Maitrey, Mircea Eliade

.............................................
                         VI.

                Totuşi, niciodată n-a sărutat-o, nici n-a mângâiat-o decât pe păr, adăugă Maitreyi, ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul. De altfel, nici nu l-a mai văzut de mult, căci el călătoreşte neîncetat; şi apoi (ezitarea ei, în această clipă!), se pare că doamna Sen a observat anumite excese sentimentale faţă de guru şi n-a mai lăsat-o să-l vadă. Dar nu l-a uitat o clipă. Ar fi vrut să ajungem buni prieteni, să-mi împărtăşească mie toate acestea, să-l iubim împreună. Mie nu mi-a fost decât o prietenă, m-a iubit ca o prietenă, niciodată nu s-a gândit la altfel de dragoste, şi jocul nostru trebuia să rămână joc, fără îmbrăţişări şi fără sărut. (Roşi şi şopti aceste cuvinte cu multe greşeli, şi de gramatică, şi de pronunţie. De aceea repetă fraza în bengali.) Gesturile ei au fost sincere şi calde, căci, într-un fel, mă iubeşte mult şi îi place să stăm împreună, să glumim, să ne privim în ochi şi să ne atingem mâinile, dar toate acestea nu sunt nimic altceva decât prietenie. Dacă am crezut altfel, e din vina ei, care mi-a ascuns multe şi m-a provocat să cred orice altceva, să cred chiar că mă iubeşte.
     Când a încetat, obosită şi palidă, m-am ridicat de la locul meu (nici nu-mi dam seama ce fac, într-atât eram de năuc) şi m-am dus spre ea. Mă privea cu panică şi milă, i-am luat capul între mâini şi, ştiind că nu poate ţipa, nu poate striga după ajutor, am sărutat-o pe gură. Ştiam amândoi că în orice clipă se poate coborî cineva de sus şi ne-ar fi putut vedea de pe scară, dar aceasta mă făcea să prelungesc şi mai mult sărutarea, aproape sufocând-o.
     - De ce faci asta? vorbi ea. Sunt slabă, ştii că nu mă pot împotrivi, dar nu simt nimic când mă săruţi. Simt buzele ca şi cum ar fi ale lui Chabu, ale unui copil. Nu mă cutremură! Nu te iubesc!......
     O lăsai din strânsoare şi trecui în odaia mea. Plecai de-a dreptul la lucru, fără să mai aştept ceaiul, oarecum înseninat de mărturisirea Maitreyiei, deşi gelos şi înfuriat. Mi se părea că tot ce face fata aceasta e contra firii.
     În ziua aceea nu o întâlnii şi nu o căutai. Seara, la masă, o aveam iarăşi în dreapta mea. Am coborât printre cei dintâi. Nu veniseră decât Mantu, Lilu, Maitreyi. Am început a discuta politică: arestarea primarului oraşului, discursul lui Sarojini Naidu, numărul închişilor în revoluţia civilă. Îmi făgăduisem să nu privesc pe Maitreyi şi să nu o ating nici din întâmplare. Dar simţii deodată piciorul ei cald, gol, sub masă, aşezându-se tremurînd peste al meu. Înfiorarea care m-a străbătut atunci m-a trădat. Maitreyi şi-a ridicat, fără să se observe, marginea sari-ului, şi eu mi-am plimbat piciorul de-a lungul pulpelor ei, fără nicio încercare de a mă împotrivi farmecului, căldurii, senzualităţii. Ea era palidă, cu buzele roşii, privindu-mă cu ochii adânciţi, înspăimântaţi, dar carnea ei mă chema, mă îmbia, şi a trebuit să-mi înfig unghiile în piept ca să mă trezesc o clipă. Observaseră şi ceilalţi, cred, pierderea noastră. De-atunci. Îmbrăţişarea pulpelor pe sub masă a rămas una din bucuriile noastre zilnice. Căci numai acolo îi puteam mângâia astfel pulpele, genunchii. Dacă aş fi atins-o cu mâna, Maitreyi ar fi socotit încercarea aceasta un act de dezgustătoare lubricitate şi s-ar fi îndoit numaidecât de curăţenia simţirilor mele.
    După masă, Maitreyi mă opreşte în prag.
     - Vrei să vezi ce-am lucrat până acum?
     Aprinse lumina în bibliotecă, dar, în loc să se apropie de masa unde se aflau fişele, se îndreptă către cealaltă odaie, unde nu era lampă. Se uită în dreapta şi în stânga, nu cumva să o surprindă cineva, şi apoi îmi întinse braţul, gol pînă la umăr.
     - Încearcă orice poţi cu el, sărută-l, mângâie-l; ai să vezi că nu simt nimic.....
     Cu mult înainte, vorbiserăm o dată împreună despre voluptate, şi îi spusei că cineva care ştie iubi cu adevărat poate experimenta voluptatea oricât de neînsemnată ar fi atingerea trupului celuilalt. Îi explicasem atunci că, pentru mine, posesiunea e mult mai neînţeleasă şi mai complicată decât se pare. E foarte greu să ai ceva cu adevărat, să-l capeţi sau să-l cucereşti. Mai mult ne închipuim că posedăm decât posedăm.
     Banalităţile acestea, pe care i le spuneam în treacăt, sigur fiind că altceva mai responsabil n-ar fi în stare să reţină, au frământat-o îndeajuns pe Maitreyi. Încerca acum să-şi verifice sentimentele prin această "voluptate" esenţială de care îi vorbisem atunci.
     Îi luai braţul şi-l privii o clipă fascinat. Nu mai era braţ de femeie acela. Căpătase o transparenţă şi o căldură autonomă, parcă întreaga pasiune se concentrase sub pielea aceea brună, mată, şi întreaga voinţă de victorie alături. Trăia prin sine; nu mai aparţinea fetei care îl întinsese pe jăratec ca să-ş iîncerce dragostea. Îl ţineam în mâinile mele ca pe o ofrandă vie, zăpăcit eu însumi de intensitatea cu care palpita şi de ciudăţenia faptului care trebuia să urmeze. Începui să-l strâng, să-l mângâi, să-l sărut, sigur fiind că îmbrăţişez întreaga
făptură a Maitreyiei, că pe ea o mângâi, de ea toată mă bucur. Simţeam cum se pleacă sub voluptate, cum cedează agonizând, simţeam că se deşteaptă la o zi nouă, căci printre săruturi îi observam faţa mereu mai palidă, ochii tot mai aprinşi, voinţa tot mai rătăcită. În acea chemare a dragostei mele, plimbată pe carnea braţului gol, o chemam pe ea. Lunecările degetelor mele către umeri se îndreptau spre ea, toată. Şi o ghicii atunci cum se clatină şi se reazămă mereu, tot mai mult, de mine, până ce şi-a încolăcit celălalt braţ de umerii mei şi a început să mă strângă, lăcrămând, fără răsuflare. Peste câteva clipe o avui în braţe, dându-mi-se ea (căci nu făcui nici un gest ca să-i violentez alunecarea, hotărât fiind să-i chinui numai braţul), şi, când o sărutai de astă dată pe gură, înţelesei că nu mai era o sărutare de viol, căci buzele ei se deschideau ca să mă soarbă, dinţii ei încercau să mă străbată, încleştarea nu mai era nici împotrivire, nici abandonare, ci coincidenţă cu dorul meu, cu sângele meu. Am înţeles atunci că orice s-ar fi întâmplat mai înainte în emoţiile şi în gândirea Maitreyiei, oricine le-ar fi răscolit mai înainte de mine, urmele acelea s-au şters, arse de ziua aceasta nouă la care se năştea fecioara. O nemaipomenită beatitudine mă invada atunci pe toate porţile sufletului şi ale trupului. Îmi simţeam fiinţa plenar şi continuu, un val inefabil mă înălţa din nimic, fără să mă despartă totuşi de mine însumi, fără să mă rătăcească. Niciodată n-am trăit mai total şi mai nemijlocit ca în acele clipe, care mi s-au părut fără durată. Încleştarea aceea la sânul Maitreyiei era mai mult decât dragoste. Ea s-a deşteptat, cu palmele întoarse acoperindu-şi ochii. S-a depărtat de mine agale, privindu-mă câteodată tresărind, apoi acoperindu-şi iar faţa. Trecu pe lângă masa cu cărţi şi spuse automat, arătându-mi-le:
     - Iată ce-am lucrat astăzi.....
     Au fost o ghicire nefirească vorbele ei. Căci în acea clipă intră Khokha şi-i spuse că doamna Sen o cheamă sus, în odaia ei. Am stins luminile, încercând să mă stăpânesc; pentru că eram buimac şi fericit, şi aproape că-mi venea să-i spun lui Khokha ce fericire mi se dăruise mie din senin, fără să o merit. În camera mea nu-mi găseam locul. Priveam pe fereastra cu gratii, mă trânteam pe pat, mă ridicam şi umblam prin odaie. Doream s-o mai văd o dată pe Maitreyi, să adorm cu figura ei, cu amintirea buzelor neîntreruptă de apariţia lui Khokha. Mi se părea că nu ne-am despărţit aşa cum trebuie, în intimitatea noastră descoperită astăzi. Nu ne puteam despărţi decât printr-o îmbrăţişare, şi venirea lui Khokha o împiedecase. Sunt sigur că şi Maitreyi simţea acelaşi lucru, că o auzeam păşind uşor, deasupra, în odaia ei, ieşind în balcon, întorcându-se. Pe zidul din faţă îi puteam vedea umbra de câte ori se apropia de fereastră. Dar s-a stins lumina, şi o ciudată părere de rău mă împietri lângă gratii. Auzii atunci un fluierat, în care s-ar fi putut ghici o melodie,  dar eu ghicisem altceva. Mă apropiai de fereastră şi fluierai şi eu; nu mi se răspunse nimic. Trebuie să fie în balcon, gândii; şi, deschizând cu multă luare-aminte uşa odăii mele şi uşa, mai grea, a coridorului, ieşii în verandă. Nu mă încumetai să cobor în stradă, căci lumina felinarului era prea puternică. Fluierai din nou.
     - Allan, Allan! mă auzii chemat din balcon.
     Îmi spunea întâia oară pe nume.  Mă coborâi şi o zării rezemată de balustradă, numai cu un şal pe umeri, părul atârnându-i negru peste braţe, printre glicine. Era o apariţie legendară, de basm oriental, forma ei aproape nudă printre ciorchinele de flori, într-un balcon luminat palid de un felinar de cartier. Am privit-o fără să-i spun un cuvânt. După moleşeala braţelor abandonate peste balustradă şi după resemnarea cu care îşi sprijinea capul pe umăr, înţelesei că nici ea nu mai are putere să spună ceva. Ne priveam numai. Apoi, ea a căutat sub şal, la sân, şi mi-a zvârlit ceva alb şi cu alunecare leneşă. În aer; o coroniţă din flori de iasomie. N-am mai văzut-o în clipa următoare. Nici nu i-am putut mulţumi.
     M-am întors fericit şi împăcat în camera mea, după ce am închis uşile cu aceeaşi grijă. Întâlnii pe coridor pe Khokha.
     - Am fost să beau puţină apă proaspătă, îmi spuse el încurcat, înainte de a-i fi vorbit.
     Nu m-am întrebat atunci ce căuta el mereu în preajma noastră şi dacă nu cumva ne spionează. Purtam coroniţa de iasomie cu prea multa mângâiere şi bucurie ca să mă gândesc la altceva. Am înţeles mai târziu că acesta era semnul logodnei, că fecioara care dăruieşte o asemenea coroniţă unui tânăr e considerată pe veci a lui, căci schimbul acesta de flori avea valoarea unui legământ dincolo de împrejurări şi de moarte. Dar atunci nu-i cunoşteam încă simbolul şi o strângeam în mîini şi o sărutam, pentru că fusese a Maitreyiei, se lipise de sânul ei, şi de acolo mi-o zvârlise ea, nepreţuit dar mie. Şi şezând eu pe pat, privind florile de iasomie, mă duse deodată gândul la începuturile începutului, când de-abia o văzusem pe Maitreyi şi nu-mi plăcuse; când credeam că nimic nu mă va lega de ea niciodată, şi înţelesei că, de fapt, eu o iubisem de atunci, deşi nu-mi lămuream aceasta şi nu voiam să mi-o lămuresc.
     A fost o noapte de legănări între vis şi amintire, cu parfumul iasomiei ispitindu-mi gura Maitreyiei, o noapte în care mi s-a părut că aud întâia oară cocorii Bengalului, strigătele lor deasupra câmpiilor inundate de la marginea golfului Am văzut atunci, pe acea poartă de fericire deschisă spre lume, o viaţă de legendă, pe un tărâm cu şerpi şi tam-tam, în care eu păşeam alături de Maitreyi, doi amanţi ai drumurilor.
     A doua zi am avut mult de lucru la birou şi m-am întors târziu după-masă. Maitreyi mă aştepta cu dejunul în sufragerie. Îşi adusese fişele şi le clasifica alfabetic, într-o cutie cu tot atâtea despărţituri şi litere. A pălit văzându-mă şi mi-a adus îndată să mănânc. S-a aşezat apoi aproape de mine, cu şalul trecut peste cap până aproape de frunte, privindu-mă! Cât sufeream eu atunci, neştiind ce să-i spun, temându-mă să nu par vulgar(căci eram obosit şi mâncam lacom), oprindu-mă din foamea mea ca să-i arunc o privire prin care să-i mărturisesc că n-am uitat-o, că mi-e tot atît de scumpă ca şi în noaptea trecută.
     - Te-ai gândit la mine azi? o întrebai eu, amintindu-mi că amanţii îşi pun asemenea întrebări dulci.
     Închise ochii, şi îi zării două lacrimi, mai degrabă sticliri, căci bobul nu crescuse atât să se desprindă de pleoape.
     - Dar de ce plângi? o întrebai brusc, încercând să par mai emoţionat decât eram. (Şi totuşi, o iubeam, Doamne, o iubeam nebuneşte! Atunci de ce nu puteam suferi alături de ea? De ce mi-era foame, iar pe ea o podideau lacrimile?)
     Nu-mi răspunse nimic, şi, după ce mă ridicai de la masă ca să o mângâi pe păr, mă reîntorsei, ca să beau apă, să mănânc o banană, în sfârşit, să iau ceva ca s-o pot apoi săruta. (Aveam încă superstiţia şi pudoarea albului; de a nu vorbi cu gura plină, de a nu săruta cu buzele murdare etc, ca şi cum acestea ar fi avut ceva de-a face cu dragostea.)
     - Allan,  vreau să-ţi arăt ceva, îmi spuse ea cu cel mai umil şi mai melodios glas al ei. (Vorbea în bengali ca să mă poată tutui, căci o exaspera placiditatea frazelor englezeşti, întotdeauna la persoana a II-a plural.)
     Îmi arătă cutiuţa dată de Tagore, cu şuviţa de păr alb, parfumată şi cârlionţată, înlăuntru.
     - Fă ce vrei cu ea; dacă vrei, arde-o. Nu o mai pot ţine sus, la mine. Nu l-am iubit pe el. A fost rătăcire dragostea mea pentru el, căci trebuia să-mi fie numai guru, iar eu am crezut că l-am iubit altfel. Dar acum....
     Mă privi aproape somnambulic; privirile ei treceau prin mine, pe deasupra mea, ca să se unească cu cine ştie ce făptură din viziunea ei, poate tot eu, Allan, dar un Allan mai plin şi mai cald, cerut şi sorbit de toată setea dragostei ei.
     - Acum te iubesc numai pe tine; niciodată n-am iubit mai înainte. Mi s-a părut că iubesc. Acum ştiu, acum e altfel.Am vrut s-o îmbrăţişez, dar se cobora Mantu pe scară, şi m-am mulţumit numai să-i strâng braţul. I-am înapoiat cutia, căci mi s-ar fi părut ridicol să mă răzbun pe biata şuviţă de păr alb. Şi apoi, ce aveam eu cu trecutul ei, cu amintirile ei? Era un ceas, acela, în care simţeam atât de cert că sunt cel dintâi şi singurul, încât nu mi-era teamă de nimic. Trecutul ei nu mă tortura, aşa cum m-a torturat după aceea, de câte ori mi se părea că Maitreyi se depărtează de mine, că poate mă compară cu celălalt, că trăieşte într-un timp în care eu nu apărusem încă în viaţa ei şi care mă chinuia îndeajuns cu nepătrunsul ei.
     Dar ea înţelese, probabil, altfel gestul meu: ca un refuz, o indiferenţă faţă de sacrificiul ei, de nuditatea ei.
     - Nu vrei să iei şuviţa aceasta? mă întrebă ea încă o dată, nevenindu-i să creadă.
     - Ce vrei să fac cu ea? Arde-o tu mai bine, îi răspunsei cât se poate de cald.
    - Dar pentru mine nu mai preţuieşte nimic acum, se miră ea.Nu prea înţelegeam şi am luat şuviţa, împachetând-o frumos şi punându-mi-o în buzunarul vestei. Am plecat apoi să-mi iau baia şi fluieram cu atâta bunăvoie în timp ce-mi zvârleam apa rece pe trup, încât Lilu, care trecea prin curte, îmi ciocăni în peretele de tablă al cabinei şi mă întrebă:
     - Ai visat urât?
     Gluma aceasta, în aparenţă insipidă, se lega de un foarte serios joc al nostru din luna trecută, prin care eu încercam să-mi ascund melancolia şi neliniştea ("problema Maitreyi", cum o numeam în jurnal) spunând că am avut coşmare. Amintirea acelor timpuri de incertitudine şi agonie făcea şi mai viguroase bucuria şi siguranţa mea de acum. Mă întorsei în odaia mea, tremurând de voluptate şi victorie.
     Nici n-am apucat să mă îmbrac bine, şi Maitreyi bătu la uşă. Cum intră, trase perdeaua în urma ei (uşa ar fi fost mai riscant s-o închidă) şi mi se zvârli în braţe.
     - Nu mai pot fără tine, îmi spuse.
     O sărutai. Se zbătu şi fugi lângă uşă.
     - Oare nu e păcat? întrebă.
     - De ce să fie păcat? o liniştii. Noi ne iubit.
     - Dar ne iubim fără ştirea mamei şi a lui baba, se tremură ea.
     - Într-o zi o să le spunem.
     Se uită la mine ca şi cum aş fi rostit o vorbă de nebun.
     - Nu se poate să spui asta!
     - Într-o zi va trebui, repet eu. Va trebui să te cer de soţie. Am să le spun că ne iubim, şi domnul Sen nu poate să ne refuze. Ştii cât de mult ţine la mine, ai văzut cum el însuşi m-a adus în casă, m-a îndemnat să mă împrietenesc cu tine.
     Nu mai continuai, căci Maitreyi dădea semne de o suferinţă şi de o turburare neaşteptată. Mă apropiai iarăşi, încercai să o iau în braţe, dar se împotrivi.
     - Tu nu ştii un lucru, îmi spuse. Nu ştii că noi te iubim altfel (ezită şi se corectă), ei te iubesc altfel, şi eu ar fi trebuit să te iubesc tot aşa, nu cum te iubesc acum........ Trebuia să te iubesc tot timpul ca la început, ca pe un frate.....
     - Nu vorbi prostii, o întrerupsei eu, sărutându-i braţul. Nici ei nu se gândeau la "frate".
     - Ba da, se răzvrăti Maitreyi. Tu nu ştii nimic.....
     Începu să plângă.
     - Doamne, Doamne, de ce s-a întâmplat astfel?
     - Îţi pare rău? o întrebai eu.
     Se lipi de mine.
     - Ştii că nu-mi pare rău, că orice s-ar întâmpla nu te voi iubi decât pe tine, că sunt a ta. Şi într-o zi mă vei lua cu tine în ţara voastră, nu e aşa? Voi uita India atunci, vreau eu s-o uit...Mă mângâia plângând şi se lipea de trupul meu cu o prospeţime şi totuşi cu o siguranţă pe care n-aş fi bănuit-o la o fată care îşi sărutase iubitul pe gură de-abia cu o zi mai înainte.
     - Dar  lor să nu le spui nimic. N-au să primească niciodată să fiu soţia ta. Ei te iubesc pentru că vor să fii al lor, să fii copilul lor.
     Mă surprindea şi mă bucura cele ce ascultam, dar Maitreyi se cutremura.
     - Ei mi-au spus mie: "Maitreyi, o să ai de acum un frate, pe Allan. Cată să-l iubeşti, va fi fratele tău, şi baba îl va înfia, şi la ieşirea la pensie ne vom duce cu toţii în ţara lui; acolo, cu banii noştri, vom trăi ca un rajah; acolo nu e cald şi nu e revoluţie, şi albii nu sunt răi ca englezii de aici şi ne vor socoti fraţii lor..." Şi eu, acuma, ce-am făcut? Cum te iubesc eu acum, tu înţelegi cum te iubesc eu acum?
     A trebuit s-o prind în braţe, căci se prăbuşea. Am aşezat-o pe fotoliu năucit. Am stat mult împreună, fără să ne spunem o vorbă.

                        X.

          Au început de atunci altfel de zile. Despre fiecare din ele aş putea scrie un caiet întreg, într-atât erau de bogate şi într-atât au rămas de proaspete în amintirea mea. Ne aflam pe la începutul lui august, în vacanţă. Rămâneam aproape tot timpul împreună, eu retrăgându-mă în odaia mea numai ca să mă schimb, să scriu în jurnal şi să dorm. Restul timpului învăţam împreună, căci Maitreyi se pregătea în particular pentru Bachelor of Arts, şi eu o ajutam. Ceasurile noastre de atunci, ascultând comentariile Shakuntalei, unul lângă altul, pe covor, nepricepând un singur cuvânt din textul sanscrit, dar şezând alături de Maitreyi, pentru că îi puteam strânge pe furiş mâinile, o puteam săruta pe păr, o puteam privi şi necăji, în timp ce profesorul, un pandit miop, îi corecta traducerea sau răspunsurile la chestionarul gr6amatical. Cum îmi interpreta ea pe Kalidasa şi cum găsea în fiecare vers de dragoste un amănunt din dragostea noastră tăinuită. Ajunsesem să-mi placă numai ceea ce îi plăcea şi ei; muzica, poezia, literatura bengaleză. Mă străduiam să descifrez în original poeziile vaishnave, citeam emoţionat traducerea Shakuntalei, şi nimic din cele ce mă interesau odinioară nu mai îmi reţinea acum atenţia, Priveam rafturile cu cărţile de fizică fără nici un fior. Uitasem tot, în afară de munca mea (pe care o sfârşeam în silă, aşteptând să mă întorc mai curînd acasă) şi de Maitreyi.
     Câteva  zile după mărturisirea noastră veni să-mi spună că mi-a ascuns atunci ceva. Eram atât de infatuat de siguranţa dragostei Maitreyiei şi de voluptatea care mă cuprindea întotdeauna în apropierea ei, încât o luai îndată în braţe şi începui s-o sărut.
     - Trebuie să mă asculţi, repetă ea. Trebuie să ştii tot. Tu ai mai iubit vreodată aşa, ca acum?
     - Niciodată, răspunsei repede, fără să ştiu dacă mint sau exagerez numai.
     (De altfel, ce erau acele dragoste efemere şi senzuale din tinereţea mea, alături de patima asta nouă, care mă făcea să uit tot şi să mă mulez după sufletul şi vrerile Maitreyiei?)
     - Nici eu, mărturisi Maitreyi. Dar alte iubiri am mai avut. Să ţi le spun?
     - Cum vrei. 
     - Am iubit intai un pom, din aceea pe care noi ii numim "sapte frunze", se pregati ea sa povesteasca.
     Incepui sa rad si o mangaiai protector, ridicul.
     - Asta nu e dragoste, scumpa mea.
     - Ba da, e dragoste. Si Chabu iubeste acum pomul ei; dar al meu era mai mare, caci sedeam pe atunci in Alipore, si acolo erau arbori multi si voinici, si eu m-am indragostit de unul inalt si mandru, dar atat de gingas, atat de mangaietor.... Nu ma mai puteam desparti de el. Stam toata ziua intreaga imbratisati, si-i vorbeam, il sarutam, plangeam. Ii faceam versuri, fara sa le scriu, i le spuneam numai lui; cine altul m-ar fi inteles? Si cand ma mangaia el cu frunzele pe obraz, simteam o fericire atat de dulce, incat imi pierdeam rasuflarea. Ma rezemam de trunchiul lui, ca sa nu cad. Fugeam noaptea din odaie, goala, si ma urcam in pomul meu; nu puteam dormi singura.  Plangeam sus, intre frunze, pana ce se apropia ziua, si incepeam sa tremur. O data era sa ma prinda mama, si am tras o spaima de am ramas in pat multe zile. De atunci m-am imbolnavit eu de inima. Si nu puteam sta in pat daca mi se aduceau in fiecare zi ramuri proaspete din pomul meu cu "sapte frunze".......
      O ascultam cum se asculta o poveste, dar in acelasi timp simteam cum se departeaza de mine. Cat de complicat ii era sufletul! Intelegeam inca o data ca simpli, naivi si clari mai suntem noi, civilizatii. Ca oamenii acestia, pe care ii iubeam atat de mult, incat as fi voit sa ajung unul din ei, ascund fiecare o istorie si o mitologie peste putinta de strabatut, ca ei sunt stufosi si adanci, complicati si neintelesi. Ma dureau cele ce spunea Maitreyi. Ma dureau cu atat mai mult, cu cat o simteam in stare sa iubeasca totul cu aceeasi pasiune, in timp ce eu voiam sa ma iubeasca vesnic numai pe mine. O fiinta care iubeste intr-una, pe oricine, poate fi un chin mai insuportabil pentru un amant?
     Mi-o închipuiam goală şi adolescentă, încleştându-se de pom cu toată nebunia pasiunii ei. Era o imagine care mă turbura, mă irita, căci mi se părea că voluptăţile cunoscute de ea atunci nu i le voi putea dărui niciodată eu, nici nu le voi putea şterge. Era altfel de dragoste unirea aceea cu frunzele şi cu ramul. M-au torturat, mai târziu, multe întrebări: cum se dădea ea lui? Cum o înfiorau pe carnea goală frunzele acelea cu şapte degete? Ce cuvinte i-a spus când s-a simţit pentru întâia oară posedată, robită numai lui?......
     Îmi adusese, învelită în hârtie argintie, o crenguţă cu frunze, presată, parfumată, uscată. Am avut o nestăvilită pornire de furie văzându-le şi le-am luat, am încercat să le privesc dispreţuitor, dar nu m-am putut stăpâni şi le-am fărâmat în palme, muşcându-mi buzele.
     - Şi el tot aşa a vrut să facă, îmi mărturisi Maitreyi. Dar pe el nu l-am lăsat.....
     Îngălbenii.  Vasăzică, şi el tot aşa de mult a iubit-o şi tot atât de crâncen a suferit ghicindu-se anticipat în dragoste, printr-un pom. Unde îmi era siguranţa întâietăţii mele, liniştea mea? Maitreyi începu să-mi sărute mâinile şi să-mi spună că acum i-a uitat şi pe guru, şi pe arbore, că nu mă iubeşte decît pe mine, că celelalte dragoste n-au fost aşa. Rămăsei mut, cu o sfâşietoare durere în suflet; se năruise ceva, simţeam o sfârşeală şi o furie împotriva mea, necunoscute până atunci. Asta e gelozie? mă întrebam.
     - Dacă nu te-aş iubi numai pe tine, n-aş avea curajul să-ţi spun toate acestea, plângea Maitreyi. Trebuie să-mi spui şi tu toate fetele pe care le-ai iubit înainte de mine...
     - N-am iubit niciodată, răspunsei eu întunecat.
     - Cum ai putut trăi fără dragoste? se minună ea. Şi eşti mult mai mare decât mine, te-ai fi putut dărui în voie atâtor iubiri... Ezitai o clipă, pe gânduri. Maitreyi mă ghici.
     - Nu, nu dragostele tale, fetele pe care le-ai ţinut în braţe. Să nu-mi spui de ele. Murdărie, nu dragoste, au fost acelea... Începu să plângă în hohote. Pe coridor trecu şoferul, care se opri o clipă, mirat de plâns, apoi plecă mai departe, cu paşi lini. (Şi el era unul care ne spiona, am observat mai târziu aceasta.) Maitreyi încercă să se stăpânească adunându-şi şalul la gură.
    - De ce mă chinui? se revoltă ea deodată. De ce crezi că n-am fost pură în dragostea mea şi în trupul meu?
     Rămăsei încremenit. Eu o chinui? mă întrebam. Îmi spune lucruri care mă ard, şi tot ea se răzvrăteşte. Eu, care n-am spus nimic, care o iubesc ca un nebun, neputând să mă împotrivesc nici patimii mele, nici dorinţelor ei. Eu, care vreau nebuneşte ca întreg trecutul să se şteargă, iar Maitreyi mi-l aducea necontenit în faţă, îl vieţuieşte continuu. (Judecam şi sufeream ca un civilizat, ca unul care preferă întotdeauna să uite şi să acopere cu cenuşă, să ignore sau să tolereze, numai liniştea şi confortul lui să nu-i fie stingherite. Maitreyi nu cunoştea niciuna din aceste superstiţii albe şi mi se oferea continuu, întreagă, cu tot ce trecuse şi fecundase sufletul ei pînă atunci. Căci trupul, am ştiut aceasta, şi-l păstrase neatins; cel puţin, neatins de nici o mână virilă.)
     Mi-a mai spus, tot în după-amiaza aceea, de o altă dragoste a ei. Avea pe atunci doisprezece sau treisprezece ani şi se dusese cu doamna Sen la marele templu de la Puri, la Jaganath. Pe când ocoleau, laolaltă cu mulţimea, coridoarele întunecate din jurul sanctuarului, cineva se apropie pe nesimţite de Maitreyi şi îi puse o ghirlandă de flori peste cap. La cea dintâi haltă în lumină, doamna Sen observă ghirlanda şi, aflând că i-a fost pusă pe întunerec, i-o scoase şi o păstră pe braţul ei. Dar cum intră în întunerec, Maitreyi simţi iarăşi o ghirlandă în jurul gâtului. Şi pe ea i-o scoase doamna Sen la lumini. De data asta o luă la braţ, dar se petrecu acelaşi lutru de cum păşiră în întunerec. Cînd ajunseră la sanctuar, doamna Sen avea pe braţ şase ghirlande. Se uită în dreapta şi în stînga foarte mâhnită, pentru că o ghirlandă atârnată de gâtul unei fecioare înseamnă logodnă. Şi atunci apăru un tânăr de o rară frumuseţe, cu lungi plete negre pe umăr, cu ochi pătrunzători şi gură roşie (suferii cumplit ascultând pe Maitreyi descriindu-mi-l), care căzu la picioarele doamnei, îi atinse tălpile cu mîna şi îi spuse: "Mamă". Atât. A dispărut apoi.





























.............................................