Maitrey, Mircea Eliade

.............................................
                  IX.

          Eu eram puţin intimidat de pregătirile care se făceau pentru 10 septembrie. Ştiam că în ziua aceea Maitreyi îmi va aparţine mai puţin ca niciodată, căci era orgolioasă şi curtenitoare, şi va încerca să seducă pe toţi musafirii. Îi cumpărasem şi eu câteva cărţi în dar, şi am vrut să i le dau chiar în zorii acelei zile. Noaptea rămăsese la mine numai o jumătate de ceas, căci muncise ca o roabă să deretice casa (scara era toată înveştmântată cu covoare vechi, se puseseră vase cu flori pretutindeni, se goliseră două încăperi de sus pentru primire, aducându-se saltele şi şaluri care le transformară în două imense divanuri, pe, care trebuia să te urci cu picioarele goale ca să-ţi poţi lua locul; femeile toate munciseră cumplit pentru această ceremonie, iar Maitreyi, care voia să decoreze covoarele de pe scară cu tablouri, scăpase jos o cadra cu un portret magnific al lui Tagore, dat chiar de poet cu o dedicaţie, şi faptul acesta a cutremurat-o, căci vedea în el un semn foarte rău, mai ales că rama se făcuse ţăndări şi pânza se crăpase).
     Am întâlnit-o  în zori în bibliotecă, unde i-am adus cărţile, fiecare cu o dedicaţie inocentă, şi am îmbrăţişat-o urându-i o viaţă senină şi toată fericirea pe care o merită. Aveam lacrimi în ochi spunându-i acele câteva cuvinte banale. Mi s-a părut totuşi că era oarecum absentă. S-a desprins din braţele mele mult mai uşor ca alteori.
     După-amiaza a fost pentru mine o nesfârşită mascaradă. Îmbrăcasem costumul bengalez, de mătase, şi trebuia să întreţin pe toţi acei oameni iluştri ca o adevărată gazdă, căci inginerul era imobilizat pe un jeţ în mijlocul odăii (singurul scaun de-acolo; toţi ceilalţi şedeau pe saltele), doamna Sen şi celelalte femei aveau grijă de doamne, care stăteau în altă odaie, nevăzute, iar Mantu rămăsese jos, pe coridor, să servească de ghid musafirilor. Numai Maitreyi mai venea pe la noi, ca să împartă volume din Uddhitta şi să aducă dulciurile. Vedeam cum o sorb toţi din ochi (căci era admirabilă atunci, palidă şi blândă, cu braţele goale ieşind dintr-o sari de mătase albastră), cum o doresc, şi spectacolul acesta mi-era insuportabil, pentru că nimeni de-acolo nu ştia că Maitreyi este a mea şi numai a mea, şi poate că fiecare îşi crea mental o sumă de eventualităţi asupra ei. Când a venit frumosul Uday Shankar (e drept, mai puţin frumos văzut de aproape decât era pe scenă, dar, oricum, cel mai fascinant bărbat pe care l-am cunoscut, tocmai pentru că, alături de un trup viril şi elastic, avea o extraordinară supleţe în gesturi şi în priviri, o feminitate care nu te stingherea, o căldură şi o comunicativitate extraordinară), Maitreyi s-a îmbujorat toată şi l-a chemat să mănânce pe balcon, pentru că atât se îmbulzeau în jurul lui vizitatorii, încât bietul Uday nu putea să înghită. Căutam să-mi ascund turburarea, pentru că ghiceam în dansatorul acesta magnific ceva mai mult decât un bărbat seducător, ghiceam de-a dreptul o magie, care ar fi făcut să-şi piardă minţile un oraş întreg, nu numai o îndrăgostită zăpăcită cum era Maitreyi. Ştiam că lui nu i-ar fi putut rezista nimeni şi, dacă îl invidiam pentru aceasta, nu îl uram, căci mi-ar fi plăcut să descopăr în privirile Maitreyi preferinţa pentru el, ca să mă pot dezbăra şi eu de dragoste. Ştiam că în clipa când voi vedea cu certitudine o preferinţă, dragostea mea se va nărui fără nicio şovăire. Îmi spuneam că, dacă Maitreyi nu poate opune magiei lui Uday Shankar mistica dragostei noastre, nu merită decât să fie părăsită ca cea din urmă femeiuşcă.
     Am ieşit  întâmplător pe coridor şi am văzut-o pe Maitreyi şezând lângă Uday, întrebându-l foarte sfioasă lucruri pe care nu le puteam auzi. M-a mirat cât de senin priveam spectacolul acesta. Peste câteva minute mă întâlnesc cu Maitreyi pe scară, şi ea îmi spune, strângându-mi braţul pe furiş:
     - Am încercat să aflu de la Shankar cheia dansului, dar nu-mi poate spune nimic. E un mare prost. Nu înţelege ritmul şi vorbeşte ca din cărţi. Mai bine nu-l invitam. Pe scenă era ca un Dumnezeu, dar când l-am rugat să-mi vorbească, a bâlbâit prostii, ca un simplu meseriaş... Cum de nu l-a făcut înţelept dansul?
     Nu ştiam  cum să-i mulţumesc pentru aceste câteva cuvinte. Ea mă îndreptă în bibliotecă şi-mi spuse, aprinsă, mângâindu-mi mâna:
     - Mi-eşti drag Allan, din ce în ce mai drag......
     Mă pregăteam s-o strâng în braţe, când am auzit oarecare larmă sus, doamna Sen strigând pe Maitreyi şi alte glasuri de femei alarmate. Am alergat amândoi cu o inexplicabilă spaimă în suflete, parcă am fi presimţit o nenorocire. Am găsit pe Chabu zbătându-se să sară peste balcon, în stradă, şi câteva femei încercând s-o ţină în braţe. Biata fată fusese lăsată aproape singură, în această zi în care nimeni nu-şi mai ştia unde e capul, şi atunci ea se îmbrăcase cu cea mai frumoasă sari pe care o avea (de obicei umbla îmbrăcată în rochiţe scurte, europeneşti şi, când punea sari, părea mult mai înaintată în ani) şi voise să asiste şi ea la sărbătoare. Când ieşise pe coridor, a văzut lume prea multă şi s-a speriat. Atunci s-a dus în balcon, unde stătuse Shankar cu puţine minute în urmă şi, de acolo, a început să contemple "calea" şi să cânte, după obiceiul ei. Au observat-o două invitate, în clipa când voia să încalece balustrada, şi au sărit s-o prindă. S-a zbătut mult, şi toată lumea se înghesuise pe coridor (inginerul îşi pierduse iarăşi cumpătul şi-şi certa brutal nevasta). A trebuit s-o iau în braţe şi s-o duc ca pe un copil în odaia ei, căci pe mine m-a recunoscut numaidecât şi s-a lipit da pieptul meu, plângând, strigându-mă:
     - Allan-dada, Allan-dada.
     Când am aşezat-o pe patul ei, m-a întrebat, posomorându-se deodată:
     - Vor s-o vândă pe Maitreyi?

     A doua zi, toţi erau obosiţi de marea ceremonie care costase aproape cinci sute de rupii şi atâta trudă, Se ţinuseră discursuri, fusese masă îmbelşugată pe terasă, şi Maitreyi primise numeroase cadouri, mai ales cărţi. Numai în dimineaţa zilei de naştere, cineva trimisese un buchet imens de flori, cu un plic, şi, când Maitreyi a văzut scrisul, s-a turburat toată şi a cetit repede scrisoarea, temându-se neîncetat să nu o surprindă cineva. Auzind paşi pe scară, a intrat repede în odaia mea şi mi-a dat scrisoarea:
     - Ascunde-o în birou şi vezi să n-o ia nimeni. Am să ţi-o cer mai târziu, îmi spuse ea, roşie.
     Mărturisesc  că nu înţelegeam nimic, dar nici nu bănuiam ceva rău, pentru că, altminteri, nu mi-ar fi dat să-i păstrez o scrisoare pe care, deşi scrisă în bengaleză, o puteam descifra sau puteam ruga pe un prieten indian să mi-o traducă precis. Păstrez şi acum acea scrisoare, deşi nu m-am încumetat încă s-o citesc. Mă gândesc adesea ce adorator i-a trimis atunci florile, şi de ce a minţit Maitreyi, spunând că primise buchetul de la o prietenă de şcoală care nu putuse veni......
     Au urmat apoi aceleaşi zile şi aceleaşi nopţi de foarte puţină durată, e drept, căci numai la o săptămână după ziua de naştere a Maitreyiei s-a întâmplat faptul pentru care am început eu a scrie acest caiet. Ar trebui să povestesc mai pe larg aceste ultime zile, dar nu-mi amintesc mai nimic, iar jurnalul - care nu prevedea o schimbare atât de apropiată - nu păstrează decât scheletul unei vieţi pe care acum nu o mai pot intui şi nu o mai pot evoca. Mai târziu, şi chiar în timpul când am scris această povestire, m-am gândit asupra destinului meu de a nu ghici niciodată viitorul, de a nu prevedea niciodată nimic dincolo de faptele de fiecare zi. Cine ar fi crezut că, pe nesimţite, schimbări atât de mari se pot împlini.
     Mergeam în fiecare seară la Lacuri şi, câteodată, o luam şi pe Chabu. Inginerul a fost acela care ne-a convins că şi eu, şi. Maitreyi trebuie să ne odihnim, serile, de viaţa agitată pe care o dusesem în ultimele săptăm\ni, îngrijind bolnavi. E drept că Maitreyi începuse să slăbească, iar Chabu, care se liniştise deodată după criza din 10 septembrie, avea şi ea nvoie de plimbări în aer liber, după atâta timp petrecut închisă într-o singură cameră. Şi plecam astfel în fiecare amurg, ca să ne întoarcem la nouă sau zece noaptea. Chabu nu vorbea aproape nimic şi sta de obicei pe bancă sau la marginea apei, privind, cântând uşor, lăcrămând. Noi doi rămâneam aproape de ea şi ne vorbeam mult, ne îmbrăţişam în ascuns, ne căutam mâinile, făceam planuri. Maitreyi îmi spunea mereu, ca un leitmotiv care o obseda:
     - Într-o zi ai să mă iei de aici, şi am să merg în lume, ai să-mi arăţi şi mie lumea.....
     Începuse să se gândească serios la fugă, mai ales că eu îi mărturisisem că am economii importante la bancă, deoarece din leafa mea de 400 de rupii nu cheltuiam aproape nimic de când venisem la Bhowanipore.
     Într-o seară (era 16 septembrie), lui Chabu i-a fost rău pe când privea lacul, şi am luat-o în braţe ca s-o întind pe-o bancă. Acolo ne-am aşezat, Maitreyi şi cu mine, aproape de ea, şi o mângâiam pe cap, îi vorbeam frumos, încercam s-o fac să râdă, căci Chabu, în acele ultime zile, râdea de toate nimicurile, şi asta îi făcea bine, spuneau doctorii.
     - De ce nu iubeşti pe dada? se adresă ea deodată către Maitreyi.
     Nouă ne-a venit să râdem, pentru că Chabu vorbea adesea prostii şi nu ne temeam de ea. 
     - Ba îl iubesc foarte mult, răspunse Maitreyi, zâmbind.
     - Dacă îl iubeşti, sărută-l, ceru Chabu.
     Maitreyi  începu să râdă mai tare şi-i spuse că vorbeşte prostii şi că o fată cuminte ca ea nu trebuie să vorbească prostii.
     - Dragostea nu e o prostie, spuse Chabu, foarte serioasă. Haide, sărută-l. Uite, eu îl sărut.
     Într-adevăr, se ridică de pe bancă şi mă sărută pe obraz, şi atunci, tot râzând, Maitreyi mă sărută pe celălalt obraz.
     - Eşti mulţumită acum? o întrebă.
     - Tu trebuia să-l săruţi pe gură, răspunse Chabu.
     - Haide, stăpâneşte-te, făcu Maitreyi roşind.
     Dar eu  eram fericit că această soră mai mică a mea (într-adevăr, o iubeam foarte mult pe Chabu) a înţeles dragostea noastră, şi îi spuneam Maitreyiei să mă sărute. Cum ea nu voia, eu mi-am strecurat mâna spre sânul ei, pe sub şal, şi mi-am oprit palma adunată mângâietor pe sânul stâng, apăsând ca să-i simt inima şi în acelaşi timp s-o silesc să mă sărute. (Maitreyi nu putea suporta mângâierea aceasta fără ca să-mi cadă imediat în braţe.) Din întâmplare, Chabu a vrut să pună şi ea mâna pe pieptul Maitreyiei, ca s-o roage să mă sărute. Şi a întâlnit acolo mâna mea, pe care mi-am retras-o cât am putut mai repede, dar nu înainte de a atrage atenţia lui Chabu. Ea începu să râdă.
     - Ai văzut că dada îşi ţine mâna la pieptul tău? izbucni Chabu biruitoare.
     - Nu vorbi prostii, se răsti Maitreyi. Era mâna mea.
     - Parcă eu nu ştiu, parcă eu n-am simţit inelul lui dada.....
     M-a înfiorat puţin precizarea aceasta, dar cum ştiam că Chabu vorbeşte multe lucruri fără şir, nu m-am temut de consecinţele ei. De sărutat pe gură, Maitreyi nu m-a sărutat, şi în curând a trebuit să ne întoarcem la maşină. căci se înnoptase bine. Până acasă am uitat întâmplarea. În noaptea aceea, Maitreyi nu a venit la mine. Din prudenţă, îmi mărturisi ea a doua zi. Nu-mi amintesc cum am petrecut timpul până aproape de ora şase, când m-am îmbrăcat în costumul meu bengalez, aşteptând să plecăm cu maşina. Dar nu venea nimeni să mă anunţe. Puţin enervat, am întrebat şoferul dacă nu mergem în seara aceasta la Lacuri, şi el îmi răspunse (mi se păruse mie sau fusese, într-adevăr, obraznic?) că a primit ordin să ducă maşina la garaj. Peste câteva minute întâlnii pe Lilu pe coridor. Îmi spuse că doamna Sen nu mai lasă nici pe Maitreyi, nici pe Chabu să iasă la Lacuri. Toate acestea mi se păreau foarte turburi; şi mă înciuda misterul, mi se părea că mi se ascunde un adevăr de care am absolută şi neîntârziată nevoie. Am încercat s-o întâlnesc pe Maitreyi, fără să izbutesc, şi atunci am rămas în odaia mea, muncit de gânduri. (Ciudat, nu-mi era teamă; doream numai să ştiu precis ce s-a întâmplat, de ce dăduse doamna Sen ordin şoferului să ducă maşina la garaj şi de ce nu puteam vedea pe Maitreyi.)
     La masă, când m-a chemat servitorul (de obicei mă anunţa cineva al casei), am găsit pe doamna Sen şi pe Maitreyi. Nu vorbeau. Voiam să par neturburat şi cred că am izbutit de minune. Diamna Sen îmi căuta ochii, şi eu nu mi-i feream. Mă minunau privirile ei drepte, scrutătoare, încercând parcă să pătrundă în adevăratul meu suflet; faţa căpătase o concentrare ciudată, cu un zâmbet batjocoritor înverşunându-i buzele înroşite, ca totdeauna, de pan. Mă servea tăcută, politicoasă, şi apoi se aşeza iarăşi cu coatele pe masă şi mă privea. Se întreba, poate, cum am izbutit s-o înşel atâta vreme,cum am păcălit-o cu puritatea şi respectul meu. Ghiceam în prezenţa ei ostilă şi ironică o necurmată întrebare: am putut fi eu oare aşa? Nu ştiu ce fel de "aşa" ştia doamna Sen, dar simţeam întrebarea şi de aceea căutam să par cât mai degajat, vorbeam, o priveam în ochi, întrebam cum îi mai merge domnului Sen, de ce nu vin şi ceilalţi la masă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Maitreyi îmi strângea picioarele să mi le frângă. Îşi punea toată pasiunea ei ultimă şi toată spaima ei în această încleştare a pulpelor. Voia să mă mângâie mai dulce ca niciodată, şi simţeam talpa ei caldă atingându-mi încet, blând, alinător, pulpa; parcă ar fi vrut să mă consoleze, să mă întărească în această primejdie, pe care eu o ghiceam, dar nu o cunoşteam. Apoi îmi prindea piciorul între pulpele ei şi-l strângea ca într-o îmbrăţişare de pe urmă, ca şi cum s-ar fi străduit să-mi comunice o căldură şi o pasiune pe care să nu le uit când voi rămâne despărţit de ea, departe. Pe doamna Sen a chemat-o cineva sus, şi, îndată ce-am rămas singuri, Maitreyi mi-a şoptit muşcându-şi buzele ca să-şi stăpânească emoţia:
     - Chabu  a spus tot mamei, dar eu am tăgăduit. Să n-ai nici o teamă, rămân a ta. Dacă te întreabă, să nu mărturiseşti nimic, altminteri, cine ştie.....
     Au podidit-o lacrimile şi a vrut să-mi apuce braţul, după obiceiul ei, dar se cobora doamna Sen pe scară, şi atunci mi-a şoptit printre dinţi:
     - Vino mâine înainte de zori în bibliotecă.......
     Acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a spus Maitreyi, căci doamna Sen a luat-o sus, eu m-am dus în camera mea extrem de abătut, zăpăcit şi aproape incapabil să înţeleg ce s-ar putea întâmpla a doua zi. 
     N-a putut dormi deloc, ci fumam pipă după pipă, în jeţul larg şi odihnitor, aşteptând zorile. Băteau unul după altul ceasurile în noapte, şi eu evocam cu fiecare din ele venirea Maitreyiei în acea odaie şi aproape că nu-mi venea să cred că ar fi posibil să n-o mai văd aici, lângă mine, gata să se dezbrace de îndată ce eu închideam ferestrele, gata să mă îmbrăţişeze şi să plângă. Mă gândeam că nu e posibil ca numai după două-trei săptămâni de dragoste, Maitreyi să-mi fie luată. Cum stam singur, în întunerec, o revedeam în toate colţurile, în toate atitudinile ei de îndrăgostită, uitam toate chinurile pe care le îndurasem din pricina ei, toate îndoielile, şi simţeam cum creşte în mine, fără hotare, o dragoste pe care Maitreyi niciodată n-o bănuise. Aşteptam zorile ca să-i pot spune că o simplă despărţire de o noapte şi ameninţarea dragostei noastre îmi revelase adevărata iubire şi numai acum am înţeles cât îmi era de dragă, acum, când mă temeam că o pot pierde. Aproape că am plâns, acolo, singur, gândindu-mă că aş putea-o pierde; numai gîndul că n-am s-o pot avea din nou alături de mine mă înfiora şi îmi întuneca mintea. Nu credeam că aş fi putut supravieţui sănătos unei despărţiri de Maitreyi. Dacă atât timp cât o ştiam a mea, de nimeni stingherit să-i vorbesc şi să mi-o apropii când vream, o iubeam, apoi acum, când eram despărţiţi prin nu ştiu ce primejdie, dragostea crescuse până la sufocare şi simţeam că înnebunesc aşteptând ceasul când am s-o pot vedea şi strânge din nou în braţe.
      În timpul nopţii am ieşit de mai multe ori în curte, să spionez, şi vedeam mereu lumină în camera inginerului, auzeam acolo glasuri, câteodată un scâncet, pe care nu-l ghiceam al cui poate să fie (Maitreyi, Chabu, sora lui Khokha?). Toate acestea mă alarmau nespus. Mă întorceam iarăşi în jeţul meu şi mă trudeam să înţeleg ce pot să însemne vorbele Maitreyiei: "Chabu a spus tot...". Ce ar fi putut spune Chabu în nebunia ei? Tot ce-a putut vedea şi înţelege ea? Mă gândeam că poate a surprins-o vreodată pe Maitreyi venind sau plecând din odaia ei, dar am aflat mai târziu că cele ce spusese ea au fost lucruri mai puţin grave. În ziua aceea, doamna Sen o spăla pe cap, şi Chabu plângea mereu. A întrebat-o de ce plânge şi a răspuns că pe ea nu o iubeşte nimeni, iar pe Maitreyi toată lumea. Toată lumea a venit de ziua ei, aducându-i daruri. Şi mai ales eu o iubesc mult pe Maitreyi. "De unde ştii?" a întrebat-o doamna Sen, în glumă. "Allan dada o sărută şi ţine mâna la pieptul ei, iar pe mine nu mă sărută nimeni..." Suferea şi plângea atât de sincer, încât doamna Sen a întrebat-o de mai multe ori, şi Chabu a mărturisit tot ce-a văzut: cum stăteam noi doi împreună şi râdeam, şi ne sărutam, şi ne strângeam în braţe la Lacuri (iar eu, care credeam că Chabu nu observă nimic.) Doamna Sen a chemat îndată pe Maitreyi şi a întrebat-o dacă e adevărat cele spuse de Chabu. Apoi a poruncit şoferului să ducă maşina în garaj şi a luat-o pe Maitreyi sus, pe terasă, a pus-o să jure pe strămoşi şi pe zei şi a început s-o descoase, ameninţând-o. Maitreyi a tăgăduit totul, recunoscând numai că m-a sărutat de câteva ori în glumă, iar eu am sărutat-o pe frunte, dar altceva nu s-a întâmplat. Şi a rugat-o în genunchi să nu mai spună nimic inginerului, căci am să sufăr eu, şi eu nu sunt vinovat. Dacă i se cere, Maitreyi nu mă va mai vedea niciodată, căci numai ea a fost aceea care a păcătuit. (Se gândea, am aflat mai târziu, că între timp va putea fugi cu mine. Îi era teamă numai de domnul Sen, care ar fi putut-o închide în camera ei sau mărita în câteva zile, înainte ca ea să aibă timp să mă vadă şi să poată aranja fuga. În noaptea aceea au încuiat-o în odaia doamnei Sen, iar doamna Sen a spus totul inginerului, stând până târziu la sfat despre cele ce trebuie să facă, aşa fel încât nimic să nu se afle de către vecini, căci atunci blestemul va cădea asupra întregii familii...
     Toate acestea le-am ştiut numai a doua sau a treia zi, de la Khokha, dar în noaptea aceea bănuiam lucruri mult mai grave, bănuiam că Chabu  a surprins-o într-o noapte şi a spus aceasta doamnei Sen. Înainte de patru dimineaţa m-am dus în bibliotecă, s-o aştept pe Maitreyi cu veşti. Am stat acolo până ce s-a luminat bine, ascuns după rafturi, dar Maitreyi n-a venit, şi nici sora lui Khokha, sau Lilu, prin care ar fi putut să-mi trimeată un bilet scris. La şapte s-a coborât doamna Sen jos să pregătească ceaiul şi a trebuit să mă strecor cu multă grijă în odaia mea, ca să nu fiu observat.
     Aşteptam tocmai să mă cheme la ceai, când inginerul intră la mine în odaie, cu ochelarii negri ascunzându-i bine privirile, puţin tremurând de slăbiciune, şi începu oarecum emoţionat,dar prieteneşte:
     - Dragă Allan, m-am hotărât să-mi fac operaţia aceea de ochi, pe care mi-o cer de atâta timp doctorii. Va trebui să stau la sanatoriu probabil vreo două-trei luni şi atunci m-am gândit să trimit familia la Midnapur, la nişte rude de ale mele. Şi pentru că şi dumneata eşti puţin obosit, ai face bine să te recreezi undeva în munţi.

     - Când trebuie să plec? articulai eu cu un calm care mă mira. (De altfel, nu-mi dădeam încă bine seama ce se petrece cu mine şi am săvârşit, în acea zi, o sumă de lucruri fără sa-mi dau seama de ele.
      - Chiar  astăzi, căci după masă eu mă duc la sanatoriu, vorbi inginerul, observîndu-mă la adăpostul sprâncenelor negre.
      - Bine, dar eu nu am unde să mă duc, trebuie să-mi găsesc casă, trebuie să-mi iau lucrurile acestea.....
     Găsii putere să mă împotrivesc, deşi tot sângele parcă mi se scursese din vine, şi arătai nevolnic acele câteva lucruri pe care le aveam: un pat, un şifonier, biblioteca, două cufere, masa de scris. Inginerul zâmbi foarte politicos.
     - Un băiat energic  energic ca dumneata iese întotdeauna din încurcătură. Dacă pleci chiar acum, găseşti casă până la unu. Khokha îţi va aduce lucrurile după-amiază cu un camion. Poate ai să locuieşti cu unul din prietenii dumitale până când vei pleca la munte, şi apoi ai să te aranjezi mai bine...
     Tremuram tot când s-a ridicat să plece. Eu m-am îndreptat instinctiv către şifonier, să-mi iau casca şi să plec îndată, dar doamna Sen, care stătuse pe coridor şi ascultase tot, intră în odaie şi-mi spuse zâmbind:
     - Nu poţi pleca de aici până nu mănânci.....
     - Nu mai pot mânca nimic, spusei eu stins.
     - Am să te rog eu şi ai să mănânci, continuă doamna Sen pe acelaşi ton. Ceaiul e gata.
     - La ce bun, acum? întrebai eu tot mai stins. (Simţeam că aş putea să mă prăvălesc din clipă în clipă, căci ştiam că plec şi nu o văzusem încă pe Maitreyi, şi nu ştiam ce face ea acolo sus.)
     Inginerul  plecă, şi izbucnii în plâns nebuneşte, smulgându-mi părul, muşcându-mi pumnii. Mă întinsei în fotoliu sfîrşit, aproape sufocat de o durere pe care nu ştiam pe ce nume să-i spun, căci nu mai era nici dragoste, nici suferinţă, ci un sentiment de totală năruire, ca şi cum m-aş fi trezit deodată singur într-un cimitir, fără nimeni lângă mine căruia să mă plâng, de la care să aştept mângâiere. Parcă fusesem rupt în zece bucăţi, căci îmi simţeam trupul numai o rană, sufletul risipit, nu mai aveam nici voinţă, nici putere să mă dezmeticesc o clipă. Intră Lilu, în lacrămi şi ea, şi îmi întinse repede un petec de hîrtie. "Nu mă lasă să te văd. Nu-ţi zădărnici viaţa, nu te lăsa înfrânt. Pleacă în lume şi arată tuturor curăţenia ta. Fii om şi ai să afli de mine în curând. Maitreyi." Era un scris împleticit, într-o englezească improvizată, cu pete de cerneală. Ascunsei repede hârtia în palmă, căci venea doamna Sen, cu servitorul, aducându-mi ceaiul.
     - Nu pot mânca, nu pot mânca nimic, spusei eu, plângând.
     - Te rog eu să iei o ceaşcă de ceai, vorbi blând doamna Sen.
     Am crezut că întrevăd în glasul ei milă şi puţină înţelegere şi, amintindu-mi cât de bună fusese cu mine, cât de mult mă iubise şi mă chema fiul ei, căci atâta dorise să aibă un fiu, alături de cele două fete, nu m-am mai putut stăpâni şi am căzut la picioarele ei, îmbrăţişându-i-le, plângând.
     - Iartă-mă, mamă, nu mă lăsa să plec de aici! izbucnii eu, iartă-mă, iartă-mă.....
     Lilu plângea rezemată de uşă. D-na Sen n-a făcut o singură mişcare de mângâiere, ci a rămas dreaptă şi zâmbitoare cât timp eu m-am zbătut la picioarele ei. Am simţit gheaţa aceasta şi m-am ridicat, ştergându-mi ochii, suspinând.
     - Ia-ţi ceaiul, vorbi. 
     Am pus mâna pe ceaşcă, dar m-a înăbuşit un hohot şi mi-am ascuns faţa cu braţul. Lilu n-a mai putut răbda şi a fugit pe coridor, plângând. Doamna Sen a rămas tot acolo, lângă uşă, privindu-mă cu acelaşi surâs îngheţat, puţin batjocoritor, îndemnându-mă:
     - Ia-ţi ceaiul.....
     Am curăţit ca prin somn o banană şi am sorbit din ceaşca în care se răcise ceaiul. Îmi contenise plânsul deodată şi suspinam numai. Când m-a văzut că mi-am sfârşit ceaşca, doamna Sen a ieşit pe coridor şi a chemat servitorul să ridice tava.
     - Pot vedea copiii înainte de a pleca? mă rugai eu cerşind.














.............................................