Maitrey, Mircea Eliade

......................................
                           XI.

              Pe o foaie ruptă dintr-un caiet de şcoală, Chabu scrisese în bengali, cu cea mai frumoasă caligrafie a ei: "Dada iubit, mă poţi ierta tu vreodată? Nu ştiu cine m-a pus să spun; credeam că nu fac niciun rău spunând, căci nici voi nu faceţi rău iubindu-vă. Maitreyi suferă cumplit. Poţi s-o faci să nu mai sufere? Atunci unde e dragostea voastră? Aş vrea să mor."
     - Plângea  când l-a scris şi mi-a spus să ţi-l dau neapărat şi să-i telefonezi într-o dimineaţă. Nu mai e nebună acum, nu mai pare nebună. Săraca...
     Tăcu iarăşi, o bucată de vreme, apoi oftă deodată.
     - Ce ai, Khokha? îl întrebai eu.
     - Ah, ce să-ţi mai spun ce am când te văd pe tine cât suferi!.....
     Vorbise emfatic, teatral, silindu-se să obţină o mască îndurerată, care să-mi atragă atenţia. Dar tonul cu care spusese acele câteva cuvinte mă făcu îndată să mă simt străin de el. Poate a ghicit şi Khokha această jenă, căci a schimbat vorba.
     - Când am început să iau lucrurile din camera ta, Maitreyi a fugit jos şi a început să le îmbrăţişeze, să ţipe. A trebuit s-o ia cu forţa înapoi. Domnul Sen, care e o brută, a lovit-o peste faţă cu pumnii până a podidit-o sângele. A leşinat în odaia ei..... Ascultam lăcrămând, dar fără ca durerea să-mi crească. Ce ne putea face mai mult decât să ne despartă? Dacă m-ar bate oricât, dacă m-ar pălmui, aş suferi oare mai mult? O vedeam cu faţa însângerată, dar nu rănile ei îmi sfâşiau inima, ci însăşi făptura ei, prezenţa ei, pe care o ştiam departe.
     - Au  închis-o în odaie, aproape goală, ca să nu se mai poată coborî în camera ta. Cât era leşinată, o stropeau cu apă, ca să învie, apoi, când se deştepta, o băteau ca să spună. "Îl iubesc, îl iubesc", atât auzeam, de jos, cum urlă. "El nu e vinovat, ce aveţi cu el?" mi-a spus soru-mea că le ţipa. "Ce aveţi cu el?"...Şi totuşi, mie nu-mi făcuseră încă nimic. Mai bine, m-ar fi pălmuit, gândeam. De ce n-a avut curajul domnul Sen să mă pălmuiască? De ce mi-a întins mâna, laş, spunându-mi: "Good-bye, Allan!"
     - Înainte de a veni ei s-o ia sus, Maitreyi mi-a şoptit: "Îi telefonez mâine". Dar poate n-are să izbutească. Domnul Sen o păzeşte închisă. Îl auzeam vorbind cu mama de căsătoria ei cât mai repede.
     Am înlemnit. Khokha observă spaima mea şi continuă mai arzător
     - Vor s-o mărite cu un profesor din Hoogli, şi asta îndată ce se vor întoarce din Midnapur, Ştii că vor să plece la Midnapur?
     - Ştiu, răspunsei eu, aproape indiferent.
     - Sunt brute, toţi sunt brute, se aprinse Khokha. Nu îi urăşti?
     - De ce  i-aş urî? Eu le-am făcut tot răul. Ce vină pot avea ei? Afară, doar, de faptul că m-au adus în casă......
     - Voiau să te înfieze, mă lămuri Khokha.
     Zâmbii. Ce deşarte, ce inutile mi se păreau toate acestea, toate faptele care s-ar fi putut împlini, dacă eu eram altfel, toată fericirea pe care aş fi putut-o avea, dacă...... Mi se părea fără sens să mă gândesc la cele ce s-ar fi putut întâmpla. Eram singur, singur, aceasta era durerea, prezentul. Nu puteam înţelege nimic altceva.
     Khokha mă privi, îmi văzu lacrimile şi oftă.
     - Mama mea e foarte greu bolnavă, şi eu n-am nici un ban, nici o rupie să-i dau. Mă gândeam să-ţi cer un împrumut până voi primi onorariul de la "Bengal Film Company"...
     - Cât vrei?
     Tăcea. Eu nu cutezam să-l privesc în ochi. Mă durea minciuna lui, căci ştiam că maică-sa nu e bolnavă şi că de ea are grijă un cumnat al lui, negustor în Kalighat.
     - Treizeci de rupii ţi-e de-ajuns? îl întrebai şi, fără să mai aştept răspuns, am scris cecul şi i l-am dat.
     Îmi mulţumi stânjenit şi  începu iar să vorbească de Maitreyi.
     L-am rugat, stins, să plece.
     - Khokha, mi-e somn, mă doare capul......

      Seara, vestite de Harold, au venit fetele să mă vadă. Au pus patefonul în hall, au comandat whisky şi oranjadă şi-şi exagerau veselia ca să mă consoleze pe mine (Harold le spusese că sufăr de o depresiune nervoasă, un surmenaj sau ceva asemănător, şi că, înainte de a pleca din oraş, trebuie "să mă amuz" ca să uit).
     - Hei, Allan, îmi spunea Geurtie, ce stai aşa posac, băiete? Nu ai tu fata ta lângă tine?
     Mi se aşeză pe genunchi, şi mie îmi era atât de odioasă atingerea aceea, încât mă cutremuram tot, şi o rugai să mă lase, căci sunt obosit şi bolnav.
     - Nu  cumva eşti îndrăgostit? clipea ea, şiret, din ochi. Te-o fi fermecat vreo indiană. Vreo nespălată neagră, cum îţi place ţie...
     Hohoteau toţi. Doamna Ribeiro, care îmi aranja odaia alături, veni şi ea.
     - Lăsaţi băiatul în pace. Hai, Allan, bea un pahar cu whisky. Să vezi cum trec toate. O operaţie la ochi nu e chiar un lucru atât de grav......
     - Dar ce crezi mata, mrs. Ribeiro, că Allan de operaţia aceea plânge? întrebă sarcastic Geurtie. Are el altceva mai grav, i-o fi fugit vreun lăutar cu fata........
     - Taci din gură, mă răstii eu, înfuriat deodată, sculându-mă de pe scaun.
     - Te rog să fii mai politicos cu mine, îmi răspunse Geurtie, roşind. Aici nu eşti la negrii tăi din Bhowanipore.
     - Geurtie! ţipă Clara, apucându-i braţul. Lasă-l, bietul băiat.....
     - Prea l-aţi cocoloşit toţi, "bietul băiat" în sus, "bietul băiat" în  jos. Plânge ca o muiere şi se consolează cu bengalezii lui murdari. N-are el dreptul să mă insulte pe mine, o creştină.
     - Dar şi el e creştin! interveni Clara.
     - Ha, aşa crezi tu, că mai e creştin, râse Geurtie. Ce spui, Harold? Dar când îţi vorbea ţie de hinduism şi de vacile lui, şi înjura pe Domnul nostru Iisus Christos? Şi acum îmi spui mie să tac din gură.....
     Harol era extrem de încurcat, pe doamna Ribeiro o covârşise panica.
     - Ia astâmpăraţi-vă! vorbi.
     - Eu mă duc, le spusei, sfârşit, şi mă ridicai.
     Geurtie mă privi îmbufnată.
     - Se duce să se roage la templul lui. Nu-l ajută Dumnezeu......
     Am avut o noapte sălbatecă. De cum am rămas singur (umblasem mult pe străzi, fumând în neştire şi căutând tot mahalalele indigene, a căror larmă şi forfot, şi limbă îmi aminteau de zilele mele cu Maitreyi) şi m-am dezbrăcat, chinul, pe care oboseala îl adormise oarecum, mă năvăli iar, de data aceasta fără să-i mai pot întâmpina nicio rezistenţă. Zadarnic muşcam perna, zadarnic mă loveam să nu ţip. Spuneam întruna: "Maitreyi, Maitreyi, Maitreyi"... până ce nu mai înţelegeam nimic din acest nume de fată, sunetele lui nu-mi mai evocau nimic şi rămâneam năuc, cu faţa între perne, fără să ştiu ce s-a întâmplat cu mine, ce s-a rupt înlăuntrul meu, ce se petrece. Gândurile îmi alergau de la un fapt la altul fără nicio legătură, revedeam Tamlukul, Sadyia, alte nenumărate locuri, pe care le cunoscusem, fără să înţeleg nimic. Îmi era numai spaimă să mă gândesc la orice îmi putea evoca figura Maitreyiei în seara despărţirii sau glasul domnului Sen spunându-mi: "Good-bye, Allan!", sau privirile doamnei Sen stăruind: "Ia-ţi ceaiul!"'... De câte ori scenele acestea încercau să reînvie în minte, mă zbăteam. Îl auzeam pe Harold cum sforăie, din odaia cealaltă, auzeam la răstimpuri ceasul de la biserica protestantă cum numără în noapte. Ca să mă liniştesc, mă gândeam la moarte. Să mă înec în Gange şi să afle Sen cât de curat o iubeam pe Maitreyi. A doua zi, ziarele ar fi vorbit de acest tânăr european, sinucis fără motiv, prins în marginea oraşului de barcagiii care se întorc scara. Maitreyi ar fi leşinat auzind, doamna Sen s-ar fi căit, căci ar fi înţeles şi ea atunci cât de sincer, de total, o iubisem pe Maitreyi. Gândul morţii era singura alinare. Întârziam cu voluptate asupra fiecărei imagini, asupra fiecărui gest: cum scriu scrisoarea domnului Sen, cum mă îndrept spre pod şi acolo plâng puţin, dar numai puţin, câteva lacrimi, şi apoi, pe balustradă, privesc în jos cum curg apele galbene, cu mâl mult, ameţesc şi gata... Reluam filmul, mereu de la început. Aşa am adormit în zori.
      M-a trezit Harold, ca să-mi spună că mă cheamă cineva la telefon. Am alergat ca un nebun în hall, numai în pijama. Am recunoscut îndată glasul Maitreyiei, pe care l-am sorbit însetat, deşi mă temeam să-i vorbesc, ca să nu mă audă Harold sau vreun alt pensionar al doamnei Ribeiro. Îmi spunea lucruri pe care le ghiceam mai mult, căci vorbea încet, ca să nu deştepte pe ceilalţi, probabil, şi izbucnea mereu în plâns. Parcă venea din închisoare glasul ei, dintr-o celulă ferecată, într-atât îi era de sfâşietor plânsul şi de dornic de libertate glasul.
     - Allan,  mai mă cunoşti tu? Sunt eu, tot eu, rămân aceeaşi, Allan, orice s-ar întâîmpla... Fii bărbat şi lucrează înainte, nu deznădăjdui... Nu mai pot, Allan, iartă-mă... nu mai pot. Aş vrea să-ţi spun...
     Glasul i-a amuţit deodată. Venise cineva, probabil doamna Sen. Am strigat în zadar:
     - Allo! Allo!
     Nu mai răspundea nimeni. M-am întors abătut de moarte în odaie. Aş fi vrut să fug, pereţii mă sufocau, mă chinuiau lucrurile acelea ale mele, jeţul de pai, pe care de atâtea ori se aşezase Maitreyi. Fiecare din ele îmi evoca o scenă, un cuvânt, şi eram incapabil să mă trezesc, să pun odată capăt amintirilor acestea de cumplită tristeţe, care mă făcuseră din om neom numai într-o zi.
     - Cum îi merge inginerului, Allan, i s-a făcut operaţia? mă întrebă Harold.
     - Încă nu, răspunsei în treacăt. Poate i se face azi.....
     - Bietul om.....
     M-am trântit pe pat, fumând iarăşi. Ajunsesem acum aproape inert, numai mâinile îni tremurau, încolo faţa îmi încremenise fără expresie, fără mobilitate, nu mai puteam nici plânge, ci stam aşa, sub ventilator, fără să ştiu ce am să fac, ce are să se întâmple.
      Pe la zece se opri în faţa casei un comisionar, cu bicicleta, întrebând de mine. Doamna Ribeiro îmi aduse un plic. Omul nu aştepta răspuns. Îmi scria Sen.

           "Domnule,
               Înţeleg acum că nu ai nici respect, nici onoare. Te credeam numai nebun, dar văd că procedezi ca un şarpe din iarbă, căruia, dacă nu îi striveşti capul când trebuie, se întoarce şi te muşcă. Nici 24 de ore de când ţi-ai dat cuvântul că nu încerci să comunici cu nici un membru al familiei mele, ţi l-ai călcat ca un laş, făcând să sufere o biată copilă, asupra căreia, din nenorocire, ai avut oarecare influenţă. Dacă mai încerci o dată asemenea lucruri, voi face tot ce-mi va sta în putere ca să fii expatriat. Credeam că vei avea bunul-simţ să părăseşti oraşul acesta. Prin telefon am dat ordin să te concedieze astăzi. Singurul lucru pe care îl ai de făcut e să-ţi iei salariul şi să pleci îndată. Ingratitudinea dumitale trebuie să aibă o limită.

                                                              Narendra Sen."
     Am cetit scrisoarea uluit. Nu pentru că mă concediase, deoarece eu însumi mă hotărâsem să plec, căci n-aş mai fi putut da a doua oară ochii cu Sen după cele ce-mi spusese Khokha. Eram uluit, pentru că înţelegeam că Maitreyi va face tot mai multe asemenea greşeli, de pe urma cărora va suferi mereu, şi suferinţele ei le înzeceau pe ale mele, căci ştiam că nu-i pot fi de nici un folos şi mă chinuiam inutil, singur, depărtat. Am strâns plicul şi am plecat, luându-mi numai casca.
     - Vii la masă, Allan? mă întrebă doamna Ribeiro.
     - Desigur!
     - Ţi-am gătit mâncărurile favorite, mi le-a spus Harold, ai să vezi....  Şi nu te mai gândi......
     Am zâmbit şi am ieşit pe poartă, năuc, fără nici o ţintă. Mă gândeam că ar fi bine să ridic ceva bani de la bancă, dacă, într-adevăr, trebuia să părăsesc oraşul într-o zi sau două. Dar nu-l părăseam din ordinul lui Sen, nu mă intimidau ameninţările lui. Plecam, pentru că ştiam prea bine că numai aşa i-aş putea fi de vreun folos Maitreyiei: că numai aşa ea mă poate uita. Gândeam ca un adolescent. Am ajuns la bancă pe jos, deşi distanţa din Royd Lane în Clive Street era destul de mare. După ce mi-am împachetat bine bancnotele în portmoneu şi mi-am împărţit argintul prin toate buzunarele, am pornit mai sus, spre gară. Când am trecut podul de la Howrah, m-am aplecat să privesc Gangele, murdar şi înţesat de bărci, şi gândul sinuciderii mi-a apărut deodată în toată laşitatea şi tot ridicolul lui. În gară m-am oprit să beau un pahar de limonada. Se făcuse ceasurile douăsprezece. Am ieşit şi am apucat-o la dreapta, pe şoseaua de centură, care duce în satele dimprejurul oraşului şi trece prin Belur. Când am intrat de-a binelea în şoseaua umbroasă, m-am simţit mai puternic, mai liniştit şi m-am aşternut înverşunat la drum. Nu mă opream deloc, nici să fumez, ci mergeam întruna, cu paşi mari, hotărâţi. Treceau pe şosea maşinile care fac cursa Gară-Hoogli, şi aproape toate se opreau lângă mine, căci li se părea ciudat sa vadă un european mergând pe jos pe un drum afară din oraş. M-am oprit numai la o baracă sărmană, unde o bătrână vindea limonada, pan şi ardei; m-am oprit să beau ceva rece. Parcă m-a mângâiat întâlnirea aceea, căci i-am vorbit bătrânei în bengali, nu în hindusthană, cum s-ar fi cuvenit, şi limba aceasta a Maitreyiei îmi era un adevărat balsam.Am ajuns pe la două jumătate la Belur-Math, după ce mă plouase doi kilometri şi îmi udase hainele până la piele; am ajuns stropit de noroi, cu o privire rătăcită, care l-a înspăimântat pe Swami Madhvananda, un călugăr pe care îl cunoscusem mai de mult, de când veneam aici cu maşina inginerului. M-am dus pe malul Gangelui să mă usuc şi, cum stăm trântit acolo pe iarbă, cu ochii în soare, revedam toate plimbările noastre, alături de Maitreyi, mă revedeam fericit şi fără griji. Nu mai m-am putut stăpâni şi, pentru că nu puteam plânge, am scos carnetul din buzunar şi am început să scriu, numai pentru mine. (Recitesc astăzi acele însemnări scrise cu sânge, şi mi se par atât de reci, atât de oarecare. De pildă: "De ce-au trecut toate? Un pustiu imens în mine. Nimic nu mai are sens. Când aud un cântec bengalez, sus la math, îmi vine să plâng. Maitreyi, Maitreyi, Maitreyi. Nu o voi mai vedea niciodată..." Cât de incapabili suntem să redăm, chiar atunci, substanţa unei bucurii sau unei dureri prea mari. Am ajuns să cred că pentru aceasta numai memoria, numai distanţa le poate da viaţă. Jurnalul e sec şi nesemnificativ.) Swami a încercat să afle ce e cu mine, dar când i-am spus că am venit pe jos din Calcutta şi că n-am mâncat, căci nu pot mânca nimic, s-a speriat şi m-a rugat să plec îndată, nu cumva să mă îmbolnăvesc, să iau malaria (ştia că suferisem cu un an înainte de malaria) şi câte altele. Avea un ton poruncitor şi probabil că mă dispreţuia mult, covârşit de patimă şi durere cum eram. Călugării aceştia indieni nu te pot consola niciodată, căci li se pare nevrednic de consolat acel suflet robit durerii, şi idealul lor de atroce detaşare nu are nimic de-a face cu omenescul care suferă, cu mizeria experienţei. Trăiesc oarecum prea dumnezeieşte oamenii aceştia, al căror ideal este suprema placiditate.
      De altfel  cum eu nu venisem la math pentru consolare, ci numai pentru că acolo aş fi putut-o revedea pe Maitreyi a mea, cea din amintire, cea adevărată, nu m-au jicnit prea mult vorbele lui Swami; m-au făcut numai să mă simt mai singur. Am plecat, mulţumind pentru fructele şi dulciurile pe care mi le adusese un frate. Nu am mai luat drumul întoarcerii, ci am pornit mai departe, pe aceeaşi şosea, spre Ranaghat. Ajung în Bally aproape de apusul soarelui. Caut şi aci Gangele, îl privesc lung, fumând alene, îl privesc cum curge lin şi vast către oraşul nostru. Stau pe o piatră, înconjurat de câţiva copii, care la început îmi strigă într-o engleză stropşită: "Maimuţă albă!", apoi, văzând că nu mă supăr, ci îi privesc îngândurat, cu lacrimi, se apropie de mine, stânjeniţi, până încep să vorbesc cu ei în bengali şi le împart gologani. Mă conduc cu alai, până la capătul satului. O seară puţin răcorită de ploaie, dar senină şi îmbietoare la drum. Curând rămân singur pe şosea. Trec câteodată maşinile spre Calcutta, cu faruri mari, aprinse. Câte un om, doi, grăbiţi. Mă întreb, aşa, ce devreme se culcă oamenii în India!... Îmi amintesc atunci de Bhowanipore, şi parcă un val cald mi se urcă în gâtlej. 
     Grăbesc pasul. Nu mă opresc decât la o dugheană ca să-mi cumpăr ţigări. "Scissors", singurele pe care le găsesc. Ardea o lampă de acetilenă, şi câţiva drumeţi se odihneau fumând huka, cu pufăituri lungi, potolite. M-au privit toţi cu mirare, şi unul a ieşit chiar în şosea, să mă vadă cum pornesc mai departe, singur, în întunerecul dinainte.
     Nu ştiu până la ce ceas am mers şi prin ce sat am trecut. Nu-mi era nici somn, nici obosit nu mă simţeam, ci marşul acesta în întunerec începuse chiar să mă încânte, adormindu-mi oarecum gândurile şi fltându-mă puţin, căci credeam că o fac aceasta din prea mare suferinţa, o fac pentru Maitreyi. Am găsit pe drum, la câţiva metri de şanţ, o fântână cu acoperiş şi acolo m-am oprit să mă odihnesc. Am adormit în neştire, cu capul rezemat de cască, de-a dreptul pe lespezi. Aceleaşi visuri, cu Maitreyi, care mă deşteptau la răstimpuri şi mă făceau să tremur de frig, de singurătate. Au venit oameni la fântână, şi zgomotul m-a deşteptat. (Straniu, cu toată durerea mea, eram conştient că port asupra-mi cinci sute de rupii şi, de câte ori se apropiau oamenii, duceam instinctiv mâna la portofoliu.) Mă priveau toţi miraţi, necutezând să mă întrebe nici unul, căci, deşi hainele îmi fuseseră stropite cu noroi şi pantofii de pânză desfiguraţi, se vedea totuşi că sunt un sahib, şi încă un sahib alb.
     Mi-am  răcorit faţa şi am pornit mai departe, de astă dată mai repede şi mai preocupat, căci şoseaua începea să fie mai frecventată acum, la revărsarea zorilor. Priveam mai mult în jos. Mă opream numai când, printre palmieri sau la vreun cot al şoselei, puteam zări fluviul. Nu ştiu ce mângâiere îmi dădea Gangele, pe care îl ştiam că se îndreaptă acolo de unde venisem eu, spre oraşul Maitreyiei. Aproape că nu-mi mai dădeam seama de obârşia durerii mele. Nu mă întrebam ce va spune Harold sau doamna Ribeiro. Aveam o singură bucurie: că poate va venii Khokha şi, aflând că am plecat de o zi şi nu m-am întors, va spune aceasta inginerului. Aş fi vrut ca Sen să creadă că am murit, să reflecteze puţin asupra celor ce făcuse.În acea zi am mâncat într-un han din apropiere de Ranaghat. Am mâncat orez cu curri (praf de curcuma şi alte mirodenii sau mâncarea gătită cu acest praf), şi peşte fiert, şi am mâncat cu mâna, ca un indian, spre uimirea şi încântarea celorlalţi comeseni, care mă auziseră, de altfel, vorbind o elegantă bengali. Numai înfăţişarea mea le dădea de gândit. Ghiceam că am o faţă descompusă, cu barba crescută, cu părul strivit în timpul somnului, hainele murdare şi mâinile negre.
     Începusem să mă uit, să uit de mine, şi aceasta îmi dădea şi mai multă poftă la drum. Am mers până la apusul soarelui fără să mai întâlnesc sate, întâmpinând numai care cu boi şi câte un camion hodorogit. A fost o zi de cumplită arşiţă ziua aceea, şi mă opream la fiecare fântână să beau şi să-mi răcoresc faţa. M-am culcat o dată cu răsăritul stelelor, lângă un mango uriaş, crescut singuratec la capătul unui heleşteu, părăsit. M-au chinuit multă vreme ţânţarii, dar în cele din urmă oboseala m-a covârşit şi nu m-am deşteptat decât târziu în zi, cu mădularele supte, aproape fără să-mi dau seama unde mă aflu...
     Visasem  probabil ceva înspăimântător, căci m-am deşteptat transpirat şi tremurând. Am luat-o aproape la goană pe şosea, înainte. A fost o zi de umblet în neştire, din care nu-mi mai aduc nimic aminte, în afară de faptul că am întrebat ca prin somn pe un căruţaş unde mă aflu şi cum pot ajunge spre o gară. M-a îndreptat către o haltă din apropiere de Burdwan, pe care am găsit-o în înnoptat. Primul tren venea tocmai spre ziuă şi nu oprea aici. A trebuit să mă sui într-un personal pe la miezul nopţii, într-un vagon de clasa III (căci nu aveam curajul să intru într-un alt compartiment), cu care am ajuns la Burdwan.
     M-au orbit şi speriat la început farurile electrice prin staţii. Eram ca un bolnav deşteptat prin alarmă, aproape buimac, neştiind la ce ghişeu să mă îndrept ca să-mi cumpăr biletul deinter-class (de data aceasta mi-era ruşine să mă înghesui alături de bătrâne şi zdrenţăroşi, în faţa ghişeului de cl. III; ruşine nu de mine, ci de cei câţiva eurasieni şi englezi de pe peron, care-mi priveau foarte bănuitori hainele). Am aşteptat zgribulit acceleratul de Lucknow, sorbind ceaiuri multe şi încercând să reconstitui de la început escapada mea. Erau lacune de ceasuri, de nopţi, şi golul acesta din memorie mă obseda. Dacă am înnebunit? mă întrebam. Îmi porunceam să nu mă gândesc la nimic. Totul va trece, totul trece, mi-am spus, (De atunci am învăţat eu refrenul acesta, care mi-a ajuns mai târziu un adevărat leitmotiv al vieţii mele.)
      În  Howrah eram din nou emoţionat, parcă tot aşteptam să întâlnesc pe cineva din Bhowanipore. (Îmi amintii că fusese vorba de o plecare la Midnapur, şi deşi lucrul acesta mă chinuia de ajuns, pentru că mă depărta şi mai mult de Maitreyi, totuşi avea şi el o parte de mângâiere, deoarece nu mai mă aflam în acelaşi oraş cu Sen şi nu riscam să-l întâlnesc.) Maşina m-a adus acasă tocmai în ceasul când poliţia din Park-Street începuse cercetările pentru găsirea mea. Doamna Ribeiro aproape că leşină când mă văzu coborând din taxi, cu casca ruptă, nebărbierit de patru zile, cu hainele pătate.
     - Unde ai fost, pentru Dumnezeu, unde ai fost? A telefonat mereu South 1144 pentru dumneata, şi băiatul acela, mr. Chatterjee, Khokha, cum îi spuneţi acolo, a venit mereu să te caute... Doamne, Doamne.....
     Am lăsat-o vorbind şi m-am dus să mă spăl. O baie era singurul  lucru pe care îl mai doream acum. Harold a telefonat de la birou să întrebe dacă s-au primit ceva veşti şi, când doamna Ribeiro i-a spus că am venit şi cum am venit, băiatul a luat o maşină ca să mă vadă mai repede.
     - Bine, mă! Bine, mă!
     Îmi strângea mâinile în neştire.
     Emoţia aceasta îmi făcu bine şi-l bătui pe umăr.
     Încercă să mă consoleze.
     - Nu-i nimic, old man! Trece şi asta. Dar ce-i cu tine? Unde ai fost până acum?
     - M-am plimbat. Nimic grav. O simplă plimbare.
     Zâmbeam. 
     - Tu ce mai faci?






































......................................