Maitrey, Mircea Eliade

........................................
                      XIII.

             De cate ori mai intorceam in odaia mea, inseamnam in jurnal judecati si impresii, caci mi se parea ca prezenta Jeniei este mai mult decat o intamplare oarecare; este insusi contactul meu cu o gandire si o lume din mijlocul carora ma smulsesem candva. O saptamana de la venire, in care timp Jenia avusese timp sa se vindece si sa se intremeze, dar inca nu plecase, imi schimbasem complect atitudinea fata de ea. De unde la inceput ma plictisea si ma irita, acum ma interesa ca un spectacol, ca o verificare. Cea dintai verificare am facut-o cu privire la lumea noastra alba, europeana, pe care o parasisem si in care trebuia sa ma intorc, mai curand sau mai tarziu. A doua verificare, si mult mai serioasa, a fost cu privire la insasi viata si tineretea mea.
      Trebuie sa spun ca aproape m-am inspaimantat cand, surprinzand odata pe Jenia pe jumatate goala in camera, n-am avut nicio tresarire si am privit-o ca pe un obiect oarecare. Am gandit mult in noaptea aceea, intrebandu-ma daca nu cumva dragostea mea prea mare pentru Maitreyi si socul atat de aspru al despartirii, si solitudinea n-au contribuit sa ma neutralizeze sexualiceste, n-au facut din mine un neputiincios sentimental si fricos; daca nu cumva traiesc departe de lume, pentru ca nu o pot infrunta, si m-am hotarat sa renunt la dragoste si la femeie, pentru ca nici una, nici alta nu ma mai pot ispiti. Am trecut ceasuri de cumplita groaza, gandindu-ma ca s-ar putea sa fiu o simpla epava, reactionand automat si pastrand toata viata semnul primei infrangeri. Recunosc, lumea - cu femeile si iluziile ei, cu realitatile si luptele ei - nu mai ma interesa. Dar cu o nestavilita sete voiam sa stiu daca m-ar mai putea interesa toate acestea. Nu cumva eu ma retrag si ma simt dezgustat numai pentru ca trebuie sa fac astfel? Daca eu nu mai sunt liber sa aleg?
     Priveam iarasi pe Jenia, si nu simteam fata de ea nicio turburare, niciun gand patimas, nicio libertate mentala, si atunci incercam s-o iscodesc, s-o silesc sa fie feminina, asa cum, fara indoiala, fusese inainte de a pleca din Capetown; gandeam ca poate astfel va reusi sa ma tenteze. Si daca ea mi-ar fi dovedit ca omul din mine nu murise, ca eu am ramas acelasi, cu pacatele, cu mimicile, cu patimile mele, atunci m-as fi putut retrage din lume, as fi fost liber sa-mi aleg drumul pe care mi-l hotarasem, as fi fost liber sa fac orice, tocmai pentru ca puteam face contrariul. E adevarat ca Jenia se arata cateodata foarte feminina fata de mine. De unde, de obicei, imi tinea discursuri asupra teozofiei si "secretelor din centrul Tibetului" (caci avea o suma de mituri in care credea orbeste), vorbind cu ochii pe jumatate inchisi, cu un glas putin voalat, misterios, cateodata, dimpotriva, radea mult, imi servea dragalas o ceasca cu ciocolata, se pudra (renuntase la pudra si rouge de cum ajunsese la Himalaya) si tot incerca sa ma faca sa-i spun cum am ajuns eu in singuratate si care este talcul inelului cu piatra neagra pe care il port.
     Este ciudat cat de mult ma gandeam la Maitreyi privind si vorbind cu Jenia. O aveam mereu in minte, pe ea, singura, si adesea, inchipuindu-ma imbratisand o femeie oarecare, pe Jenia, de pilda, ma nedumiream de imposibilitatea acestei imagini, de irealitatea oricarei eventualitati amoroase. Hotarat, o iubeam atat de nebuneste pe Maitreyi si amintirea ei imi anula atat de decisiv orice prezenta streina, incat ma intrebam chiar daca trairea aceasta intr-un trecut viu nu e degradanta. Ma surprindeam, intrebandu-ma cu spaima ce am sa fac eu tot restul vietii, daca nu voi repeta povestea lui Abelard si a Heloisei. As fi vrut sa ma simt iarasi liber, sa-mi verific libertatea, ca s-o pot iubi pe Maitreyi fara teama ca ma retrag din fata vietii. Mi-este foarte greu sa lamuresc aici acele sentimente obscure care m-au indemnat atunci la o descatusare, la o noua experienta. Poate nici eu nu le inteleg. Poate.
     Jenia isi hotarase plecarea intr-o luni dimineata si trimisese chiar vorba la Ranikhet pentru hamal. Cu trei zile mai devreme devenise foarte insinuanta, profitand de multe vorbe inocente ale mele ca sa rada cu inteles, plangandu-se ca renunta la o viata pe care nu o cunoaste, ca n-ar vrea decat o singura experienta, caci nimic nu merita sa fie repetat in dragoste etc. Pe mine ma desfatau de minune toate aceste reveniri la feminitate. Si pentru ca sambata seara a fost o luna minunata, si pentru ca aveam pofta sa vorbesc, sa inteleg ce se intampla cu mine, de ce tac atat si de ce ma ascund, am ramas amandoi pe veranda si i-am povestit de-a fir-a-par povestea Maitreyiei.
     Aproape de miezul noptii s-a facut frig afara, si am intrat in camera ei sa termin povestea si sa bem o ceasca cu ceai. Cand i-am spus totul si i-am rezumat scrisoarea lui Khokha, si i-am marturisit hotararea mea de-a o uita pentru a nu o face sa sufere (nu intelegeam ce poate insemna aceasta, dar era o fraza care suna frumos, si i-am spus-o; mai ales ca, surprinzator pentru sinceritatea mea de cele mai multe ori stupida, in seara aceea jucasem chiar putin teatru), Jenia a ramas trista, tacuta, cu o lacrima pe coltul genelor. Am intrebat-o, intr-o doara, de ce plange. N-a raspuns. M-am apropiat de ea, i-am luat mainile, am intrebat-o din nou, i-am strans bratul. Tacea intr-una. Si atunci mi-am apropiat fata mai mult, rasuflarea mea aproape de gura ei, intreband-o tot mai incet, mai insinuant. A oftat o data lung, a inchis ochii si si-a incolatacit bratele pe umerii mei, sarutandu-ma pe buze, muscator, salbatec. Am avut o ciudata bucurie cand m-am dus sa zavorasc usa.

      S-ar parea ca cele ce-am scris in ultimele pagini nu ma mai intereseaza povestea Maitreyiei. Si totusi, nu e decat o continuare a ei. La Matreyi m-am gandit imbratisand acel trup balan si robust de evreica finlandeza, pe Maitreyi o cautam in sarutare, de ea voiam sa ma dezbar, pe ea voiam s-o uit. O cautam si o izgoneam. Cerseam un singur amanunt care sa mi-o aminteasca; si in acelasi timp stiam ca m-ar fi zguduit si m-ar fi dezgustat sa-l aflu, undeva, de-a lungul acestui trup alb, peste care dragostea trecuse fara sa se opreasca.
     .... Voiam s-o uita cu adevarat sau voiam sa-mi dovedesc ca numai pe ea am iubit-o si ca orice alta dragoste ar fi zadarnica? Nu stiam daca este o simpla verificare sau cea dintai fuga, cea dintai halta in noroi. Nu-mi venea a crede ca s-ar putea uita vreodata asemenea lucruri. Nu puteam crede ca sunt si eu asemenea celorlalte mii de muritori nefericiti, care iubesc si uita, si mor fara sa socoteasca nimic etern, nimic definitv. Numai cu cateva saptamani mai inainte ma simteam atat de legat si atat de sigur in iubirea mea pentru Maitreyi. Sa fie, oare, viata toata o asemenea farsa?.....
     Imi puneam astfel de intrebari stupide, pentru ca imi era teama sa constat imensa tarie a dragostei pentru Maitreyi. Fara indoiala ca imbratisarile Jeniei m-au dezgustat profund. De acum sunt sigur ca va trece mult timp pana ce voi mai avea din nou curajul sa ma apropii de o femeie, si aceasta numai daca imprejurarile se vor schimba. Pe Maitreyi o iubesc, numai pe ea! Si scrasneam din dinti, nascocind tot felul de mangaieri care o ucideau pe nevinovata Jenie, dar pe mine ma intartau si mai mult, caci nu izbuteau sa ma abrutizeze pe cat as fi voit, nu izbuteau sa stearga din memoria vie a simturilor mele pe cealalta, pe Maitreyi.
     Am intrebat:
     - De cemi-ai cazut in brate atunci?
     - As fi vrut sa ma iubesti si pe mine ca pe Maitreyi, mi-a spus, privindu-ma cu ochii ei albastri, inexpresivi.
     Am ramas mut. E cu putinta atata sete de amagire, atata dor de dragoste?
     - Imi povesteai cum o iubeai pe Maitreyi, si eu ma gandeam la mine, cat de singura si nefericita am fost, si mi-a venit sa plang.....
     Cred ca a inteles ca niciodata nu o voi putea iubi; nici macar trupeste. Am plecat in zori din odaia ei, extenuat, inuman de lucid, si ea a ramas pe patul ravasit de spasmul tuturor incercarilor de a o uita pe Maitreyi.
     ...... Am condus-o, luni, pana la paraul ce strabate padurea de pini. De ce mi-a scos-o Dumnezeu inainte? Jenia Isaac, ne vom mai intalni noi vreodata?

     Am ramas iarasi singur; dezgustat, nauc, incercand sa inteleg ce are sa se intample cu mine, incercand sa ma intorc iar in dulcele meu somn alaturi de Maitreyi. Nu voi izbuti niciodata sa scriu tot ce mi-a trecut atunci prin minte, in lungile saptamani ce au urmat plecarii Jeniei. Imi amintesc vag de insomniile mele, de zadarnicia zilelor.
     Si parca totul a trecut intr-o singura clipa, desteptandu-ma odata dimineata ceva mai devreme, privind surprins soarele drept in fata, lumina, verdeata. Scapasem de ceva greu, de ceva ucigator. Imi venea sa cant, sa alerg. Nu stiu cum s-a intamplat aceasta. Se coborase ceva in mine, ma napadise ceva.
     Si atunci m-am intors.

                        XV.

                 Caut ziua intreaga de lucru la birourile de pe chei. Promisiunea lui B. ca imi va gasi un post de traducator din frantuzeste, la consulat, nu se realizeaza. Mai am vreo suta de rupii, desi multa lume imi datoreaza aici bani. Harold se poarta foarte urat. I-am cerut sa imparta camera cu mine, caci de la 15 ale lunii sunt nevoit sa ma mut, si refuza pe un motiv stupid: ca nu mai sunt crestin! Ca nu poate dormi cu un idolatru! Adevarul este ca stie de acum totul, stie ca nu mai am bani, nici sperante pentru o leafa mare. Doamna Ribeiro, care imi vede camasa murdara, a uitat acum tot binele pe care i l-am facut, cu toata saracia mea. De-abia imi da un ceai cand ma duc sa-l vad pe Harold. Nu mai am nimic de vandut. Am ramas cu vreo sase-sapte camasi. Zi deprimanta; multe, prea multe plictiseli.

      ...... Intalnire cu Khokha. Imi aduce iar o scrisoare de la Maitreyi. Refuz s-o primesc; ii spun ca mi-am dat cuvantul (dar oare mi l-am dat? nu stiu nici acum) catre inginer.
     Khokha pretinde ca Maitreyi ma roaga mult s-o intalnesc o data, fie in parcul Bhowanipore, fie la un cinematograf; sau sa-mi telefoneze.
     Refuz totul, net, indarjit, suferind cumplit. La ce bun s-o iau de la capat, cand toate se vor incheia tot acolo, in lacrimi, in nebunie?
     - Spune-i sa ma uite! Allan a murit! Pe cine mai asteapta acum?
     Ma gandesc daca exista vreo nebunie prin care, infaptuind-o, Maitreyi ar ajunge din nou a mea, pentru totdeauna. Dar nu gasesc nimic, nu imi inchipui nimic. Sa fug cu ea in lume...... Dar cum s-o fur, cum sa patrund din nou in acel Bhowanipore pazit de Sen?..... Si poate mai e ceva; poate nu o mai merit. Nu stiu nimic, nimic. As vrea sa ma uite, sa nu mai sufere. Dragostea noastra s-a oprit aici.

     ....... De ieri dimineata, telefoane la fiecare ceas: "Unde e Allan? Vreau sa vorbesc cu Allan! Spune-i ca este ceva urgent de la Maitreyi, de la iubita lui!" Doamna Mctyre sfarseste prin a se revolta. Imi spune:
     - Allan, vino odata si sfarseste cu bruta aceasta neagra!
     Imi vine s-o lovesc cu palma peste gura, dar zambesc salbatec. Asa, asa, mai mult, mai sangeros, pana ce voi cadea in genunchi si voi urla: Dumnezeule, mi-e de ajuns.....

     ...... Seara, la Geurtie. E o fata buna, admirabila, aceasta Geurtie a mea. Ii spun:
     - Fata, o duc prost de tot. N-am de lucru.....
     Si imi da, pe sub masa, o bancnota de zece rupii.
     - Lasa, Allan, rade ea, cate de astea ai cheltuit tu cu mine!..... Ce vrei sa bei?
     - Wisky, ceru eu, wisky, ca numai asa incepi sa uiti......
     - Sa uiti ce? se incrunta. Saracia sau dragostea?
     - Te face să uiţi ziua, Geurtie; e groaznic să trăieşti numai în zi, să nu mai întâlneşti o dată noaptea, să nu mai dormi niciodată. Ce zi lungă, Geurtie, ce zi fără sfîrşit......

     ..... Nu mă aşteptam şi la asta. Iată-mă iubit şi, Doamne, Doamne! iubind pe Geurtie. Mi se dă aşa, deodată, când eu venisem la ea pentru o cină mai ca lumea şi ca să-mi împrumute o pijama. De atâta vreme dorm cu pijamale străine.Şi mă pomenesc dormind în patul ei. Zău că viaţa aceasta este o minune!
     - Tu eşti băiatul meu scump! mă mângâie ea.
     Sunt  insensibil. Parcă mi-ar fi spus: miroşi a apă de colonie. Tot atât de nesemnificativ mi se pare. Dar, cum am ajuns un laş în ultima vreme, de când mi-e foame, nu zic nimic, ci o mângâi şi eu: "Obraznico, obraznico!" îi spun, şi aceasta o încântă nespus. Pleacă la lucru la zece, dar după ce îmi dă breakfast şi-mi cumpără ţigări "State Express 555"! De când n-am mai fumat o ţigară atât de bună... Vreau să plec acasă, îi spun cât sunt de încurcat cu gazda, şi ea mă invită să locuiesc la ea.
     - Ce-mi pasă mie de lume? se strâmbă.
     Nu mă aşteptam la atâta curaj de la o eurasiană. Eu, care o credeam interesată numai de bani. (De altfel, ştiu că are doi tipi cu parale, doi bara-sahib!) îmi mărturiseşte că e îndrăgostiă de mine din prima seară. Şi eu, care nu ştiam nimic!

     ......... Terminasem azi o conversaţie la telefon cu B.. cînd aud şi recunosc, cu ce spaimă, glasul Maitreyiei:
    - Allan! De ce nu mă laşi să-ţi vorbesc?! Allan, ai uitat......
    Închid telefonul şi, aproape ţinându-mă de mobile, mă târăsc până în camera mea. Doamne, de ce nu pot să uit? De ce nu se stinge odată jarul ăsta fără sens şi fără rod? Aş vrea să fac ceva care s-o dezguste pe Maitreyi de mine, s-o silească să mă uite. Căci noi nu puteam fi niciodată unul al altuia. Am să mă duc să locuiesc cu Geurtie şi am să-l trimit pe Khokha să spună totul Maitreyiei.

     ...... Tatonări cu "Burma Oil Company". Au nevoie de un agent fluvial. Cred ca ma pricep si la asta. Trebuie. Am petrecut dupa-amiaza la Biblioteca Insitutului Tehnic, sa vad ce inseamna aceea agent fluvial. De doua ori pana acum s-a interesat politia de mine. Transporta mereu someuri, dincolo, in Europa. Asta ar insemna pentru mine cea mai crunta infrangere; sa ma expartieze..... Geurtie mi-a mai dat douazeci de rupii; cu lacrimi in ochi, saraca.

     ....... Rascolesc astazi prin hartiile mele cele mai vechi si dau peste scrisoarea trimisa Maitreyiei de ziua ei de un necunoscut, impreuna cu acele flori maginifice. Doresc nebuneste sa stiu ce scrie acolo si, acum bengaleza mea e acum foarte incerta, ma rog de un farmacist din apropiere sa mi-o traduca. Iat-o: "Neuitata mea lumina, nu pot veni astazi sa te vad, caci pe tine nu te pot vedea decat singura, numai pentru mine, asa cum te aveam eu candva, in bratele mele,, si ziua aceea...."
     Nu mai pot transcrie. Sufar de o gelozie nebuna, inumana. Imi venea sa musc lemnul mesei. As fi vrut sa ma cheme Maitreyi la telefon atunci. Doamne, cand ma insel eu? Unde ma insel eu? Sau toata lumea are, totdeauna, dreptate?.....

     ...... N-am mai scris de mult in jurnal. Sper s-o termin repede cu India. Am promisiuni sigure, desi fara contract anticipat, la Singapore. Nu stiu inca ce am de facut acolo, dar vad ca mi se pregatesc bani de drum. N-am spus nimanui. Prea m-am laudat mult ca am sa gasesc un post.
     Cu Harold am rupt-o definitiv. Daca n-ar fif ost Clara acolo, l-as fi doborat la pamant. Am grozava pofta de bataie. Geurtie, din cauza acestui incident, s-a certat cu Clara. De cand m-am mutat cu Geurtie in aceeasi camera, lumea ne crede cei mai fericiti "soti" (caci nu stiu cine le-a bagat in cap ca noi suntem casatoriti "in secret") Faptul este ca Geurtie stie adevarul: ca sunt indragostit nebun de Maitreyi si ca m-am mutat la ea numai ca sa ma razbun. (Toate astea sunt povesti: m-am mutat, pentru ca nu mai aveam ce manca.)
      Khokha m-a cautat de nenumarate ori. Am lasat vorba sa nu fie primit. Imi trimite scrisori pe care le citesc numai pe jumatate, caci sunt scrise intr-o englezeasca mizerabila. Imi tot spune ca Maitreyi s-a hotarat sa faca o nebunie ca s-o dea afara din casa si sa vina dupa mine. Ma cutremur de cate ori incerc sa ma gandesc si de aceea evit cu indarjire orice gand care m-ar apropia de Maitreyi. Khokha imi spune ca Maitreyi ar fi in stare sa se dea unui necunoscut, numai ca sa fie azvarlita pe drumuri si sa poata sa ajunga iarasi alaturi de mine. Literatura.

      .... Ma intalnesc cu J., nepotul doamnei Sen, venit aici pentru un angajament la o mare tipografie. Bucurie, imbratisari, amintiri. E cel dintai cunoscut pe care il vad in Singapore. Il invit la masa, si dupa a treia tigare, imi spune, privindu-ma in ochi, serios:
     - Allan, stii ca Maitreyi te-a iubit foarte mult? A aflat toata lumea de dragostea aceasta......
     Eu incerc sa-l opresc, caci imi place sa intalnesc cateodata oameni din acele locuri, apoi mi-e peste putinta sa-i aud compatimindu-ma sau comentand dragostea noastra. Stiu acum, ca s-au aflat multe.  Dar la ce bun daca s-au aflat?
     - Nu, nu, starui el, am sa-ti spun lucruri triste.
     - Nu cumva a murit? mă înspăimântai eu. (Deşi nu puteam crede în moartea ei, căci ştiu că am să simt ceasul acela, dacă se va întâmpla ca Maitreyi să moară înainte de mine.)
     - Ar fi fost mai bine să moară, adaogă J., superstiţios. Dar a făcut un lucru netrebnic. S-a dat vânzătorului de fructe...Îmi venea să urlu, să râd. Simţeam că, dacă nu mă apuc bine de masă, îmi pierd cunoştinţa. J. observă schimbarea mea şi mă consolează.
      - A fost o lovitură grea pentru noi toţi. Maica e aproape nebună de durere. Maitreyi a plecat la Midnapur, să nască, chipurile în taină, dar toată lumea a aflat. Au încercat să cumpere pe nemernicul acela, dar acum sunt în proces...Nu mai înţelegeam nimic. Şi nu înţeleg nici acum. Cine este în proces?
     Îl întreb dacă au dat-o afară pe Maitreyi.
     - Sen nu vrea sub niciun chip s-o gonească. A spus că mai bine o omoară cu mâna lui decât s-o dea afară. Vor s-o facă poate filozoafă, mai ştiu eu ce... O păstrau pentru o partidă bună, dar acum se ştie aproape tot... Cine are s-o mai ia? Şi, totuşi, nu vor s-o gonească. Maitreyi ţipă întruna: "De ce nu mă daţi la câini? De ce nu mă aruncaţi în stradă?!" Eu cred că a înnebunit. Altminteri, cine ar fi făcut una ca asta?...
     Sunt ceasuri de când mă gândesc. Şi nu pot face nimic. Să telegrafiez lui Sen? Să scriu Maitreyiei?
     Simt că a făcut asta pentru mine. Dacă aş fi citit scrisorile aduse de Khokha... Poate plănuise ea ceva. Sunt foarte turbure, acum, foarte turbure. Şi vreau totuşi să scriu aici tot, tot.....
     ...... Şi  dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele? De ce să cred? De unde ştiu? Aş vrea să privesc ochii Maitreyiei.

             Ianuarie - februarie 1933.

Croitoraşul cel isteţ, Fraţii Grimm

         A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip. Trecură aşa nenumărate rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.
        Se gândiră mulţi să-şi încerce norocul şi-ntre ei iată că s-au nimerit să fie şi trei croitori, pe care întâmplarea îi adusese pe acelaşi drum. Când plecaseră în peţit, doi dintre ei, care erau mai mărişori de ani, îşi făcuseră socoteală că aşa cum nu dăduseră niciodată greş cu acul, şi doar era vorba de împunsături iscusite, nu jucărie! n-aveau să dea greş nici acum, când trebuia să dezlege doar o ghicitoare. Cel de-al treilea îşi dădu cu ideea că de aici o să-i vie şi lui norocul, că din altă parte, ştia el bine, n-avea de unde să-l aştepte…
       Cei doi, văzând câte parale face, încercară să-l povăţuiască:
        - Măi flăcăule, mai bine ţi-ai vedea de treabă şi-ai sta frumuşel acasă, că aşa, fără minte cum eşti, tot n-ai s-ajungi la nimic!
        Dar te pui cu el! Avea inima uşoară, de parcă i-ar fi adus laude că e cine ştie ce isteţ, şi le zise că, de vreme cea clocit în minte gândul ăsta, n-o să-l lase nici în ruptul capului şi că de găsit o să găsească într-un fel cum s-o scoată la capăt. Şi-o porni la drum, plin de voioşie, de parcă toată lumea era a lui.
        Când ajunseră la curtea împărătească, cei trei croitoraşi trimiseră vorbă domniţei că aşteaptă să-i pună şi pe ei la încercare cât mai degrabă, întrucât ei sunt tocmai oamenii potriviţi s-o dezlege, având o minte atât de subţirică, c-ar putea-o trece cu uşurinţă prin urechea unui ac.
        În clipa când se înfăţişară înainte-i, domniţa întrebă:
        - Am două feluri de păr în cap: de câte culori or fi?
        - Păi dacă-i vorba numai p-atât, se grăbi să răspundă cel mai în vârstă dintre croitori, apoi trebuie să fie negru şi alb, ca postavul care bate-n culoarea piperului şi-a sării, de se cheamă chiar aşa: sare şi piper.
      După ce-i ascultă răspunsul, domniţa-i zise:
        - N-ai ghicit; să vedem ce spune mijlociul.
      Al doilea fu încredinţat c-o brodeşte sigur şi zise:
        - De nu e nici alb, nici negru, atunci de bună seamă că-i roşu şi cafeniu, ca surtucul pe care-l poartă taica la sărbători.
        - N-ai ghicit nici tu, răspunse domniţa. Ia să-l auzim pe prâslea, că, după nas, mi s-ar părea că ştie el ceva…
       Croitoraşul nu luă în seamă batjocura şi, înaintând fără sfială, grăi:
        - Domniţa are pe dup-o ureche un fir de păr ca argintul şi altul ca aurul şi astea sunt cele două feluri de păr.
       Auzindu-l, domniţa se îngălbeni ca şofranul şi fu cât pe-aci să leşine de spaimă, căci croitoraşul ghicise ceea ce ea credea că nici un om de pe faţa pământului n-ar putea să ştie. Totuşi, cercă să se stăpânească şi, după ce-şi mai veni în fire, zise:
        - Dac-ai ghicit, ai ghicit, nu mă pot împotrivi… Dar vorba e că doar cu atât n-o să mă poţi lua de nevastă şi se cade să te mai supun la o încercare! Jos în grajd am un urs. Să dormi la noapte cu el şi dacă mâine-n zori, când m-oi trezi eu, te mai afli în viaţă, să ştii că te iau de bărbat. Dar în sinea ei se gândea aşa: "Las’ că mă descotorosesc eu de tine, procopsitule, că din ghearele ursului până acum n-a scăpat nimeni cu zile!"
       Dar croitoraşul nu se înspăimântă defel, ci, dimpotrivă, grăi cu veselie:
        - Ciocul şi norocul! Că ăl de îndrăzneşte şi încearcă înseamnă că pe jumătate a şi câştigat.
       De îndată ce se lăsă înserarea, îl duseră pe croitoraş în grajd, unde-şi avea ursul culcuşul. Cum îl văzu, dihania vru să se năpustească asupră-i şi să-i dea una zdravănă cu laba, de bun venit.
        - Hei, mai încet, mai încet, ursule, strigă croitoraşul. Ce te pripeşti aşa? Că te-oi potoli eu, să mă pomeneşti!
        Şi ca şi când n-ar fi avut nici o grijă şi nu l-ar fi aşteptat nici o primejdie, scoase domol din buzunar nişte nuci şi spărgându-le între dinţi începu să le ronţăie miezul. Când văzu asta ursul, i se făcu poftă să mănânce nuci. Croitoraşul, care era un pişicher cum nu s-a mai văzut, băgă mâna-n buzunar şi făcându-se, pasămite, că-şi uitase cum l-a primit ursul, îi întinse un pumn plin, dar nu de nuci, ci de pietre…
        Ursul le vârî în gură la iuţeală, dar nu le putu sparge, oricât încleştă el din măsele, şi se căzni de-l trecură zeci de sudori.
        "Poftim, gândi el despre dânsul, ditamai namila şi mi s-au muiat balamalele, de nu mai pot sparge nici o nucă!" Iar croitoraşul îi zise, ca şi când n-ar fi fost de rangul lui o asemenea treabă:
        - Na, sparge-mi şi nucile mele! Vai de tine, măi, ursule, îl înfruntă croitoraşul, ai o gură cât o şură şi nişte măsele cât dinţii greblei, da’ degeaba, că nu eşti în stare să spargi nişte nuci… Luă pietrele şi se prefăcu că le bagă-n gură, dar cum era iute de mână, le schimbă c-o nucă şi, trosc! o sparse între dinţi…
        - Ia să mai încerc şi eu o dată, zise atunci ursul, înciudat şi ruşinat în acelaşi timp. Când mă uit la tine cum le spargi, mi se pare că-i lucru lesne, dar mai adineauri era cât pe-aci să-mi iasă falca din loc de-atâta caznă.
        Croitoraşul îi întinse iar o mână de pietre şi ursul crâşca din măsele, dând să le spargă, de săreau scântei, dar tot degeaba…
        Flăcăul nostru nu lua în seamă de era ursul supărat ori ba, că vesel nu prea cred eu să fi fost după o asemenea ocară, şi-şi vedea de treaba lui.
        Mai lăsă el să treacă un timp şi după aceea îşi scoase o scripcă de sub haină şi şi-o potrivi în bărbie, să cânte din ea niţeluş. Când auzi ursul cântecul nu se mai putu stăpâni, de parcă îi ardea jar sub tălpi, şi începu să-i tragă o bătută, că sărea cojocul pe el, nu altceva. Şi cum îi plăcuse tare mult cântecul, îl întrebă pe flăcău:
        - Ia ascultă, bre, e greu să cânţi la drăcia asta?
        - Da’ de unde, i-o jucărie, îi răspunse croitoraşul. Ia uită-te ici: cu stânga plimbi degetele pe coarde, iar cu dreapta tragi arcuşul peste ele… Şi după aia cântecul izvorăşte singur din scripcă, să-ţi ciuleşti urechile şi să-l tot auzi: Trai-lai-la-la! Trai-lai-la-la!
        - Tare mult mi-ar place să deprind şi eu meşteşugul ăsta, zise ursul, ca să nu mai am nevoie de-un scripcar, când mi-o veni chef să joc, ci să-mi cânt singur… N-ai vrea să mă-nveţi?
        - Cum să nu, bucuros, se grăbi să-i răspundă croitoraşul, dar, mai înainte de toate, trebuie să-mi dau seama de ai îndemânare. Şi îndemânarea asta după labe se vede; ia arată-mi-le! Olio, câta mai unghiile! Trebuie să ţi le mai scurtez niţeluş, că altfel vatămi strunele…
        De unde aduse o menghină, nu ştiu, destul că-l momi pe urs să-şi pună labele-n ea şi strânse şurubul, că i se învineţiră degetele de atâta strâns. Apoi îi spuse ursului, râzându-şi de el:
        - Acu’ aşteaptă până ce-oi veni cu o foarfecă, că doar nu-i zor!
        Ursul începu să mormăie şi să se zvârcolească de durere şi ciudă, dar croitoraşul nu-l luă în seamă şi-l lăsă să mormăie cât i-o plăcea, de parcă n-ar fi fost lângă el să-l audă. Îşi potrivi într-un colţ o mână de paie şi, culcându-se pe ea, dormi fără grijă până a doua zi dimineaţa.
        Când îl auzi domniţa pe urs mormăind, crezu că mormăie şi nu-şi mai găseşte astâmpăr de bucurie că-i făcuse croitoraşului de petrecanie. A doua zi, în revărsatul zorilor, se sculă veselă şi fără griji, dar când dădu să se apropie de grajd, ce-i văzură ochii? Ghiujul de croitoraş se hlizea la ea, teafăr şi nevătămat, de parcă toată lumea era a lui şi nu l-ar fi ameninţat nicicând vreo primejdie. Acu’, biata domniţă ce putea să mai zică?! Apucase de făgăduise în faţa oamenilor c-o să-l ia de bărbat şi n-avea cum să-şi mai calce cuvântul.
        Împăratul dete poruncă să se aducă o caleaşcă şi domniţa se urcă în ea, alături de croitoraş. Vezi însă că cei doi tovarăşi ai croitoraşului erau negri la inimă şi-l pizmuiau pe flăcău pentru că dăduse peste un asemenea noroc şi, mai înainte ca alaiul să pornească spre biserică, alergară în cea mai mare grabă să desfacă labele ursului din strânsoare şi-l lăsară slobod.
        Ursul abia aştepta clipa asta; turbat de mânie, o luă la fugă, gâfâind de sforţarea pe care o făcea, ca să ajungă din urmă caleaşca. Şi mormăia atât de grozav, că domniţa îl auzi încă de departe şi începu să ţipe îngrozită:
        - Vai de mine şi de mine, s-a luat ursul după noi şi vrea să te mănânce!
       Dar croitoraşului nostru ce-i veni în gând? Sprinten cum era şi uşor, se lăsă cu capu-n jos şi întinzând picioarele afară, prin fereastră, şi le împreună de-ai fi zis că sunt menghină. Şi strigă la urs, din goana cailor:
        - Uite, vezi menghina? Şterge-o, ori de nu, acu’ îţi prind labele într-însa!
      Când văzu ursul cum stă treaba, îl apucă un cârcel la inimă şi-o luă la fugă înapoi de-i sfârâiau călcâiele…
        Iar croitoraşul nostru se duse în tihnă la biserică, unde se cunună cu domniţa. Şi trăiră fericiţi împreună, până la adânci bătrâneţi.

        Cine nu crede ce vă zisei, să dea pe loc un pitac, să-i cumpăr o poveste mai adevărată…

Ochii strălucitori, Alexandru Vlahuţă

    Ochi, strălucitoare stele,
     Ochi frumoşi ce-mpodobiţi
     Cerul visurilor mele,
     De ştiţi şi voi să minţiţi,

     Voi, icoana-nsufleţită
     A ascunselor simţiri,
     Unde-i vecinic zugrăvită
     Taina omeneştii firi.

     Dacă sunt amăgitoare
     Lacrimile ce vărsaţi
     Şi văpăile-arzătoare
     Şi iubirea ce-arătaţi,

     Atunci, amăgiri-s toate....
     Ziua-i noapte, noaptea-i zi.
     Atunci..... însă nu se poate!
     Ochi!..... Voi nu puteţi minţi!

Departe, departe, Barbu Ştefănescu Delavrancea

   ………. Sub castanii din via părăsită, mai mulţi copilaşi, în cămăşi albe, mă înconjuraseră. Stam pe pământul cald, cu mâinile sub cap, privind adâncul cerului albastru, şi povesteam.
       O fetiţă îmi sorbea cuvintele, dând într-o parte şi alta, pletele negre ce-i acopereau ochii ei mari şi verzi…
        Departe, departe, era odată un palat de marmură lângă un lac adânc, limpede şi liniştit; şi în lac tremura răsturnat palatul şi grădina lui cu naramzi şi portocali.
        Şi nici o lebădă nu se lăsa pe lac, nici o privighetoare nu cânta în portocali. Nimic nu se auzea în curte, nimic în palat. Uşile nu se deschideau. Porţile curţii, totdeauna încuiate. Vântul nu bătea pe-aici, oprit de cine ştie cine, departe de aceste locuri în veşnică odihnă.
        Numai, hei, uneori, la miez de noapte, s-auzea pocnind în porţile de stejar. Porţile se deschideau ţipând, ca şi cum ar fi fost vii şi le-ar fi bătut cineva.
        Cine bătea în porţi la miezul nopţii? Cine deschidea porţile la miezul nopţii? Adormisem la umbra zidului. Pe la miezul nopţii, speriat de nişte lovituri înfricoşate, sării în picioare.
        O umbră intră pe porţile înalte; şi porţile se închiseră în urma ei. Apoi auzii o uşă trântindu-se, şi alta, şi alta, încet, mai încet, mai încet, până nu ştiu bine dacă mai auzeam sau mi se părea.
        A cui să fie umbra?
        Vreo stafie? Înăuntru plânge cineva… se roagă, a leşinat… nu se mai aude. E întuneric. Mi se bate inima. De n-ar fi stafie! Şi ameţii pe marginea lacului.
        A doua zi mă deşteptai. Soarele ardea. În lac tremura răsturnat palatul de marmură cu grădinile sale. Începui să mă închin, fericit că era cald şi lumină… Mă gândeam acasă şi mi-era dor, mi-era dor de mama de nu mai puteam… Săraca, o fi crezând că m-am înecat… şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca…
        O rupsei la fugă.
        Mă uitai îndărăt; văzui palatul mic şi fumuriu; apoi începui să-mi caut drumul cu ochii.
        Eu ştiam nişte plopi înalţi… aşa venisem, din plop în plop…. unde să fie? Mă uit în toate părţile…nimic, nicăieri… Suisem nişte dealuri… unde să fie? Mă uit în toate părţile… nimic, nicăieri.
        M-am dus, m-am tot dus, până când palatul de marmură nu se mai vedea decât ca o jucărie de copii. Şi am căutat, am căutat, doar de-oi găsi o cărare umblată de picior omenesc, şi nici o fâşie de drum n-am întâlnit.
        Şi când mi se păru că palatul se şterge de pe faţa pământului, o rupsei la fugă îndărăt, căci ce m-aş fi făcut în aşa pustietate? Şi de ce goneam, de ce palatul se ridica uşor din grădinile fumurii.
        Lacul e roşu ca sângele. Apune soarele. Mă rezemai de-o salcie scorburoasă şi începui să mă gândesc. Mi-e foame. Ce să mănânc? Mă uitai în apă. Văzui până în fund. În aer, nici o pasăre, în apă, nici un peşte.
        Să sar zidurile grădinii ca să fur portocale? Dacă m-oi întâlni cu ea, cu umbra pe care o văzusem intrând, la miezul nopţii, în curtea palatului? Şi zidurile sunt aşa de înalte… M-am încercat, dar mi-am întors unghiile pe dos şi mi-am sângerat degeaba buricele deştelor.
        Stele nu răsar. Nici luna. Şi nu e pic de nor. Ce fel de cer se întinde pe deasupra acestui palat adormit? Unde sunt? De frică, mă hotărâi să mă duc pân’ la porţile mari şi să bat în ele. Dibuind zidul, ocolii grădina şi ajunsei în dreptul porţilor.
        Să bat sau nu? Dar dacă îmi va deschide ea, umbra pe care o văzusem intrând la miezul nopţii?
        Întorsei capul. Din întuneric se desfăcură o mulţime de idoli uşurei, care goneau în văzduhul de cerneală. Atunci izbii cu pumnul în porţi. Porţile sunară. Sunetul se duse departe, departe, şi în toate uşile palatului mi se păru că aud lovitura mea…
        - Cine e? Ah! ce glas!
        - Cine e?
        - Eu.
        - Cine, tu?
        - Nu ştiu.
        - Cine te-a trimis?
        - Nimeni.
        - Ce cauţi?
        - Nimic.
        - Ce vrei?
        - Mi-e frig, mi-e frică, mi-e foame!
        Porţile se desfăcură în două. O bătrână cu părul alb, galbenă ca ceara, c-o văpaiţă în mână… încolo, nimic.
        Închisei ochii şi căzui mototol, ca o cârpă.
        Când mă deşteptai, era ziuă. Ce bine e într-un pat moale şi cald! Pe un scaun, lângă mine, bătrâna răsucea un fir de borangic. Cum mă simţi că deschisesem ochii, începu să mă mângâie. Mână uscată, uşoară, blândă.
        - Eram cu părul ca păcura de când n-am mai văzut om ca toţi oamenii, şi azi sunt albă ca zăpada, zise bătrâna, şi mă sărută pe frunte.
        Parcă-mi luase frica cu mâna. Mă întorsei spre ea şi o întrebai:
        - Cât e de-atunci?
        - Nu ştiu, bunico, nu ştiu, că pomii nu s-au mai scuturat de frunze şi de rod; păsările au adormit şi nu s-au mai mişcat în frunzişul lor. În palat, de atunci şi până acum, nimeni nu s-a schimbat. Afară de mine, care am albit, tot ce vezi aici e ca o cadră pe hârtie: toate stau cum le-a prins ceasul somnului din urmă. Nimeni nu a intrat şi nimeni nu a ieşit pe porţile pe care ai intrat tu, dragul mamei.
        - Nimeni nu a intrat?
        - Nimeni.
        - Nimeni nu a ieşit?
        - Nimeni.
        - Dar cine a bătut alaltăieri, la miezul nopţii, în porţile palatului?
        - Nimeni, răspunse bătrâna, uitându-se în jos.
        - Cine a deschis porţile palatului alaltăieri, la miezul nopţii?
        - Nimeni, răspunse bătrâna, şi rupse firul de borangic şi aruncă fusul în fundul odăii.
        Fusul se învârti în jurul măciuliei.
        - Dar eu am auzit…
        - Ţi s-a părut! zise bătrâna, sculându-se în picioare.
        - Şi am văzut o umbră…
        - Ti s-a părut! răspunse bătrâna, plimbându-se prin odaie.
        - Pe urmă, cineva plângea şi se ruga, se ruga…
        - Taci! zise bătrâna, taci! Ah! ce minut fericit îmi risipişi, dragul mamei…
        Începui să tremur. Închisei ochii. Mi-era frig. Mi se păru că plutesc în aer. Mama o fi crezând că m-am înecat şi m-o fi plâns… cât m-o fi plâns, săraca?
        Aş fi crezut că văd nişte ochi roşii de stafie… şi ochii ei erau buni şi mângâietori, ca ai mamei. Se aşeză lângă mine, îmi luă mâinile în mâinile ei şi-mi zise:
        - Tu, dragul mamei, n-ai să te mai întorci de unde ai plecat, e atât de departe de-aici până acolo, că drumul e mai lung ca viaţa ta…
        Începui să plâng.
        - Plângi, dragul mamei, plângi.
        Până mă făcui bine, bătrâna dormi la capul meu pe un jeţ vechi, negru de vechi ce era.
        Mă dădui jos din pat. Ea mă luă de mână şi-mi zise:
        - Să-ţi arăt palatul. Ce coridoare lungi şi triste! Prin umbrele lor, săgeţi de lumină.
        - Ştii, îmi zise bătrâna, că aici nimic nu se mişcă, ci stă aşa cum au apucat să stea.
        În faţa noastră, o perdea. Vrusei s-o dau la o parte; perdeaua era împietrită; vrusei s-o turtesc de perete; cutele ei, ca nişte drugi de fier. Pusei mâna pe un scaun nalt şi subţirel, degeaba; nu putui să-l mişc. La o scară de marmură mă oprii speriat: un câine mare sta cu ochii ţintă la mine şi cu gura căscată.
        - Ce, ţi-e frică? zise bătrâna zâmbind. Aşa a rămas, tocmai cum lătra.
        Bătrâna băgă mâna printre dinţii lui ascuţiţi şi lucioşi. Câinele nu se clinti, uitându-se înainte, lăsat pe picioarele dinapoi.
        În vârful scării, o pisică neagră, cu laba aruncată după un fluture alb cu bobiţe albastre. Fluturele plutea nemişcat în aer, cu aripile întinse. Pisica se uita cu nişte ochi vii şi lacomi.
        - Câţi, zise bătrâna, nu se asemănă cu pisica asta!
        - Cum?…
        - Între ei şi ceea ce vor, încă niţel, încă niţel, şi ăst niţel nu se mai isprăveşte…
        Bătrâna vorbea şi eu râdeam de pisică: "Prinde-l, motane, ah! ce bun ar fi… ce frumos e… încă niţel, încă niţel, şi aripioarele lui vor curge ca nişte flori mărunte"…
        - Vrei să vezi masa împăratului?
        - Masa împăratului?
        - Da.
        - Vreau, dar mi-e frică.
        - De ce ţi-e frică?
        - Să nu fie oameni…
        - A, nu! răspunse bătrâna dând din cap. Oamenii au pierit ca fumul, au rămas numai tacâmurile…
        - Tacâmurile?
        - Da. Tot este gata. Când s-or umplea locurile goale, cuţitele au să sune şi paharele or să se ciocnească, vinul are să curgă…
        - Dar cine a întins masa?
        - Cei care s-au dus.
        - Şi n-au mâncat tot?
        - Aşa cred oamenii, c-or mânca tot… Şi, neînţelegând nimic, ajunserăm la nişte uşi poleite. Deasupra lor, o scorpie de aur, cu aripile gata să izbească.
        Cum intrarăm pe uşă, mă minunai de ce-mi văzură ochii. O masă mare. În mijlocul ei, un cerb fript. Fusese cald, căci aburii închegaseră împrejurul lui. O mulţime de furculiţe cu bucăţi de carne şi de pahare cu vin stăteau aplecate în aer, ca şi cum cineva le-ar fi adus la gură. De la un pahar în jos, un şir de picături de vin ca nişte boabe de rubin.
        - Acolo era locul împăratului. A fost cel din urmă pahar pe care l-a băut, zise bătrâna, făcând cu deştul, capul, mâinile şi trupul împăratului.
        Şi deştul ei parcă lăsa dungi în aer. Închisei ochii, o apucai de mijloc şi-i zisei tremurând:
        - L-am văzut! Ea se uită drept în ochii mei şi-mi zise:
        - Peste zece zile, la miezul nopţii, o să-l vezi şi mai bine. Mă înfiorai. O rugai să ne coborâm în odaia noastră. Se întunecase. În dreptul unor uşi cu lanţuri groase şi cu lacăte cât plosca auzii un oftat lung şi năbuşit.
        - Cine-a oftat?
        - Nimeni, răspunse bătrâna, iuţindu-şi paşii, nimeni, ţi s-a părut. Nici vorbă că sărisem înaintea ei. Să mă fi tăiat, nu m-aş fi uitat îndărăt.
        Mă întinsei în pat. Ea aprinse o feştilă într-o scoică de argint. Flacăra galbenă juca în vârful feştilei. În fundul urechilor mi se oprise acel oftat năbuşit. Bătrâna trase jeţul şi se aşeză la capul meu. Încet-încet, mă liniştii. Îi sărutai mâna. Era rece. Vroiam să ştiu unde mă aflam. Ce s-a petrecut în acest palat de marmură? Cine oftase în odaia pecetluită cu lanţuri?
        - Cine e închis acolo?
        - Unde? răspunse bătrâna tresărind.
        - Acolo…
        - Ţi s-a părut, n-ai auzit nimic.
        - Atunci, spune-mi unde sunt. Bătrâna se plecă pe capul meu, mă sărută pe frunte şi-mi zise:
        - Văd eu că nu adormi pân’ nu ţi-oi spune o poveste.
        Ridicai capul din pernă şi bătrâna începu.
        A fost odată, când şi pe-aici bătea vântul şi se mişca apa, a fost un împărat mare şi viteaz, dar rău, că moartea de om la el era jucărie. Şi bătrâni, şi femei, şi copii despicase în două. Când ieşea la plimbare, toţi cădeau cu frunţile la pământ îndată ce-l zăreau. Şi mergea cu capul în piept şi c-o mână pe mânerul paloşului. Privirea lui era cruntă şi zalele se scuturau pe el, lucind ca soarele la soare. În palatul de marmură era răcoare, dar când intra el pe toţi îi apucau fiorii. Şi avea o împărăteasă frumoasă, frumoasă, şi blândă, blândă, ca un miel plăpând. Doar de-o vedea pe ea se descreţea fruntea împăratului şi i se oprea în mustăţi un surâs de care ţi-era frică. Şi trecu un an, trecură doi de la cununie, şi n-avură copil.
        Împăratul se posomorî. Chemă pe toţi doctorii şi le zise:
        - Iacă o pungă cu diamante şi paloşul meu. Căruia o ghici leacul, ca să rămână împărăteasa grea, punga, iar de nu, paloşul.
        Trei ani de-a rândul izbi cu mâna lui câte zece capete de doftori, şi capetele se rostogoleau pe marmură.
        Într-o zi era la chef mare. Şi bău, bău, că ochii din cap erau ca două picături de sânge, parcă să pice pe masa de borangic galben. Se ridică în picioare. Trase paloşul şi-l învârti pe deasupra împărătesei. Părul ei se lumină ca de fulger. Şi împăratul, băgând paloşul în teacă, zise:
        - Muiere, mai aştept un an! Mesenii înmărmuriră. Împărăteasa se făcu albă ca hârtia. Până la isprăvitul mesei, împăratul tăcu şi bău, uitându-se drept înainte. Când se sculă de la masă, se opri în prag, se uită la împărăteasă şi zise:
        - Un an mai aştept! Împărăteasa oftă. Două lacrimi mari îi picară din amândoi ochii: pic, pic. Şi se duse în odaia ei de culcare.
        Acolo îngenunche la icoane şi se rugă, se rugă, până când adormi în genunchi. Pe la miezul nopţii, trei femei bătrâne intrară la dânsa. Slabe, uscate, deşirate. Se pipăi să vadă dacă visează. Dădu să ţipe, dar nu putu. Babele o întrebară pe rând:
        - Vrei un copil?
        - Da, răspunse împărăteasa.
        - Vrei un copil?
        - Da.
        - Vrei un copil?
        - Da.
        - Bine! ziseră tustrele, şi ieşiră pe uşă afară. Dar s-au oprit. Vorbesc între ele. Împărăteasa le aude.
        - Să fie fată.
        - Să fie.
        - Să semene mă-sii, că la 16 ani împăratul să creadă că e mă-sa.
        - Să fie.
        - Să fie muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului său…
        - Numai atunci când fata îi va întinde două mâini, c-o mână…
        - Şi tot ce-o fi rău să piară şi ce nu o fi rău să-ncremenească, iar el să fie umbră şi veşnic să ceară iertare, şi iertare să nu aibă.
        Împărăteasa dădu un ţipăt şi căzu leşinată. A doua zi când se deşteptă înmărmuri, văzând pe împărat lângă dânsa.
        Împăratul începu s-o mângâie, iar ea îi zise plângând:
        - Oh! Măria-ta, măria-ta, mai bine mi-ai fi tăiat capul decât să te fi culcat lângă mine! Împăratul începu să râdă… şi ce râs!
        Nu trecu mult, şi toată împărăţia află că împărăteasa rămăsese grea.
        Eu, de bucurie, îi sărutai mâna şi îi zisei:
        - Ai scăpat, măria-ta.
        - De-o fi băiat, am scăpat, da’ vai de mine de-o fi fată… Şi-o podidi plânsul.
        - Şi dacă ar fi fată?…
        - Va fi muma ei şi fata ei, şi împăratul bunic fiului şi tată nepotului lui…
        Şi-mi spuse tot ce vorbise cele trei femei, iar eu mă gândii că femeile grele aiurează.
        Când îi sosi ceasul, abia apucă să nască, şi întrebă pe împărat:
        - Ce e, măria-ta, băiat ori fată?
        - Fată… şi ce fată! răspunse împăratul, şi se întoarse la împărăteasă.
        Împărăteasa era rece ca gheaţa, cu mâinile încleştate peste amândoi ochii. Împăratul o pipăi. Se căută la cingătoare, şi, văzând că nu are paloşul, strigă de se zgudui palatul de marmură:
        - Luaţi-o de-aci, că-i turtesc capul! Eu înfăşurai copila într-un cearşaf cald şi fugii cu dânsa. Mă închisei în iatacul acela pecetluit cu lanţuri.
        Împărăteasa oftă când căzu pământul peste ea. O auziră toţi, afară de împăratul, care privea cu mâna pe mânerul paloşului şi zicea celor care aruncau pământ: "Mai iute! mai iute!"…
        Şi fata creştea şi nu vedea soarele decât prin gratiile ferestrelor. Trecură zece ani ca zece zile.
        Părul bălai şi lucios ca mătasea i se învolta în umeri; ochii ei ca smarandul priveau galeş, aşteptând ca din umbra portocalilor să răsară mama ei, de care întreba necontenit.
        - O să vie?
        - Da, bunico…
        - Şi un’ s-a dus?
        - Departe, departe…
        - Şi când s-a dus?
        - Demult, demult…
        - O să vie?
        - Vezi bine…
        - Dar tata? De ce nu mă lasă prin grădină? El e când aud zale zuruind?
        - El, îi răspunsei eu, şi începui să-i spun câte-n luna şi-n soare, până când o fură somnul cu capul în poala mea, întrebând necontenit prin vis: "0 să vie?"
        Alţi şase ani, ca şase zile.
        Împăratul se războise în patru părţi ale lumii. Se întorcea biruitor. Pe zaua lui, stropi de sânge. Mă chemă. Dădui în genunchi şi întrebai, cu fruntea lipită de pardoseală:
        - Ce porunceşti?
        - Mi-e dor de fată! N-o văzuse de la naştere. Într-o clipă mă repezii pe scări, deschisei iatacul, o luai de mână şi-i zisei:
        - Te cheamă împăratul. Cum o văzu, sări în picioare. Scutură zalele, şi de pe ele căzură câteva picături de sânge.
        - Fata mea? Semăna atât de mult… nu semăna… era chiar mă-sa din cap până-n picioare.
        - Fata mea? zise împăratul, ca şi cum l-ar fi sugrumat cineva. Amândouă încremenirăm.
        - Ieşiţi! strigă împăratul, şi căzu pe un jeţ de argint.
        Cum intrarăm în odaie, fata îşi rezemă capul de fereastră şi începu să plângă. Eu mă ghemuii într-un colţ şi mă înfiorai aducându-mi aminte de vorbele împărătesei: "Va fi muma şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului"… Cum mă gândeam, fata tresări şi-mi zise:
        - Vin’ de vezi… Privii pe geam. Pe malul lacului un cioban cânta din fluier, şi cânta aşa de duios, că oile se strânseseră împrejur şi ascultau, uitând să mai bea apă.
        - Ce frumos cântă şi ce bine-mi face! Du-te şi-i spune că în fiece zi să cânte sub ferestrele mele.
        Mă întorceam de la cioban. Pe scări, împăratul, galben ca ceara şi dus pe gânduri. Cum mă văzu, îmi zise:
        - Ce face fata? Şi, până să-i răspund, se făcuse nevăzut, trântind uşa după dânsul.
        A doua zi, abia se crăpase de ziuă, şi fata, la fereastră. Ciobanul se zărea în depărtare, într-o ceaţă albastră. Turma, ca un nor târându-se pe pământ.
        Fata îmi petrecu amândouă mâinile pe după gât, mă sărută şi-mi zise plângând:
        - Ce am, bunico, ce am? Şi ciobanul sosi pe malul lacului; îşi aruncă pălăria; îşi scutură pletele şi începu să cânte aşa de frumos, că oile uitară să mai bea apă. Şi de la picioarele lui în jos, în lacul luminat, un alt cioban ţinea fluierul la gură.
        Fata se rumeni şi nu mai zise nimic.
        Într-o zi (tocmai îi desfăcusem coadele ca să o pieptăn) intră pe uşă o roabă, o arăpoaică, şi îi spuse că o cheamă împăratul.
        Ea începu să tremure şi plecă. Nu trecu mult, şi auzii un ţipăt ascuţit, apoi nişte paşi mărunţi şi repezi. Era ea. Dădu să vorbească şi nu putu. După ce răsuflă bine, îmi zise:
        - M-a strâns în braţe… o! aşa m-a strâns în braţe… dă-mi niţică apă… aşa m-a strâns… niţică apă, că nu mai pot!
        Bău şi mă întrebă:
        - Sunt fata lui?
        - Da…
        - Doamne!… Doamne!…
        Începu să se închine. Se trânti în pat. Mă chemă lângă dânsa şi mă rugă să-i spun adevărat cine a fost mă-sa, cum a sosit ea pe lume şi ce să facă ca să scape de împărat?
        Îi spusei tot. Cele trei femei, la împărăteasa. Au vorbit la uşă. A rămas împărăteasa grea şi a murit într-o clipă, îndată ce el i-a spus că e fată.
        Biata domniţă şopti podidită de plâns: "Să fie muma ei şi fata ei, iar împăratul bunic fiului şi tată nepotului"…
        Unde am apucat amândouă, acolo am rămas până-ntr-un târziu. Aprinsei o văpaiţă. Ea sări din pat. Se uită la icoane.
        - Cum să-i întind două mâini c-o mână? Ce clipă fericită ar fi aceea în care ar pieri tot ce se mişcă în acest palat de spaimă şi de moarte!
        Apoi îmi spuse că altă scăpare nu e: să fugă cu ciobanul şi să-şi ia lumea-n cap.
        A doua zi se sculă, mă sărută şi ieşi din odaie în vârful picioarelor. Nu se luminase bine de ziuă, şi ciobanul era pe malul lacului, şi cânta, cânta să adoarmă apele. Nu ştia el… dac-ar fi ştiut! Pasămite, împăratul nu dormise toată noaptea, frământat de urgia gândurilor. Şi auzind cântecul, deschisese fereastra, ca să vadă de unde vine. Tocmai atunci ajunsese şi domniţa la cioban.
        I-a văzut! Nu cred ca împăratul la vreun măcel să fi răcnit mai înfiorător. Mie mi s-a lăsat o perdea peste amândoi ochii şi m-am uitat, m-am uitat, dar n-am mai văzut nimic. Ca prin vis auzeam un freamăt în tot palatul. Nu-mi era nici frică, nici milă. Nu mai simţeam nimic. Uitasem tot.
        Pe la prânz mă chemă împăratul. Sta încruntat pe un scaun. Nu-mi aduc aminte dacă am căzut în genunchi. Ştiu că mi-a dat o cheie şi mi-a zis:
        - Na, şi du-te de-i spune că, de-o vrea să-mi fie soţie, scapă şi ea şi el. Trei zile aştept. Iar de nu, pe el îl tai şi pe ea o zidesc acolo.
        Doi gealaţi m-au dus la beciul de piatră. Intrai. În întunericul beciului ea plutea ca o lumină. Cum mă văzu, mă pipăi şi începu să plângă de bucurie că trecuseră atâtea ceasuri şi tot trăiam. Apoi mi-arătă un zid şi îmi zise liniştit:
        - El e aici. La noapte o să cânte. Ascultă cum vorbim. Bătu de trei ori în zid, şi de dincolo se auzi bătând iar de trei ori.
        - Ce faci tu?
        - Bine, dar tu?
        - Bine.
        - Vrei să cânt?
        - La noapte, că ne-aud. Şi n-apucă să-i spun porunca împăratului, că ea îi strigă:
        - Pe tine or să te taie…
        - Bine, dar pe tine?
        - Şi pe mine…
        - Să cânt?
        - Nu, la noapte, că ne-aud. Începui să plâng, şi ea zise:
        - Nu, câinele de împărat nu va fi tatăl nepotului şi bunicul fiului său!
        Când vrusei să plec, îmi spuse la ureche că au început să găurească zidul, ca până în trei zile el să-i sărute mâna ei şi ea pe a lui, ş-apoi… Dumnezeu să ierte păcatele împăratului…
        Împăratul porunci o masă mare; la mijlocul mesei era să-i aducă, pe tipsie, mâna dreaptă şi capul ciobanului, cu fluierul în gură.
        Împăratul se puse la masă, împreună cu sfetnicii săi. Mă chemă. Îmi dete o cheie şi o tipsie şi mă trimise, cu doi gealaţi, ca să aduc mâna dreaptă şi capul ciobanului cu fluierul în gură. Împăratul îngălbenise, se uscase, râdea cu hohote, bea mereu, şi de pe barba sa zbârlită curgeau picături de vin roşu ca sângele.
        Aiurită, mă coborâi cu gealaţii în beciul ciobanului. El, cum mă văzu, zise blând: "Ştiu de ce aţi venit". Şi îngenunche. Frumos şi blând, mai blând ca mieii lui, care jeleau pe marginea lacului.
        Gealaţii traseră paloşele. În zidul de la mijloc se auzi bătând de trei ori. Gealaţii se opriră. Domniţa începu să vorbească.
        - Tu eşti bine?
        - Da, răspunse ciobanul, dar tu?
        - Şi eu.
        - Ţie ţi-e dor?
        - Da, dar ţie?
        - Şi mie!
        - Da? ce aud zângănind?
        - Nimic, ţi se pare.
        - Nu e nimeni la tine?
        - Nimeni.
        - Ah! ce frumos vis am visat ast-noapte!
        - Ce?
        - Se făcea că ne iertase şi ne cununam…
        - Drăguţa mea, ţi se izbândeşte visul…
        - Când?
        - Chiar acum… Gealaţii ridicară paloşele şi îi cerură mâna dreaptă. Eu închisei ochii şi auzii un vâjâit. Mâna îi căzu din umăr pe tipsie, şi tipsia răsună. Sângele ţâşni.
        - Ce faci tu? întrebă domniţa de dincolo de zid.
        - Bine, răspunse ciobanul şi se târî în genunchi pân’ la zid. Cu stânga izbi de mai multe ori şi desfundă o gaură şi vârî mâna până-n umăr. Într-o clipă, gealaţii îi tăiară şi mâna stângă, apoi capul i se rostogoli în tipsie bolborosind.
        Căzusem în genunchi, ş-odată mi se păru că mâna stângă a ciobanului trece prin zid… şi auzii un ţipăt sfâşietor.
        Domniţa săruta, săruta mereu şi striga:
        - Spuneţi împăratului, spuneţi-i că vreau, vreau tot ce-o vrea el… să-i fiu tot, să-mi fie tot!
        Alergai şi spusei împăratului ce zisese domniţa. Împăratul porunci s-o gătesc ca pe-o mireasă şi s-o aduc la masă. Fata nu vru să iasă din beci până nu s-o găti şi nu voi s-o ajute nimeni ca să se îmbrace. Eu aşteptam la uşă. Ea îmi ceru un fir lung şi gros de mătase. Îi adusei firul şi rămăsei iar la uşa beciului.
        Ieşi… luminoasă ca o sfântă… Mâna dreaptă şi-o înfăşurase în cutele rochiei. Mi se păru că ascunde ceva.
        - Ce ai, o întrebai eu, ţi s-a umflat mâna?
        - Da, ast-noapte am bătut prea tare în zid, căci el adormise mai greu ca acuma.
        - Acuma doarme?
        - Da, acum doarme bine…
        Când intrarăm în sala de mâncare, toţi se sculară în picioare şi ridicară paharele pline.
        Împăratul făcu un pas, aduse paharul spre gură şi zise:
        - Dă-mi să-ţi sărut mâna, fericirea celui mai viteaz dintre împăraţi!
        Fata se apropie de împărat, scoase mâna dreaptă din cutele rochiei, i-o întinse şi zise:
        - Na! sărută şi fii fericit! Împăratul îi luă mâna, o aduse la gură, ş-odată începu să tremure.
        - Sărută! strigă fata. Împăratul scăpă paharul.
        - Sărută! Împăratul căzu pe scaun.
        - Sărută!
        Ca prin minune, toţi pieriră, ca şi cum n-ar fi fost nimic. De pe scaunul împăratului o umbră se ridică cu o coroană neagră în cap şi se făcu nevăzută, văietându-se.
        Şi tot, din palatul de marmură şi dimprejurul lui încremeni, aşa cum le apucă astă clipă din urmă, iar fata căzu jos.
        Mă apropiai de ea. Parcă era vie… cu ochii deschişi… privea fericit prin două lacrimi, prinse de gene ca două diamante.
        Când vrusei s-o ridic, o scăpai din braţe… avea două mâini în umărul drept…
        - Cum avea două mâini în umărul drept? Răsuflarea mi se oprise.
        - Cu firul de mătase îşi legase de mâna ei mâna ciobanului, răspunse bătrâna.
        - Şi ştii unde e acum?
        - Unde?
        - Nu ţi-aduci aminte de uşa cu lanţuri groase?
        - Ba da… am auzit un oftat năbuşit… Începui să tremur.
        - Ei, da…
        - Cine ofta?
        - Ea…
        - Cine… ea?… Capul îmi căzu în pernă.
        - Ea… n-a murit…
        - N-a murit?
        - Nu, doarme, doarme de-a pururi, gătită cu rochia albă de mireasă, întinsă pe o fâşie de catifea neagră. La cap îi ard două lumânări de ceară, adică nu ard, ci au împietrit aşa, cu două flăcări galbene. Şi din când în când se încearcă să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit…
        - Brrr… ce frig e aici! Mai e mult pân’ să răsară soarele?
        - Ti-e frig? răspunse bătrâna, şi începu să mă mângâie pe obraji.
        Mâinile ei erau ca nişte sloi de gheaţă. Aş fi vrut să tac, dar gura mea, nu eu, o întrebă:
        - Dar umbra împăratului? Ce face umbra pe care am văzut-o intrând aici?
        - A… da… eu îi deschid. Cum intră, mă ia de mână şi ne ducem împreună până la poarta cu lanţuri. Îndată ce s-apropie, lanţurile cad şi răsună tot palatul. Uşa se deschide. Umbra îngenunche înaintea miresei, şi se roagă, se roagă, şi plânge, şi-i cere iertare. Fata doarme, uneori vrea să ridice mâinile, şi nu poate, şi oftează lung şi năbuşit. Când cântă cocoşii, dinspre ziuă, umbra se repede pe uşă afară, urlând. Uşa se închide, parc-ar trânti-o cineva, şi lanţurile se prind la loc.
        - Mai e pân’ la ziuă?
        - S-a făcut ziuă, răspunse bătrâna. Vrei să ne plimbam la soare? Deschisei ochii şi începui să mă închin. Era soare, lumină şi căldură. Ce binecuvântată e lumina după o spaimă aşa de lungă!
        Mă luă de mână şi plecarăm în grădina cu portocali. Ce miros, ce căldură, ce lumină! Înviorat, începui să mă gândesc la ceva, dar mi-era frică s-o întreb.
        - Ştiu la ce te gândeşti, zise ea uitându-se la mine.
        - Eu? Nu mă gândesc la nimic.
        - Ba da, te gândeşti cum de eu n-am pierit ca ceilalţi.
        - Aşa e…
        - Dar de unde ştii că nu sunt o umbră?
        - O umbră? Începu să-mi zvâcnească inima. Eram pe malul lacului.
        - Da, o umbră…
        - Nu se poate… nu m-ai mângâiat… nu ţi-am sărutat mâna?…
        - Vrei să vezi? Şi până să zic "nu", bătrâna mă luă în braţe şi sări cu mine drept în mijlocul lacului… Ah!… privii în sus… o mireasă, ca o năluca albă, se înălţa la ceruri… lumină… îngeri… apoi adânc… întuneric… adânc…
        Şi de-atunci nu m-am mai întors la palatul de marmură.

    "Citeste! Numai citind mereu, creierul tau va deveni un laborator nesfarsit de idei si imagini."

   "Orice linguşitor trăieşte pe cheltuiala cui îl ascultă."
                       La Fontaine

Maitrey, Mircea Eliade

.................................
                         XII.

               - Veniseră  fetele ieri, alarmate. Am fi vrut să improvizăm ceva la "China Town", de bucurie c-ai scăpat din ghearele idolatrilor. Bine, mă. Ce-i cu tine? A venit negrul ăla să te caute. Mi se pare că s-a cam supărat. Mă plictisea şi i-am spus s-o şteargă. "Acum e din nou creştin", aşa i-am spus...... Khokha îmi telefona imediat după masă, dintr-o librărie de pe Asutosh Mukerjee Road, unde avea el prieteni. Îmi spuse în grabă că lucruri grave s-au întâmplat şi ca trebuie să vină să mă vadă negreşit. L-am rugat să ia maşină. L-am aşteptat în verandă.
     - Unde ai fost? mă întrebă el. 
     - Am să-ţi spun pe urmă, îi răspunsei puţin răstit. Povesteşte-mi ce mai e nou....
     Foarte multe lucruri noi. Pe Maitreyi au vrut s-o mărite, dar ea a ţipat că va mărturisi soţului, în noaptea nunţii, că s-a culcat cu mine şi va compromite întreaga familie, căci va fi dată afară cu scandal, şi tot oraşul va afla de ruşinea ei. Inginerul, auzind-o, a lovit-o odată peste faţă, de a trântit-o la pământ în sânge. Dar a avut şi el imediat un atac şi a fost dus la spital. Nu mai vede deloc. I se va face operaţia într-o zi sau două, dacă se va linişti. Dar el e atât de agitat, încât se tem şi doctorii. Pe Maitreyi au închis-o în odaie, după ce doamna Sen a chemat şoferul s-o bată cu vergile în faţa ei, până când a căzut în nesimţire. I-a cerut şi lui Khokha să facă acelaşi lucru, dar el a fugit. Chabu a încercat să se sinucidă, cu creolină. E şi ea,acum, la spital. Maitreyi îmi trimite un plic în care de-abia avusese timp să închidă o ramură de oleandru înflorit, iar pe oirunză scrisese, cu creionul, apăsat: "Allan, ultimul dar de la mine"... Mă roagă să nu plec decât după cinci zile. Nu ştia nimic de fuga mea, şi mai bine că n-a ştiut. Ar fi crezut că m-am sinucis şi cine ştie ce prostie ar fi fost în stare să facă.Îl ascult ca prin vis, încercând să mă conving de gravitatea şi consecinţele veştilor aduse de Khokha, dar neînţelegând aproape nimic în afară de faptul că Maitreyi suferă şi mai mult şi că e închisă. Khokha îmi cere câteva rânduri scrise pentru Maitreyi, dar îmi aduc aminte de promisiunea către Sen şi îl refuz. 
     - La ce bun? îi spun trist. La ce bun acum? Să mă uite. Trebuie să mă uite, trei sau cinci ani, până va fi din nou a mea.....
     Mă trezesc aiurind. Încep să plâng, stupid, apoi simt că totul se învârteşte în jurul meu şi îi spun:
     - Dacă aş putea-o iubi, dacă aş putea!.... Dar nu o iubesc.
     Khokha mă priveşte rânjind.
     - Aş vrea s-o iubesc, urlu, aş vrea să fiu în stare s-o iubesc......
     Vine doamna Ribeiro, uimită, şi mă întreabă ce am.
     - Aş vrea să iubesc pe Maitreyi, îi spun, cu lacrimi. De ce nu pot s-o iubesc? Ce i-am făcut eu? Ce au cu mine? Ce aveţi cu mine?...

     Îmi amintesc apoi de un telefon dat de Maitreyi într-o dimineaţă.
     - Adio, Allan, adio, scumpul meu. În viaţa viitoare ne vom întâlni iar, dragule. Ai să mă recunoşti atunci? Ai să mă aştepţi? Aşteaptă-mă, Allan, nu mă uita. Eu te aştept. Altul nu se va mai atinge de mine.....
     Eu nu-i puteam spune decât atât:
     - Maitreyi, Maitreyi.......
     Am plecat în a şaptea zi de la despărţirea mea de Bhowanipore. Am plecat după ce ultimele două nopţi le petrecusem ascuns în faţa casei lor, spionând lumina în odaia Maitreyiei. A fost tot timpul întunerec.
     Chabu a murit în aceeaşi zi.

                                        XIV.

                   Lunile pe care le-am petrecut în Himalaya, într-un bungalow dintre Almora şi Ranikhet, sunt prea triste şi prea senine pentru a le putea povesti, ca o urmare nefirească la dragostea şi despărţirea mea de Maitreyi.
     Am ajuns aici după ce am fugit rând pe rând din Delhi, Simla, Naini-Tal, unde întâlneam prea mulţi oameni, şi mai ales prea mulţi albi. Mă temeam de oameni, pentru că trebuia să le răspund la salut, să vorbesc lucruri fără nici o importanţă, să-mi pierd timpul; şi, astfel, nu puteam rămâne atât de singur pe cât voiam eu. Singurătatea îmi era acum şi mângâiere, şi hrană. Puţini moderni, cred, au cunoscut o solitudine mai aspră şi mai deznădăjduită ca mine. Din octombrie până în februarie n-am văzut decât un singur om: pe paznicul bungalow-ului. Numai el putea intra în camera mea de lemn, numai cu el vorbeam, o dată
sau de două ori pe zi, când îmi aducea mâncarea sau îmi schimba urciorul cu apă. Petreceam tot timpul în pădure, căci vecinătăţile Almorii cuprind cele mai frumoase păduri de pin pe care le are Himalaya, şi le cutreieram în lung şi în lat, reluând necontenit acelaşi film interior al dragostei mele cu Maitreyi, închipuind fel de fel de întâmplări, unele mai fantastice decât altele, prin care noi doi ajungeam fericiţi, întâlnindu-ne într-o singurătate nepătrunsă de nimeni sau în acea cetate moartă de la Fatehpur-Sikhri, sau în vreo colibă părăsită din junglă.
      Asistam ziua întreagă la desfăşurarea aceluiaşi vis fantastic, care ne izola pe noi doi, pe mine şi pe Maitreyi, de cealaltă lume. Fapte de mult uitate îşi recăpătau prospeţimea, şi închipuirea mea le împlinea, le adâncea, le lega între ele. Amănunte pe care atunci nu le luasem în seamă schimbau acum întregul câmp al viziunii mele interioare. Oriunde mă duceam, o întâlneam pe ea, printre pini şi mesteceni, pe stânci,pe drumuri. Atât de mult trăiam cu povestea aceasta minunată, încât orice chemare din afară mă înspăimânta, aproape mă făcea să sufăr fizic. Ştiam că şi Maitreyi, acolo, în celula ei din Bhowanipore, se gândeşte tot atât de adânc la mine, la viaţa noastră împreună, şi comuniunea aceasta în închipuire ne lega parcă pe deasupra evenimentelor, ne lega în ciuda despărţirii şi a morţii.
     Când  era lună, treceam prin pădure, până la pârâul din vale, şi întârziam mult pe o stâncă, privind apa, strigând: "Maitreyi! Maitreyi!" pînă ce oboseam şi îmi auzeam glasul tot mai stins, aproape o şoaptă. Atunci mă întorceam acasă, pe acelaşi drum, cu o împăcare nespusă în suflet, căci mi se părea că Maitreyi îmi ascultase chemarea, că vorbele mele au fost purtate de apă şi de vânt până la ea. Nu ştiu dacă vieţuiam sau nu real, în atâtea luni de complectă solitudine, dar aceasta era singura mea putinţă de supravieţuire. Nu mai eram de mult tânărul vânjos şi optimist, ştiind ce vrea şi ce poate, europeanul îndrăgostit de tehnică şi pionierat, care debarcase cândva în India ca s-o civilizeze. Totul mi se părea zadarnic, fără sens. Totul, în afară de acele câteva luni ale dragostei şi nenorocirii mele. Căci nu sufeream numai pentru că mă despărţisem de Maitreyi, sufeream şi pentru crima săvârşită faţă de un binefăcător al meu, faţă de o mamă nemaiîntâlnită, faţă de viaţa micuţei Chabu, pe care, fără îndoială, eu o îndreptasem către moarte. Toate certitudinile acestea mă împiedecau să respir în voie. Trebuia să le adorm, să le narcotizez printr-un vis tot mai puternic, în care nu exista nici moarte, nici păcat, nici despărţire.
     Reciteam mereu jurnalul, dar niciodată nu aveam curajul să mă apropii de 18 septembrie. De altfel, ziua aceea era oarecum înmormântată pentru mine. Într-un plic gros, sigilasem cîteva bilete de ale Maitreyiei, scrisorile inginerului, aceea a lui Chabu, ramura de oleandru, un ac de cap, câteva bucăţi de hârtie cu însemnări de mâna Maitreyiei (multe din ele de pe vremea lecţiilor de franceză), într-un cuvânt, toate urmele acelui episod definitiv al tinereţii mele. (Plicul l-am deschis zilele trecute, când am scris ultimele capitole. Câte lucruri deprimante aş putea spune eu despre relicve şi amintiri!...) Îmi plăcea, mai cu seamă, să recitesc preliminariile dragostei mele, să-mi bat joc de naivitatea mea, de infatuarea mea sentimentală, care mă făcuse să trăiesc atâta vreme o iluzie.
     Nu primeam, nici nu scriam scrisori. O dată sau de două ori pe lună, paznicul bungalow-ului se ducea la Naini-Tal pentru anumite provizii, pe care nu le putea găsi în satele din vale, şi atunci trimiteam şi eu câteva rânduri la bancă, pentru bani, sau o telegramă lui Harold, ca să ştie că trăiesc încă. Prin apropierea Crăciunului, am avut o surpriză care mi-a descoperit cât de mult sunt însă legat de trecutul meu şi cât de primejdioasă ar fi o întoarcere la Calcutta. Khokha, interesându-se la bancă, a aflat de adresa mea la Naini-Tal (post-restante) şi mi-a scris. Când mi-am văzut numele pe plicul adus de paznic, parcă nu-mi venea a crede că-mi este adresat mie. Mi se părea că acel Allan nu mai există de mult, că îl lăsasem undeva în urmă. Am tras zăvorul la uşă şi am cetit scrisoarea lui Khokha, palpitând, parcă m-aş fi aflat deodată în faţa lui Sen sau a Maitreyiei, sau a doamnei Sen. Îmi scria că familia petrecuse o lună la Mid-napur, de unde chiar Maitreyi îmi trimitea câteva rânduri scrise pe petece de jurnale, pe afişe din gară, alături de flori umile de câmp, culese probabil în plimbările ei sub pază pe la marginea satului. Am înţeles că Maitreyi suferise prea mult ca să mai păstreze imaginea mea omenească, reală, carnală. Ea îşi crease acum un alt Allan, o întreagă mitologie, superbă şi inaccesibilă, pe care o nutrea necontenit, ca s-o ridice cât mai sus, în plin ireal. Îmi scria: "Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe drumul acesta de ţară? Cum să uit eu soarele?" Pe o altă hârtie mă numea "soare, aer, flori!". "Nu te sărut eu acum, o dată cu buchetul pe care îl strâng la piept?" Sau "Nopţile, tu vii la mine, cum veneam eu altădată, în camera noastră de dragoste din Bhowanipore. Dar eu veneam ca o femeie, căci mă făcuseşi femeie; pe când tu vii acum ca un zeu din aur şi din pietre scumpe, şi te ador, căci tu eşti mai mult decât dragostea mea, tu eşti soarele meu, viaţa mea!"
     M-am gândit, atunci, cât de ciudată este retragerea aceasta a ei în mitologie, cât de dureroasă pentru mine această abstractizare continuă a mea, făcut din om zeu, din amant soare. Eu descoperisem visul, dar un vis în care întâlneam pe aceeaşi Maitreyi din Bhowanipore şi o strângeam tot atât de bărbăteşte în braţe. Visul meu, cât de fantastic ar fi fost, continua aceeaşi viaţă dusă împreună şi aceeaşi dragoste, desăvârşind-o, împlinind-o. Dar mitologia ei mă transformase de mult în imaginaţie, în idee, şi nu mă regăseam, aşa cum aş fi vrut, cu scăderile şi patimile mele, în "soarele" ei, în "florile" ei.
     Am cetit scrisoarea cu o uşoară strângere de inimă. De ce se depărta Maitreyi de mine? De ce mă implora s-o uit, ca s-o întâlnesc într-o viaţă viitoare? Ce-mi păsa mie de viaţa viitoare şi de toţi zeii ei?....
     Eram însetat de concret, de viaţa nemijlocită, de prezenţă. Pe mine mă chinuia tocmai amintirea ei carnală, tocmai ceea ce era viu şi imediat, şi neînlocuibil în făptura ei, şi pe această Maitreyi, de suflet şi carne, o doream, pe ea o întâlneam în filmul meu de toate zilele. Nu voiam cu nici un preţ să dispar, în dragostea ei, înlocuit fiind de o idee, de un mit. Nu voiam să mă consolez, cu o dragoste eternă şi cerească; dragostea mea cerea împlinire, vieţuire pe pământ, nu pereche îngerească.......
     Khokha  îmi dedea şi alte veşti: operaţia inginerului nu reuşise prea bine, şi concediul i se prelungea cu încă şase luni. Doamna Sen a albit, faţa îi e acum ca de sfântă. Maitreyi a slăbit înspăimântător şi refuză cu încăpăţânare orice propunere în căsătorie. De când s-a întors din Midnapur, întreabă mereu de mine la telefon, în Royd Lane, şi crede că e minţită, că eu mă aflu din nou în Calcutta, dar nu vreau s-o văd. A fost o dată, el Khokha, la gazda mea, şi doamna Ribeiro se plângea că nu mai ştie nimic de mine, că a fost vorba să mă duc pentru două-trei săptămâni, şi iată, sunt trei luni de când nu mai dau nici un semn de viaţa, în afară de telegramele către Harold. Pe Mantu, inginerul l-a dat afară din casă, pentru că fusese obraznic cu doamna Sen, iar acum bietul băiat o duce foarte prost, căci trebuie să-şi plătească datoriile făcute cu nunta şi trăieşte despărţit de Lilu, ea la părinţi, iar el într-un cămin studenţesc, unde mănâncă numai pâine cu ceai, ca să-şi achite mai repede datoriile şi să poată fi iarăşi la un loc cu Lilu. Khokha termina scrisoarea întrebându-mă când am de gând să mă întorc şi implorându-mă să nu-mi ratez cariera, nici să-mi spulber tinereţea pentru un simplu episod de dragoste. Toţi oamenii trebuie să treacă prin asemenea încercări. Şi ei trebuie să iasă mai întăriţi, mai puternici, nu să se retragă în fundul munţilor. Aceasta nu este o soluţie, încheia Khokha. Aşadar, când mă întorc?
     Aceasta mă întrebam şi eu. Nu mă puteam împăca cu gândul unei noi vieţuiri în Calcutta. De altfel, nici nu ştiam ce voi mai putea face acolo, căci de lucru nu mai aveam, certificate nu obţinusem şi, la birou, ca să le cer, îmi era peste putinţă să mă duc. Aveam destui bani strânşi ca să pot trăi retras încă vreun an. Dar după aceea? O voi lua iar de la capăt, voi pleca mai departe, spre Java, de pildă, şi acolo voi avea curajul să încep o viaţă nouă... Gândurile acestea însă erau simple gânduri. Căci nu mă puteam închipui despărţit de India şi nu mă puteam închipui aşezându-mă din nou la lucru. Orice activitate, orice ambiţie, orice ţel mi se păreau atât de Eadarnice, încât simpla lor amintire mă întrista de moarte. Stăm pe veranda bungalow-ului, când nu mai era nici un vizitator, şi priveam pădurile de pin, întrebându-mă: poate fi altceva mai bun? Poate altceva avea mai mult sens decât această pădure, de nimeni întrebată de ce creşte şi pentru cine îşi dezvăluie neîntâlnita ei frumuseţe? Aş vrea să fiu o buturugă, plutind alene, senină, beată, pe apele Gangelui. Să nu mai simt nimic, să nu-mi mai amintesc de nimic. Oare nu poate fi un sens al existenţii această întoarcere la mineral, la cristal, de pildă? Să fii un cristal, să trăieşti şi să împarţi lumina ca un cristal......
     O sumă de întrebări stupide, fără nici o legătură cu filozofia, îmi treceau atunci prin cap. Nu-mi luasem nici o carte cu mine şi gândeam, la întâmplare, tot ce-mi plăcea, tot ce mă consola. Tăcând întruna, vorbeam foarte mult cu oameni pe care îi închipuiam eu, toţi semănând eu mine, dar mult mai profunzi, mai bărbaţi, mai liberi. Tânjeam după libertate cum niciodată cred că n-a tânjit un prizonier. Mă simţeam atât de legat din toate părţile. Aveam zone interzise în mintea mea; de pildă, zona de dincoace şi de dincolo de 13 septembrie.......

     Pe la începutul lui februarie a sosit, în plin miez de noapte, o necunoscută, care a deşteptat paznicul, cerând o cameră, dar într-o limbă atât de neînţeleasă, încât omul a venit la mine să-l descurc. Am ieşit cu pelerina aceea îmblănită, himalayană, care îmi dă un aspect de muntean mongol. Pe un chaise-longue din verandă se trântise, istovită, o femeie, din care n-am văzut la început decât părul bălai şi mâinile puţin prea mari, cu care îşi ţinea strâns pe trup un trench-coat mizer. Nu ştia decât câteva cuvinte în hindusthană, şi i s-a luminat toată faţa de bucurie când a dat cu ochii de mine. Respira agitată. În curte, un băieţaş cu bagajele. Veniseră pe jos din Ranikhet, pierzând de mai multe ori cărarea şi trebuind să treacă prin pârâu ca să urce spre bungalow. Îmi spusese toate acestea palpitând, căci, după câte am înţeles, avusese vreo aventură neplăcută în Ranikhet şi plecase după căderea serii. Se numea Jenia Isaac, din Capetown, Africa de Sud, şi se afla de câteva luni în India, cutreierând Himalaya în căutarea unei mănăstiri care s-o primească, îmi făcu de la început impresia unei exaltate reci, lucide, exaltată mai mult din dezamăgire decât din sete pentru un altfel de adevăr. Când paznicul aprinse felinarul cel mare, am privit-o mai de aproape; destul de tânără, fără expresie; faţa rotundă, ochii albaştri, glas de fetiţă, contrastând cu trupul ei bine legat, înalt, puternic, cu braţe vânjoase şi piept larg. Era îmbrăcată ciudat, într-o toaletă de voiaj prin colonii, adaptată foarte curios la un drum de munte. Era atât de îngheţată, încât paznicul a trebuit să facă ceai mult, şi l-a sorbit lacomă, vorbind mereu, întrebând, suspectându-mă. Mă plictisea oarecum această vizitatoare inoportună, dar m-am liniştit aflând că peste două zile cel mai târziu pleacă spre Maikhali, voind să ajungă la Bhadrinath. Până la Bhadrinath e un drum bun, de treizeci de zile. Am zâmbit ascultând-o, căci crestele erau acum cu desăvârşire îngheţate, cărările acoperite cu zăpadă, şi apoi, drumul către Bhadrinath nu trece pe la Maikhali, ci prin Hardwar. I-am dat toate lămuririle, sfătuind-o să se ducă la Kotwara, de unde ar putea lua trenul până la Hardwar. M-a întrebat dacă eu plec undeva, dacă am să stau mult aici. Îmi repugnă orice încercare de a pătrunde în sufletul meu, de a-mi cunoaşte prezentul, de a-mi ghici trecutul. I-am răspuns scurt şi aspru că nu ştiu ce ara să fac, dar deocamdată am să rămân aici, pentru că acesta e un bungalow puţin cercetat de drumeţi, şi îmi prieşte de minune aerul pădurilor de pini...
     A doua zi am plecat în zori, după obiceiul meu. Am ocolit muntele, mi-am luat baia sub stâncă, am mâncat turtele cu miere şi m-am întors noaptea. Paznicul îmi spuse că memsahib e bolnavă şi că a întrebat de mine. Cum o fi ghicit el asta? mă amuz eu, gândindu-mă la bruma de hindusthană pe care o ştia Jenia Isaac. Ciocănesc la uşă, şi îmi răspunde un glas schimbat de febră. Asta m-a necăjit puţin, căci ideea că va trebui să stau mereu în preajma unei bolnave, şi încă a unei bolnave albe, îmi era insuportabilă. Am găsit-o cu temperatură, tremurând, dar destul de inimoasă. Mă rugă să scriu o listă de cuvinte hindusthane uzuale şi să-i prepar o ceaşcă de cacao, căci paznicul nu se pricepe. Nu era deloc impresionată de faptul că se afla bolnavă aici, în creierul munţilor, singură, fără să cunoască limba şi fără să nădăjduiască vreun ajutor. Îmi spune că suferă de febră de vreo trei săptămâni, că a zăcut pe moarte în casa unui bhutanez de lângă Almora, dar că nu îi e teamă. Am întrebat-oaşa, într-o doară, ce-a făcut-o să vină In India, şi ea roşeşte puţin; apoi, brusc:
     - Vreau să găsesc absolutul!.....
     Mă ispiteşte un râs năprasnic. Simţul acesta al humorului, reînviat deodată în faţa răspunsului necunoscutei, mă întristează şi mă nelinişteşte. Credeam că nici o emoţie şi nici un ridicul nu mă mai poate impresiona.
     Credeam că am ajuns nesimţitor, şi proporţiile sau nuanţele nu mai îmi pot stimula atenţia; treceam pe lângă ele cum ai trece pe lângă o piatră. Dar seriozitatea Jeniei, cînd a spus "absolutul", m-a deşteptat deodată la o lume de farsă şi inepţie, de păcăleală şi somn, de ridicul şi dramă. Lumea în care vieţuisem şi eu atâta vreme.....
     Cu multă greutate am izbutit să schimb vorba, întrebând-o ce crede despre Gandhi şi despre mişcarea naţionalistă indiană. E un lucru pe care îl fac întotdeauna când vreau să ţin departe pe un om oarecare. Jenia îmi mărturiseşte că, deşi supusă engleză, aparţine unei familii de evrei finlandezi, stabiliţi pe la sfârşitul secolului trecut în sudul Africii, că nu poate suferi ipocrizia albilor, că a venit aici hotărâtă să uite tot şi să intre într-un ashram, să caute adevărul, viaţa, nemurirea. O ascult, fără nicio schimbare a feţei, îi ascult toate superstiţiile culese despre India fachirică şi mistică, toate inepţiile din cărţile lui Kamacharaka, toată pseudocultura care circulă prin oraşele anglo-saxone. Simt că a rămas multă vreme singură şi că ar vrea să-mi spună tot, fericită că a găsit un om care s-o asculte şi "s-o înţeleagă". Nu mai conteneşte cu confesiunile, îmi spune deodată că are încă patru surori, că era celistă la orchestra municipală din Capetown, că a dat concerte în Johannesburg, că avea 40 de lire sterline pe lună, dar nu se împăca cu familia ("burghezi care vroiau s-o mărite!") şi atunci s-a retras la o fermă din apropiere, unde se ducea în fiecare noapte, după concert, cu un hahy-oar, pe care şi l-a cumpărat numai din economiile ei...
     Ar fi continuat cu mărturisirile, dacă nu m-aş fi scuzat că e prea târziu ca să mai pot întârzia în odaia ei şi, după ce am întrebat-o dacă mai doreşte ceva, m-am retras strângându-i foarte sobru mâna şi urându-i grabnică însănătoşire.
     M-am gândit multă vreme, în acea noapte, la iluzia acestui "absolut" pe care îl căuta biata muzicantă şi am simţit o imensă milă reflectând că şi-a părăsit un cămin şi o libertate în civilizaţie, numai pentru că cetise cărţile acelui farseur englez cu pseudonimul de Ramacharaka. (Am aflat mai târziu că însăşi lectura acestor cărţi ― "care i-au revelat o altă lume dincolo de simţuri" ― fusese plină de peripeţii şi de mistere. O dată visase numele unei librării pe care nu o cunoştea; chiar adoua zi, automobilul ei a avut un accident pe una din străzile puţin populate, şi când a ridicat ochii, a văzut că se află în faţa librăriei din vis! A intrat şi a găsit într-un raft o sumă de cărţi de teozofie, ocultism şi yoga; dar a cumpărat numai cărţile lui Ramacharaka, prin care a avut "revelaţia Indiei".)
     Două zile n-am putu să-mi fac plimbările mele lungi, n-am putu visa şi medita cum obişnui am de atâtea luni, pentru că Jenia era încă bolnavă şi avea nevoie de mine aproape la fiecare ceas. Simţise şi ea, în cele din urmă, că mă cam plictiseşte puţin, dar era atât de singură şi atât de nenorocită, încât îşi călca peste orgoliul şi trimitea mereu să mă cheme, născocind pretexte. În acele ceasuri de tovărăşie îşi continua confesiunile, ca şi cum i-ar fi fost peste putinţă să comunice sufleteşte cu mine înainte de a-mi spune întreaga ei viaţă şi a-mi lumina toate ascunzişurile sufletului ei, pe care îl voia divers de al celorlalţi moderni, când, ca şi oricare altul, trăia şi ea un permanent bovarism, nutrindu-se cu idei maxime şi adevăruri cu majusculă. Jenia mi-a destăinuit astfel întregul ei dezgust de lume, de societate, de familie şi de dragoste, de nesfârşitele ei suferinţe, până ce şi-a regăsit libertatea, renunţând la totul. Numai despărţirea de muzică, de artă, a fost mai grea. Despre dragoste avea o părere prea rudimentară ca să-i dea de gândit. Nu se îndrăgostise niciodată, şi cel pe care crezuse un timp că l-a iubit s-a logodit cu alta. Atunci a înţeles că numai i s-a părut că iubeşte. Ar fi vrut mult să cunoască experienţa dragostei complecte înainte de a renunţa la viaţa aceasta efemeră, pentru a căuta absolutul. Deci, înainte cu două săptămâni de a părăsi Africa, s-a dat unui camarad, un neamţ simpatic, excelent dansator, care o curtase cînd va şi care n-a vrut s-o creadă când i-a spus că era fecioară. Prietenul acela, brutal sau neîndemânatec, o făcuse să se dezguste definitiv de apropierea carnală a bărbaţilor. Era chiar încântată că viaţa pe care şi-o pregătea o va împiedeca să iubească şi să fie iubită. Ajunsese să creadă că orice bărbat e o brută, un porc sau un imbecil," şi că singurii masculi care merită vreo consideraţie sunt cei care renunţă la "plăcerile" lumii, adică sihaştrii, filozofii, misticii. În capul Jeniei se băteau o sumă de idei inconsistente, alături de dezamăgiri sentimentale şi superstiţii femeieşti (cultul "omului superior", al "omului singur", izolarea, aventura, renunţarea.) Aproape că mă îngrozeam ascultând-o, căci, de când mă retrăsesem aici, ajunsesem să gândesc un lucru până la capăt, să cercetez o idee în toate implicaţiile ei, şi mă făcea fără voie să sufăr substanţa hibridă şi incongruentă a conştiinţei acestei tinere fete în căutare de absolut.
 .................................