Maitrey, Mircea Eliade

............................................
                            VI. 

                "Cinematograf cu Maitreyi şi ceilalţi. A stat lângă mine, fireşte. În întunerec mi-a spus că lucruri importante sunt de lămurit. Apoi, când a aflat că mă joc, că puţin îmi pasă de "sentimentele" ei, că o urăsc (minţeam), şi-a pierdut calmul ei de regină (Cleopatra?) şi a început să plângă. Nu am fost emoţionat.
     A plâns a doua oară, la ieşire, violent. Eu i-am spus: "Maitreyi!" şi am tăcut penibil. În aceeaşi seară a plâns iarăşi la mine în odaie, nervos, acoperindu-şi faţa în şal. Totdeauna fără nicio lămurire. Dar a avut puterea să râdă când au venit ceilalţi."

      "Neaşteptate "explicaţii"  cu Maitreyi. Ea a fost mai tare astăzi A plâns numai o singură dată. Eu m-am arătat nervos, desperat, insinuând o plecare urgentă. Finalul a fost violent; am rugat-o să plece din odaia mea. M-am trântit pe pat, simulând o criză mai mare decât simpla mea Încurcătură. Am fost ridicol. Am făgăduit Maitreyiei eă vom ajunge iarăşi "prieteni". Ce stupid! Printr-o tactică idioată am "mărturisit" o sută de minciuni care mă banalizează până la greaţă, am făcut "scene" etc, etc... iar ea a fost de un calm admirabil. Mi-a spus că îşi are partea ci de vină în "glumele" noastre sentimentale. Pentru aceasta suferă, căci s-a coborât în ochii mei. Dar lucrurile trebuie să se sfârşească aici; să fim iarăşi prieteni."

            Noaptea:

      "Oh! Dar lucurile nu sunt aşa de simple. O iubesc mult, feroce, şi mi-e teamă de Maitreyi. Mi-a spus că suferă de răul pe care mi l-a făcut.
    Mi-e teamă, dar mă bucur.  Sufletul nu mi-e încă uscat de gândurile noi şi nerezolvate. Pot fi încă pătimaş îndrăgostit, deşi nu sentimental. Dar, de fapt, ce-mi pasă mie dacă sunt sau nu sentimental?"

     "Intoxicaţie? Cad victimă propriei mele farse? Astăzi, de dimineaţă şi până seara târziu, am fost "fericit", întelegând prin acest cuvânt tern un fluviu iraţional de sentimente majore, vitale, restaurând pofta de existenţă şi de joc. Eram gata să-i spun Maitreyiei: "Vrei să fii soţia mea?" şi sunt gata şi acum. Aş fi atît de fericit soţul ei! Atît de purificat, de senin......"

    " După-amiază, conversaţie cu Maitreyi asupra mariajului. Mă gândesc mult şi mă închipui soţul ei, şef de familie şi miracol etic. Satisfacţii, linişte.
    Seara îmi spune că e desperată că nu i-a scris Tagore. Poetul e pentru ea mai mult decât guru, e prieten, confident, logodnic, zeu, poate amant. Îmi mărturiseşte că nimeni nu bănuieşte legătura lor. O iubire indiană. Sunt gelos? M-am hotărât să-i spun că e inutilă dragostea noastră; de acum, ea ştie tot, fie că i-am mărturisit, fie că i-am sugerat sau a înţeles singură (notă: totuşi, nu ştia nimic, nu înţelesese nimic precis), pentru că nu voi accepta ca soţia mea să fi iubit întâi pe altul. Ea a observat supărarea mea, oarecum severă şi emfatică. După cină n-am vorbit nimic. Mi-a trimis cuvântul prin Khokha, spunându-mi că am jignit-o. N-am răspuns.
     Câteodată, afacerea asta mă enervează, alteori mă amuză. În general, sunt intoxicat de dragoste, visez căsătorie şi fii. Mă face să-mi pierd mult timp. Concentrarea mentală e dificilă. Dar nu voi renunţa la dragoste."

    "Noaptea a fost cutremur. Am avut febră tot timpul. Azi-dimineaţă, când am întâlnit pe Maitreyi, i-am dăruit o carte scumpă."

     "Zi de extraordinară emoţie, pe care mi-e peste putinţă s-o însemn aci. Pe scurt, Maitreyi m-a certat întrebându-mă unde vreau să ajung, căci nestăpânirea mea o compromite, că Mantu şi Khokha au început să afle etc. Plângea cu spasme. Eu n-am scos un cuvânt. Eram mâhnit, o jignisem. Dar şi pozam enorm.
     Din nefericire, Kokha era pe verandă, alături de odaia mea, şi a auzit tot.  Când Maitreyi a aflat asta, a început să plângă mai desperat. Mi-a scris pe marginea unui plic că ar vrea să moară. Pentru o indiană, ceea ce ştie Khokha acum e dezonoare.
     Totuşi, când s-a liniştit, mi-a dereticat prin odaie şi mi-a aranjat florile pe masă. Eu n-am vorbit."

     "Maitreyi a început să scrie o carte de poeme asupra "iluziilor şi miragiilor frumoase"".

     "Azi, pe când îi povesteam destrăbălările fetelor din Europa, ea m-a întrebat dacă sunt pur, şi numai gândul că s-ar putea să nu fiu a înspăimântat-o într-atât încât a început să plângă. Setea aceasta violentă, mistică, după puritate m-a emoţionat.Pe seară, ajungând iarăşi să vorbim despre căsătoria ei, - cu un strein, un tânăr bengali care desigur că nu o va face fericită, recunoaşte Maitreyi -, i-am mărturisit că marele meu păcat e acela de a fi născut alb (cred puţin în această mărturisire), că, dacă aş fi fost indian, aş fi avut alte şanse etc. Aceasta a nedumerit-o iarăşi, şi eu i-am pus marea întrebare: de ce nu putem fi noi căsătoriţi? De ce nu e îngăduită unirea noastră? Ea m-a privit înmărmurind şi a cercetat cu ochii în toate părţile, să vadă dacă nu m-a auzit cineva.
     A inceput spune ca asa e hotarat de soarta sau de Dumnezeu (eu o intrebasem daca Dumnezeu a hotarat astfel sau prejudecatile, dar mi-a raspuns ca Dumnezeu isi manifesta dorinta prin prejudecati), ca poate dragostea mea e numai o iluzie trecatoare etc. Fapt e ca dragostea aceasta - pe care o socotisem la inceput imposibila, minora, fantezista - si atitudinea Maitreyiei, pe care o crezusem multa vreme indragostita de mine - in timp ce ea nu e de nimeni - ma stapanesc si ma duc departe; intr-un suflet al meu, nestiut pana acum, intr-o margine de gand unde ma simt fericit si splendid. Nu stiu cum sa exprim toate sentimentele acestea relevante. Ma gandesc serios la unire....."


       Din ziua aceea am vazut-o cu greutate. Ramanea tot timpul in odaia ei, scriind si cantand. I-am trimis cateva bilete inocente prin Lilu, la care nu mi-a raspuns. Am crezut o suma de lucruri in prima noapte, apoi mai putine, apoi n-am mai crezut nimic. Am observat ca pot trai si foarte bine fara Maitreyi.

             VIII.

          Nu mult dupa aceea am intalnit intr-o dupa-amiaza pe Harold. Mi sa parut mai rece, mai rautacios.
     - E adevarat ca te insori cu fata inginerului? ma intreba el, intre altele. 
     Rosii si incepui sa-mi bat joc, asa cum fac de cate ori sunt pus in incurcatura, mai ales daca trebuie sa apar pe cineva drag. Harold a trecut repede peste glumele mele si-mi spuse ca a aflat aceasta de la birou, unde ma cautase o data ca sa ma invite la un picnic. A aflat tot atunci ca vreau sa ma lepad de legea mea si sa trec la hinduism. Si, desi el insusi este un mare pacatos si se duce la biserica numai pentru Iris, vestea aceasta l-a ingrozit indeajuns. Imi spuse ca Sen e un monstru, ca am fost fermecat, ca ar trebui sa dau cinci rupii la "Sisters of the poor" ca sa se roage pentru mine.
     - Ce mai fac fetele? intrebai.
     - Te regreta, imi marturisi. Probabil ca economisesti mult acolo, in Bhowanipore, reincepu el dupa o clipa. Nu platesti casa, nu platesti masa si nu iesi niciodata in oras. Ce faci toata ziua?
     - Invat bengaleza ca sa-mi iau examenul de "Provincial-Manager" mintii eu. Si apoi, e o lume noua, nici nu stiu cum trece timpul.....
     Imi ceru cinci rupii imprumut, ca sa se duca seara la balul Y.M.C.A.
     - Nu te tenteaza? ma iscodi el.
     Intradevar nu ma tenta. Ma gandii fara melancolie la acei ani de risipa si eroare petrecuti la Wellesly-Street, in Ripon Street. Il privii pe Harold, si nu-mi evoca nimic trupul lui vlajgan, fata oachesa cu ochi frumosi, in cearcane. Un strein, acest camarad al meu, cu care alergasem dupa atatea fete si pierdusem atatea nopti. Viata pe care o incepusem mi se parea atat de sacra, incat nici nu incumetam sa i-o destainui. Imi fagadui sa ma viziteze intr-o zi si isi nota cu atentie adresa ("pentru un eventual mare imprumut" ma gandii eu).
     Acasa ii gasii pe toti in sufragerie, luand ceaiul. Erau acolo si Mantu, si sotia lui, Lilu, si Khokha, si surorile lui Khokha (doua dintre cele femei-umbre, pe care nu le vedeam aproape niciodata). Le povestii cu multa sinceritate intalnirea mea cu Harold si dezgustul de viata pe care o duc europenii si eurasienii din acest oras, viata pe care am dus-o si eu atat timp. Marturisirea aceasta a mea i-a desfatat. Femeile ma sorbeau cu ochii si ma laudau in argot-ul lor neinteles, iar Mantu imi strangea mainile si inchidea ochii, dupa obiceiul lui. Numai inginerul, dupa ce imi atrase atentia asupra zelului meu prea entuziast, se retrase sa-si citeasca nelipsitul sau roman politist.
     M-am dus cu Maitreyi, cu Khokha si cu Lilu sus pe terasa. Asteptam seara intinsi pe covoare, vorbind rar si cautandu-ne fiecare cea mai comoda pozitie, cu perna sub cap. Eu venisem in sandale si-mi jucam picioarele in aer, incercand sa le rezem decent si oarecum intamplator de parapet. Invatasem in aceste ultime luni un intreg ceremonial al picioarelor; stiam, de pilda, ca de cate ori lovesc pe cineva, fara voie, trebuie sa ma plec si sa-i ating cu mana dreapta piciorul; ca niciodata nu trebuie sa schitez, nici in gluma, gestul lovirii cu piciorul in cineva, si alte multele. De aceea ezitam inainte de a ma rezema comod de parapet. Atunci auzii pe Lilu vorbind ceva in soapta Maitreyiei.
     - Spune ca ai picior foarte frumos, un picior alb, de alabastru, ma lamuri Maitreyi, fara sa-si poata ascunde o privire de neinteleasa invidie si necaz.
     Rosii, si de placere (caci, urat fiind, ma incanta peste fire orice lauda adusa fiintei mele fizice), si de timiditate; nu stiam cum sa talcuiesc privirile Maitreyiei. Imi fixa picioarele cu un zambet dispretuitor, rau, umilit. Eu incepui a vorbi stupiditati ca sa curm tacerea, spunand ca aceasta nu are nicio importanta, caci niciodata nu se vad picioarele, cel putin la noi, albii.
     - La noi e altfel, ma intrerupse Maitreyi, imblanzita. La noi, prietenii isi arata dragostea atingandu-si picioarele goale. De cate ori stau de vorba cu prietenele mele, le strang piciorul, uite asa....
     Isi desprinse, imbujorandu-se, piciorul din sari si-l apropie de Lilu. Se petrecu atunci ceva ciudat.  Aveam impresia ca asist la o scena de dragoste dintre cele mai intime. Lilu stranse intre gleznele ei pulpa de jos a Maitreyiei, tresarind si zambind ca descatusata dintr-un sarut. Erau adevarate mangaieri alunecarile acelea lenese pe pulpa, cu degetele stranse, calcaiul aplecat, si apoi stransoarea, in care carnea se strivea calda, tremurand. Sufeream cumplit, si de gelozie, si de revolta, impotriva dragostei acestea absurde, intre carnea a doua femei. Maitreyi isi retrase brusc piciorul din imbratisare si-l trecu peste laba lui Khokha. Imi venea sa-mi musc buzele, sa fug, caci vazusem deodata cum piciorul acela negru si murdar al lui Khokha, scorojit de arsita si de trotuare, primeste apropierea calda, ca pe o ofranda, a trupului Maitreyiei. Khokha avea un zambet de caine mangaiat, si regretai ca nu pot vedea ochii Maitreyiei, sa ghicesc in ei voluptatea pe care o trada pulpa in apropierea carnii baiatului.
     Ma gandii atunci ca rasul Maitreyiei - pe care il provoca acel clovon urat - trada aceeasi abandonare, aceeasi posesiune. M-am intrebat, mai tarziu, daca nu exista si altfel de posesiuni decat cele cunoscute, mai rafinate si mai inefabile, obtinute pe furis, cu o atingere sau cu o gluma, cand femeia se preda total caldurii sau spiritului celuilalt si e luata in intregime, asa cum niciodata nu o vom putea lua noi, chiar in cele mai definitive si mai nebunesti ceasuri de dragoste. Multa vreme dupa aceea am fost gelos nu pe tinerii frumosi, pe poetii si muzicantii care se adunau in casa Sen si cu care vorbea Maitreyi, privindu-i lung, zambindu-le, iubindu-le cartile, ci pe orice o facea sa rada pana la lacrimi, pe Khokha si pe Mantu, mai ales pe acesta din urma, care, fiindu-i unchi, isi putea ingadui sa-i stranga bratul, vorbindu-i, sau o putea bate pe umar si scutura de par. Gesturile acestea de abandonare inocenta ma chinuiau mai mult decat orice rival. Mi se parea ca Maitreyi e nestiutoare de violul savarsit pe furis asupra-i de catre o carne sau un spirit strein. Si, ca sa spun totul, ma faceau sa sufar indeosebi posesiunile spirituale: un poet tanar, Acintya, pe care Maitreyi nu-l vazuse decat o singura data si nu-i vorbea decat la telefon, cand trimitea poeme pentru revista "Prabuddha Bharatta"; un matematician care venea foarte rar  si despre care Maitreyi imi vorbise cu entuziasm, marturisindu-mi ca ii plac barbatii inalti; si mai presus de toti, guru-ul ei, Robi Thakkur. Cu o mare abilitate incercam sa-i insinuez ca se abandoneaza prea mult, fie cu spiritul, fie cu carnea. Dar ma privise atat de inocenta, de mirata si sincera, incat am renuntat. De altfel, acestea se petreceau in urma celor povestite adineaori, intr-o vreme cand eu primisem destule probe ca nu am de ce ma teme de nimeni.
      .....Ramasesem ingandurat si dezgustat, muscandu-mi pe furis buzele si privind cele dintai stele intr-un cer inca palid. Conversatia continua intr-o bengaleza colocviala, din care nu pricepeam decat foarte putin; de altfel, nici nu incercam sa pricem si nu tresaream decat la rasul Maitreyiei, pe care Khokha il alimenta cu nesfarsite calambururi si schimonoseli. Probabil ca ea observa sfiala mea, caci ma intreba, in englezeste, daca nu sunt prea obosit si n-as voi sa ma distrez ajutand-o in orele mele libere sa termine catalogul bibliotecii domnului Sen. Aceasta m-ar recrea indeajuns, dupa munca mea de la birou, si am putea sta de vorba mai mult. (pentru ca, de fapt, in ultimele zile aproape ca nu ma intalnisem cu Maitreyi) Nu stiam nimic de catalog si aflai ca domnul Sen, care stransese pana acum vreo patru mii de volume - fie mostenite, fie cumparate - intentiona sa-si tipareasca intr-o brosura de lux catalogul bibliotecii, ca sa poata fi daruita, in caz de moarte, unui colegiu local. Mi se pareau ridicole toate acestea, dar primii.
      - Tata nu indraznea sa te roage sa ma ajuti, marturisi Maitreyi. Se temea sa nu-ti pierzi prea mult timp. Eu sunt mica, n-am ce face toata ziua si-mi place sa copiez titlurile cartilor......
     Imi amintesc ca in seara aceea, ramas singur, ma blestemasem ca primisem prea repede o propunere care ma va face sa-mi pierd aproape tot timpul liber. (dupa cate intelesesem eu, trebuiau copiate titlurile pe mici bucatele de hartie, apoi clasate alfabetic, cu numarul lor respectiv de raft, si transcrise din nou intr-un dosar, pentru a fi date la tipar. Munca aceasta imi repugna) Si ma tememeam, de asemenea, ca jocul nostru ar putea sa reinceapa intr-un timp cand eu izbutisem sa ma cumintesc.

      Pe Maitreyi am intalnit-o a doua zi dupa-amiaza, inainte de ceai, in pragul bibliotecii, asteptandu-ma.
     - Vino sa-ti arat ce-am facut, ma chema ea.
     Adusese vreo cincizeci de volume pe o masa si le aseza cu cotoarele in sus, in asa fel incat sa poata fi cetite unul dupa altul.
     - Dumneata incepi din capul asta al mesei, iar eu de dincolo. Sa vedem la ce volum ne intalnim, vrei?
     Parea foarte emotionata, ii tremura buza si ma privea clipind des din pleoape, ca si cum s-ar fi silit sa uite ceva, sa destrame o imagine din fata ochilor.
     M-am asezat la scris cu o presimtire ciudata ca se va intampla ceva nou si ma intrebam daca nu cumva astept dragostea Maitreyiei, daca surpriza pe care o presimteam nu era o eventuala impartasire, a luminare a ascunzisurilor sufletului ei. Dar ma trezeam prea putin clatinat de intamplarile acestea eventuale. Scriind, ma intrebam: o mai iubesc? Nu; mi se parea ca o iubesc, numai atat. Intelesei pentru a suta oara ca ma atragea altceva la Maitreyi: irationalul ei, virginitatea ei barbara si, mai presus de toate, fascinul ei. Imi lamurii perfect aceasta; ca eram vrajit, nu indragostit. Si, ciudat, intelegeam nu in  ceasurile mele de luciditate - multe-putine cate mai aveam - ci in clipele din pragul experientelor decisive, in clipele reala, cand incepeam sa traiesc. Reflectia nu mi-a relevat niciodata nimic.
      Pusei mana pe un volum si intalnii mana Maitreyiei.
     Tresarii.
     - La ce volum ai ajuns? ma intreba.
     I-l aratai. Era acelasi la care ajunsese si ea: "Thales of the unexpected" de Wells. Rosi deodata, de bucurie, de incantare, nu stiu, dar imi spuse cu un glas stins:
     - Ai vazut ce "neasteptat" avem inaintea noastra?
     Zambii sugestionat si eu putin de coincidenta aceasta, desi majoritatea volumelor de pe masa avea titluri caracteristice: "Visul", "Ia-ma cu tine", "Ajutor!", "Nimic nou?" si altele. Cautam un raspuns cu mai multe intelesuri, dar veni Chabu sa ne cheme la ceai, si ne-am ridicat de la masa foarte fericiti amandoi, continuand sa ne privim. In timpul ceaiului, eu am vorbit cu multa exuberanta despre ultimele mele lecturi, toate relative la Khrishna si la cultul vaishnav, si povesteam cu atata entuziasm si sinceritate scene din viata lui Chaitanya, incat doamna Sen nu putu sa se mai stapaneasca si se apropie de mine cu doua lacrimi mari in ochi, spunand:
     - Parc-ai fi un vaishnav.....
     Eram fericit că-mi vorbise aşa. Mărturisii că socotesc vaishnavismul una din cele mai elevate religii, şi de aici porni o discuţie asupra religiilor, susţinută mai ales de Mantu şi de mine, pe care Maitreyi o asculta cu ochii în gol, fără să spună un cuvânt.
     - Ce ştiti voi despre religie? izbucni ea deodatată, roşind, apoi păling, gata să plângă.
     Rămăsei surprins, neştiind dacă trebuie să mă scuz sau să mă explic. Mantu voi s-o mângâie, dar ea se smulse şi fugi în bibliotecă. Îmi sfârşii ceaşca de ceai, intimidat. Nu mai vorbea nimeni. M-am retras în odaia mea, ca să răspund scrisorilor, cu o nelinişte şi nerăbdare necunoscute pînă atunci. Dar, pe când scriam, am simţit deodată nevoia de a vedea pe Maitreyi şi m-am dus.
     Ziua aceea îşi are o mare însemnătate în povestirea de faţă. Transcriu din jurnal: "Am găsit-o abătută, aproape plângând. I-am spus că am venit pentru că m-a chemat, şi aceasta a surprins-o. Ne-am despărţit, apoi, pentru cinci minute, ca să sfârşesc scrisoarea. Când m-am întors, dormea pe canapeaua din faţa mesei.
     Am deşteptat-o. A tresărit; ochii îi erau măriţi. Am început s-o privesc ţintă; ea îmi sobea privirile, ochi în ochi, întrebându-mă la răstimpuri şoptit: "Ce?" Apoi n-a mai fost în stare să vorbească, nici eu n-am mai putut s-o întreb; ci ne priveam fix, fermecaţi, stăpâniţi de acelaşi fluid  suprafiresc de dulce, incapabili să ne împotrivim,  să ne scuturăm de farmec, deşteptându-ne. Mi-e greu să descriu emoţia. O fericire calmă şi în acelaşi timp violentă, în faţa căreia sufletul nu opunea nicio rezistenţă; o beatitudine a simţurilor care depăşea senzualitatea, ca şi cum ar fi participat la o fericire cerească, la o stare de har. La început, starea se susţinea numai prin priviri. Apoi am început să ne atingem mâinile, fără a ne despărţi totuşi ochii. Strângeri barbare, mângâieri de devot. (Notă: cetisem recent despre dragostea mistică a lui Chaitanya şi de aceea îmi exprimam experimentările mele în termeni mistici.) Au urmat, firesc, sărutările pe mâini. Era atât de pierdută, îşi muşca atât de pătimaş (şi totuşi cast) buzele, încât aş fi putut-o săruta pe buze, aş fi putut face tot. M-am reţinut cu multă greutate. Situaţia era de-a dreptul riscantă. Puteam fi văzuţi de oricine scobora scările. Ea este de o emotivitate mistică. (Notă: în jurnalul meu de atunci, influenţat de anumite lecturi vaishnave, întrebuinţam foarte des termenul de "mistic". De altfel, comentariul acestei întâmplări, aşa cum îl găsesc într-un caiet rătăcit, este străbătut de la un capăt la altul de "experienţa mistică". Eram ridicul.) Am întrebat-o, încă o dată, de ce nu putem fi, noi doi, uniţi. S-a cutremurat. Ca s-o încerc, i-am cerut să recite de două ori acea mantra pe care a învăţat-o Tagore, ca să se apere de primejdiile contra purităţii. Totuşi, după ce le-a repetat, farmecul stăruia. Cu aceasta i-am dovedit, căci credeam şi eu, că experienţa noastră nu-şi are rădăcini sexuale, ci e dragoste, deşi manifestată în sincerităţi carnale. Am simţit şi verificat această minune umană: contactul cu suprafirescul, prin atingere, prin ochi, prin carne. Experienţa a durat două ceasuri, istovindu-ne. O puteam relua de câte ori ne fixam privirile în ochii celuilalt."
    Ea îmi ceru să lepăd sandalele şi să-mi apropii piciorul de piciorul ei. Emoţia celei dintâi atingeri n-am s-o uit niciodată. M-a răzbunat pentru toate geloziile pe care le îndurasem până atunci. Am ştiut că Maitreyi mi se dă toată în acea abandonare a gleznei şi pulpei, aşa cum nu se mai dăduse vreodată. Scena de pe terasă o uitasem. Nimeni n-ar putea minţi atât de dumnezeieşte, ca să pot fi păcălit de atingerea aceasta, îmi spuneam. Mi-am ridicat fără voie piciorul sus pe pulpe, până aproape de încheietura aceea a genunchiului, pe care o presimţeam halucinant de dulce, de fierbinte, pe care o ghiceam brună şi virgină, căci, fără îndoială, niciun trup omenesc nu se înălţase atât de departe în carnea ei. În acele două ceasuri de îmbrăţişare (erau oare altceva mîngâierile gleznelor şi pulpelor noastre?) - pe care jurnalul le schiţează atât de sumar, atât de şters, încât multă vreme după aceea m-am întrebat dacă mai trebuie să continuu însemnarea etapelor noastre - am trăit mai mult şi am înţeles mai adânc fiinţa Maitreyiei decât izbutisem în şase luni de eforturi, de prietenie, de început de dragoste. Niciodată n-am ştiut mai precis ca atunci că posed ceva, că posed absolut.
     Nu îi spusesem încă răspicat că o iubesc. Amândoi ghiciserăm asta; aşa mi se păruse mie. Şi eu tâlcuisem, multă vreme, orice gest al ei ca pe un semn de simpatie sau dragoste. Nu mă îndoiam o clipă că mă iubeşte şi nu mă îndoiam că ea ştie tot atât de bine aceasta despre mine. De aceea mă mâhneau şi mă nelinişteau răzvrătirile ei (muţenia aceea speriată, ochii aceia de panică, mâinile cu care îşi acoperea faţa) de câte ori îi vorbisem pînă acum de o unire a noastră. Nu înţelegeam; căci mi se părea că şi ea, şi părinţii favorizează necontenit aceasta. Îi spusei atunci că o iubesc. Nu ştiu cum au răsunat cuvintele mele, căci ea îşi acoperi ochii şi nu răspunse. Mă apropiai şi repetai mai cald, mai sincer, acele cîteva cuvinte de iubire pe care le puteam spune în bengali. Voi să se ridice.
     - Lasă-mă, îmi spuse cu un glas depărtat, strein. Văd că n-ai înţeles iubirea mea. Te iubesc ca pe un prieten, foarte scump prieten. Altfel nu pot, altceva nu vreau...
     - Dar aceasta nu e prietenie, e dragoste, ii raspunsei eu recapatandu-mi pe neasteptate si humorul, si luciditatea.
     - Cate feluri de dragoste nu cunoaste sufletul? adauga ea privindu-ma.
     - Dar pe mine ma iubesti, e inutil sa te ascunzi, staruii. Nu mai putem unul fara altul, ne-am chinuit de ajuns pana acum ascunzandu-ne. Mi-esti draga, Maitreyi, mi-esti draga.....
     Ii vorbeam, amestecand cuvintele, o fraza in bengali si cinci in englezeste.
     - Spune-mi asta si pe limba ta, ma ruga. I-am spus tot ce mi-a trecut prin minte. Se facuse noapte, se aprinsesera lampile pretutindeni. Voii sa aprind si eu becul din biblioteca.
     - Lasa asa, vorbi Maitreyi.
     - Daca vine cineva si ne gaseste pe intunerec?
     - Ce-are a face? Aici suntem frati.....
     Ma prefacui ca nu inteleg, dar ma intorsei aproape de ea si-i luai mainile, mangaindu-le.
     - De ce nu auzi anumite cuvinte? ma intreba ea, si ghicii dupa glas ca e gata sa rada.
     - Pentru ca vorbesti prostii, raspunsei, foarte sigur pe mine si pe dragostea Maitreyiei.
     Se petrecu atunci un lucru neasteptat. Maitreyi incepu sa planga si se smulse din mainile mele. Voia sa fuga. O inlantuii in brate si-mi apropiai capul de parul ei, vorbindu-i in soapte, incercand s-o farmec, s-o fac sa nu mai planga, sa ma ierte. Dar nu ma putui impotrivi parfumului si caldurii, si ispitelor acelui trup neatins inca de nimeni si o sarutai. Maitreyi se zbatu si tipa, ferindu-si gura. Mi-a fost teama sa nu ne auda cineva si-i dadui drumul. Fugi din bratele mele cu un suspin care ma umili, dar nu se indrepta spre usa, ci spre fereastra. Acolo, la lumina felinarului din strada, o putui vedea. Ma cutremurai. Avea o cautatura stranie, desperata si plansa, parul i se ravasise pe umeri, buzele si le muscase. Ma privea ca pe un duh sau ca pe un nebun. Imi arata cu degetul locul unde o sarutasem, pe obraz. Nu putea vorbi, nu se putea apara. Ma apropiai, o luai in brate si o sarutai iarasi, innebunit de neintelegere, intunecat de pasiune. O sarutai pe gura, si-i intalnii buzele umede, fragede si parfumate, cum n-as fi crezut niciodata ca-mi va fi dat sa sarut. In cea dintai clipa se stransera sub gura mea, incercand sa se apare, dar era atat de slaba, incat le deschise si le lasa sarutate, muscate, supte. Ii simteam sanii, o simteam toata, si se abandonase atat de decisiv trupului meu  incat avusei chiar o urmă de melancolie că mi se daruise atat de repede. Nu stiu cat a durat această prima imbratisare. Am ghicit ca se sufoca, se zbate, si i-am dat drumul. S-a pravalit deodata la picioarele mele. Am crezut că e lesinata si m-am plecat palid, s-o ajut, dar ea imi imbratisa picioarele, plangea si se ruga sa nu o mai ating, ma implora in numele Dumnezeului meu, in numele mamei mele, in numele doamnei Sen. Ma cutremurai si tacui. O lasai sa se ridice singura. Isi sterse lacrimile in fuga, isi potrivi parul, ma privi, fara s-o vad, caci eu eram in lumina palida a felinarului, iar ea la intunerec, si pleca oftand.
      M-am întors în odaia mea, agitat, zeci de sentimente străbătându-mă, chinuit şi de bucuria că este a mea, şi de orgoliu, de remuşcare, de teamă. N-am putut face nimic până la masă. Mă întrebam dacă voi avea curajul să o privesc în timpul mesei. Mă întrebam mai ales ce va crede despre mine, dacă nu va spune ceva doamnei Sen sau lui Lilu. Nu ştiam nimic, nu credeam nimic. La masă n-a venit, dar, îndată după aceea, Lilu se apropie de mine şi-mi spuse:
     - Poeta vă trimite biletul acesta.
     Îl deschisei cu răsuflarea oprită. Ca să nu înţeleagă nimeni era scris în franţuzeşte: "Vous venir matin six heures en biblioteque".

                              IX.

            Mă duceam  la birou de-abia la zece, iar ceaiul îl luam eu toţii la opt dimineaţa. Puteam sta deci neturburaţi de vorbă două ceasuri. În noaptea aceea am adormit greu, cu febră şi visuri atroce; mi se părea c-o pierd pe Maitreyi, că un înger cu barbă albă mă izgoneşte din casa aceasta, că Sen mă priveşte absent de pe terasă. Mă deşteptam mereu, cutremurat, cu fruntea rece şi umedă. Parcă săvârşisem un mare păcat.
     Am găsit-o pe Maitreyi în birou, într-o sari albă, cu un şal cenuşiu pe umeri, scriind fişe pentru catalog. I-am urat bună dimineaţa extrem de încurcat, neştiind dacă trebuie s-o sărut sau să-i zâmbesc numai, sau să mă port ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat de curând între noi. Cea dintâi întâlnire după un episod decisiv în dragoste mi-a cerut întotdeauna un efort de atenţie şi de imaginaţie. Nu ştiu cum să mă port, ce "atitudine" să iau; nu ştiu dacă trebuie să fiu rigid sau delicat, nu ştiu mai ales ceea ce crede ea şi cum ar vrea ea să fiu. Nehotărârea aceasta mă face să ezit înainte de orice gest, să mă contrazic, să mă scuz, să fiu, în general, ridicol. Maitreyi, dimpotrivă, arăta liniştită, resemnată, hotărâtă, deşi cearcănele şi paloarea feţei trădau o noapte de rugăciune şi de meditaţie. (Mi se păruse mie sau îi auzisem spre dimineaţă glasul, îngânând în balcon o rugăciune monoton cîntată, întreruptă şi reluată de mai multe ori şi apoi stinsă brusc, ca într-un plâns?)
     M-am aşezat în faţa ei, la acelaşi birou, pe un scaun pregătit mai dinainte de Maitreyi. Am început a scrie mecanic, copiind titlurile cărţilor, fără să ridic ochii de pe fişe.
     - Ai dormit bine? o întreb eu după câteva minute, ca să curm tăcerea.
     - N-a dormit deloc! îmi răspunse calmă. M-am gândit că e timpul să pleci din casa noastră. De aceea te-am şi chemat..... Încercai s-o întrerup, dar Maitreyi avu un gest de desperată implorare, şi o lăsai să vorbească, din ce în ce mai turburat şi mai surprins de cele ce ascultam. Vorbea jucându-se cu condeiul pe o coală de hârtie, fără să mă privească, desenând şi ştergând, scriind rânduri pe care nu le puteam ceti, făcând semne şi figuri pe care nu le înţelegeam. Jocul acesta mi-a amintit începuturile prieteniei noastre şi cele dintâi lecţii de franceză. Aş fi vrut s-o întrerup, ca să-i spun câte greşeli făcuse în biletul de aseară, dar mi-am surprins josnicia acestui humor şi am tăcut. Nici vreme de reflecţii melancolice nu aveam. Maitreyi îmi spunea lucruri pe care nu ştiam cum să le cred. Mă turburau şi mă surprindeau, jignindu-mă şi în orgoliul, şi în certitudinea mea. Niciodată nu o ascultasem vorbind atât de mult singură, fără să schimbe subiectul, fără să mă întrebe, fără să aştepte răspuns sau comentarii. Parcă ar fi vorbit într-o odaie goală. Eu nu mai eram.
     Mă înşelam, spunea ea, crezând că mă iubeşte aşa cum o iubesc eu. Sufletul ei era de mult dat altuia, lui Robi Thakkur. Îl iubeşte de cînd avea treisprezece ani şi i-a cetit pentru întâia oară cărţile. Verile şi le petrecea, până mai anul trecut, la Shantiniketan, găzduiţi - ea şi familia - chiar la poet acasă. Câte nopţi nu petrecuseră ei doi pe terasă, singuri, Maitreyi la picioarele bătrânului, ascultându-l mângâiată pe păr! La început nu ştia ce este Sentimentul acesta care o face să trăiască aproape fără trezire, ca într-un vis nemaipomenit de frumos; credea că e veneraţie şi iubire filială pentru guru-l ei. Până ce, într-o seară, poetul i-a spus că aceasta e dragoste. A leşinat atunci pe terasă. S-a deşteptat, nu ştie după cît timp, la el în odaie, întinsă pe pat, cu faţa udă. Plutea în odaie un parfum proaspăt de iasomie. Guru continua să o mângâie şi i-a dat atunci acea mantra, apărătoare de păcate.
     Să rămână pură toată viaţa, aşa i-a spus. Să scrie versuri, să iubească, să viseze şi să nu-l uite niciodată pe el. Şi nu l-a uitat. Are o cutie întreagă cu scrisori de la el, trimise din toate părţile lumii pe unde a umblat. Cutia e de lemn parfumat şi i-a fost dată de poet acum doi ani, împreună cu o şuviţă din părul lui......
     (Ce cabotin dezgustător, gândeam eu ars de gelozie, de furie, de neputinţă. Ce corupător, ce misticism carnal, ce amestec hidos de devoţie şi fraudă. Cum am putut crede că fecioara aceasta a fost pură? Cum am putut crede că eu sunt cel dintâi care îi atinge trupul?)








............................................