Maitrey, Mircea Eliade

..........................................
                       VIII.

            Îmi spuse aceasta pe englezeşte şi i se păru că s-a exprimat vulgar.
      - Vorbesc acum foarte prost englezeşte, nu e aşa, Allan? Cine ştie ce lucruri ai gândit despre mine, auzindu-mă..... Dar aş vrea să văd lumea cu tine, s-o văd cum o vezi şi tu. E frumoasă şi mare, nu e aşa? De ce se bat oamenii în jurul nostru? Aş vrea să fie toţi fericiţi. Ba. nu, vorbesc prostii. Ce bine îmi pare că e aşa, ce bine îmi pare......
     Începu să râdă. Mă trezii cu o Maitreyi din iarnă, cu acea fată inocentă şi sperioasă, vorbind discontinuu şi paradoxal. Se ştersese parcă întreaga ei experienţă, care o maturizase, o adunase, o apropiase de femeie.
     Am înţeles în zilele următoare că logodna aceasta îi redase liniştea şi patima ei de joc, de liberă bucurie. Din ceasul în care a mărturisit unirea noastră, teama i-a pierit, obsesia păcatului n-a mai chinuit-o. Regăseam în ea pe aceeaşi neînţeleasă Maitreyi, pe care o priveam la început cu stupoare şi admiraţie şi care îmi intrase pe nesimţite în suflet, în timpul jocului, prin acele curse de o desăvârşită platitudine intelectuală pe care credeam că i le-am întins eu. A trebuit să plecăm repede spre maşină, căci se întunecase de-a binelea. A fost, acela, singurul ceas când n-am îmbrăţişat pe Maitreyi. Am găsit pe însoţitoarea noastră moţăind în fundul maşinii, cu şalul bine tras pe creştet, şi ne-a privit cu o bucurie de complice când ne-a văzut venind, unul lângă altul, eu mai înalt decât Maitreyi, dar ea mai tânără şi neînchipuit de frumoasă, cu expresia ei atentă la tot din jur, cu bucuria regăsitei libertăţi în jocul feţei. (Am aflat mai târziu, tot de la Maitreyi, că sora lui Khokha ştiuse cea dintâi de dragostea noastră şi o protejase pe cât i-a stat în putinţă; că ea - care suferise atâta din cauza unei căsnicii nepotrivite, fiind măritată, la 12 ani, cu un bărbat pe care nu-l văzuse niciodată şi de care se temea pentru că o violase brutal şi o bătea în fiecare noapte, înainte şi după dragoste - ea o sfătuise mereu pe Maitreyi să nu se lase intimidată de legile castei şi de rigorile familiei, ci să treacă la fapte, iar în cazul unei opoziţii îndărătnice, să fugă cu mine în lume. Pe această prietenă a mea şi tovarăşe a Maitreyiei, singura care a consolat-o în zilele ei de blestemată mizerie, o vedeam foarte rar, îi vorbeam numai întâmplător şi nu i-am ştiut niciodată numele. Am recitit de mai multe ori jurnalul ca să-l regăsesc; nu l-am găsit, pentru că nu-l notasem. Şi totuşi, femeia aceasta a fost singura care ne-a iubit înţelegător şi dezinteresat pe noi doi în casa Sen.)
     Chiar în noaptea aceea lui Chabu  i-a fost mai rău şi a trebuit să doarmă în odaia doamnei Sen. Nimeni nu bănuia ce ar putea să aibă, dar simptomele erau îngrijorătoare, căci Chabu voia mereu să se plece pe fereastră sau pe balcon, şi tot i se părea că vede ceva jos, în stradă, ceva care o cheamă.
      Eu m-am culcat puţin obosit de întâmplările zilei şi începusem probabil să visez ceva ciudat, cu plimbări pe ape, cu lebede, cu licurici, căci m-am trezit oarecum uluit, auzind câteva bătăi în uşă. Am întrebat cine e, dar nu mi-a răspuns nimeni. Mi-era puţină frică, s-o mărturisesc, şi am aprins lampa. 
      Ventilatorul alerga cu acel zgomot de care îţi dai seama numai când îl opreşti. Am deschis şi am rămas împietrit. Venise Maitreyi, tremurând toată, în picioarele goale, ca să nu facă zgomot, şi cu o sari verzuie, subţire. Nu ştiam ce să fac.  
      - Stinge lumina, îmi şopti ea, intrând în cameră şi tupilându-se repede în dosul fotoliului de paie, ca să nu fie văzută întâmplător din stradă.  
      Am stins lumina şi m-am apropiat de ea, întrebând-o stupid:
     - Ce e cu tine? De ce ai venit Maitreyi? Ce ai, Maitreyi?
     Nu mi-a răspuns nimic, ci numai şi-a deznodat marginea sari-ei şi a rămas goală până la pântec, în câteva gesturi pe care le-a împlinit cu ochii închişi strângându-şi buzele şi oprindu-şi anevoie suspinul. Vedenia trupului ei gol, în acea foarte palidă boare luminoasă din odaie, m-a izbit ca un miracol pe care niciodată nu l-aş fi putut intui în toate amănuntele lui precise şi carnale. Căci dacă mă gândeam adesea la prima noapte pe care o vom petrece împreună şi dacă îmi închipuiam însetat patul nostru unde o voi cunoaşte pe ea, niciodată nu-mi puteam închipui trupul adolescent al Maitreyiei, dezvelindu-sede bunăvoie şi din proprie pornire, noaptea, în faţa mea. Acest lucru nu mi-l puteam închipui, deşi visam uneori o unire vertiginoasă în împrejurări stranii. Mă lovea, în acest act, tocmai simplitatea şi naturaleţea lui; fecioara care vine singură în odaia logodnicului, pentru că nimic nu îi mai desparte de acum. 
     Încet-încet, am cuprins-o în braţe, ezitând la început s-o apropii prea mult de mine, aşa prea goală cum era, dar întâlnindu-i şoldurile încă acoperite de sari, am coborât într-o singură  mângâiere mâinile de-a lungul spatelui ei arcuit şi am dezvelit-o până la pulpe, tremurând tot de acest sacrilegiu şi îngenunchind în faţa acestui trup gol, care depăşise pentru mine orice frumuseţe şi participa acum la miracol. Şi-a înlănţuit ea singură braţele de umerii mei, implorându-mă să mă ridic, fără o vorbă (căci tremura toată, şi imensa bucurie care o adusese în odaia mea nu putea izgoni totuşi spaima ceasului acela). S-a apropiat de pat cu paşi mici şi moi, şi întreg trupul căpătase un alt ritm în acea înaintare. Am vrut s-o duc în braţe, dar s-a împotrivit şi s-a culcat ea singură, sărutându-mi perna. Numai o clipă am văzut-o întinsă ca un bronz viu pe cearceaful alb, tresărind, răsuflând şi chemându-mă. În clipa următoare închideam ferestrele cu oblonul de lemn, şi încăperea noastră se topi în întunerec. Am simţit-o lângă mine, strângându-se toată, parcă ar fi încercat să se ascundă, sa se uite. Nu mai era sete trupească aceea, ci sete de mine tot; ar fi vrut să treacă în mine toată, aşa cum trecuse sufletul ei. Nu-mi mai amintesc nimic apoi; căci am cunoscut-o fără să ştiu, fără memorie. Câteva ceasuri după aceea, apropiindu-se zorile, ea s-a ridicat de lângă mine şi şi-a pus sari-ul fără să mă privească. Mi-a spus numai atât, când i-am deschis uşa (cu cîte precauţii, cu câte bătăi de inimă):
     - Unirea noastră a fost poruncită de cer. Nu vezi că astăzi, în ziua inelului, Chabu n-a dormit cu mine? 
     Am ascultat-o urcând scările spre odaia ei, dar n-am mai auzit nimic, într-atât aluneca de uşor pe lângă perete.

      Dimineaţa ea a fost aceea care m-a chemat la ceai. Adusese şi flori din grădină şi mi le-a aranjat în vase cu un zâmbet preţuind cât o îmbrăţişare. Era izbitor de palidă, părul lăsat pe umeri (îl încurcasem eu, mi-a spus mai târziu, şi i-a fost peste putinţă să-l pieptene) şi buzele muşcate. Privii cu o imensă beatitudine urmele primei noastre nopţi de dragoste. Maitreyi era acum de o frumuseţe aţâţată, parcă întreg trupul se deşteptase în ea, şi buza aceea de jos, cărnoasă şi fragedă, îşi purta muşcăturile ca o victorie, ispitind privirea şi turburând-o. M-am întrebat cum de a trecut neobservată schimbarea aceasta, cum de au fost atât de uşor acceptate explicaţiile ei. (Că boala lui Chabu n-o lăsase să doarmă, că, venindu-i să plângă toată noaptea, şi-a muşcat buzele până la sânge, că boala tatălui o obosise prea mult etc.
     Ziua a trecut repede, aproape fără s-o văd. Căci a trebuit să rămân tot timpul la birou, lucrând cu înlocuitorul domnlui Sen. Când m-am întors acasă, am găsit-o pe Maitreyi aşteptându-mă în verandă, lângă cutia cu scrisori. Mi-a arătat un inel făcut dintr-un ac de cap încolăcit pe deget, purtând în loc de piatră o boabă de glicină.
    - La noapte să nu mai încui uşa cu bara, mi-a spus ea fugind.
    A venit spre miezul nopţii; de astă dată fără să tremure. Aproape a râs când m-a îmbrăţişat. Eram fericit că păcatul n-o deprimă, că nu vine în ceasurile de dragoste cu teama că face un rău. N-am recunoscut-o, într-atât erau de sincere îmbrăţişările ei, atât de însetate chemările ei, atât de măiestre mângâierile. Când am surprins-o mângâindu-mă, nu-mi venea să cred că fusese fecioară cu o noapte înainte. Aveam impresia că nu o mai stinghereşte nimic, deşi nu avusese un singur gest impudic sau de inconştient exhibiţionism. Se regăsise pe sine în îmbrăţişarea noastră, regăsise jocul şi-l împlinea dăruindu-mi-se toata, fără nicio restricţie, fără nicio teamă. Fata aceasta, care nu cunoscuse nimic din dragoste, nu se temea de ea. Nu o obosea nicio mângâiere, nu o surprindea niciun gest bărbătesc. Curajul tuturor îmbrăţişărilor îl accepta aproape fără pudoare, găsind o maximă voluptate oriunde, nedezgustând-o nimic, neobosind-o nimic. Dacă nu s-ar fi temut să fie auzită, ar fi cântat după fiecare îmbrăţişare, ar fi strigat de durere şi de bucurie în clipa unirii, ar fi dansat prin odaie, cu paşii ei moi şi neumani. Descoperise gesturi de amantă care mă umileau. Eu, care credeam că experienţa mea anterioară îmi va da oarecare superioritate, cel puţin tehnică, în nopţile noastre de dragoste, fusesem de mult depăşit în închipuirea mângâierilor. Siguranţa cu care săruta, perfecţiunea îmbrăţişării ei, ritmul uluitor al trupului ei, pe fiecare ceas altul, pe fiecare ceas mai curajos, mai nou, mai spontan, toate acestea aproape că mă umileau. Ghicea orice sugestie şi desăvârşea orice început cu un instinct pe care i-l invidiam. Descifra dorul trupului meu cu o preciziune care la început mă stingherise. Ştia perfect clipa când voiam să rămân singur, alături de ea, în pat, departe de atingere, ţinându-i numai mâna, şi se retrăgea simplu, ca pentru o clipă de odihnire. Când rămâneam pe gânduri, ea se încolăcea lângă pernă, îmbraţişând-o, şi închidea ochii, ca şi cum mi-ar fi cerut să n-o turbur. Descoperisem o lampă mică, de noptieră, pe care o puneam înapoia jeţului, acoperind-o cu şalul ei, şi care ne dădea în odaie o lumină umilă, în care formele ei se rotunjeau şi se bronzau. Maitreyi nu putuse suporta multă vreme întunerecul... Vroia să mă aibă cu toţi ochii, cu toată setea ei de mine, şi îmbrăţişarea din întunerecul celor dintâi nopţi o înspăimântase.
     Adesea mă întrebam când doarme, căci pleca întotdeauna în zori, iar peste două-trei ceasuri (în care timp medita şi scria, ca să mă desfete pe mine a doua zi, la birou, cu poeme şi scrisori făcute pentru dragostea noastră) se cobora jos să pregătească ceaiul. Tot ea era aceea care îmi bătea în uşă dimineaţa, foarte discret şi foarte prudentă. Iar de câte ori întârziam cu spălatul, mă mustra copilăreşte. Avea atunci un glas  de mătuşă, ceva familiar şi protector, aproape matern, care la început mă jenase, pentru că eu aş fi voit-o pe ea numai îndrăgostită, dar care izbuti să mă farmece în cele din urmă, descoperindu-mi adâncimi şi specii de dragoste pe care nu le cunoşteam şi pe care le osândisem aprioric, fără să le bănuiesc dulceaţa.
     Eram obosit în fiecare după-amiază şi la birou lucram prost, dezgustat, umilit de noul meu patron, un inginer proaspăt venit din America şi mare duşman al tradiţiei indiene. (Deşi bengalez, nu umbla îmbrăcat decât în costume europene, chiar acasă, şi era cu desăvârşire ridicol.) Khokha a observat, fără îndoială, schimbarea mea, căci îmi spuse:
     - Arăţi foarte palid! De ce dormi cu uşile închise?
     Aceasta mă făcu să înţeleg multe. Khokha ne spiona, cu şiretenie şi gelozie. Am fost de atunci sigur că el ştia de venirea Maitreyiei nopţile şi mi-a fost teamă să nu ne trădeze. De aceea mă purtam cât mai bine cu el, îi cumpăram ţigări, îi dăruiam cărţi. Era un băiat deştept şi ambiţios şi scria scenarii de filme pentru companiile indiene, care îi erau însă întotdeauna refuzate. Ne ura pe toţi, deşi râdea mult şi se arăta prietenos.
     Lui Chabu  îi era tot mai rău. Doctorii chemaţi (la început indienii, apoi englezii cei mai renumiţi) nu ştiură ce să spună. Probabil nebunie precoce, credeau unii; alţii, o nevroză sexuală, provocată de o deplasare a uterului. (Biata fată făcuse în ultimul timp câteva sărituri primejdioase din pom şi sărea întotdeauna treptele, pe orice scară.) Chabu trebuia acum să stea în pat, într-o odăiţă vecină cu dormitorul doamnei Sen. Nu vorbea mai nimic şi, când vorbea, pomenea de Robi Thakkur, de "calea", adică drumul pe care îl vedea din odaia Maitreyiei şi, de câte ori rămânea singură, fugea în balcon, ca să-l privească, şi cânta de acolo, îi făcea semne cu braţele, plângea. De aceea era totdeauna păzită de Lilu şi de surorile lui Khokha. Ciudat, nu recunoştea decât pe Maitreyi şi pe mine; foarte rareori pe doamna Sen. (Mă întrebam, atunci, cum îşi poate păstra calmul şi zâmbetul biata doamnă Sen, cu soţul bolnav de ochi şi copilul aproape nebun, cum putea să vadă de toate în această casă mare, să fie atentă pentru fiecare din noi, să nu întârzieze niciodată cu masa, cu ceaiul...... Mă mustram sincer că, în timpul acesta, eu mă culc cu Maitreyi. Aşteptam ziua când ea va şti şi ne va ierta. Plecarea mea la Puri, pentru o eventuală convertire, fusese din nou amânată din cauza bolii inginerului. De altfel, Maitreyi se împotrivea, iar doamnei Sen îi era teamă, deoarece mişcările politice deveneau tot mai sângeroase în jurul Bengalului.)
      Chabu  îmi văzu inelul şi mă rugă să i-l dau să se joace cu el. Am şovăit atunci, pentru că făgăduisem Maitreyiei că nu mă voi despărţi niciodată de inelul acesta, nici chiar pentru un ceas. Am întrebat-o din ochi, şi a trebuit să încuviinţeze şi ea această despărţire, căci Chabu plângea şi-mi cerea necontenit inelul. Când i l-am dat, l-a înnodat de o batistă şi şi-a pus batista la gât. Nu ştiu ce o atrăgea în piatra aceea neagră; o privea mereu, o răsucea în degete, încerca să vadă prin ea.Cu toate intervenţiile medicilor, nebunia lui Chabu rămânea mereu aceeaşi. Au fost atunci chemaţi din nou vracii şi descântătoarele. Veni un unchi de al fetelor, un bătrân foarte blând şi liniştitor, care cânta ziua întreagă imnuri vaishnave, melodii sfâşietoare şi crude, ce-ţi muiau voinţa şi-ţi înduioşau sufletul, şi atunci asista întreaga casă, cu inginerul trântit pe un chaise-longue, cu perna sub cap şi cu ochelarii negri, iar femeile, cu Mantu, cu Khokha şi cu mine aşezaţi pe jos, ascultând cântecul cu capul rezemat în palmă. Atunci am văzut eu minunea aceea, emoţia care i-a covârşit pe toţi într-atât, încât însuşi inginerul plângea cu lacrimi rare, iar Maitreyi îşi ascunsese capul în şal şi suspina. M-am răzvrătit împotriva acestei pătimiri, care violenta sufletele, şi am ieşit din cameră. Nu puteam face însă nimic odată ajuns în odaie, căci kirtan-ul străbătea prin toată casa şi îl auzeam mai turburător din izolarea mea. Acelaşi unchi, care încerca să liniştească mintea bietei Chabu prin cântec, adusese un leac popular, un fel de pastă de buruieni frământate cu miere, care trebuia pusă în creştetul capului, de-a dreptul pe piele. Şi am asistat la o scenă amară, când nimeni nu avea curajul să taie din rădăcină părul fetei şi m-au hotărât pe mine s-o fac. Chabu nu-şi dădea seama de nimic. Am mângâîiat-o pe frunte, o priveam în ochi şi am lăsat foarfecele să taie în voie, în timp ce îi vorbeam ca să nu audă scrâşnetul metalului, iar Maitreyi, din spatele patului, primea şuviţele în mâini şi le ascundea într-o năframă, ca nu cumva să le observe Chabu. Mi-a trebuit vreun sfert de ceas până să izbutesc să-i las creştetul gol, şi atunci, doamna Sen i-a lipit pasta aceea caldă. Chabu ne-a privit o dată pe toţi, a încercat să-şi pipăie capul, apoi şi-a smuls batista cu inel de la gât şi a început să plângă, lin, numai lacrimile alunecând şiroaie pe faţa ei neagră, frumoasă, fără să suspine, fără să se zguduie. N-am ştiut dacă plânge pentru că înţelesese că e pe jumătate cheală, deoarece ea plângea mereu, şi din senin, de când se îmbolnăvise, şi mai cu înverşunare atunci când voia să se ridice şi să privească pe fereastră, iar noi nu o lăsam.
     Au  fost zile de care nu-mi mai amintesc nimic acum, într-atât s-au scurs de agitate. Ştiu că veneam de la birou şi mă suiam direct sus, să aflu cum îi mai este inginerului şi lui Chabu, apoi scoboram să-mi iau baia şi să mănânc, mă duceam iarăşi sus, ca să stau de pază la căpătâiul fetei (pe mine mă chema adesea în aiurările ei, mă striga "Allan-dada" şi, de câte ori veneam eu, se liniştea puţin), iar noaptea o petreceam cu Maitreyi, care mi se dădea nebună, înspăimântată de tot ce se petrecea în jurul nostru, dorindu-mă tot mai sincer şi mai însetată. Mă deşteptam dimineţile cu o oboseală cumplită şi nelămurită teamă. Domnul Sen îşi amâna mereu operaţia la ochi, şi medicii îi recomandaseră linişte deplină, iar tot ce se întâmpla în casă şi tot ceea ce putea izbucni din ceas în ceas îi primejduia vederea. De aceea mă temeam să nu ne trădăm prea devreme, căci Maitreyi venea la mine, noaptea, când ceilalţi încă nu adormiseră bine, iar în odaia lui Chabu îmi strângea braţul, îşi rezema trupul de umărul meu, îmi săruta mâna, şi toate acestea puteau fi observate în orice moment. De altfel, Khokha ne surprinsese îmbrăţişaţi de câteva ori, iar Lilu şi Mantu bănuiau foarte mult iubirea noastră, deşi nici pe departe faptul că eram amanţi. 
     Maitreyi avea totuşi câteodată o purtare pe care nu o înţelegeam, care mă făcea să mă îndoiesc sălbatec şi să mă chinui. Pentru că suferise cândva de biri-biri, i se umflau seara, imperceptibil, pulpele picioarelor, şi medicii îi recomandaseră masagii în zilele de umezeală mare. Erau dimineţi când Lilu sau surorile lui Khokha o masau pe tot trupul, goală, cu un soi de oloi greţos, pe care apoi cu anevoie îl puteau spăla. Dar câteodată, Maitreyi simţea dureri, şi trebuiau făcute imediat masagii numai pe pulpe, şi pentru aceasta chema pe Khokha în odaia ei. Lucrul ăsta mă irita şi i l-am spus o dată Maitreyiei, dar ea mă privi uluită şi îmi răspunse că doar nu mă aşteptam să mă cheme pe mine pentru un lucru atât de puţin plăcut, pe care îl fac maseurii, pentru plată. Khokha nu era însă un profesionist, era tânăr şi o făcea să râdă, iar atingerea aceasta a trupului ei cu mâinile lui negre şi pofticioase mă făcea să mă cutremur. O dată, pe seară, Maitreyei strigă din balconul interior pe Khokha, apucată fiind de junghiuri (căci plouase două zile de-a rândul) şi, pentru că el lipsea, îl chemă pe şofeur. Aceasta mă făcu să-mi pierd minţile, şi eram ispitit să mă urc la ea în odaie şi să-i spun ceva sălbatec, dar îmi fu ruşine de gândul meu, deşi nu mi-a fost ruşine, câteva minute după aceea, s-o spionez din grădină. Într-adevăr, nu se vedea încă aprinsă lumina în odaia ei, deşi ar fi putut s-o facă, din decenţă şi din dragoste pentru mine. Îmi închipuiam tot felul de scene dezgustătoare, îmi aminteam atâtea episoade din romanele citite, în care şofeurii ajung amanţii femeilor de lume, atâtea reflecţii asupra necredinţei femeilor, asupra minciunei totale care dospeşte în sufletul lor. O sumă de mici detalii, nebăgate în seamă, îmi podidiră atunci mintea. O dată, Mantu închisese uşa cu bara, în camera Maitreyiei, şi îi auzeam de jos cum se luptă şi zbiară, căci, chipurile, era o luptă corp la corp, dar când au ieşit, Mantu era roşu şi zăpăcit, iar Maitreyi palidă, cu părul zbătut pe umăr. (E adevărat că ea îmi spusese mai demult că Mantu e scârbos, că a vrut să o pipăie, şi ea l-a plesnit, că s-a plâns tatălui, dar, de când acesta era bolnav, Mantu ajunsese indispensabil casei şi nu putea fi dat afară. De asemenea, îmi amintesc că Maitreyi îmi mai spusese că un alt unchi al ei, tot văr al inginerului, încercase o dată să-i sărute sânii şi s-o îmbrăţişeze, dar atunci domnul Sen a intervenit îndată, şi acel biet om îşi regretă şi acum gestul, căci a fost dat afară din slujba pe care o avea şi s-a retras în satul lui, unde duce o viaţă de câine. Maitreyi nu se plângea adesea de pasiunea aceasta carnală, pe care o deşteaptă în bărbaţi, chiar apropiaţi ei prin sânge, şi care o face să sufere atât, căci ar fi dorit să exalte altceva în oameni decât o simplă poftă de posesiune.) Mi-au trecut atunci prin faţa ochilor şi alte scene: Khokha, de pildă, cu care a întârziat Maitreyi mult pe verandă, în întunerec, şi a venit la masă turburată, iar băiatul nici n-a avut curajul să apară, într-atât, credeam eu, era excitat. Şi toate amănuntele acestea mă chinuiau, şi mi se părea că toţi o doresc pe Maitreyi, că ea se abandonează tuturor. De ce ne spionează şofeurul, dacă nu o doreşte, dacă nu speră că, într-o zi, să rişte tot şi să intre în camera ei, chit că ar fugi chiar în acea noapte, fără leafă? Îmi închipuiam lucruri cu desăvârşire absurde şi sufeream cumplit, căci imaginaţia nu mă cruţa o clipă, ci îmi filma cele mai chinuitoare amănunte. Eram incapabil să mă smulg din această durere bolnăvicioasă de a vedea pe Maitreyi în braţele  altora.
     M-am întors în odaia mea abătut de moarte şi, în timpul mesei, mi-am ferit picioarele, ascunzându-le sub scaun. Am pus bara de lemn la uşă când m-am culcat, hotărât să nu deschid Maitreyiei, orice s-ar întâmpla. Eram deştept cînd a venit şi a încercat uşa, dar m-am prefăcut că dorm şi că nu aud. A început să bată mai tare, apoi să mă cheme, tot mai puternic, în cele din urmă să zgâlţâie uşa. Mi-a fost teamă să nu audă cineva şi i-am deschis.
     - De ce nu ma lasi sa intru? izbucni Maitreyi cu fata in lacrimi, palida, tremurand. Nu ma mai vrei?
     Am inchis iar usa si, asezandu-ne amandoi pe pat, eu ferindu-ma s-o imbratisez, i-am spus cum m-am priceput suferinta mea. Si-a incolacit bratele pe umerii mei si a inceput sa ma sarute, lacom, infingandu-si in acelasi timp unghiile in carnea mea. Continuam sa vorbesc, nesimtitor la caldura trupului ei, spunandu-i tot ce am suferit cand am stiut-o singura cu un barbat strain, care-i masa pulpele. I-am aratat ce hidoasa este aceasta abandonare in mainile altuia.
     - As fi preferat sa ma siluiasca, vorbi deodata Maitreyi, izbucnind in plans.
     - Cu tine, asa cum esti, senzuala si inconstienta, i-ar fi fost foarte usor s-o faca, raspunsei eu, privind-o salbatec. Tot iti plac tie posesiunile acestea neverosimile, si iubirile acestea barbare si grotesti, in fond, extraordinar de ieftine, cu care ti-a umplut capul bestia aceea batrana, care ti-a fost, chipurile, maestru spiritual.....
     Ma ridicai de langa ea si incepui sa ma plimb agitat prin odaie, spunandu-i cruzimi si jignind-o cu fiecare cuvant al meu. O uram cumplit in acele clipe, si nu pentru ca ma inselase, ci pentru ca ma facuse sa cred orbeste in dragostea si puritatea ei, ma facuse ridicul silindu-ma sa dau tot ce aveam, sa ma descopar in fata ei, sa ii asimilez dorurile si vointa; eram innebunit la gandul ca renuntasem la mine pentru o fecioara care ma inseala cu primul-venit. Pentru ca, desi nu crezusem o clipa in realitatea "inselarii", ma sugestionasem vorbind si sfarsisem prin a vedea in toata atitudinea Maitreyiei o farsa. Daca ar fi fost o femeie alba, n-as fi crezut toate acestea, pentru ca, desi le cunosteam substanta lor inconsistenta si capriciile lor nebunesti, le stiam totusi animate de oarecare mandrie, de oarecare cumpanire, care le-ar fi impiedicat sa se dea primului-venit. Dar pe Maitreyi nu o intelegeam, nu o puteam fixa intr-un cadru bine stabilit de reactiuni eventuale, si mi se parea ca, primitiva si inconstienta cum era, s-ar fi putut darui oricui, fara sa se gandeasca o clipa la grozavia acestui act, fara sa fie responsabila. In acele clipe de gelozie transformate in ura uitam toata experienta mea din ultimele sapte-opt luni, uitam inocenta aproape superstitioasa a Maitreyiei si le consideram pe toata amagiri. Atunci am inteles ca nimic nu dureaza in suflet, ca cea mai verificata incredere poate fi anulata de un singur gest, ca cele mai sincere posesiuni nu dovedesc niciodata nimic, caci si sinceritatea poate fi repetata, cu altul, cu altii, ca, in sfarsit, totul se uita sau se poate uita, caci fericirea si increderea adunate in atatea luni de dragoste, in atatea nopti petrecute impreuna, pierisera acum ca prin miracol, si nu supravietuisera in mine decat un orgoliu masculin si o cumplita furie impotriva mea insumi.
     Maitreyi ascultase toate acestea cu o suferinta care ma exaspera si mai mult. Isi musca buzele pana la sange, ma privea cu ochii mari deschisi, ca si cum nu s-ar fi dumirit daca viseaza sau traieste aceasta scena aievea.
     - Dar ce-am spus, Dumnezeul meu, ce-am spus? izbucni ea in cele din urma.
     - Vorbeai de un viol, lamurii eu, incercand sa ma stapanesc.
     - Dar de ce in intelegi? se lamenta ea, plangand. Te-ai dezgustat de mine intr-atat, incat nu vrei nici sa ma intelegi. Nu te gandesti deloc la mine. Mi-ai spus odata ca, daca as fi fost violata si zvarlita din casa, tu m-ai iubi inca. Ma gandeam ce bine ar fi fost sa se intample asa. N-ar mai ramanea atunci nicio piedeca in calea unirii noastre. Allan, intelege ca noi nu vom putea fi uniti si vom muri asa, cu pacatul nostru deasupra. Nici daca te vei converti tu, nu vor accepta sa-mi fii sot. Ei vor altceva, de ce nu-ti amintesti? Dar daca cineva m-ar necinsti, vor trebui sa ma arunce pe strazi, pentru ca, altmiteri, pacatul ar cadea asupra casei intregi. Si atunci as putea fi sotia ta, voi fi si eu crestina, pentru ca pentru un crestin nu e pacat sa fii necinstita cu forta, si tu m-ai iubi si atunci. Nu e asa ca ma vei iubi mereu? Spune-mi, Allan, spune-mi ca n-ai sa ma uiti. Stii ce ma asteapta, daca ma uiti.....
     Eram emoţionat, o mărturisesc, parcă m-aş fi deşteptat dintr-un coşmar; furia îmi trecuse, şi mă dureau vorbele pe care i le spusesem. Aş fi vrut să-mi cer iertare, dar nu ştiam cum, mă stingherea orice gest pe care îl anticipam mental, orice gest de împăcare (mă vedeam căzut la picioarele ei, şi actul acesta mi se părea fals, ridicul, hidos; sau să-i apuc mâna, la început prieteneşte, apoi să i-o strâng mai călduros şi să i-o sărut? Nu-mi spunea nimic nici această încercare de apropiere, era mai mult un automatism, şi mi se părea că Maitreyi mi-ar surprinde îndată jena cu care l-aş face.) Nu ştiam ce să fac şi o priveam numai, încercând să pun toată căinţa şi toată dragostea mea în priviri. Dar Maitreyi avea ochii în lacrimi şi era prea rătăcită ca să vadă părerea mea de rău şi atunci se prăvăli ea la picioarele mele, înlănţuindu-mi genunchii şi întrebându-mă dacă dragostea ei mă oboseşte, dacă mi-e teamă de păcatul nostru şi alte asemenea întrebări, care acum, când scriu, mi se par stupide, dar atunci parcă ar fi fost purtate de foc, într-atât de sufocante şi de chinuitoare le simţeam. Am luat-o în braţe, şi Maitreyi a simţit după strânsoarea mea şi vorbele fără şir pe care le spuneam că dragostea mă arde tot atât de nesăţios şi a ghicit cât sufăr din orbirea mea, din neînţelegerea mea. Ne-am ferit amândoi să mai vorbim despre căsătorie, pentru că începeam să înţeleg că lucrurile nu sunt chiar atât de simple pe cît credeam eu la început, şi atunci preferam să evit gândul acesta decât să rabd imaginea unei posibile şi eventuale despărţiri de Maitreyi.
     Ni s-a părut la amândoi că auzim paşi în dreptul ferestrei şi am tăcut, stingând lampa. Dar apoi paşii s-au îndreptat spre verandă şi am auzit ciocănituri în uşa coridorului. Înmărmuriserăm amândoi de spaimă. Ciocăniturile au încetat câtăva minute, ca să revină la fereastra mea, oblonită. Am înţeles atunci că Khokha, întors probabil târziu de la un cinematograf de cartier, şi m-am prefăcut că întârzii să-i deschid, ca să-i dau timp Maitreyi să ajungă sus, în odaia ei. 
      Khokha mă întrebă în treacăt:
     - Vorbeai cu cineva?
     - Nu, răspunsei eu scurt, închizând uşa.
     Dar atunci auzii şi glasul doamnei Sen, sus, pe galeria paralelă odăii în care dormea Maitreyi.

                            XII.

            Am crezut că s-a aflat tot şi m-am zvârcolit toată noaptea, fără să pot închide ochii. Spre dimineaţă, Maitreyi a venit iarăşi la mine, fără s-o simt, şi mi-a strecurat pe sub uşă un bilet, "Mama nu ştie nimic. N-ai nicio grijă. Nu te trăda. Maitreyi." Cînd l-am citit, mi se părea că sunt graţiat sau că mi se amână pedeapsa. I-am scris o lungă scrisoare Maitreyiei, în care îi spuneam că trebuie să mai contenim cu imprudentele noastre întâlniri noaptea, acum, când toată lumea veghează şi pe inginer, şi pe Chabu. Adevărul era că nu ştiam nici eu cum o să se termine legătura aceasta a noastră. Maitreyi făcuse o sumă de aluzii doamnei Sen, pretextând că eu m-am îndrăgostit de o prietenă a ei (pe care noi o poreclisem Anasuya încă pe când citeam şi comentam împreună Shakuntala) şi că nu ştiu cum să fac s-o cer în căsătorie; iar doamna Sen răspunsese că asemenea căsătorii, rezultate dintr-o simplă infatuare sentimentală, nu conduc decât la nenorociri pentru ambii soţi, pentru că nimic durabil şi nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, cînd această pasiune n-a fost corectată de tradiţie, adică de familie, de oameni care cunosc ce înseamnă căsătoria şi dragostea, fapte mult mai grele decât ne închipuim noi, tinerii, căci a fi căsătorit nu înseamnă "a culege flori împreună", nici a se lăsa consumaţi de o pasiune efemeră şi amăgitoare. Mărturisesc că m-am recunoscut pe de-a-ntregul în judecata doamnei Sen, căci n-aveam alt izvor decât pasiunea şi nu ne gîndisem decât la noi, iubindu-ne. Iar doamna Sen, discutând camuflata mea dragoste pentru Anasuya, spunea Maitreyiei că o căsătorie nu se întemeiază niciodată pe dragoste, ci pe sacrificiu, pe renunţare, pe abandonarea desăvârşită în voinţa destinului. Era aceasta o concepţie pe care nici indianizarea mea cea mai sinceră nu o putea accepta. Dar ea mă făcuse să înţeleg câte obstacole voi întâlni în ziua cînd mă voi hotărî să o cer pe Maitreyi de soţie. Mă gândeam chiar dacă soluţia ei - violul - n-ar fi mai eficace. Atunci se vor afla în faţa unui fapt împlinit şi vor trebui să mi-o dea, căci nimeni altul nu ar fi luat-o. De-abia acum înţeleg cât de mult o iubeam pe Maitreyi, dacă mă gândeam la asemenea soluţii fantastice.
     Zilele s-au scurs aceleaşi, cu repetate spaime şi cu tot mai primejdioase riscuri, până la faptul pe care îl voi povesti mai jos. Un singur eveniment a întrerupt şirul acesta de zile desperate şi fără memorie (căci, dacă n-aş avea jurnalul, nu mi-aş aminti nimic din acea vreme, într-atât de viu şi de atent eram la cele ce se petreceau în jurul meu şi niciodată nu aveam răgaz să-mi amintesc sau să meditez, să leg faptele unele de altele, să reactualizez anumite scene; aşa că acum trebuie să mă conduc după firul acelor foarte sumare însemnări, ca şi cum aş descifra viaţa altuia, căci memoria acelor zile şi nopţi de arzătoare agonie nu o mai am). Acel eveniment a fost ziua de naştere a Maitreyiei, la 10 septembrie. Inginerul a ţinut să o sărbătorească cu tot fastul, deşi el era încă bolnav, iar Chabu aproape inconştientă. Împlinea Maitreyi 17 ani, şi vârsta asta are nu ştiu ce tâlc ascuns în India; în plus, volumul ei de versuri, Uddhitta, tipărit cu câteva zile mai înainte, fusese primit de presa bengaleză ca o adevărată revelaţie, şi domnul Sen ţinea să invite toată elita literelor şi artelor din Calcutta la această ceremonie, pe care o voia transformată în tournoi artistic. Venea tot ce are mai de seamă Bengalul, în afară de Tagore, care se afla încă în Europa. Era aşteptat Chatterji, autorul lui Srikantha, şi dansatorul Uday Shankar, pe a cărui frumuseţe de zeu şi fascinant ritm eu fusesem multă vreme gelos, căci la un festival de al lui, în august, Maitreyi mă uitase cu desăvârşire şi-l privea rezemată cu braţele de balcon, robită, halucinată. Câteva zile după aceea nu vorbise decât de el şi ţinuse numaidecât să-l cunoască, să "înveţe", spunea ea, "taina dansului". Tot atunci trebuia să vină şi redacţia revistei Prabuddha Bharatta, printre care Maitreyi număra numeroşi admiratori, ca acel foarte original poet Acintyia, mult discutat atunci, pentru că începuse să publice un roman asemănător lui Ulysses al lui James Joyce şi-şi ridicase împotriva sa toată pleiada de bătrâni scriitori bengalezi.

........................................