul porții, cu pălăria pe ceafă. În asfințit soarele se mânia și împroșca cu raze aprinse. Umbra Măgurii Cocorilor se întindea peste sat până la picioarele crucii de la marginea drumului, pe care Hristos stătea neclintit ca un martor mut al tuturor tainelor. Ion se uită lung la domnișorul care i se părea că sse schimbase mult de când nu l-a mai văzut. Voia să-i ceară o învățătură, ca și odinioară, și îi era frică să nu-l ocărască.
    - M-am zbătut și m-am frământat să ies la liman - începu iar Ion după o tăcere apăsată. Și nu mi-a dat Dumnezeu nicio bucurie....
    - Dar pământul? întrebă Titu, privindu-l cercetător.
    - Pământul.... de..... pământul.... Bun e pământul și drag mai ți-e când e al tău.... Dar dacă n-ai pentru cine să-l muncești, parcă.... zău așa.....
    - Trebuie să te însori, Ioane!
    - Așa-i, chiar, așa-i, domnișorule - murmură țăranul cu ochii stinși. Dar decât să te însori cu oricine.... Am pățit-o o dată, domnișorule....
    Tăcu, așteptând parcă o întrebare sau o aprobare. Cum însă Titu nu zise nimic, urmă din ce în ce mai vioi:
    - Amu dumitale pot să-ți spun, că mi-ești mai bun ca un părinte și m-ai învățat numai bine.... Pot.... Și nu știu cum să-ți spun, domnișorule? Că d-ta pleci departe și poate nici n-ai să mai auzi de mine și de necazurile noastre.... O, Doamne.... Mare-i lumea!.... Când crede omul c-a nemerit mai bine, atunci ia seama că-i tot de unde a pornit.... Uite-așa-i, domnișorule! Așa mă muncesc și mă căznesc, și nu știu, cum să fac?
    - Azi, când ai avere, ce-ți trebuie să te mai prepelești? Nici prea hapsân să nu fie omul, că lăcomia strică omenia. Pământ ai destul....
    - Destul nu-i niciodată, domnișorule.... Dar pe cine vreau eu să iau, nu se poate. Și pe alta nu pot s-o iau....
    - Pe cine vrei?
    - Pe Florica! zise Ion cu o lucire aspră în privire.
    - Care-i măritată cu George-a-Tomii?
    - Aia!
    - De, Ioane, se vede că Dumnezeu ți-a dat c-o mână moșia, și ți-a luat cu cealaltă mintea! vorbi Titu. Cât e satu de mare nu găsești tu decât pe nevasta lui George?
    - Nu-mi trebuie alta, domnișorule! scrâșni Ion deodată furios și cu o hotărâre sălbatică în ochii sclipitori.
    - Hm - făcu Titu aproape înfricoșat de glasul lui.... De.... Nu-ți trebuie....
    - D-ta ce mă înveți să fac? urmă Ion iară mai blând și mai rugător.
    - Nimic.... Să te astâmperi!
    - Dar dacă nu pot?
    - Atunci fă ce știi!
    - Nu știu nimic! bâlbâi Ion, zvârcolindu-se între mânie și neputință.
    - Nici eu.... Dar atâta totuși pot să-ți spun: astâmpără-te!
.............................................................................

Azi....., Traian Demetrescu

Pe când trăiam fără să știu
Ce e iubirea și durerea,
Mereu doream să le cunosc
Și să le împărtășesc puterea.

Azi când trăesc știind ce e
Iubirea ca și suferința,
Îmi pare rău că n-am știut
Să prețuiesc ce-i neștiința.

Sfaturi de la mama, Virgil Carianopol

Mâna celei care ţi-a dat viaţă,
Te-a crescut frumos, te-a făcut trunchi,
Mâna ce te-a legănat, copile,
N-o uita, sărut-o în genunchi.

Mâna bună care-ţi pune masa,
Ce te spală,  aşteaptă s-o cinsteşti,
Să-ţi ajuţi măicuţa la nevoie,
Este mâna sfântă, s-o iubeşti.

Mâinii care ţi se-ntinde caldă,
Mâinii de prieten sau de frate,
Să-i răspunzi la fel cum ţi se-ntinde,
Merită această bunătate.

Mâna care ţi-a făcut un bine
S-o păstrezi în minte-n orice zi,
Este mâna dragostei de oameni
Ţi s-a-ntins de rău a te feri.

Mâinii însă care se fereşte
Firul tău de gând să nu-l ascunzi,
Eşti destul de mare, ştii din viaţă
Cum este mai bine să-i răspunzi…

Ion, Liviu Rebreanu

...........................................................................
                                                   33.

                           Laura răspunse dând din cap serios, urmându-și calea fără nicio tresărire. Doar când se așeză la masă se gândi zâmbind că odinioară a putut simpatiza pe băiețoiul ăsta....
     Erau pe la mijlocul  cinei când deodată apăru Titu pe terasă. Se uită împrejur puțin jenat, apoi văzând masa cea mare, veni drept și salută parcă pe toți i-ar fi cunoscut de când lumea.
    - Am primit târzu telegrama și de-abia adineori am putut sosi!
    Laura, care nu-l mai văzuse de la cununie, îl îmbrățișă plângând și murmurând cu drag:
    - Titule! Titule!
    Soții Herdelea se simțiră mai mândri, observând că feciorul lor a făcut impresie bună asupra noilor neamuri.
    - Aici, aici, lângă mine, că mie-mi sunt mai dragi poeții! strigă Alexandru, dându-și scaunul mai la o parte.
    La dreapta lui Titu ședea Eugenia, care-l privea curioasă. Titu îi sărută mâna inelată și parfumată, și așezându-se îi zise:
    - Superbă soră are George, iar eu încântătoare cumnățică!
    - Oprește, tinere, avântul! râse Alexandru. Să nu apuci să-i faci curte că bărbatu-său e gelos ca un harap!
    Gogu, de peste masă, zâmbi cu nepăsare căutată, în vreme ce ceilalți râseră cu poftă. Eugenia însă se roși puțin și răspunse:
    - Cu toate astea îmi place să mi se facă curte!
    - Aha! Aha! strigă iar Alexandru. Care va să zică o invitație în toată forma?.... Gogule, să fii cu ochii în patru, că tânărul e primejdios!
    Râsul și buna dispoziție au domnit toată seara.
    Titu fu găzduit, firește, tot în Vila Mara. Se sculă însă mai de dimineață ca toți, să se poată plimba și să-și răcorească creierii înfierbântați de emoțiile ce i le-au stârnit oamenii din țara unde năzuia și el. Se simțea fericit și-i suna mereu în urechi mai ales graiul lor grăbit și dulce. Dându-și seama că Alexandru îl simpatiza, voia să câștige și prietenia lui Gogu care, fiind deputat, îl va putea ajuta mai ales când va ajunge și dânsul în România. Apoi Eugenia îl fermecase așa încât o și visase, dar acum trebuia să-și astâmpere admirația, zicându-și că nu-i timpul să se țină de năluciri.
    La izvor se întâlni cu Ionel Pintea care bea foarte cumpătat, dintr-o ceașcă, borviz cu lapte în care înmuia o chiflă.
    - Asta-i cura mea - zise Ione zâmbind silit.
    Porniră împreună într-o pădurea deasă de molifți. Ionel nu era prea încântat, căci petrecea mai bine singur. Titu totuși se agăță de dânsul, dornic să afle ce-i în Bucovina, fiind întâiul om de-acolo cu care putea vorbi. Întrebările lui stăruitoare însă pe Ion Pintea îl plictisiră, încât în cele din urmă îi spuse răspicat:
    - Dumneata vrei să mă faci să vorbesc de lucruri care pe mine nu mă interesează sau cel puțin nu mă pasionează. Eu azi sunt un simplu contabil, copleșit de muncă și care n-am nici vreme și nici poftă să mă amestec în zâzaniile politice. Orice politică mi-e indiferentă.... Prostiile astea, iartă-mă că zic așa, le-am făcut pe când eram prin liceu și nu le-am mai luat în seamă în viață, să mi-o împovărez.... Și pe urmă, mai cu seamă la noi în Bucovina, politica înseamnă numai ceartă, hărțuială, scandal, murdărie.... mai mare rușinea! Suntem puțini și totuși dezbinați în atâtea partide și bisericuțe, încât nimeni nu se gândește la interesul general, ci toți se gândesc numai la ambițiile lor mărunte..... A, mi-e și scârbă!.... Eu cred că libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă. De aceea d-voastră aici sunteți mai fericiți, oricât vă plângeți și vă burzuluiți.... Așa este, domnule! Aici ungurii, nerozi, vă sâcâie, vă persecută, vă îngenunchează - adevărat. Ăsta-i norocul d-voastră, căci asta vă face dârzi, solidari și puternici. În clipa când vi s-ar da libertatea, ați face și d-voastră ceea ce se face la noi. Ungurii sunt proști și vă întăresc vrând să vă slăbească. V-ar distruge însă îndată ce s-ar dezlega lanțurile!
    Titu rămase cu gura căscată, fără să mai poată răspunde.
    - Ei, acuma ai aflat? sfârși Ionel acru. Adevărul e totdeauna dureros....
    Titu murmură ceva, mai merse câțiva pași, apoi deodată îi zise bună ziua și se despărți tulburat.
    - Nu se poate.... Vorbe.... Astea-s aiurările unui ursuz! se gândi dânsul simțindu-se totuși obosit ca după o noapte nedormită.
    - Încă unul  care-i cu mintea plină de fumuri! murmură Ionel singur, bucuros c-a scăpat de un tovarăș prea curios.
    Titu fu posomorât toată ziua parcă de cele ce i-a spus Ionel atârna fericirea lui întreagă. Își amintea fiece cuvânt și-l durea ca o mare nenorocire. Laura îi șopti când găsi prilej:
    - Ce ai, dragă Titule? Nu fi urâcios! E vorba de viitorul tău. George a vorbit cu Alexandru despre tine și despre dorințele tale.... Ia seama să nu-i indispui pe toți!
    După prânz, stând cu toșii de vorbă într-un chioșc, la umbră, Herdelea povesti amănunțit rudelor ce-a pățit. Voind să-și pregătească mai frumos ieșirea la pensie, o întoarse pe coarda națională, arătându-le cum toate i se trag din faptul că a luat apărarea unui biet țăran român față de samavolnicia unui magistrat ungur, apoi stăruind mai ales asupra examenului când inspectorul i-a cerut să nu mai lase pe copii să crâcnească pe românește, și sfârșind melancolic:
    - Dar decât să-mi unguresc sufletul la bătrânețe și să-mi vând conștiința, mai bine s-ajung salahor muritor de foame! Mai bine!.... De aceea mă și bate capul să ies la pensie curând, curând....
    Rudele din țară fierbeau de indignare. Chiar și Gogu se încălzi și, când Herdelea spuse că, de-ar fi mai tânăr, s-ar duce și el în România ca Titu, numai să scape de urgia stăpânirii ungurești - se repezi însuflețit la Titu și-i strânse mâna:
    - Bravo, tinere! Vino la noi, la libertate!.... De ce-ai sta și dumneata între barbarii aceștia cutropitori de conștiințe!
    Titu se însenină, mai cu seamă că Gogu îi oferi îndată să tragă la dânșii în Bucureștii, adăugând:
    - La noi poți sta toată ziua, să mănânci și să faci poezii câte-ți place!
    - Să vii negreșit la noi! O să-mi faci mare plăcere! spuse și Eugenia privindu-l cochet și convinsă că melancolia de azi a tânărului a fost din pricina ei.
    Alexandru îl pofti să mai meargă și pe la dânsul, prin Giurgiu, dacă i se va urî la București.
    - Să vii numai, că n-ai să rămâi pe drumuri în România! sfârși Atena.
    - Cu atâtea protecții mari, ministru trebuie să ajungi, Titule! strigă Herdelea uitându-și grija lui, de mulțumire că-și vede feciorul fericit.
    Într-un din zilele următoare Gogu și Alexandru, vorbind de Titu, socotiră că ar fi poate și mai nimerit să-i găsească vreun temei oarecare, ca să nu se simtă jenat stând degeaba. Și hotărâră îndată să-l adăpostească la un ziar; Gogu, ca deputat, are să-i facă loc barem la jurnalul partidului.
    - O, da, la o gazetă! zise Titu strălucind de bucurie, când află. Așa ceva visam și eu.... Tocmai așa ceva....
    Perspectivele trandafirii îi șterseră din creieri răspunsul lui Ionel ce-l întunecase un răstimp. Cu privire la ținta ce lucea mai aproape, viața i se părea plină de comori.
    De altfel, Gogu prinse dragoste multă pentru „tânărul cu ochii aprinși de o lumină stranie și înălțătoare”, cum îi zicea. Umblau mult împreună, discutând politică națională și uneori chiar literatură românească, deși acasă Gogu se mândrea că n-a citit în viața lui decât numai franțuzește. Alături de Titu, deputatul se simțea cuprins de înflăcărare:
    - Trebuie să mai aveți răbdare, să mai luptați, să mai rezistați! Va veni și mântuirea! Trebuie să vie!.... Credeți că pe noi, dincolo, nu ne doare viața voastră de suferințe?.... Voi sunteți speranța noastră, precum noi trebuie să fim speranța voastră!
    - De ce nu faceți măcar un gest ca să ne încurajați? întrebă Titu, pe care gândul acesta îl frământase mult.
    - Vă dorim în adâncul inimii noastre, dar gura trebuie să fie mută! zise deputatul român, grav. O, politica!.... Ce stupid lucru e politica în lume!

                                                                      8.

                                             Ion auzi curând că Vasile Baciu a umblat pe la un avocat din Bistrița și că l-ar fi tocmit să-i scoată toate pământurile de la ginere-său. Se spăimântă mai ales simțindu-se slăbit în îndârjirea lui de când i-a murit și copilul. Deși vedea primejdia, gândurile nu-i mai erau îndreptate numai asupra ei, ci hoinăreau neputincioase ba încoace, ba încolo. Își zicea că n-are să dea niciun petec de loc, ș-apoi îndată iarăși că n-ar fi rău să cadă la o învoială cu Vasile, să-i astupe gura.
    În schimb inima îi bătea mereu mai nerăbdătoare, frământată de un dor înăbușit prea multă vreme care azi stătea să izbucnească. Când îi venea în minte Florica uita de toate, chiar și de socru-său, întocmai precum odinioară a uitat-o pe ea din pricina pământului.
    A doua zi după ce află cum a fost Vasile Baciu la avocat, văzu pe Florica trecând cu demâncare la oameni, sprintenă, zâmbitoare și dându-i binețe parcă l-ar fi chemat la dânsa:
    - Ce mai faci, Ionică?.... Noroc bun!
    - Noroc bun! mormăi el, îngrozindu-se cum i se scurg ochii după ea.
    În aceeași seară, venind de la câmp, opri în poarta lui George să-l întrebe ce să facă cu socru-său? Dar în vreme ce George îi spunea și-l învăța ce credea, dânsul vedea numai pe Florica, în tindă, învârtindu-se la vatră, pregătind cina, și de-abia se stăpânea să nu se repeadă la ea, s-o cuprindă în brațe și s-o ducă de-aici, să n-o mai atingă nimeni, nici să nu i-o râvnească.
    Ziua următoare se gândi să se ducă iar la George, dar nu mai îndrăzni de frică să nu-i vadă în ochi patima. Și, fiindcă trebuia totuși baremi s-o vadă, alergă ca un smintit până ce știrici la care holdă seceră Florica și-și făcu drum prin apropiere și o zări.
    Se mira și se afurisea că a lăsat-o să se mărite cu altul și că n-a luat-o el, ș-apoi se mângâia singur, zicându-și:
    - Mie mi-a fost scrisă Florica, degeaba....
    Încerca să se smulgă din lanșul ce-l strângea tot mai tare ca să-și întoarcă toate gândurile la moșia lui amenințată de îndârjirea lui Vasile. Dar când se mustra c-o să-și piardă averea pentru o muiere blestemată, cum se mustrase și altă dată, acum i se adăuga în creieri, nechemată, întrebarea: ce folos de pământuri, dacă cine ți-e pe lume drag nu-i al tău? Și pe urmă gândurile se înlănțuiau. Baremi de-ar fi trăit copilul, să știe și dânsul pentru cine muncește și se sfarmă..... Dar așa, cui ar rămâne moșia lui, dacă l-ar strânge Dumnezeu într-o bună zi, căci omu-i trecător ca adierea vântului.
    Din pricina alergăturilor zadarnice rămăsese în urmă cu munca pământului. Toată lumea isprăvise seceratul, dar el mai avea încă două holde în picioare. Numai după o ceartă mare cu mamă-sa, se urni să trimită pe Glanetașu cu trei lucrători la locul cel mai mare, iar delnița de lângă drumul cel vechi s-o doboare dânsul.
    Era într-o joi. De unde muncea Ion se vedea drumul pe care treceau neîncetat femei cu coșuri și desagi, mergând la bâlciul săptămânal în Armadia. Mărul pădureț sub care născuse anul trecut Ana era încărcat de rod și făcea umbră groasă, deși o porumbiște verde îl acoperea până-n ramuri.
    Ion lucra cu voie bună cum nu mai avusese de mult, ca și când ar fi presimțit o bucurie năvalnică. Se uita rareori spre drum, ca să nu-l ție de vorbă nimeni. De altfel, pe la prânzul cel mic nu mai trecea pui de om.
    Începu să lege snopi și, când isprăvi și-i așeză în picioare, își aruncă ochii spre Pripas. Atunci văzu departe o femeie, venind grăbită, cu niște desagi pe umeri. Tresări și privi împrejur, bucuros că e singur cât e hotarul de mare.
    - Florica! murmură dânsul apoi cu ochii spre femeia care se apropia mereu.
    O sorbea cu cât se apropia și i se părea din ce în ce mai frumoasă. Florica avea o năframă albă în cap, legată ștrengărește. Îl zări și ea, mirată și cuprinsă de o strângere de inimă. Dar nu-și pierdu firea și, când ajunse în dreptul lui, îi strigă zâmbitoare:
    - Am să sosesc la spartul târgului, Ionică!.... De, omul cu multe griji anevoie iese din casă!
    Ion ar fi vrut să-i răspundă și limba parcă i se înțelenise. Florica însă nu se opri. Și atunci îl apucă o frică cumplită că nici acuma, deși ar avea prilej bun, nu e în stare să-i vorbească, să-și deșarte sufletul.... Păși spre drumul pustiu și izbucni aproape desperat:
    - Unde fugi așa, Florico?.... Mai stai oleacă, stai că am să-ți spun ceva.... Și vino mai încoace că doar n-o să piară târgul.
    Femeia parc-ar fi așteptat chemarea. Se întoarse din cale și veni spre dânsul, cu fața aprinsă, dar zicând molatec:
    - Vai de mine.... numai să nu mă ții mult de vorbă, Ioane, că mă omoară George....
    Iar când fu lângă Ion, adăugă mai încet:
    - Mă duceam să vând niște pere oarzăne, că ne trebuiesc bani.... Și George nu mă lasă nici să....
    Ion o privea tăcut și simțindu-se jicnit că îi vorbește de George. Nevasta, ridicând ochii ei albaștri, întrebători, și adâncindu-i în ochii lui tulburați, înțelese, își curmă gândul și murmură gingaș:
    - Ce vrei, Ioane?....
    Bărbatul zise, cu dinții strânși, înfricoșat parcă să nu-i zboare spre dânsa tot sufletul înnebunit de patimă:
    - Mai odihnește și tu.... De ce nu vrei să te odihnești?
    Privirile lor se împleteau fermecate.
    Florica șopti mai domol:
    - `S grăbită, Ionică.... zău așa.... Lasă-mă.... să-mi văd de drum.... zău așa....
    Dar în același timp pășea alături de Ion, cu umărul lipit de umărul lui. Trebură prin porumbiște și se opriră sub părul pădureț, unde sumanul bărbatului era așternut pe jos la umbră, ca un culcuș pregătit înadins. Se așezară privindu-se în ochii strălucitori de o fericire mult așteptată. Ion vru să-i impute că i-a pomenit de George, suflă greu, pe nas, și de-abia putu gâfâi:
    - Ehei, Florico....
    - Uf, ce cald mi-e.... m-a topit căldura - zise femeia dâns la o parte desagii cu pere. Dar aici e bine că-i răcoare.... zău așa.... răcoare....
    - Răcoare - bâlbâi Ion în neștire peste câteva clipe.
    Apoi tăcură, ascultându-și bătăile inimii. Apoi Ion, brusc ca o fiară, o cuprinse de subțiori și-i mușcă buzele. Apoi Florica se lăsă pe spate, moale, gemând....
    - Tot a mea trebuie să fii tu! zise bărbatul pe urmă când Florica își lega năframa, gata de plecare. Să știu bine că fac moarte de om și tot a mea ai să fii!
    - Ei, Ionică, multe zice omul! răspunse femeia fără să-l mai privească. Când s-a putut, n-ai vrut; când vrei tu, nu se mai poate!
    Ion rămase şezând pe suman, cu ochii după Florica ce se pierdea în porumbişte.
    - Ba se poate, murmură singur, ca o încurajare.
    Îşi reteză deodată vorba. Frunzele mărului foşneau ca o imputare. Şi imputarea îi aducea aminte de Ana. Sări în picioare, parcă l-ar fi înţepat o viperă. Nu mai îndrăzni să se uite spre mărul, sub care, acum un an, cealaltă i-a născut copilul. Se duse la seceră, fără a întoarce capul, ca şi când din spate l-ar fi ameninţat o mână nevăzută.
    Florica se depărta pe drum legănându-se mândră în şolduri. Inima lui Ion tresălta de noi fiori, în vreme ce buzele-i şopteau dârz:
    - Ba se poate!.... Să ştiu de bine că fac moarte de om!

                                                                Capitolul XII
                                                                  GEORGE
                                                                        1.

                               Precum flăcăii se duc la fete în fiecare seară, pe viscol ca şi pe vreme frumoasă, frânţi de munca zilei ca şi după odihna de sărbători, tot astfel se ducea acum Ion pe la George, nesmintit, ca spre un frate bun, când să-i ceară un sfat, când să-i dea el o povaţă, găsind totdeauna o pricină care să-i îndreptăţească venirea.
    Nu se mai sfia de George şi uneori schimba câte-o vorbă şi cu Florica, în treacăt, cum se cuvine să te porţi cu orice muiere în casa omului.
    Iar George se simțea măgulit că vine și se mândrea că-i caută sfaturile un bărbat deștept ca Ion care, prin minte și șiretenie, s-a înstărit de unde mai înainte era calic ca șoarecele din biserică.
    Numai Savista-Oloaga, care trăia pe lângă casa lui George, bufnea și se burzuluia din ce în ce mai năstrușnică. Fiindcă George a strâns-o de pe drumuri și glumea uneori cu dânsa și mai ales fiindcă nu uita niciodată, când aducea rachiu, să-i dea și ei câte-un păhărel, Savista îl iubea cu o furie sălbatecă, atât de caracteristică estropiaților, și ar fi fost în stare să strângă de gât pe oricine pentru dânsul. În schimbul mâncării n-avea altă îndatorire decât să stea toată ziua pe prispă și să hâșâiască găinile ca să nu intre în tindă. Ba joia, când era frumos, George îi mai dădea voie să se târască până-n Ulița Mare, să-și cerșească și câte ceva gologani, să aibă și ea banii ei.
    Cu aceeași patimă ura însă pe Ion de când a simțit că umblă după Florica și că astfel vrea să înșele pe George. Se liniștise un răstimp, după ce ocărâse pe Ana, văzând că venirile lui Ion s-au oprit brusc, și fusese chiar mândră că ea a putut abate o primejdie ce amenința pe idolul ei. Dar acuma că Ion venea mai des ca totdeauna, îngrijorările o zbuciumau și o făceau să nu mai ațipească nici după-amiezile cele mai dogorâtoare.
    De cum sosea Ion, ea se lipea pe prispă ca o broască, ciulind urechile ca să nu-i scape nicio vorbă, ochii îi luceau straniu, ca două mărgele de sticlă, urmărindu-i fiece mișcare și privire, fără a pierde din vedere nici pe Florica în care n-avea nicio încredre, dacă el ar fi vrut s-o ia.
    Se înfuria că nu putea surprinde nimic la Ion și că doar Florica se zăpăcea și se roșea puțin, încât oalele îi dădeau deseori în foc, umplând toată casa cu aburi și miros de rântaș ars.
    Plictisită de atâta pândă zadarnică, într-o zi, fiind numai Florica acasă, avu o izbucnire de furie, urlând și amenințând:
    - Spun tot lui George.... Tu ești rapandula.... tu.... tu.... Ce vine Ion? A? Ce-i Ion? Bărbat?... Ptui!... Tffss!....
    Scuipă spre Florica, se învineți de mânie neputincioasă, își smulse smocuri de păr din cap și ochii i se umplură de sânge răcnind:
    - Rușine!.... Rapandulă!.... Omoară George!....
    Femeia se sperie întâi, crezând c-a dat boala rea peste ea, dar pe urmă, înțelegând unde bate, o huidui. Și oloaga se potoli îndată, parcă i-ar fi turnat apă rece în cap. Îi păru rău că s-a trădat și, ca s-o dreagă, vru să arate c-a glumit și începu să râdă cu dinții ei lungi și galbeni:
    - Glumă, fă.... Zău.... Dă-mi ciorbă!.... Foame....
    Odată însă Ion pică de prânz, când George lipsea. Savista încremeni pe prispă văzându-l că intră în ogradă. Și când Ion zise nepăsător, oprindu-se lângă poartă:
    - Noroc, noroc, Savisto! Tot voinică?.... Da George-i pe-acasă?
    - Numai Florica acasă! răspunse ea repede, arzând de dor să-l facă să se apropie de nevastă ca să se adeverească bănuiala ei.
    Ion stătu pe gânduri câteva clipe, ș-apoi zise mai încet, aruncându-și ochii fulgerător spre tindă:
    - Aveam cu George o vorbă.... Păcat că nu-i și el aici....
    Și plecă, întristat, clătinând din cap, uitându-se înapoi din uliță.
    Savista fierbea de bucurie. Era sigură că Ion venise la Florica, înadins,pentru că o știa singură. Și de-aici încolo când nu era George acasă, nu mai stătu în ușa tinzii, ci tocmai în colț, ascunsă după o grămadă de coceni de porumb, așteptându-l să mai pice.
...........................................................................

Amurg de toamnă, Lucian Blaga

 Din vârf de munţi amurgul suflă
cu buze roşii
în spuza unor nori
şi-atâta
jăraticul ascuns
sub valul lor subţire de cenuşă.

O rază
ce vine goană din apus
şi-adună aripile şi se lasă tremurând
pe-o frunză:
dar prea e grea povara -
şi frunza cade.

O, sufletul!
Să mi-l ascund mai bine-n piept
şi mai adânc,
să nu-l ajungă nici o rază de lumină:
s-ar prăbuşi.

E toamnă.

Ion, Liviu Rebreanu

..........................................................................
                                                  32.

                          Cât fusese suspendat dânsul, Zăgreanu, având altă metodă, mai mult încurcase copiii. În mai puțin de două luni, deci, ar fi trebuit să macine materia pentru un an. Își puse el tot sufletul să vâre în mințile tinere cât mai multe cuvinte ungurești. Venea la școală de când se făcea ziuă și stătea până însera, numai să iasă bine, să poată mulțumi pe domnul inspector.
    Ba mai tremura și pentru Belciug care, învârtindu-se toată vremea cu biserica cea nouă, nu dădea deloc pe la lecțiile de religie.
    - Ia seama, frate Ioane, că vine inspectorul la examen și o să pățim urât! îi spunea Herdelea glumeț, dar muncit în suflet de griji.
    - Parcă nu mai pot eu de inspectorul vostru.... Dac-ai vedea tu ce trag cu zidarii de la biserică nici nu mi-ai mai pomeni de inspector, zău, Zaharie!
    Nu se iubeau, dar nici nu se mai dușmăneau. Nu se căutau, dar nici nu se mai ocoleau și, când se întâlneau, schimbau câte-o vorbă două despre treburile oficiale, ferindu-se totuși de-a lungi conversația și mai ales de-a aduce pe tapet ceva din daravelele lor trecute.
    Sâmbătă, în ajunul examenului, Herdelea ieși cu toți copiii la pădure, aduse verdeață și flori, și împodobi școala cu ghirlande. Sosi acasă în Armadia, târziu după-amiază, frânt de osteneală, de-abia târându-și picioarele. Tocmai se plângea dăscăliței cât de mult a muncit, când în fața casei se opri o trăsură și Ghighi năvăli în odaie, speriată:
    - Tată, tată!.... Inspectorul!
    Herdelea își uită deodată orice oboseală și se repezi afară.
    - O să-l bată Dumnezeu, că nu te mai lasă nici să răsufli! mărmăi doamna Herdelea.
    Peste două-trei minute însă învățătorul intra în casă cu inspectorul.
    - Te-am căutat în Pripas.... Nu știam că nu mai stai acolo.... Eu, spun drept, nu-mi pot închipui o școală bună condusă de un învățător din altă comună.... Dar în sfârșit, o să vedem mâine....
    Herdelea mormpi ceva de neînțeles. Când era mișcat și încurcat, vorbea foarte prost ungurește. Trase un scaun inspectorului, ștergându-l cu batista ca nu cumva să fie murdar.
    - Mulțumesc - zise Horvat acrit de schimonoselile limbii oficiale în gura unui învățător al statului. Mulțumesc!.... Voiam numai să te anunț că am venit înadins pentru examenul dumitale.... Știu de rândul trecut că n-ai prea strălucit și vreau să văd cât progres ai făcut.... Acuma însă aș vrea să găsesc pe aici un hotel sau așa ceva pentru noaptea asta....
    - Avem două, domnule inspector, dar mai bine e la Berăria Rahova.... Curat și ieftin! se grăbi Herdelea să-l lămurească, în nădejdea să scape mai curând de dânsul.
    Dăscălița rămase netulburată pe canapea, lângă fereastră, cârpind nuște pantaloni de-ai bărbatului, ca să nu-și mai strice hainele cele bune la cancelaria lui Grofșoru, unde avea de gând să-și reia serviciul mai temeinic îndată după examen. Ghighi, nedezbădată de spaimă, stătea cu buzele uitate într-un zâmbet timid și nu-și putea lua ochii de la inspectorul care, în orice casă de învățător, e privit ca un idol înfricoșător.
    - Familia d-tale? întrebă Horvat.
    - Da, da - zise Herdelea frecându-și mâinile cu respect. Mai avem o fată, care e însă măritată, cu ajutorul lui Dumnezeu.... Și un fecior.... de asemenea nu-i acasă....
    - Cu gospodăria, doamnă, nu-i așa? se adresă inspectorul dăscălișei cu o galanterie impunătoare. Foarte frumos! Gospodăria e cea mai frumoasă podoabă a femeii!
    - Eu nu vorbesc ungurește - zise d-na Herdelea. fără măcar să ridice nasul din lucru, cu o liniște care pe bărbatul ei îl îngrozi.
    - Cum?.... Nu-nțeleg! se miră inspectorul.
    - Pricep eu ce ziceți, dar nu vreau să vorbesc ungurește! Nu-mi place mie să mă strâmb trăncănind într-o limbă străină, când nici n-am nevoie! sfârâi dăscălița cu o superioritate zdrobitoare și strângând din buze, parcă numai gândul c-ar putea vorbi ungurește îi strepezește dinții.
    Inspectorul Horvat nu înțelesese tot ce cuvântase doamna Herdelea. Vedea însă că femeia aceasta, soția unui învățător al statului, nu știe ungurește. Și era adânc indignat. Se mai întoarse spre Ghighi cu un zâmbet desperat:
    - Poate că nici domnișoara nu vorbește?
    - Niciodată.... nu.... n-am vorbit! răspunse Ghighi speriată c-o ia și pe ea la zor și schimonosind cuvintele ungurești atât de îngrozitor, că inspectorul se cutremură de durere.
    - A..... da, da.... Dumneavoastră desigur nu vorbiți ungurește în familie? întrebă Horvat pe Herdelea.
    - Nu..... adică..... ar fi greu..... Femeile n-au de unde să..... Mă rog..... Băiatul însă vorbește mai abitir ca un ungur.... Da.... A uimit toată Armadia cum știe de bine, murmură învățătorul sfârșind cu un suspin.
    Inspectorul plecă stăvilindu-și în gât revolta. După ce se sui în trăsură însă, spuse foarte grav lui Herdelea:
    - Asta-i nemaiauzit, domnule! Dacă nu poți fi înțeles cu limba noastră nici în casa unui învățător, care trebuie să fie un propovăduitor sincer, atunci cum să progreseze învățământul ungar? Cum, domnule?.... Ce-am văzut la dumneata m-a uimit și m-a întristat..... În orice caz m-ai făcut să fiu foarte curios de examenul de mâine....
    Doamna Herdelea și Ghighi avură ce ocărî toată seara pe socoteala inspectorului; învățătorul însă tăcu, nu-și prea găsi culcuș în pat, iar a doua zi, mergând în Pripas, se închină și bolborosi toate rugăciunile câte și le aduse aminte.
    Când bătu ora opt, inspectorul intră în clasă, înaintea lui Belciug, care veni de-abia pe la nouă, cu urmele de zid pe haine. Examenul fu o tortură pentru învățător și elevi. Horvat se amesteca întruna, încurca întrebările și, de îndată ce un copil greșea, încrunta din sprâncene și se uita triumfător la Herdelea. Ba de câteva ori zise tare:
    - Cum să știe, dacă nu cunosc limba!.... Nici unul nu vorbește cumsecade ungurește! Toți se bâlbâie, se strâmbă..... Scandal!....
    Herdelea începu să se scuze că copiii nu pot ști perfect limba, de vreme ce n-o vorbesc acasă și că, de altfel, rezultatele nu sunt cum ar putea fi din pricină că el a fost înlocuit luni de zile de un tânăr care venise cu obiceiuri noi. Dar, fiindcă inspectorul nici nu voia să-l asculte, se resemnă mai în urmă, își recăpătă sângele rece și nu se mai sinchisi de dânsul, examinând parc-ar fi singur cu școlarii, gândindu-se doar mereu:
    - Acu fie ce-o vrea Dumnezeu din cer! Acolo-i toată nădejdea!
    La sfârșit veni rândul preotului, cu religia. Copiii, înviorați, răspundeau limpede și cu glas tare, ca și când de-abia și-ar fi stăpânit bucuria că li-e îngăduit să rostească vorba ce-o pricep.
    - Aș dori să-mi spună un elev pe ungurește Tatăl Nostru! zise Horvat, la sfârșit, nemulțumit că nu mai auzea limba statului.
    Belciug, parcă n-ar fi înțeles bine, întrebă mirat:
    - Poftim?
    - Zic c-aș dori s-aud Tatăl Nostru în ungurește conform planului de învățământ! repetă inspectorul deodată mai sever.
    - Asta nu se poate! răspunse preotul, hotărât și scurt, îmbujorându-se de mândrie.
    - Cum nu se poate? zise inspectorul, jignit de tonul răspunsului.
    - Nu se poate, vorbi Belciug cu o franchețe care-l înălța, pentru că elevii nu știu rugăciunile pe ungurește pentru că eu i-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește, căci nici pe mine nu m-a învățat nimeni să le zic pe ungurește, cum n-am învățat nici eu pe nimeni!
    - Mă surprinde și culoarea, și înțelesul cuvintelor dumitale, părinte! zise inspectorul Horvat grav. Legea prevede ca în școlile statului religia să se predea paralel în limba maternă a elevilor și în limba oficială ungară. Vasăzică cer minimul posibil când mă mulțumesc cu Tatăl Nostru. Mă rog, te-am convins?
    - Domnule inspector, eu unul prefer să nu mai predau religia în școala aceasta decât să-mi pângăresc conștiința și să zăpăcesc sentimentele credincioșilor mei! Orice să-mi cereți, domnule, dar asta nu! Măcar credința să ne rămână neatinsă! Măcar atâta drept s-avem și noi în țara asta, în care ne-am născut și s-au născut părinții noștri și părinții părinților noștri!
    - Observ însă că limbajul dumitale nu se prea deosebeşte de cel al agitatorilor care stârnesc zâzanie între naţiunea ungară unitară şi ungurii de buze române? rosti inspectorul aspru, încheindu-şi haina ca să-şi sporească autoritatea. Ţin să te previn, părinte, că statul nu dă ajutoare celor ce lucrează împotriva intereselor patriotice!
    - Dacă respectul credinţei mele strămoşeşti şi împlinirea cinstită a datoriei mele de preot înseamnă agitaţie, domnule inspector, primesc bucuros orice urmări! Dar de la ceea ce cred că este datoria mea, nu mă voi abate, în niciun caz! declară Belciug atât de energic că Herdelea se făcu mititel de admiraţie şi de frică.
    - Bine.... Foarte bine.... Iau notă.... Probabil că din pricina aceasta nu progresează şocala de-aici deloc.... Foarte probabil!.... Prea bine!.... Voi lua măsurile de cuviinţă, negreşit, murmură inspectorul înghiţindu-şi mânia ca să nu se dea în spectacol în faţa şcolarilor; apoi, întorcându-se brusc spre Herdelea, urmă: Dumneata trebuie să fii cam obosit, nu? Se vede că eşti obosit!.... Câţi ani de serviciu ai?
    - Treizeci şi doi, bâlbâi învăţătorul spăimântat.
    - Da? Treizeci şi.... A, e destul! Te sfătuiesc să ceri îndată să te scoatem la pensie!.... Te sfătuiesc mult!.... Vei avea o pensie frumoasă şi te vei putea odihni, căci ai mare nevoie de odihnă.... Vasăzică să-mi trimiţi petiţia! Din partea mea vei avea tot concursul să fie rezolvată cât mai grabnic!
    Belciug rămase cu Herdelea în curtea şcoalei după plecarea inspectorului, amândoi descoperiți, în soarele vesel și fierbinte. Din clasă, glasurile copiilor, dezghețate de frica prin care au trecut, veneau molcom și topite într-un zumzet de albine harnice. Stăteau tăcuți, gânditori și tulburați. Apoi deodată privirile lor se întâlniră și fiecare citi în fața celuilalt aceeași zbuciumare.
    - E greu de tot, Ioane! S-au pus pe capul nostru să ne doboare! zise Herdelea trist și nehotărât.
    - Nici pe Dumnezeu nu ni-l cruță, păgânii!.... Vor să ne ucidă sufletul, nu le ajunge că ne-au încătușat limba! murmură Belciug cu îndârjire adâncă și stăpânită.
    Tăcură iar. Primejdia parcă-i împrejmuia tot mai strâns, acoperindu-i și înduioșându-i. Ochii lor se îndulciră privindu-se. Și în același timp inimile lor se umpleau de iubirea care înfrățește pe ostași în fața dușmanului.
    - Și noi suntem vinovați, Zaharie! zise preotul cu glas care iartă și cere iertare.
    - Greșeala iertare așteaptă - adăugă învățătorul.
    Își strânseră mâinile ca și când ar fi făcut un legământ.

                                                                        7.

                                     Peste vreo două săptămâni, după examen, Ghighi stând în grădinița din fața casei, văzu o trăsură prăfoasă apropiindu-se, care i se păru cunoscută. Dar numai când se opri, începu să țipe de bucurie copilărească:
    - Laura!.... Pintea!.... Mamă, a venit Laura!....
    Alergă la trăsură, se sărută de nenumărate ori cu Laura, râzând, plângând și ciripind neîncetat:
    - Nici nu ne-ați telegrafiat că sosiți....
    - Am vrut să vă facem o surpriză....
    - Te-ai mai îngrășat, Laura scumpă.... Și ce bine-ți șade!
    - Tu te-ai făcut iar mai frumoasă....
    - Ei, destul, destul! strigă Pintea glumeț. Mai treci de mă sărută și pe mine!
    Herdelea ieși fără haină, cum era, și îmbrățișă întâi pe George, în vreme ce, în urma lui, dăscălița, cu lacrimi în ochi și cu râsul pe buze, murmură zăpăcită de emoție:
    - O, dragii de ei.... Le-o fi foame și noi n-avem nimic gata.... Dacă știam, tăiam vreo doi pui.... Dragii mamii, dragi!....
    O servitoare dolofană coborî tacticos din trăsură cu fetița Laurei în brațe. Speriată de gălăgie, copila începu să plângă. Mamă-sa se repezi:
    - Dă-o încoace, Ilona!
    Vru să o ia, dar Ghighi sări să i-o dea ei. În brațele ei însă, fetița plânse mai tare.
    - Nu te cunoaște, Ghighițo, de-aceea plânge - zise Laura, mândră. Să vezi însă pe noi cum ne cunoaște și cum râde! Ți-e mai mare dragul....
    - Da-mi-o mie, că eu sunt obișnuită cu copiii! făcu doamna Herdelea, luând pe micuța Maria de la Ghighi și ogoind-o: Taci cu mama, tână, taci, draga mămiții scumpă și dulce....
    Fetița se liniști într-adevăr, spre admirația tuturor. Herdelea profită de ocazie și-i pofti în casă, comandând militărește:
    - Înainte.... marș! În casă!.... Ați trăncănit destul în uliță!
    În casă urmară noi lacrimi și mai ales se încinse o vorbăraie care nu se sfârși până la miezul nopții. Laura povestea minunății despre Pintea, Pintea despre Laura și amândoi despre odorul lor; Herdelea zugrăvi pe inspectorul care a fost ticălos la examen, dar fără a spune că i-a cerut să iasă la pensie; dăscălița și Ghighi întreținură pe Laura cu noutățile din Armadia, între care cea mai de seamă era logodna Lucreției Dragu cu profesorul Oprea.
    Între timp însă doamna Herdelea găsi destulă vreme să doboare trei pui mari în onoarea dragilor mosafiri și să le servească la amiazi un papricaș cum n-au pomenit ei nici la Bistrița.
    După masă însă George stârni o furtună când spuse că chiar mâine vor să plece cu toții mai departe, la Sângeorz.
    - Nu se poate! Trebuie să stați și la noi barem o săptămână! protestă Herdelea, adăugând apoi cald: Că doar și noi vrem să ne fălim puțin cu voi la armadienii ăștia, ce Dumnezeu!
    - La întoarcere, la întoarcere! zise Pintea neîndruplecat. Acum nu-i vreme! Ceilalți ne așteaptă la Sângeorz de o săptămână!
    - Care ceilalți?
    Laura lămuri că „ceilalți” sunt Alexandru, fratele lui George, profesor în România, la Giurgiu, care a venit împreună cu Gogu Ionescu, soțul Eugeniei....
    - Și Ionel, alt frate, contabil în Cernăuți - o complectă Pintea. Suntem atâția frați și surori că numai tata știe pe dinafară întreg pomelnicul!.... De altfel, aduceți-vă aminte, vi l-a înșirat odinioară pe îndelete....
    - Au luat Vila Mara și o să petrecem plăcut toți împreună - mai zise Laura. Numai să nu uităm să telegrafiem lui Titu să vie și el neapărat, deși eu i-am scris.... dar ca să știe c-am sosit....
    În sfârșit se învoiră și spre seară Herdelea cu George tocmiră două trăsuri pentru a doua zi, până la Sângeorz.
    Călătoria fu veselă, cu opriri scurte prin toate satele, pe la cunoscuți și prieteni. Valea Someșului se strâmta mereu, șoseaua se pitula pe sub stânci și râpe tot mai piezișe, iar râul însuși gâlgâia din ce în ce mai mânios.
    Ulița Băilor cotește din șoseaua cea mare în mijlocul Sângeorzului, comună bogată și nesfârșit de lungă. Un pârâu gureș roade necurmat drumul ce urcă ușor, printre care țărănești până ajunge la băile așezate într-un cazan împresurat de dealuri împădurite. Vile cochete sunt risipite și ascunse printre brazi bătrâni, în jurul unui dâmb ca o tidvă uriașă în vârful căruia chioșcul alb pare o tichiuță de clovn.
    La picioarele dâmbului, văzându-se de departe, dintr-un perete tăiat în piatră, Izvorul Tămăduirii bolborosește prin guri numeroase, adunându-și borvizul într-un canal arămiu care-l duce în clădirea scaldelor. În fața izvorului e o terasă prundită, de unde pornesc zeci de cărări, păzite de brazi, spre vilele și casele dimprejur. La o margine a terasei însă un hotel-restaurant nou parcă stăpânește și ispitește toată lumea.
    Sosiră pe la asfințitul soarelui în fața Vilei Mara care albea cu ferestrele deschise. George strigă din uliță:
    - Oaspeți primiți, oameni buni!
    Un căpșor frumos de femeie se ivi într-o fereastră, dar dispăru indată cu un țipăt înăbușit:
    - George.... A venit George!
    Într-un antreu larg, puțin întunecos, se întâlniră toate rudele și se cunoscură. Voiau să pară veseli, și totuși toți erau stânjeniți. Însuși George nu se simțea prea în largul lui cu neamurile din România; fusese aproape copil când văzuse ultima oară pe Alexandru, și chiar Eugenia se schimbase mult în trei ani. Ca să scape mai ușor, George căută să glumească și să adauge la numele fiecăruia câte-o codiță hazlie; ba, la sfârșit, se învârti și într-un picior, strigând:
    - Ei, mai sunt rude de recomandat? Că mi s-a urât de când nu mai isprăvesc!
    Vorbele acestea li se părură atât de șigibețe că toți izbucniră în râsete care mai sparseră gheața puțin. Atunci interveni Atena, soția lui Alexandru, o femeie înaltă, uscățivă, cu trăsături fine și cam reci, dar cu voce foartă caldă și simpatică:
    - Bine, Georgel, se poate să uiți tocmai pe nepoții tăi?.... Veniți aici, copii!.... Poftiți moștenitorii noștri dragi!.... Alecu, Ionică, Zoe!....
    Toți Herdelenii se aruncară asupra copiilor, înăbușindu-i în sărutără. Mai ales dăscălița, care se simțea opărită în fața atâtor necunoscuți, găsi o adevărată salvare în copii și se retrase cu ei într-un colț ca să-i mângâie.
    Încetul cu încetul însă răceala se topi. Alexandru era un bărbat blând, cu ochii dulci și barbișon negru, și se împrieteni curând cu Herdelea, vorbind de școală și de unguri. Gogu Ionescu era mai bătrân, aproape de vârsta lui Herdelea, dar fiindcă nevastă-sa era prea tânără, umbla spilcuit, îmbrăcat după ultima modă, se rădea în fiecare zi, și nu purta mustăți; vorbea în fraze alese, parcă fiece cuvânt ar fi fost pentru „Monitorul Oficial”, deși la Cameră nu deschisese gura niciodată, fiind mameluc guvernamental.
    Laura și Ghigi nu mai conteneau cu frumusețea Eugeniei care, într-adevăr, avea ochii mari foarte albaștri și mângâietori, cu gene lungi și dese care, când clipeau, parcă oftau, cu o gură cât o cireașă coaptă, veșnic surâzătoare, cu obrajii catifelați care n-au nevoie de dresuri, cu talia mlădioasă, trasă prin inel, cu o rochie simplă și totuși de o eleganță ademenitoare.
    Firește că și Eugenia descoperea mereu noi calități Laurei și Ghighiței, cerând din când în când și părerea soțului ei:
    - Elle est ravissante, Gogule, n`est-ce pas?
    Gogu aproba foarte politicos, deși el era atât de încântat de nevastă-sa, pe care o luase fără zestre și numai pentru frumusețea ei, încât toate femeile din lume i se păreau mai mult sau mai puțin slute.
    George umbla de la un grup la altul, strălucitor de mulțumire, azvârlind câte-o vorbă și în sfârșit statornicindu-se lângă doamna Herdelea care se mai încălzise puțin discutând de greutăți cu Atena, ea însăși mare gospodină și mamă iubitoare.
    În vălmășagul prezentărilor uitaseră pe fetița Laurei. Cu atât mai mult fu purtată din mână în mână, răsfățată și sărutată, până ce micuța găsi de cuviință să-și ude scutecele tocmai în brațele Eugeniei, spre marea veselie a tuturor.
    - Bine că nu ți-a pătat rochia! strigă Ghighi.
    - E semn bun pentru o nevastă tânără! glumi Herdelea.
    - A, știi c-a sosit și Ionel - zise Alexandru către George, când se mai potoli zgomotul. Noi l-am găsit aici. Zice c-a venit de vreo zece zile. Dar crezi că poți face ceva cu ursul cela? Nici măcar nu vrea să stea cu noi. Are odaie la hotel și toată ziua bate dealurile și pădurile....
    În sfârșit, Atena, ca gazdă, puse capăt taifasurilor:
    - Acuma haideți toți în camerele voastre!.... Și într-o jumătate de oră să fiți gata, că mergem să ne plimbăm nițel cu muzică, iar pe urmă vom lua masa la restaurant!.... Ei, la revedere! În curând!
    Peste câteva minute toți se găteau și în toate odăile se schimbau păreri despre noile cunoștințe. Toți erau încântați, afară de Gogu, care nu putea uita rochia doamnei Herdelea, croită după moda de acum douăzeci de ani și care se simțea jicnit, deși nu voia să arate, că străinii aceștia nu-l respectă îndeajuns.
    În amurgul însăprit de mirosuri de brad și de rășină, muzica lăutarilor răsuna alinătoare. pe terasă și pe cărările dimprejur furnica o lume voioasă pe care valsurile și romanțele o fermecau. La Izvorul Tămăduirii era îmbulzeală de pahare, iar prin înserarea brazilor șoaptele de dragoste se întreceau și se stingeau în aerul ce înviora inimile.
    Într-o poieniță ascunsă de grupul de neamuri, dădură întâmplător peste Ionel, șezând pe o bancă, cu țigara în colțul gurii, nepăsător și liniștit. Muzica și zgomotul lumii de-abia ajungeau aici ca o adiere blândă. Îl siliră să meargă să mănânce împreună.
    - De ce nu mă lăsați pe mine în pace? zise Ionel, urnindu-se anevoios. Mie nu-mi place gălăgia și lumea....
    În întunerecul înstelat restaurantul stălucea de lumină. Terasa mai toată era acuma acoperită de mese, iar în parfumul brazilor se amestecau mirosuri de mâncări și băuturi.
    - Uite Ungureanu! strigă George, tocmai când aera aproape de masa ce li se rezervase, oprindu-se. Ce faci pe-aici, prietene?
    Aurel văzu pe Laura în mijlocul celorlalți, își scoase pălăria și zise încurcat:
    - Bună seara, stimată doamnă!
..........................................................................

Ion, Liviu Rebreanu

................................................................................
                                               31.

                        Fu trimis, împreună cu alți trei osândiți, să taie lemne acasă la domnul judecător.
    De-a doua zi se obișnui. Era mulțumit. O ducea bine: mâncare avea, somn destul, muncă mai mult pentru față.
    Totuși i se făcea dor de-acasă și îndeosebi începu să-l cuprindă grija de copil. Toată noaptea se visa în Pripas, dar niciodată acasă cu copilul, ci totdeauna la George, prin prejurul Floricăi. În era necaz și abia aștepta ziua de joi, când trebuia să vie Zenobia cu vești și cu mâncare.
    - Ce face băiatul? o întrebă dânsul, răstit și bănuitor.
    - Face bine că-i sănătos - răspunse mamă-sa, veșnic neîmpăcată că se prăpădește atâta cu firea din pricina stârpiturii celeia, iar azi adânc supărată fiindcă paznicul n-o lăsase să se apropie de Ion cu merindea.
    Cât era treaz, toată ziua numai la Petrișor se gândea. Aici avea atâta vreme să-și depene închipuirile încât parcă-și storcea creierii. Dar cu cât se zbuciuma mai mult, cu atâta nășteau mai grele întrebări la care nici nu îndrăznea să răspundă. Deseori auzea limpede glasul socrului său de la înmormântarea Anei, iar privirea lui o avea mereu ca un spin.
    - Cât sunt eu aici, poate să mi-l omoare, ca să-mi ia pământurile! îi trăzni deodată prin minte ca o lovitură de cuțit.
    De atunci zidurile îl înăbușiră și zilele trecură mai anevoie. Îi venea să se repeadă la zăbrelele groase din ferestre, să le smulgă și să alerge acasă la copil, să-l apere.
    Noaptea însă, visurile îl purtau numai pe la Florica. Se vedea cu săptămâni în urmă, înainte de moartea Anei, ducându-se pe la George, vorbind de moșie, de muncă, plănuind lucruri de care dânsul nici nu se sinchisea. Se ducea mereu, deși ura pe George ca pe un tâlhar care i-a răpit cea mai scumpă comoară. Se ducea fiindcă numai așa putea sta aproape de comoara lui. Nu schimba o vorbă cu ea, nici măcar o privire, și totuși se simțea fericit și vesel. Nu știa ce vrea, nici nu se întreba nimic. Se mulțumea s-o știe aproape și nădăjduia. De când s-a stins Ana, s-a dus mai rar, dar cu mai multă nădejde ascunsă în inimă.
    Și acuma, că nu poate merge și nici nu vrea să se gândească la ea, tot ea îi stăpânește visurile.
    Când se trezea din somn, Ion simțea totdeauna o mângâiere peste care însă lumina zilei arunca iarăși pânza grijei de copil.
    În două săptămâni gândurile și visurile îl slăbiră ca un ogar. Fața i se îngălbeni, fruntea i se zbârci de gânduri. Numai în ochi îi ardea parcă mai multă patimă și hotărâre.

                                                                      4.

                            Peste vreo zece zile Herdelea primi telegrafic ordinul de la inspectorul din Bistrița să-și reia imediat serviciul la școala din Pripas. Totodată, era încunoștințat că s-au trimis cuvenitele adrese la precepția din Armadia să-i plătească leafa ce i-a fost reținută pe timpul suspendării.
    - Dumnezeu te bate și tot Dumnezeu te mângâie - zise învățătorul atât de copleșit de fericire că bău două sticle de bere la Rahova și mai aduse și acasă un litru de vin pe care să-l fiarbă baba cu zahăr și scorțișoară spre a sărbători în familie cum se cuvine ziua aceasta nu mai puțin mare ca ziua când a scăpat de amenințarea osândei.
    Doamna Herdelea se supără nițel, cum era obiceiul ei, îl ocărî că-i bețiv, apoi totuși fierse și puse vinul pentru după cină, făcându-l așa de bun că Herdelea vru să silească pe Ghighi să bea baremi un păhărel, ceea ce ea firește refuză cu înverșunare, deoarece nu se cade unei fete să-și pângărească gurița.
    Îmbătați de bucurie și, în ce privește pe Herdelea, de vin, după masă ținură un lung consiliu de familie. Suma de bani ce le pica pleașcă, se înțeleseră repede, cu toate roșelile domnișoarei Ghighi, s-o întrebuințeze pentru trusoul ei de mireasă de care nimeni nu știe când poate fi nevoie. Pe urmă veni pe tapet chestia dezbătută odinioară în împrejurări triste: să se mute înapoi în Pripas sau să rămâie cu casa aici și numai Herdelea să meargă dimineața și să se întoarcă seara, ca și Zăgreanu?
    Doamna Herdelea, care avea slăbiciunea căsuței, susținu un răstimp că trebuie să se mute, argumentând îndeosebi teama ca nu cumva „pămătuful” de Belciug, de necaz că au ieșit triumfători din toate încercările, să le facă tocmai acuma pocinogul cu locul.
    Herdelea, deși de acord în principiu, se gândea că ar fi mai bine să poată vedea și de școală, dar să-și păstreze și leafa de la Grofșoru, învoindu-se cu dânsul să-i lucreze după-amiazi sau seara. Ar fi păcat să scape din mână o leafă și alte venituri frumoase, căci n-ar strica să se gândească și la zestrea Ghighiței. Fata cu zestre e de două ori mai căutată. Laura a trecut ca și cățelul prin apă, fiindcă a nimerit un băiat cum rar se găsesc. Dar unde se poate ști norocul Ghighiței?
    Fata se supără și, firește, se jură că nu se va mărita niciodată.
    Atâta fu de ajuns ca să se înăsprească tonul sfatului. Doamna Herdelea sări numaidecât s-o învinovățească vehement că și ea umblă cu fumuri ca Laura, dând drept pildă faptul că nu ia în seamă îndeajuns pe Zăgreanu, care-i un băiat eminent și pare a o iubi, ci se ține de alte mofturi, parcă ar fi cea fată de solgăibirău.
    Ghighi protestă, lăcrimă, își astupă urechile să nu-i audă cum pomeneau de Laura care „vezi ce bine e așezată dacă ne-a ascultat pe noi”.
    - Dar venit-a să mă ceară? strigă Ghighi în cele din urmă, desperată. Ori ați vrea să-l pețesc eu pe dumnealui, fire-ar al dracului!
    Ideea c-ar putea peți ea pe Zăgreanu i se păru atât de caraghioasă, că-i tecu dintr-o dată supărarea și pufni în râs, ceea ce făcu și pe doamna Herdelea să zâmbească.
    Astfel consiliul se sfârși în veselie, deși fără a fi luat vreo hotărâre. Deocamdată rămase ca învățătorul să se ducă singur în Pripas, ca și Zăgreanu. Pe urmă va vorbi cu Grofșoru și pe urmă se va vedea ce-i de făcut.
    Singură Ghighi se culcă mai tulburată. Ea încă nu se gândise serios la Zăgreanu. Îi era simpatic, adevărat, dar să se mărite cu el? Adormi zicându-și:
    - Ciudați mai sunt și bătrânii! Ei numaidecât la măritiș se gândesc....
    În noaptea aceea visă pe Zăgreanu și râse prin somn așa de tare că doamna Herdelea se deșteptă și se închină.
    Herdelea, pentru reluarea școalei în primire, se răsese și se dichisise ca un pețitor. Porni mai de dimineață, agale, ducându-și în mână legăturica cu merinde pentru amiază. Însăși vremea parcă voia să sărbătorească întoarcerea lui triumfală. O zi minuată de mai, cu soare blajin, mângâietor.
    Șoseaua spre Pripas era albă, lăptoasă, în umbra Pădurii Domnești care-și fremăta domol și fermecător cântecu-i de dimineață, luâdnu-se la întrecere cu mierlele ce zburătăceau prin holdele și porumbiștile fragede.
    Cu cât se apropia de sat, cu atâta inima și emoția îi creșteau învățătorului. Întâlnea țărani care mergeau la lucru, care-i zâmbeau și cărora le răspundea zâmbind. Sub Râpele Dracului, se întâlni cu Toma Bulbuc, se opri și-i povesti cum nu l-a lăsat Dumnezeu. Toma clătină din cap și se bucură din ochi, zicându-i:
    - Să ni te ție Dumnezeu, domnule învățător, căci ești de-al nostru și ne știm mai bine necazurile!....
    Se mai opri cu Trifon Tătaru, cu primarul Florea Tancu, cu straja Cosma Ciocănaș, povestindu-le tuturor izbânda, cu aceeași mândrie naivă. Când intră în sat, se uită la ceas. A sosit prea devreme.
    - Am venit binișor de tot - se gândi dânsul cu o fericire nemărginită pe față. Lasă, nu face nimic! Că tot vreau să văd ce face și căsuța noastră, săraca.... Bine că luai cheile!
    Casa, cu cele două ferestre mici dinspre hotar, parcă-l privea cu drag:
    - Ei, sărăcuța! Cum a stat ea pustie atâta amar de vreme! murmură Herdelea înduioșat. Ehe, mai mult de cinci luni.... Nu-i glumă!
    În ogradă buruienile crescuseră în voie. Grădina, neîngrijită, se sălbătecea. Sub streșini se împânzise o droaie de păianjeni, iar tencuiala pe pereți începuse să pleznească pe ici-colea. Cheia se învârti greu în broască. Dinăuntru îl izbi în față un aer greu, zăpușit. Odăile goale răsunau trist de zgomotul pașilor învățătorului care se opri în fiecare, cercetând și suspinând.
    - Ar fi trebuit s-o mai aerisim, s-o mai îngrijim, dar când e omul necăjit, nu se mai gândește la nimic - își zise Herdelea ieșind în cerdac și răsfățându-și ochii în priveliștea satului înveșmântat în floare și verdeață.
    Bătrânul Glanetașu, din ograda lui, îi zise respectuos „bună dimineața”, ridicând tacticos pălăria, ca și altă dată. Zenobia, ieșind cu nepoțelul care urla din răsputeri, începu să blagoslovească pe domnul învățător, că bine l-a adus Dumnezeu, că vai rău a fost fără om învățat în sat, că popa-i tot cu biserica lui.
    Herdelea le povesti și lor cum a primit porunca prin telegraf să vie îndată la școală fiindcă nimeni nu știe ca dânsul să învețe copiii ce trebuie. Macedon Cercetașu și apoi alți vecini se apropiară pe rând, ascultând glasul lui cu gura căscată de mirare și mulțumire, căci toți se plângeau de învățătorul cel tânăr c-ar fi luat-o prea razna.
    - Ei, dar Ion pe unde-i, Alexandre?  întrebă Herdelea pe Glanetașu.
    - Apoi dumneata nu știi? se amestecă Zenobia, dând la o parte pe bărbatul ei. Că doar dumneata i-ai făcut rugarea să-l lase să șadă în Armadia....
    - O să-i ajute Dumnezeu și lui - zise Glanetașu, ca să nu rămâie de rușine că i-a astupat muierea gura.
    - Așa-i, Alexandre. Temnițele-s pentru oameni - răspunse învățătorul dând din cap. Numai sănătos să fie și ca mâine-i aici!
    Acuma sosi și Zăgreanu din Armadia, țanțășel, învârtind în dreapta umbrela de ploaie de care nu se despărțea niciodată, urmând astfel de-aproape tradiția dăscălească de-a nu pleca de acasă fără umbrelă, cum nu pleacă soldatul fără baionetă. Tânărul salută zâmbind pe Herdelea și vru să treacă înainte spre școală.
    - Așteaptă-mă, colega, să mergem împreună, c-avem același drum! îl opri Herdelea jovial.
    - Cu plăcere, domnule colega! răspunse Zăgreanu politicos.
    - Tot trebuie să-mi dai în primire școala - adăugă Herdelea coborând în uliță, în vreme ce țăranii ascultau tăcuți convorbirea domnilor.
    - Da? zise tânărul roșindu-se deodată până-n vârful urechilor. Nu știam nimic.... Eu n-am fost.... înșiințat....
    Bâlbâia, foarte încurcat. Și mai ales se rușina în fața țăranilor care acum zâmbeau batjocoritor.
    - Ieri mi-a venit ordinul.... Telegrafic.... Dacă te vedeam prin Armadia, te preveneam! zise Herdelea scoțând telegrama și arătându-i-o cu cruzimea biruitorului. Uite, colega! E iscălit chiar de inspectorul cel nou....
    - Da.... da.... desigur.... mergem..... Predau.... cum nu.... - murmură Zăgreanu neputându-și veni în fire de emoție.... Mă mir însă că pe mine nu m-a înștiințat.... Ce are a face. Probabil c-o să-mi vie pe cale oficială.... Nu-i nimic, mă rog....
    - Negreșit, firește, trebuie să-ți vie - aprobă bătrânul cu superioritate.
    La școală, copiii avură bucurie în ochi văzând că intră Herdelea care-i și trimise în curte să se joace, până ce ia dânsul în primire averea statului. Pe urmă, după ce plecă Zăgreanu, începu lecțiile cu atâta pasiune și emoție, ca și când ar fi fost pentru întâia oară în fața unei clase. Deschise ușa, să intre aerul proaspăt, înviorător, al primăverii. Și copiii nepricepuți ascultau și răspundeau ușurați, parcă în locul tatălui vitreg s-ar fi reîntors tatăl lor cel bun și adevărat.
    În pauza de la amiazi, Herdelea, vrând să-l vadă întregul sat, porni pe ulița din dos, schimbând câteo vorbă în fiecare ogradă, și ieși în capătul uliței dinspre Sărăcuța. Belciug era în cerdacul casei sale, cu hainele pătate de var și de tencuială, căci adineori venise și el de la biserica nouă, unde zidarii lucrau de zor.
    - Noroc, Ioane! Voinic, sănătos? îi strigă Herdelea cu glas cald, prietenesc.
    - Mulțumesc lui Dumnezeu, Zaharie! Mă mai târăsc și eu cum pot - răspunse preotul zâmbind și apropiindu-se de portiță.
    - Știi că mi-am luat iar școala în seamă - zise învățătorul cu o mândrie pe care nici nu încercă s-o ascundă.
    - Bine că te-ai întors, Zaharie, slavă Domnului! Că Zăgreanu era o primejdie pentru toți! murmură Belciug serios și sincer.
    Își strânseră mâna, dar nu-și mai ziseră nimic. Herdelea își urmă calea spre casă, unde voia să-și mănânce merindea, iar Belciug se uită după el o clipă, gânditor.

                                                                  5.

                                     Când îi dădură drumul din închisoare, Ion parc-ar fi scăpat din pușcă. Îi bătea inima, strânsă-n clește de presimțirile rele.
    - Baremi de n-ar fi copilul - se gândea mereu, alergând pe șoseaua dintre Jidovița și Pripas.
    Întrând pe poartă însă auzi limpede plânsul răgușit și slăbit al copilului.
    - Uite.... uite..... Așa mă bate Dumnezeu din senin!
    Petrisor, culcat pe spate, gemea cu ochii închiși, lăcrimați. În răstimpuri ridica mânușițele, le apropia și le tremura parcă s-ar fi căznit să-și smulgă o durere mare.
    Zenobia, la vatră, alegea cărbunii aprinși, tocmai vrând să-i descânte de deochi; Glanetașu însă, mai întristat, ședea la marginea patului, șoșăind:
    - Taci cu moșul, taci, taci!
    Ion își aruncă tot calabalâncul pe laviță și păși lângă pat.
    - S-a dus, degeaba, s-a isprăvit! zise dânsul uitându-se o clipă în fața suptă și bonavă a copilului!
    - Amu lasă că n-a mai fi nimic.... Pesemne l-a deochiat cineva, că oameni răi sunt destui! răspunse Zenobia, de la vatră, suflând în jăratec.
    Glasul ei liniștit schimbă deodată groaza lui Ion într-o furie năpraznică. I se păru că maică-sa înadins vrea să-i ucidă copilul. Se întoarse la ea ca un nebun, îi puse mâna în păr și începu să-i care pumni cu sete, răcnind:
    - Îmi omori copilul, ai?.... Într-adins..... mi l-ai.... omorât!....
    De spaimă, dintr-întâi, Zenobia nici nu se gândi să se vaite, ci se făcu ghem, hâcâind sub lovituri. Trebui să sară Glanetașu, s-o scape din mâinile feciorului, luând astfel și dânsul câteva ghionturi în învălmășeală.
    - Tulai că m-a omorât tâlharul! zbieră acuma Zenobia, zbughind-o afară în ogradă, cu părul vâlvoi. Tulai, oameni!.... Tulai!....
    Își potrivi năframa pe cap și apoi se întoarse iar în casă, blestemând vajnic pe Ion care, răcorit, se așezase la masă, cu ochii la copil, fără să audă altceva afară de plânsul neputincios ce-l sfâșia ca niște împunsături de pumnal.
    Zenobia, căutând totuși să-l îmbuneze, urmă pregătirile de descântec în care de altfel era mare meșteră. Aduse de la fântână o cofiță de apă, luă o ulcică plină și o așeză pe vatră. Apoi cu cleștele în mâna stângă apucă un cărbune și-l slobozi în apa neîncepută, făcând îndată, cu un cuțit ce-l avea în dreapta, semnul crucii în ulcică, murmurând „nouă”. Puse alt cărbune, făcu altă cruce și numără „opt”. Și așa mereu până ajunse cu numărătoarea la unu. Jarul sfârâia ascuțit și bătrâna șopti trăgând cu ochiul spre Ion:
    - Avai de mine că rău l-a mai deochiat cineva, plezni-i-ar ochii să-i pleznească!
    În picioare și bătând mereu cruci în apă cu cuțitul, rosti pe urmă, domol, tărăgănat, abia înțeles:
    - Prea Sfântă Maică-Precistă, de-i deochiat Petrișor cu unu, dedeochiu cu doi; de-i deochiat cu doi, dedeociu cu trei; de-i deochiat cu trei, dedeociu cu patru; de-i deochiat cu patru, dedeociu cu cinci; de-i deochiat cu cinci, dedeociu cu șase; de-i deochiat cu șase, dedeociu cu șapte; de-i deochiat cu șapte, dedeociu cu opt; de-i deochiat cu opt, dedeociu cu nouă, cu mâinile mele amândouă! Petrișor să saie, să răsaie, ca aurul strecurat, ca argintul luminat!.... Și de-i deochiat de ochii căprui, și de-i deochiat de ochii negri și de-i deochiat de ochii mierii - descântecul din gura mea, leacul de la Dumnezeu!....
    Picură cu vârful cuțitului câțiva stropi de apă descântată în gura deschisă a copilui, apoi își muie degetele în ulcică și-i făcu trei cruci pe frunte, trei pe bărbie, trei pe piept și câte trei în fiecare talpă.
    Și îndată Petrișor încetă de-a mai plânge. Gemu însă greu, cu ochii mari, speriați parcă de o vedenie urâtă.
    - Toți cărbunii au picat la funt - mormăi Zenobia vărsând dintr-o dată apa din ulcică pe țâțâna ușii. A fost deochiat băiețașul, dare-ar Dumnezeu să fie sub pământ de trei stânjeni ochii care nu lasă-n pace suflete nevinovate!
    Ion rămase nemișcat pe laviță, cu cotul pe masă și nici nu se atinse de mâncarea de i-o puse dinainte maică-sa. Capul îi fierbea de gânduri negre.
    Într-un târziu, aruncându-și ochii pe fereastră, văzu trecând pe Herdelea. Sări în picioare parcă l-ar fi opărit.
    - Dumnezeu mi l-a trimis! își zise dânsul repezindu-se în ogradă, cu capul gol, ca un zănatec.
    Herdelea îl zări și se opri bucuros, întrebând:
    - Când ai scăpat, Ioane?.... Bine că ți-a ajutat Dumnezeu.... Iaca, și eu mă întorsei la slujbă.... Tocmai de la școală viu, c-am dat drumul copiilor de prânz.....
    - Îmi moare băiețelul, domnule învățător - gemu Ion în loc de orice răspuns. Mi se prăpădește, nașule.... Și dacă moare, ce s-alege de mine? Ce să mă fac?
    - Ce să moară?.... Așa se îmbolnăvesc copiii....
    - Moare, moare, nașul, simt că moare - stărui țăranul cu atâta convingere că Herdelea își pierdu zâmbetul de pe buze.
    - Atunci cheamă doctorul, finule!
    - Degeaba-i, nașule!.... Ce să facă doftorul dacă-i mâna lui Dumnezeu la mijloc? oftă Ion uitându-se drept în ochii învățătorului cu o privire stinsă de spaimă. Asta-i pedeapsa mea, nașule.... Asta-i.... Nu ți-am spus eu deunăzi?
    - Rău - făcu Herdelea gânditor. Dacă-i așa, e rău....
    - Ș-amu eu rămân iar pe drumuri, nașule, așa-i?... Toate pământurile se întorc înapoi de unde-au venit, așai? întrebă țăranul, atârnându-și ochii pe buzele învățătorului în așteptarea unei dezmințiri mântuitoare.
    - De.... Bine nu-i, nici vorbă - zise Herdelea încet, șovăind. Dar nici tocmai așa de rău nu-i, cum te temi tu.... Că doar ești tatăl copilului și în caz de moarte, Doamne Ferește, tu ești, tatăl e moștenitorul.... Cel puțin așa cred eu....
    - Dar socrul? Vasile Baciu? se holbă Ion neîncrezător.
    - Apoi de.... și el ar putea zice multe.... Că ce a dat, pentru fata lui a dat.... Dac-a murit fata și ar muri și copilul, te pomenești c-o să ceară să-i înapoiezi averea.... De, știu eu?.... Dar mai bine să căutați să vă înțelegeți, că vezi bine cum umblă judecățile, numai cu ponoase.
    Ion rămase totuși mulțumit. Dacă-i vorba de învoială, apoi înseamnă că nu-i poate lua nimeni nimic fără luptă.
    În casă Petrișor plângea iar, mai dureros. Dar lui Ion nu i se părea așa de sfâșietor plânsul ca adineori.
    A doua zi veni Vasile Baciu care auzise că copilul trage să moară. Ion îi pândi toate mișcările. Vasile Baciu era liniștit; îl mângâie puțin și sfătui pe Zenobia să pună pe pântecele umflat al bolnavului tărâțe căldicele muiate în lapte ducle de la o vacă cu întâiul vițel. Numai la plecare spuse lui Ion:
    - Nu trebuia să-l înțărcați așa de micuț.... Amu dacă moare, ce te faci?
    Avea în privire ceva iscoditor. Ion însă răspunse nepăsător:
    - Ce să fac, socrule? O să-l îngropăm.... Dacă nu i-a dat Dumnezeu zile, putem noi să-i dăm?
    Vasile Baciu tuși puțin, parc-ar fi vrut să zică ceva și s-ar fi răzgândit.
    - Apoi, pace bună! murmură dânsul scurt, ieșind.
    Ion începu de-acum să se gândească la înmormântare, socotind cât va trebui să cheltuiască și hotărând să-l așeze lângă Ana, că-i loc mai larg și mai frumos.
    Apoi Petrișor se topi ceas cu ceas. A patra zi nu mai avu plâns, ci doar un horcăit aspru, ca și când tragi cu ferestrăul într-un lemn prea tare.
    Atunci Ion aduse din Armadia pe doctorul Filipoiu. Când sosi însă cu doctorul, găsi copilul rece. Văzându-i burta umflată și vânătă ca o tobă, Filipoiu strânse din umeri:
    - L-ați otrăvit cu cine știe ce bazaconii de mâncări.... Dacă m-ați fi chemat până a nu se umfla, poate că-l scăpam....
    După înmormântare, Vasile Baciu, întunecat și posomorât, veni îndată la Ion, care îl aștepta:
    - Amu, ginere, să ne înțelegem omenește - zise dânsul fără mult înconjur. Ana a murit, copilul a murit..... Dumnezeu să-i ierte, că-n mâna lui ni-i soarta și viața..... Zestre ți-am dat destulă, Ioane. Și câtă nu ți-am dat, mi-ai luat-o tu cu puterea, c-așa ai vrut. Ai văzut că n-am zis nimic, și ți-am dat tot. Că doar copilului meu îi dădeam.... Nu grăiesc bine, Ioane?
    Ion tăcu, cu ochii în altă parte. Vasile Baciu urmă, tot liniștit:
    - Bine..... Dar acuma, dacă a murit și Ana și copilul, cuvine-se ca ce-a fost al lor să se întoarcă înapoi la mine. Așa-i legea și omenia.... De-aceea am venit, să n-avem pe urmă sfadă și ocară....
    - Da de ce să se întoarcă la dumneata, ce-i al meu, socrule? zise Ion rece. Ce-i al meu, de ce să nu rămână tot al meu?
    - Ce-i al tău, al tău să rămâie. Mie să-mi întorci ce-i al meu.... Să-mi întorci pământul....
    - Nu-ți strica gura degeaba, socrule, zău așa, că doar ești om bătrân! râse deodată Ion, întrerupându-l.
    Pe Vasile Baciu râsul îl înfurie. Se stăpâni însă și răspunse cu glas mereu potolit.
    - Eu am vrut să mă învoiesc cu tine, ca cu un om de omenie. Dar nu.... Văd că ești tot cum te-am știut. Hoț ai fost, hoț ai rămas. Nu degeaba nu-i nici o săptămână de când ai scăpat de temniță....
    - Așa-i, socrule, așa-i iar cum zici dumneata - râse Ion răutăcios. Mai bine să-mi zici dumneata mie că-s hoț, decât să-ți zic eu dumitale. Mai bine!
    - Nu-i nimic - se sculă Vasile. Dacă tu nu vrei să înțelegi de vorbă bună, ai să înțelegi de rău.... N-am umblat cu judecăți de când sunt, dar amu nu te mai iert de-aș ști bine că-mi vând și cămașa de pe mine!
    Ion râse mereu, însoțindu-l până-n ogradă. Dar când rămase singur, simți că îndârjirea stăpânită a bătrânului i-a cam clătinat încrederea....

                                                                    6.

                                         Herdelea raportă din vreme inspectorului, după cum se cerea, că examenul de sfârșitul anului se va ține în Pripas în a două duminică din iunie.
    Deși felicitase într-o scrisoare respectuoasă pe Horvat cu prilejul înaintării lui ca inspector, Herdelea avea totuși p frică de examenul de-acuma, cum n-a avut niciodată. Prinsese de veste că noul inspector se duce să supragheze examenele la școlile unde i se părea că nu s-au făcut destule progrese în limba statului, și astfel era sigur că are să vie și la Pripas. Își aducea aminte de inspecția de-acum un an, de avertismentul de-atunci, și-și zicea îngrijorat:
    - Scurtă-i fericirea în viața omului....
...............................................................................