Maitrey, Mircea Eliade

....................................................
                           VII.

           L-a iubit pe tânărul acesta ani de-a rândul, chiar după ce începuse să se îndrăgostească de Tagore. (Amănuntul l-am reţinut; dacă se întâmplă să iubească pe Tagore, deşi e îndrăgostită acum de mine? Sau dacă, după mine, în timpul cât o iubesc eu, va mai veni altul?) La urmă i-a mărturisit lui Tagore episodul din templu, şi "poetul" i-a spus că tânărul acela era un mesager al dragostei, că cele şase ghirlande erau nu ştiu ce lucru simbolic, şi altele. Ascultând-o, mă înfioram de câtă junglă se află încă în sufletul şi mintea Maitreyiei. Câte întunecimi, ce floră tropicală de simboluri şi semne, ce atmosferă caldă de eventualităţi şi senzualitate. Unde eram eu, în toate acestea? Şi eram iubit de o fecioară de 16 ani, pe care nu o sărutase încă nimeni pe gură în afară de mine.....
     - Acum  sunt a ta, numai a ta, izbucni Maitreyi, înlănţuindu-mă. Numai tu m-ai învăţat ce este dragostea, numai tu m-ai înfiorat; ţie m-am dat. Când ai rupt frunzele, eram fericită. Ce mult îmi place să te văd mânios ca un vânt, să mă calci în picioare, să nu-ţi pese de mine. Te iubesc aşa. De ce te temi?.....
     Într-adevăr, nu aveam nici un motiv să mă tem. Maitreyi mă căuta mereu în odaia mea, în acel ceas al după-amiezii, când toţi dormeau sus, sub ventilatoare. Aproape mi se dedea acolo, pe jeţul imens, făcut din pai de bambus. Sărutările alunecau acum pe trup, coborând de-a lungul gâtului, pe umerii goi sub şal, pe braţe, pe piept. Când i-am mângâiat întâia dată sânii, cu o mână sincera şi înfometată, s-a adunat întreagă într-un singur fior îngheţat. S-a destins apoi şi şi-a descheiat pieptarul, cu tot ce mai rămăsese spaimă şi voluptate în priviri. Mi i-a dat înnebunită, înfricoşată, aşteptând parcă un trăsnet care să ne năruie pe amândoi. Niciodată n-am văzut sâni mai frumoşi, la nicio statuie din lume, căci paloarea aceea întunecată a trupului Maitreyiei se îmbujorase acum sub cea dintâi dezvelire, şi frumuseţea perfectă, de sculptură, a bustului se iluminase aşteptându-mă. Trupul tot era o aşteptare, faţa încremenise, ochii mă priveau ca pe o minune. Nu mai era senzualitate fiorul acela care o străbătea şi o ucidea alături de mine. Eu mă trezeam lucid şi aţâţat, experimentând în etape dragostea, în timp ce ea se dăruise toată miracolului unei atingeri bărbăteşti de timpul ei, fiind încă fecioară. Am înţeles mai târziu că voluptatea aceasta adâncită în carne, când era încă numai îndrăgostită, o crucifica. A avut atunci curajul să mă întrebe, cu un braţ încleştat pe speteaza jeţului şi cu mâna cealaltă mângâindu-mi părul.
     - Nu e păcat?
     I-am răspuns, ca de obicei, cu o consolare stupidă, câteva fraze fără niciun conţinut şi am continuat să mă pierd în descoperirea treptată a trupului ei. Când o priveam, la răstimpuri, uimit eu însumi de abandonarea atât de complectă, o zăream cum stă cu capul pe jeţ, ochii închişi, tremurând, lacrimile alunecându-i pe obraji, lipindu-i şuviţele de păr la colţul buzelor şi pe bărbie.
     - Când vom fi uniţi, o consolam eu, ne vom iubi fără hotare. Te voi avea toată atunci.
     - Dar acum nu e păcat? revenea ea strângându-şi ochii, muşcându-şi buzele.
     - Acum te sărut numai şi-ţi mângâi numai o parte din trup. Atunci va fi altfel, vei fi a mea, a mea.....
     - Nu sunt şi acum? spunea ea, cu un glas stins. Nu e păcat? Mi-au trebuit câteva zile până am înţeles ce vroia ea să-mi spună. Era păcat, pentru că ea simţea voluptatea complect şi se temea ca noua dragoste astfel risipită să nu strice orânduiala lumii. O dată ce-mi dăduse buzele şi mă îmbrăţişase, cu trupul ei tot lipit de al meu, noi eram uniţi. Şi dragostea trebuia să se săvârşească până la capăt, altminteri voluptatea ajungea viciu, iar bucuria unirii noastre, o tristeţe a cărnii. Păcatul nu erau încercările de a-i cunoaşte tot mai mult trupul, ci limitarea îmbrăţişărilor mele, care o făceau să cunoască cele mai definitive spasme fără ca rodul acestor bucurii să se adune, să crească.. Risipirea rodului era păcat, în simţirea şi judecata ei indiană. După datina lor, trebuia să fim uniţi în pat, şi din mângâierile noastre să răsară roade vii, pruncii.... Căci altminteri, dragostea se pierde, bucuria ajunge stearpă, iar unirea noastră viciu.....
     M-am  cutremurat înţelegând că nu senzualitatea şi dragostea ei pentru mine o sileau să-mi ceară aceasta, ci o superstiţie, o teamă de karma, de zei, de strămoşi. În noaptea aceea mă gândeam unde se găseşte adevărata sinceritate a simţurilor, adevărata inocenţă a cărnii, la ei sau la noi, civilizaţii? Oare Maitreyi n-a activat ca o hipnotizată, ca un automat, de cînd m-a sărutat întîia oară? Şi spontaneitatea, vastitatea dragostei ei faţă de mine nu sunt oare simple consecinţe ale celei dintâi căderi, acte determinate de conştiinţa ei. barbară, superstiţioasă?
     Ajunsesem să evit pe cât puteam îmbrăţişările prelungi în singurătate, pentru că adoram aproape pe doamna Sen şi respectam pe domnul Sen, şi aşteptam să găsesc un prilej de a le cere pe Maitreyi pentru mine înainte da a o avea. Am fost un om moral, de aici mi se trag toate tragediile. Am iubit întotdeauna pe mai multe planuri, n-am ştiut să sacrific totul pentru un singur sâmbure da adevăr sau de viaţă, de aceea m-am lovit de toate pragurile şi m-au dus valurile cum au vrut.De altfel, iubeam atât de mult pe Maitreyi, încât preferam o comuniune mai caldă, mai completă, aşa cum o aveam în plimbările cu maşina prin împrejurimile Calcuttei, zeci de kilometri făcuţi până aproape de miezul nopţii, dincolo de Barackpur, de Hoogly, de Chandernagore. Cu ea (spun cu ea - deşi eram întotdeauna întovărăşiţi de doamna sau de domnul Sen, de Lilu şi Mantu, Chabu sau de Khokha - pentru că nu ne vedeam şi nu ne simţeam decât pe noi, pe noi doi), cu ea am vizitat atâtea sate din jurul "Calcuttei, am dorit atâtea case ascunse între cocotieri, unde ghiceam din ochi că ne-ar fi plăcut să ne ascundem, am lăsat atâtea amintiri pe şoselele acelea întunecate de umbra arborilor care le încolonau. Atâtea lacuri artificiale pe marginea cărora ne-am aşezat amândoi, strângându-ne furiş mâinile, în timp ce ceilalţi aduceau din maşină coşuleţe cu sandwich-uri şi fructe. Atâtea halte în noapte, pe şoseaua Chandernagorului, încremeniţi cu toţii de tăcere, de arbori, de licuricii care zburau în jurul nostru ca într-o Urwald. Cu deosebire îmi amintesc o noapte, când ni s-a oprit maşina chiar pe şoseaua aceea feerică a Chandernagorului, şi şoferul a pornit cu Mantu să caute nişte scule într-un sat din apropiere. Inginerul, obosit, a rămas să dormiteze în maşină, iar noi trei, Maitreyi, Chabu şi cu mine, am plecat să recunoaştem pădurea. Vară fără lună, cu atâtea stele câte are Bengalul şi licurici aşezându-ni-se pe umeri, pe faţă, pe gât, ca într-un basm cu bijuterii. Nu ne spuneam nimic şi, pe nesimţite, ne-am înlănţuit, temători de Chabu, încurajaţi de tăcerea şi întunerecul acela fermecat. Nu ştiu ce suflet necunoscut din mine izbucni atunci chemat de toată această Indie nebănuită. Pădurea părea că n-are aici început, nici margini. Arbori de eucalips, fără vârstă, prin care cerul se ghicea anevoie, într-atât erau de mincinoşi licuricii şi de depărtate stelele. Ne-am oprit în faţa unui eleşteu artificial, unul din acele bazine în care agricultorii cresc peşte. Am amuţit acolo toţi trei. Cine ştie ce minuni se urzeau atunci printre lotuşii cu frunzele strânse, în apa aceea fără tresărire, în care se oglindeau zborurile boabelor de aur? Mă scuturam mereu, pentru că preajma noastră se prefăcuse în basm, şi omul tânăr din mine, omul ceasului aceluia de amăgiri, se lăsa adormit de sfinţenia şi irealul prezenţei noastre în faţa acestui eleşteu încremenit. Am stat aşa mult timp şi n-am cutezat atunci s-o sărut pe Maitreyi. Nu mai doream nimic, nu mai simţeam nevoia vreunui gest. Era o seninătate nefirească în sufletul meu, deşi taina şi miracolul din jur mă exaltase, mă narcotizase, mă răzvrătise. Nu ştiu cum s-a petrecut aceasta. Altă dată, am găsit o casă părăsită, la marginea unui câmp de orez în care eu mă avântasem şi mă întorsesem ud până aproape de genunchi. Am stat pe zidul ruinat al casei, pe pietrele acelea ameninţate de vegetaţie, uscându-mă. Nu răsăriseră încă stelele, şi seara era caldă, cu adieri de eucalips. Alături, încercând să stea tot atât de confortabil, deşi venise într-o sari cu fir, Maitreyi căuta cu privirea începutul pădurii, dincolo de câmp. Nu ştiu ce tainică împărtăşire a dorinţei noastre de fugă, de izolare împreună a trecut atunci peste tot. Pădurea ne îmbia cu desimea ei de arbori şi umbre, cu păsările ei fericite. Ne-am privit, şi o emoţie dincolo de fire ne-a invadat, ca şi atunci în bibliotecă. Am ajutat-o să sară de pe zid şi i-am sărutat în fugă părul, dar sărutul a fost sufletu-mi întreg, căci Maitreyi s-a abandonat cu ochii închişi, fără să se mai gândească la Lilu şi la doamna Sen, care ne-ar îi putut vedea din maşină. Ne întorceam întotdeauna lângă ei cu inimile înspăimântate: dacă ne-au văzut?
     Plimbările acelea mi-au rămas acum mai proaspete şi ucigător de dulci în amintire. Căci dacă amintirea cărnii se trece uşor, dacă unirea, cât de perfectă, a trupurilor e asemenea setei şi foamei şi se uită, nimic din opacitatea aceasta nu era în comuniunea noastră dinafară de oraş, când ochii îşi spuneau singuri tot, şi o simplă îmbrăţişare înlocuia o noapte de dragoste. Numai acolo mai puteam regăsi fiorul acelor priviri fixe, hipnotice, nesăţioase, descoperite în cea dintâi zi a noastră, în bibliotecă. Când ne opream la bariere, în plină lumină, ochii noştri se căutau, se găseau şi se înlănţuiau exasperaţi, dăruindu-şi atât de nebuneşte privirile, încât mă întreb şi acum cum de nu au ghicit ceilalţi patima noastră. Să fi crezut, oare, că e dragostea pe care o voiseră ei?
     O dată am văzut Chandemagorul noaptea. Bulevardul iluminat pe amândouă părţile nu mi-a putut şterge impresia de obosită melancolie pe care mi-o lăsaseră ruinile palatului, atât de glorios cândva în această veche şi uitată de Dumnezeu colonie franceză. La întoarcere m-am gândit serios cât de puternică şi de nepieritoare este această Indie, care rabdă şi înghite totul fără să-i pese de năvălitori şi de stăpâni. Alergam într-o maşină a secolului al XX-lea şi alături de mine aveam un suflet nepătruns şi neînţeles, tot atât de himeric şi de sfânt ca şi al celeilalte Maitreyi, sihastra din Upanishade. I-am atins braţul ca să mă deştept. Fata aceasta mă iubeşte pe mine?
     La Belur-Math, în askram-ul lui Swami Vivekanahda, veneam de cele mai multe ori, mai ales sărbătorile, pentru că Gangele curge acolo chiar pe la treptele math-ului, şi priveliştea e minunată, aerul îmbălsămat. Acolo ne plimbam noi nestingheriţi, fără multe cuvinte şi fără gesturi de dragoste. Acolo mi s-a părut că aflu o linişte pe care sufletul meu n-o cunoscuse nicăieri mai înainte. Era dragostea pentru Maitreyi sau convingerile mele bine justificate, acelea care m-au făcut pentru întâia oară să mă gândesc la convertire? Voiam să trec la hinduism, şi atunci n-ar mai fi existat nici o piedecă în drumul unirii noastre. Şi mă întrebam aşa: dacă e adevărat că toate religiile sunt bune, că acelaşi Dumnezeu se manifestă în fiecare din ele, atunci de ce n-aş putea îmbrăţişa credinţa Maitreyiei? Nu-mi lepăd legea din spaimă sau de pofta câştigului, ei pentru că dragostea mă pune la această încercare. Dacă o dogmă moartă poate stăvili o dragoste vie, ce fel de dragoste e aceea? Dacă sunt convins că adevărul e pretutindeni, în toate credinţele, de ce nu schimb în fapte convingerea aceasta? E foarte uşor să spun, ca orice misionar modernist, că toate religiile sunt bune. M-am săturat de vorbe. Vreau să-mi dovedesc mie însumi că hinduismul e tot atât de bun ca şi creştinismul, dacă cred, într-adevăr, într-un singur Dumnezeu; după cum amândouă legile ar fi inutile, dacă n-aş crede.
     Când i-am spus Maitreyiei acest lucru, acolo la Belur-Math, a rămas o clipă uluită de hotărârea mea şi mi-a mărturisit că, dacă trec la hinduism, nimeni nu ne-ar mai putea despărţi. Mi-a citat câteva cazuri de asemenea convertiri. (Pe un francez,profesor la Shantiniketan, căsătorit cu o bengali, îl cunoscusem chiar eu şi rămăsesem impresionat de seninătatea şi fericirea lui, sădit într-un pământ strein, având fii şi fiice pe care îi creştea ca pe adevăraţii copii indieni.) Şi în aceeaşi seară, la întoarcerea în Bhowanipore, Maitreyi mărturisi doamnei Sen hotărârea mea. A fost atât de fericită, încât se coborî la mine să-mi spună că "mama" e copleşită de bucurie, că toate femeile de sus nu vorbesc decât de asta şi că acum, aşteptând ceasul prielnic, aş putea-o cere fără teamă. Ne-am îmbrăţişat atunci cu o siguranţă şi o împăcare de sine care mi-au dat mai târziu de gândit. Oare toleranţa aceasta, patronarea aceasta generală, nu va fi hotarul dragostei noastre? mă întrebam.
     Domnul Sen, când a auzit de convertire, s-a supărat şi mi-a spus că nu trebuie să mă entuziasmez atât de repede pentru o religie în care nu mă atrage, deocamdată, decât ineditul şi ceremonialul; că religia mea e mult mai bună decât a lui, şi, dacă el nu şi-o poate lăsa pe a sa, pentru că şi-ar pierde locul în societate, eu nu am nici un motiv să încerc această experienţă. De altfel, el nu va accepta decât după ce va primi consimţământul celor din ţară. Nu trebuie niciodată să uit că o religie se păstrează nu din convingere, ci din dragoste şi respect pentru cei aproape nouă şi care cred încă în ea. (Dar dragostea mea nouă şi vie? îmi spuneam ascultându-l, pentru că avea şi el dreptate, dar aveam şi eu.) Această opoziţie netă şi viguroasă a d-lui Sen ne-a deprimat, pe mine şi pe Maitreyi. Ne-am hotărât ca eu să plec o lună la Puri, prin octombrie, şi să mă întorc convertit gata. Atunci, nici o discuţie nu va mai fi posibilă.
      De altfel, s-a întâmplat ca domnul Sen, care suferea de câteva luni de presiune arterială tot mai gravă, să aibă două-trei atacuri repetate de "mouches-volantes", şi aceasta a alarmat toată casa. Plimbările noastre cu maşina s-au rărit, mai toată vremea trebuind să stau în odaia domnului Sen, cetindu-i fie romane, fie cărţi de psihologie şi medicină. (Căci inginerul, de când s-a văzut silit la imobilitate, a început să se gândească la suflet şi la boală şi dorea să se documenteze.) Făceam cu schimbul, Mantu, eu şi Maitreyi. Domnul Sen nu suferea, dar era nevoit să petreacă o bună parte din zi întins pe pat, cu ochelari negri la ochi. Boala aceasta, care dura de câteva luni, aproape că nu o observasem, într-atât eram de preocupat şi fascinat de jocul dragostii noastre.
     Am înţeles atunci câte lucruri se petrecuseră în jurul meu, fără ca eu să le bag în seamă. Revoluţia civilă ameninţa iarăşi, cu cei 50.000 de naţionalişti în temniţe. A trebuit să asist la câteva scene brutale, câteva şarje de poliţie călăreaţă, o devastare a cartierului sikh din Bhowanipore, copii bătuţi şi femei rănite, ca să mă revolt şi eu de-a binelea. Dar atunci n-am mai judecat şi osândeam pe britoni fără rezervă, mă înfuria orice nouă brutalitate pe care o aflam din ziare, priveam scârbit orice alb întâlnit în tramvaie şi am renunţat la tutunul englezesc, la pasta de dinţi englezească, la orice lucru adus din Anglia, Nu mai cumpăram decât obiecte swadeshi sau, dacă nu găseam de acestea, marfă japoneză. De altfel, viaţa mea în Bhowanipore mă silise să renunţ de mult la majoritatea cumpărăturilor europene.
     Câteva zile după devastarea cartierului sikh, mă vizitează Harold. Ghicisem; venise pentru un împrumut, de data asta mare, o sută de rupii. Aveam banii la "Chattered Bank" şi i-amdat cecul, încântat că-l pot servi (bietul băiat nu-şi plătise chiria de trei luni şi nu mai avea ce să mai mănânce până la leafă), dar în acelaşi timp înfuriat că ajut un duşman al Indiei. Ajunsesem aproape şovinist şi, după ce Maitreyi ne-a servit ceaiul şi a întârziat puţin de vorbă în camera mea, am încercat să aduc discuţia despre Gandhi şi despre revoluţia civilă. Harold, ca orice eurasian, nu putea nici să audă de asemenea lucruri şi era fericit de teroarea dezlănţuită de poliţie şi armată; dar în ziua aceea venise să-mi ceară o sută de rupii şi nu putea să mă contrazică. Am avut atunci intuiţia laşităţii lui şi m-am recunoscut atât de bine în jena lui de a discuta o credinţă, încât m-am întristat. Dar mai era ceva: Harold venise şi pentru a mă spiona, să vadă cum locuiesc aici, dacă duc, într-adevăr, o viaţă de "brută neagră", cum credea el, sau am oarecare confort. Venise, mai ales, pentru Maitreyi; şi când a văzut-o servind ceaiul, roşind privindu-mă pe furiş, zâmbind, familiară cu odaia şi cu prezenţa mea, a înţeles şi mi-a spus-o.
     - Dragul meu Allan, eşti pierdut fără putinţă de scăpare de-acuma.....
     - Ar fi cea mai mare fericire a mea dacă aş izbuti să fiu primit în lumea aceasta, îi răspunsei întărâtat, privindu-l drept în ochi. O lume vie, cu oameni vii, care suferă şi nu se plâng, care au încă o etică, iar fetele lor sunt sfinte, nu târfe ca ale noastre. Să mă căsătoresc cu o albă? îl întrebai eu, încercând să fiu sarcastic, cu o fată care n-a cunoscut niciodată virginitatea şi nu va cunoaşte niciodată desăvârşita abandonare? E o lume moartă lumea noastră, continentele noastre albe. Nu mai găsesc nimic acolo. Dacă aş fi primit, cum mă rog lui Dumnezeu să fiu, într-o familie indiană, aş găsi puteri să-mi refac viaţa aceasta clădită pe nimicuri, pe interese stupide şi pe abstracţiuni. Aş vrea s-o iau de la capăt, să cred în ceva, să fiu fericit. Nu pot fi fericit decât într-o dragoste perfectă şi nu găsesc asemenea dragoste decât aici, aici, în casa, în cartierul ăsta...
      Vorbisem aprins, sincer, revelându-mi mie însumi anumite gânduri, pe care nu le întregisem până atunci. Harold mă privea surprins, amuzat, stânjenit. Nu avea ce să-mi răspundă, pentru că nu pricepuse mai nimic din acea "moartea continentului alb", care mă obseda pe mine de atâţia ani, şi apoi, nici nu avea chef de vorbă, nerăbdător fiind să plece şi să soarbă un pahar de whisky, din care nu mai gustase cam de mult. Mă întrebă într-o doară:
      - Dar religia ta?
      - Pentru mine, creştinismul nu s-a născut încă. N-au fost decât biserici creştine, dogme şi rituale. Creştinismul se naşte aici, în India, pe pământul cel mai împăcat cu Dumnezeu, unde oamenii sunt însetaţi de iubire, de libertate şi de înţelegere. Nu concep un creştinism fără libertate şi fără primatul spiritualităţii...
     Harold, care mă auzise pe mine vorbind numai de construcţii şi de fizică sau comentând ultimele întâmplări frivole, rămase şi mai surprins ascultându-mi apologia noului creştinism indian. De fapt, în acele clipe ezitam chiar eu, căci îmi dădeam perfect seama că tot zelul meu se datora dragostii pentru Maitreyi şi consecinţelor ei religioase şi politice. Nu cumva tot ce facem e determinat de asemenea robiri sentimentale? mă întrebam eu mai târziu, în acele luni în care încercam din nou să aflu adevărul. Adevărul.
     - Eu  nu te prea înţeleg, îmi spuse Harold. Să dea Dumnezeu să fie bine şi să te apere de farmece, adăogă el, ridicându-se să plece.
     Eram oarecum încălzit de discuţie şi mă plimbam prin odaie întrebându-mă dacă am spus tot ce gândesc, când Maitreyi intră şi mă îmbrăţişa.
     - Bine c-a plecat, îmi spuse. Mi-era dor de tine.
     Strângând-o  în braţe, am simţit pentru întâia dată teama că dragostea Maitreyiei ar putea cândva să mă obosească. Aş fi vrut să rămân şi eu singur, măcar un ceas după plecarea lui Harold, căci prezenţa lui mă agitase şi voiam să meditez, să fac un efort de înţelegere, să-mi precizez anumite hotărâri. Iar Maitreyi de-abia aştepta ca să plece musafirul, pentru ca să-mi cadă în braţe. Simţeam că mi se răpeşte ceva al meu, mi se calcă un petec de loc rezervat numai mie. Mă dăruisem cu desăvîrşire Maitreyiei şi nu rămâneam o clipă singur; chiar în preajma somnului, imaginea ei mă urmărea. Când aveam nevoie de singurătate, de ce nu mi-o ghicea? De ce nici dragostea cea mai mare nu poate ghici dorinţa celuilalt?...O păstram încă în braţe, odihnindu-mi buzele pe creştetul ei parfumat cu ulei de coco. Atunci intră Khokha, ne văzu o clipă şi se retrase strigând:
    - Pardon......

                        XI.

             Întorcându-mă din oraş,  găsii pe masa mea un bilet: "Vino în bibliotecă!" Întâlnii pe Maitreyi, care îmi spuse înspăimântată:
      - Khokha ştie!
      Încercai să par neturburat şi s-o conving că aceasta nu înseamnă nimic. Maitreyi mă privea fix, strângându-mi mâinile, căutând parcă în certitudinea mea un sprijin.
     - Trebuie să ne logodim înainte de a-i spune lui baba. El este acum bolnav, e greu să-i spunem, îl va turbura mai mult.
     - Dar nu suntem noi logodiţi de atâta vreme? mă mirai eu. Nu mi-ai dat ghirlanda şi nu te-am strâns în braţe?
     - Acum ne-a văzut Khokha, îmi explică Maitreyi, uitându-se în toate părţile cu teamă. Trebuie să întărim unirea noastră, să nu fim blestemaţi, să nu supărăm ritmul.
     Încercai aceeaşi deziluzie şi desfătare pe care o aveam de câte ori descifram în dragostea şi sufletul Maitreyiei jungla superstiţiilor. Ritmul, karma, strămoşii... Câte puteri trebuiau întrebate şi invitate pentru asigurarea fericirii noastre?.....
     - Ţi-am ales piatra pentru inel, îmi spuse Maitreyi, dezlegând din colţul sari-ei o nestemată verde-neagră în forma unui cap de şopâîrlă, străbătută în creştet de o geană sângerie.Începu să-mi explice inelul. Va fi lucrat după ceremonialul căsătoriei indiene - din fier şi aur - ca doi şerpi încolăciţi, unul întunecat şi altul galben, cel dintâi reprezentând virilitatea, celălalt feminitatea. Piatra o alesese ea dintr-o grămadă întreagă, adunată din strămoşi şi păstrată în sipetul doamnei Sen. N-avea nici un preţ, şi nimeni nu putea spune că a furat-o luând-o fără ştirea mamei. De altfel, mai erau multe altele la fel, acolo, în sipetul cu bijuterii. (De ce încerca ea să se scuze şi să se apere atâta? Am aflat mai tâîrziu; se temea să n-o judec "creştineşte", printr-un criteriu moral sau civil.) Nu toate logodnele sunt sfinţite aşa. De obicei, mă lămuri Maitreyi, numai soţia primeşte o brăţară în care s-au împletit, pe dinăuntru, cele două fire de aur şi de fier; soţul poartă numai un inel. Dar pentru că ea nu putea purta brăţara de logodnică, trebuia să adunăm ambele simboluri într-un singur inel..... Mi-a vorbit mult în seara aceea, şi eu o ascultam vrăjit; deşi rămăşiţa de luciditate pe care o mai aveam se răzvrătea împotriva acestui ceremonial incert şi mistificat. Mi se părea că e un viol săvârşit asupra dragostei noastre orice tendinţă de legiferare şi exteriorizare simbolică. Ceea ce iubeam eu mai însetat în dragostea noastră era tocmai spontaneitatea şi autonomia ei.
     Totuşi când bijutierul mi-a adus inelul, l-am luat în mâini şi l-am învârtit în toate felurile cu o copilărească bucurie. Era durat cu atâta măiestrie, încât putea trece drept un inel oarecare, mai original ca altele, e drept, dar camuflându-şi perfect simbolul. Toţi cei din casă l-au privit astfel şi, dacă Lilu şi Mantu au făcut reflecţii asupra unei eventuale sau anticipate căsătorii cu o indiană, toate acestea s-au desfăşurat într-o atmosferă de glumă. De altfel, inginerul era încă bolnav, concediul i se prelungise, - şi toţi din casă nu se preocupau decît de îngrijirea lui.
      A doua zi, Maitreyi s-a prefăcut mai obosită decât era şi a cerut să se plimbe cu maşina la Lacuri, către seară, când ştia că aproape toată lumea era ocupată. Singura Chabii a voit să ne întovărăşească, dar cum ea nu prea se afla tocmai bine de câteva zile (tăcea întruna, fără să spună ce are, privea fix în gol, cânta fără nicio noimă), doamna Sen n-a lăsat-o şi ne-a dat drept tovarăşă pe sora lui Khokha, o văduvă tânără şi timidă, care muncea ca o roabă şi nu avea altă dată prilejul să se plimbe cu maşina. La plecare, eu m-am suit lângă şofer, iar ele două la spate, dar îndată ce am ajuns la Lacuri, văduva a rămas în maşină (pe care o trăsesem alături de alee, lângă un eucalips uriaş), şoferul a plecat să-şi cumpere limonada şi noi doi am pornit pe marginea apei.
     Lacurile erau tot ce iubeam eu mai mult în Calcutta; tocmai pentru că erau singurul lucru artificial în acest oraş ridicat din junglă. Aveau o linişte de aquarium şi, în timpul nopţii, păreau îngheţate sub boarea brăţării de globuri electrice. Parcul mi se părea nesfârşit, deşi ştiam bine că e îngrădit, pe de o parte de linia ferată, iar de cealaltă de şosea şi de mahalale. Îmi plăcea să rătăcesc pe alei şi să cobor pe marginea apei, unde arbori mai tineri, răsădiţi după terminarea lucrărilor, creşteau în voie, cu o perfectă individualitate, ghicind parcă jungla care fusese odinioară pe acolo şi străduindu-se să recâştige acea libertate pierdută. Lângă un asemenea buchet de pomi ne-am oprit noi atunci. Ne ascundeau fără grijă, din toate părţile. Maitreyi mi-a scos inelul din deget şi l-a închis în pumnii ei mici.
     - Acum ne logodim, Allan, îmi spuse ea, privind înainte spre apă.
    Începutul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam!) Mi se părea că va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o cetisem, o văzusem evoluând lângă mine, în adolescenţă şi în cei dintâi ani ai tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu, care credeam că mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă.
     Maitreyi continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească. Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pământului. Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul şi făgădui:
     - Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui, ci asupră-mi, căci eu l-am ales. Tu mă auzi, mamă pământ, tu nu mă minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi cu mâna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie îmbrăţişarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.
     O  ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut înţelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată, aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici, pe colo câte un cuvînt, dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cuo mână pe genunchi şi cu cealaltă apăsată palmă pe pămînt, parcă mă legasem şi eu, printr-o magie a gestului.)
      - Acum nu ne mai desparte nimeni, Allan.  Acum sunt a ta, cu desăvârşire a ta.....
      O mângâiai, căutând cuvinte pe care nu i le mai spusesem până atunci, dar nu găsii nimic inedit, nimic care să corespundă cât de cât febrei mele interioare şi transfigurării ei. (De mult încetase de a mai fi Maitreyi din maşină; avea o fixitate ciudată a feţei, care m-a urmărit multă vreme după aceea.)
     - Într-o zi ai să mă faci soţia ta şi ai să-mi arăţi lumea, nu e aşa?


























.........................................................