Violeta din safe, Rodica Ojog-Braşoveanu

..................................................................................................
                                                              3.

                                 Minerva dădu din cap, parcă trezindu-se:
    - La violeta din safe....  Safe-ul lui Vasiliu. Prezenţa florii denotă fie o neglijenţă impardonabilă, grosolană din partea unui agent, fie o sfidare la adresa noastră de tipul cel mai ieftin. Mi-aminteşte de un roman citit în liceu... Nu reţin titlul, dar eroul, tip de apaş cu vino'ncoa universal valabil, independent de sex sau vârstă, şi spărgător talentat, avea ticul să lase o dâră de parfum de violete la locul infracţiunii. De altfel, aşa şi fusese poreclit: Monsieur la Violette. Deci ăla-i dădea cu spray-ul, ăsta sau asta ne lasă mostre de artă artizanală. Se uită fix la Ionaş: De ce a ţinut neapărat să-şi semnaleze subliniat vizita în încăperea-safe? Nu aşteptă răspunsul şi continuă montată: Şi pe urmă, vă spun sincer, mă enervează! Dacă tot e să se întâmple ceva, măcar să se întâmple mai repede.
    - Poate că n-o să se întâmple nimic, făcu optimist colonelul.
    Minerva acceptă moale:
    - Da, poate... Aţi citit raportul lui Macri? De câteva zile nu s-a mai înregistrat niciun "dialog" Parker - Erika.
    - Ce deduci?
    - De... Îi ştiam mai cuvântăreţi, schimbând uneori şi câte două-trei mesaje zilnic. E posibil ca ele să nu mai fie necesare...
    - Adică?
    - Eu ştiu? Reducând distanţa dintre parteneri, de exemplu, se schimbă şi modul de comunicare. Pocni din degete: în sfârşit, deocamdată asta e!... M-aţi întrebat de Vasiliu... Un tip obişnuit, aş zice.
    Colonelul începu să râdă:
    - Ei, nu chiar obişnuit. Are un palmares care pur şi simplu te umileşte, te face să te simţi pitic în ţara uriaşilor. Comunicări, invenţii...
    - ...renume mondial şi etc., completă Minerva. Nu m-am referit la aspectul profesional, ci la individ. Structură nervoasă, nu-i place să fie contrazis, nu-l interesează absolut nimic dincolo de perimetrul mesei lui de lucru şi presupun că se bănuieşte cu cel puţin două palme deasupra semenilor săi. Sigur, n-o trâmbiţează în gura mare, dar indiferenţa de-a dreptul insolentă cu care te priveşte pe tine x-individ, sau întreg mapamondul - pentru el un y, ofensează.
    - Nu-i singurul care păcătuieşte, zâmbi colonelul. Ce zice fişa de cadre?
    - Nimic ieşit din comun. Copil unic, amândoi părinţii profesori în Brăila. Tradiţii intelectuale în familie, inginerul fiind a treia sau a patra generaţie şcolită. Mereu examene strălucite, o căruţă de premii şi calificative de excepţional. A avut un singur prieten încă din copilărie, ulterior şi coleg de facultate. Personajul -  Gheorghe Dragu - e stabilit azi în ţara cu fluturi albaştri şi-i însurat desigur cu doamna cangur... În seara de Crăciun, un cor de antilope le cântă O tannen Baum! în foşnet de iarbă indigo.
    Ionaş, obişnuit cu "trilurile" Minervei când se desfăşura pe teme exotice, o întrerupse:
    - E plecat oficial?
    - Nu. Rămas.
    - Uite un amănunt care trebuie reţinut. Sunt în corespondenţă?
    - Nu se ştie, dar, în principiu, se poate verifica...
    Auzi uşa deschizându-se şi întoarse capul. Ofiţerul de serviciu anunţă:
    - S-a prezentat inginerul Vasiliu. Vrea să vă vorbească neapărat.
    - Să intre.
    Omul dădu buzna. Era agitat, fularul îi flutura desfăcut pe reverele paltonului. Explodă uitând să salute:
    - Se întâmplă tot felul de chestii bizare! Închipuiţi-vă, mi-a dispărut secretara!

                                                                 11.

                                      Se simţi liniştită abia după ce răsuci cheia în broască şi trase lanţul de siguranţă. Timpanele îi zvâcneau, dar oricum respira altfel. Aprinse lumina din vestibul, apoi veilleusa de colţ, trase draperiile, astupând geamurile. Se mişca degajată în interiorul familiar. Irina îi lăsase cheile rugând-o să aibă grijă de flori. "Dacă îţi face plăcere, adăugase, poţi să stai aici, să primeşti vizite, ştii că nu mă deranjează."
    Nina îşi agăţă paltonul în cuier, evitând să se privească în oglindă. Arăta prost şi presimţea că priveliştea propriului chip cenuşiu, cu păr gras, de culoare incertă, a ochilor lipsiţi de strălucire ar fi deprimat-o. Fizicul ingrat, făptura lipsită de farmec şi graţie îi marcaseră personalitatea încă din copilărie, îi determinaseră, îşi închipuia ea, coordonatele întregii existenţe. Era în clasa a X-a când îşi auzise diriginta comentând imprudent - dar putem oare să ne verificăm în permanenţă spatele, discreţia zidurilor şi a ungherelor întunecate? - cu altă colegă de cancelarie:
    "Nu-i nimic de făcut cu Nina Minai... E sălcie, ţeapănă, n-are nici măcar drăgălăşenia tinereţii. E prototipul guvernantei, fată-bătrână, din romanele englezeşti... Păcat!"
    "Mai are timp să se schimbe... Nu poţi să ştii cum o să evolueze", observase indiferentă Măneasca de gimnastică, o congenital optimistă, un geniu al spiritului de conservare: ocolea în pas de dans tot ce nu-i făcea plăcere.
    "Fugi de aici, mă chere! Dacă nu eşti drăguţă nici măcar la şaptesprezece ani, n-ai să mai fii niciodată. Îţi spun sincer, mi-e milă de ea. Rămân la ideea mea fixă: în viaţa unei femei, fizicul e hotărâtor."
    Barem mătuşă-sa, care o crescuse, nu se deranja să umble în şifonier după mănuşi şi îşi făcea o virtute din a spune "verde, răspicat, româneşte şi tare" în tramvai, în piaţă sau la gard, tot ce gândeşte:
    "Nu te mai sulemeni, fetiţo! La figura asta tristă, nu merge să faci pe dama..."
    Apoi, un coleg de la şcoala postliceală, către altul:
    "Mă ofensezi, flăcău! Mă vezi pe mine umblând după «frumoasa» aia?... Nici măcar plătit cu o sută de lei pe fiecare zece paşi, nu mă compromit s-o defilez pe Corso!"
    Şi acum... Nelu. Nu, nu vroia să se gândească la Nelu. Ce şansă că nu cunoaşte adresa Irinei! Nu ştie nici măcar că există. Şi, fireşte, se ferise să-i spună că Irina i-a pus apartamentul la dispoziţie. Nelu ar fi încercat să profite. Visul lui - «un hogeac» unde să poată trage chefuri cumplite cu băieţii şi un stol de puiculiţe asortate.
    Nina, înfrigurată, se lipi de calorifer. Ar fi făcut o baie fierbinte, dar se simţea prea ostenită. Nu voia decât să se dezbrace, să intre în pat, să uite... Să încerce să nu se gândească la nimic. Câţi oare, din cei care şi-o propun, izbutesc?
    Îşi duse reflex mâna la medalion. O bijuterie mică, din email roşu, cu portretul maică-sii. Ce perversitate a destinului! Fusese o femeie remarcabil de frumoasă şi remarcabil de nefericită. Şi totuşi, ce romantică fusese întâlnirea dintre ea şi Tudor Minai, tatăl Ninei!... Anii '48 - '49... Ani tulburi, zbuciumaţi, când puţini se dezmeticiseră de-a binelea, depăşiseră traumatismele războiului.
    Tatăl Ninei, fost legionar, hoinărea prin oraş, câine vagabond ferindu-se de autorităţi. N-avea prieteni, adresă, bani, se ascundea mereu. Dormea prin cimitire, un timp în podul cinematografului "Excelsior", unde avea un amic plasator, vreo două săptămâni sub dărâmăturile fostei librării "Cartea Românească", bombardată, dar cu beciul rămas intact, cel mai adesea în clopotniţa "Bisericii Silvestru". Evita scrupulos, până la a prefera subpodurile Dâmboviţei, sălile de aşteptare din gări, parcurile, locuinţele prostituatelor, cotloanele clasice ale fugarilor, vizate în primul rând de poliţie.
    O razie caracteristică acelor ani îl surprinsese pe Bulevardul Lascăr Catargiu.
    Cuprins de panică, dăduse buzna în primul bloc, luase liftul, apăsase la întâmplare pe un buton. Etajul cinci... Pe palier trei uşi... Din nou la întâmplare, sunase la cea din mijloc. Deschisese o femeie tânără, în doliu, de o frumuseţe care-ţi tăia respiraţia.
    "Ajutaţi-mă, doamnă. E razie, n-am acte. Îngăduiţi-mi să intru pentru o jumătate de oră..."
    Peste două luni se căsătoreau.
    - N-am avut noroc, se plângea constant Nina. În familia noastră femeile nu au noroc! Ori dau de bestii, ori rămân văduve, ori sunt părăsite după patruzeci de ani, când nimeni nu-şi mai reface viaţa. Frumoase sau urâte, toate au aceeaşi soartă.
    Gândul reveni, refren obsedant:
    "Cât timp pot sta ascunsă?... O săptămână, două, o lună să zicem! Şi pe urmă?"
    Luase toţi banii din casă, 5000 de lei şi o sacoşă cu provizii. "Măcar câteva zile să nu fiu obligată să ies..."
    Îşi prinse capul între palme, gemând:
    - Doamne! De-aş putea adormi... Un somn lung, fără vise. Somnul care seamănă cu moartea...
    Şi nu putea închide ochii fără să-i răsară dinainte chipul maestrului - odios, înfricoşător, primejdios -, fără să-i audă glasul, sâsâit de şarpe. Avu senzaţia că două mâini de gheaţă îi caută grumazul şi începu să plângă.

                                                                       12.

                                             Minerva o asculta pe Adriana cercetă cu ochi de dăscăliţă. Îi plăceau vioiciunea ei, energia care părea să explodeze în făptura prea măruntă, privirile neliniştite trădând o activitate cerebrală neîntreruptă, o minte care nu înregistrează scurtcircuite.
    O intuia perfect: genul de elevă - până mai acum un an, doi - isteaţă, ambiţioasă, în veşnic neastâmpăr, cu reacţii de copil teribil.
    Vorbea ea, în timp ce Dan se mulţumea să marcheze dând din cap. Marin Dumitriu urmărea scena cu un zâmbet uşor speriat "oare nu deranjăm degeaba?"
    - Sunteţi siguri că i-aţi putea recunoaşte pe cei trei de la restaurant?
    - Categoric, răspunse Adriana. Mai ales pe bătrân. Este un tip pe care, dacă-l vezi o dată, nu-l mai uiţi.
    - Foarte bine. În cazul acesta, s-ar putea să apelăm la voi. Se adresă lui Dumitriu, explicându-i: să nu vă faceţi griji. Ar fi vorba de o formalitate, o simplă operaţie de identificare.
    Dumitriu se bâlbâi...
    - A, da... desigur... nici vorbă.
    Adriana vru să se asigure:
    - Trebuia să venim, nu-i aşa?
    - Fără îndoială, aţi procedat bine. În continuare, vă rog să fiţi extrem de prudenţi, să evitaţi ieşirile seara şi să nu luaţi iniţiative fără să vă consultaţi cu noi. Aşteptaţi un minut! O maşină vă va conduce acasă. Vă mulţumesc.
    În următoarele cinci minute, colaboratorii Minervei se aflau în biroul ei.
    Locotenentul Dobrescu îşi muşca buza de jos şi, ca totdeauna, nu ştia ce să facă cu mâinile. Pe vremuri, scos la tablă, cojea creta. Căpitanul Macri, un bărbat subţire, oacheş, cu ochi căprui, izbitor de blânzi, aştepta calm dispoziţiile Minervei.
    - Macri! Institui imediat un post de supraveghere permanent la locuinţa Ninei Mihai şi a inginerului Vasiliu, organizează supravegherea imobilului din str. Visarion. Ai grijă pe cine trimiţi... Să nu le ţipe gradul pe mutră!
    Macri zâmbi uşor. Cu câteva luni în urmă, urmărind un infractor, fusese trimis în misiune locotenentul Craioveanu, un zdrahon de 1.80, cu figură de pugilist. Evident, acţiona în haine civile şi extrem de bine acoperit. Rămăsese de-a dreptul consternat când un puşti de vreo opt ani, care se juca împreună cu alţi copii, îi ameninţase, arătându-l cu degetul pe el, Craioveanu: "Dacă nu-mi daţi mingea, vă spun lui nenea miliţianul."
    "Lucrătorii operativi, era teoria Minervei, trebuie să aibă figură de Mitică! Să ţi-l închipui jucând table în maieu şi pantaloni de pijama, sau la o bere cu băieţii «colea, după colţ»."
    - Dobrescule, tu mergi cu mine în prospecţie. Vreau să "simt" atmosfera din Visarion.
    Deşi iniţial Minerva avusese de gând să adulmece doar meleagul la faţa locului, cedă, aşa cum i se întâmpla uneori, unui impuls nedefinit şi sună la uşa apartamentului 14. După câteva minute de aşteptare, le deschise un bătrânel subţire, adus de spate şi căruia Minerva consideră din prima clipă că nu i se potriveşte decât un singur calificativ: "Scorojit"!
    Deşi încă devreme - nici şapte şi jumătate seara - doctorul Radian se afla deja în ţinută de noapte: pijama de flanel stil trening, un halat în care trupul puţintel se rătăcea (vorba aia, răposatul era mai dezvoltat) şi o tichie de lânică, amănunt vestimentar despre care Minerva îşi închipuia că intrase demult în istorie. Îl mai puteai întâlni în filme, atacând anii Caragiale, sau în amintirea celor ce apucaseră purgativele Moş Koprol.
    Bătrânul închise televizorul şi culese de pe masă o ceaşcă de ceai. După culoare îl puteai bănui cumplit: sunătoare, măceş, tei, muşeţel, cozi de cireşe, de şoricel sau caniche.
    Minerva rămase impresionată de interior. Remarcabil de somptuos, cu tablouri pe care după clar-obscur, discreţie şi rame le bănuiai scumpe, oglinzi veneţiene originale, piese de muzeu, covoare minunate.
    Interesant era însă faptul că totul se înfăţişa estompat, strălucirea obiectelor fiind cu intenţie şi meticulozitate camuflată. De pildă, lustrele splendide, aveau câte un singur bec meschin, de 40 sau 60 de lumini, vitrina nu era speculată, ba dimpotrivă părea ascunsă într-un ungher, argintăria nu fusese curăţată de pe vremea războiului din Coreea, la fel parchetul şi, fără să existe propriu-zis praf, nici nu lucea nimic.
    "Nu, îşi zise Minerva, aici nu-i vorba de zgârcenie sau obişnuita delăsare a bătrânilor. Nimic nu-i degradat, rupt sau ponosit, lipseşte doar lustrul. Dar de ce? Cine trebuie legat la ochi, închipuindu-şi că a intrat într-un pod cu vechituri?"
    Locotenentul Dobrescu privea plictisit în jur. Ca toţi oamenii foarte tineri, nu acorda mare importanţă felului în care este decorată o locuinţă, nu se simţea impresionat de interioarele stil. Personal, ar fi cedat, convins că face o afacere excelentă, toată şandramaua contra unui apartament luminos, cu o garnitură canapea şi fotolii de 15.000 de Iei, măsuţă rulantă pentru băuturi şi o combină muzicală. Se întreba acum ce raţionamente sofisticate o fi făcând Minerva, studiind hala asta de zdrenţe, umbre şi praf şi unde nu trebuia să zăboveşti mai mult de cinci minute pentru a pune rezoluţia: Da-ţi-i foc!
    Minervei îi trecu o idee prin minte şi exclamă pe neaşteptate:
    - Pariez că sunteţi fie stomatolog, fie ginecolog.
    Doctorul Radian nu păru surprins de afirmaţie. Declară morocănos:
    - Oricine din bloc va putea oferi această informaţie. Da, sunt stomatolog... Acum, bineînţeles, la pensie.
    "Simplu! Băieţelul a lucrat, poate mai lucrează, clandestin acasă. Asta presupune pacienţi care aşteaptă şi nu trebuie să vadă, eventual să recunoască, să invidieze prea multe."
    - Amănuntul n-are nicio importanţă, am vrut doar să-mi verific o impresie.
    - Mă rog, făcu Radian cu indiferenţă, nici o secundă curios să afle despre ce impresie era vorba... Dacă sunteţi amabilă, îmi puteţi spune cu ce ocazie mă onoraţi cu vizita dumneavoastră?
    Dobrescu se uită curios la Minerva. Ce avea să inventeze? Bătrânul, admiţând că ceva nu era în regulă, nu trebuia speriat, nu trebuia pus în gardă. Deocamdată, ştiau prea puţine şi medicul ar fi putut ocoli cu uşurinţă orice capcană.
    - Am fost informaţi, începu Minerva, trăgând adânc aer în piept, că sunteţi o persoană foarte serioasă, integră şi pe al cărui discernământ şi cuvânt te poţi bizui.
    Bătrânul râse scurt. Un râs ciudat, care parcă îi smulgea, trăgând-o spre ureche, o jumătate de obraz.
    - Nu trebuie să mă flataţi pentru ca, aşa cum zice francezul, să-mi scoateţi viermii din nas. Nu ştiu dacă am datele pe care mi le atribuiţi cu generozitate şi nu văd cine v-ar fi informat. Nu întreţin relaţii decât cu poştaşul, dar acesta nu este un individ căruia eu să fi simţit nevoia să-i fac confidenţe.
    - Înţeleg, surâse Minerva. Probabil că dumneavoastră sunteţi una dintre acele persoane care impresionează fără să facă nimic cu dinadinsul. Este de-ajuns să existe. Iată despre ce este vorba: ne interesează anumite relaţii despre vecinii dumneavoastră, familia Ionescu.
    Radian săltă o sprânceană:
    - Cine? Cetăţenii de vis-a-vis? Nu-i cunosc.
    - Imposibil! Sunteţi vecini de atâţia ani...
    - Ei şi? Faptul că ne dăm bună ziua de două decenii nu presupune şi amiciţie. N-am intrat niciodată în casa lor şi habar n-am ce hram poartă. Stimată doamnă, personal detest uşile de sticlă, zidurile transparente. Aş mai adăuga...
    Îl întrerupse un strigăt îngrozitor. Venea din odaia alăturată. Cineva agoniza....

                                                                13.

                                         Pe Adriana o izbi în primul rând faptul că holul de aşteptare, plin de obicei la ora aceea de clienţi, era aproape pustiu. Mai mult, probabil că muşteriii lui taică-său fuseseră expediaţi de mult, căci în încăpere se şi făcuse ordine. Scaunele se aflau la locurile lor, aliniate pe lângă pereţi, încăperea fusese aerisită, scrumierele golite.
    Se opri în pragul sufrageriei şi începu să-şi frece glezna cu vârful celuilalt pantof.
    Atitudinea trăda la Adriana încă din copilărie încurcătura, un vag sau precis sentiment de vinovăţie. Ce-i drept, "peisajul" arăta ameninţător. Avocatul Nicolau, în picioare, se întrerupsese în mod evident dintr-o peroraţie virulentă. Sobru, elegant - se îmbrăca totdeauna în cenuşiu, la care prefera cravate negre punctate discret cu alb sau roşu -, robust şi bine clădit, semăna cu un bloc de piatră. Nevastă-sa zăcea în balansoar şi Adriana îşi dădu imediat seama că plânsese. O bucăţică de dantelă sfâşiată la mâneca rochiei de casă spunea mai mult chiar decât ochii înroşiţi şi nefardaţi. Era de neconceput s-o vezi pe doamna Nicolau nemachiată, încă de la prima oră. Nici pe femeia de serviciu n-o primea fără facies-ul etalat la teatru, în vizită sau pe stradă.
    Suficient deci acest obraz spălat de lacrimi şi apoi la chiuvetă pentru ca Adriana să conchidă că scena înregistrase acute peste obişnuit.
    Nicolau se interesă brutal:
    - De unde vii la ora asta?
    Adrianei, fără să fi primit niciodată o palmă de la taică-său, îi era totuşi teamă de el. Atitudinea dură însă, indiferent din partea cui ar fi venit, ori termenii brutali o stârneau, zgâriindu-i amorul propriu, îi stimulau îndrăzneala, devenind instantaneu ofensivă. Îşi ridică arogantă bărbia, gata să-l înfrunte pe taică-său, lumea întreagă, pe Dumnezeu!
    - Ce înseamnă ora asta? E abia opt, altădată vin mult mai târziu şi, în definitiv, nu mai sunt copil mic.
    - Las' că-ţi spun eu cine eşti! O imbecilă!
    Jeana Nicolau interveni speriată:
    - Grigore!
    - Doamnă, te rog să nu mă întrerupi! De unde vii?
    Abia stăpânindu-şi lacrimile, fata încercă să treacă în odaia ei. Avocatul o prinse de umăr:
    - De unde vii?
    - În condiţiile acestea, nu sunt dispusă să discut. Pot şi eu să insult.
    - Încearcă! Urlă: De unde vii sau te fac una cu pământul!
    Adrianei îi scăpărau ochii:
    - Credeam că am un tată civilizat.
    - Nu sunt şi încă nu ţi-am demonstrat-o îndeajuns! De unde vii?
    - De la poliţie. Eşti mulţumit?
    - Cu cine ai fost acolo?
    - Cu Dan şi cu domnul Dumitriu.
    Nicolau începu din nou să se învârtă prin odaie. Era furios până la a-şi pierde orice control, ochii îi fulgerau.
    - Aha! ricană. Îmi închipuiam că deşteptul ăla de Dumitriu, la cincizeci de ani, are ceva mai multă minte decât să ia în seamă aberaţiile unor limbrici. Bravo! Cu prima ocazie am să-l felicit.
    Jeana Nicolau începuse din nou să plângă. Într-un fel, era impresionantă această păpuşă grasă, trecută, dar nescuturată, care hohotea neputincioasă, prăbuşită, rătăcită între propriile-i valuri de grăsime şi dantelă.
    Adriana făcu strategic doi paşi înapoi.
    - Nu sunt aberaţii! Am fost conduşi la un maior. Au consemnat tot ce le-am spus.
   - Bineînţeles! rânji avocatul. Ăia-s prea fini ca să vă împingă de spate afară.
    - Aşa crezi tu! Ne-au mulţumit şi, dacă va fi cazul, ne vor cere concursul.
    Mâinile avocatului se încleştară pe spătarul unui scaun. Lemnul pârâi.
    - Concursul! Uite, domnişoară! Îţi interzic categoric să mai ai de-a face cu această istorie.
    - Sunt majoră!
    - Şi în întreţinerea mea. Când ai să-ţi câştigi singură pâinea, n-ai decât să te dai peste cap. Din seara asta îl radiezi pe domnul Dan din agendă, iar tu nu mai ieşi din casă. Te conduc eu la facultate cu maşina şi tot eu te aduc!
    - Grigore, scânci doamna Nicolau, eşti îngrozitor de nedrept. Şi absurd. Maiorul acela nu e nebun...
    - Te rog să nu te amesteci. Şi, chiar aşa stând lucrurile, nu vreau ca fiica mea să fie distribuită în istorii cu apaşi! E o lume în care n-are ce căuta! Vrei s-o vezi cu beregata tăiată? Compromisă, în cel mai bun caz? Nu gândeşti deloc? Mai mobilează-ţi, doamnă, capul şi cu altceva decât cu moaţe!
    Consternată, Jeana Nicolau făcu ochii mari:
    - Cât poţi fi de grosolan! Mi-e ruşine pentru tine!
    - Te scutesc de efort.
    Adriana abia mai putea să respire. Aruncă gâfâind:
    - Te-ai gândit că aş putea fugi de acasă?
    - Nu te sfătuiesc. O privi ameninţător. Auzi? Nu te sfătuiesc deloc.
    Intră în birou şi curând fu auzit formând un număr de telefon.
    - Adriana, scânci Jeana Nicolau, azi se poartă odios, dar... Dar poate că-i mai bine să-l asculţi. Are experienţă şi te iubeşte. Eşti copilul lui. Aşa a fost el totdeauna. Direct, violent, dar...
    - Las' că ştiu eu! o întrerupse fata. În definitiv ce s-a întâmplat? Ce i-a căşunat, aşa, din senin? Pentru ce a făcut criza asta? Îmi vine să cred că nu-i normal.
    Jeana izbucni într-un nou şir de lacrimi:
    - A primit un telefon îngrozitor.
    - Când?
    - Cam cu vreo oră înainte de a veni tu... Un bărbat necunoscut l-a ameninţat.
    - Ce?!
    - L-a ameninţat. Să aibă grijă de tine, să nu te amesteci în chestiuni care nu-s de nasul tău. Altfel vom regreta cu toţii. Te rog, fetiţa mea, ascultă-l pe Grigore.
    Adriana îşi muşcă buzele. Nu! Nu-l va asculta pe Grigore.

                                                                   14.

                                       După un moment de consternare, Dobrescu năvăli în odaia vecină urmat de Minerva.
    Era un dormitor clasic cu pat dublu, triplu şifonier, toaletă. În prima clipă nu înţeleseră nimic, încăperea era goală. De dincolo se auzea în sinistră surdină râsul bătrânului. Brusc şi cam verde începu să râdă şi Minerva. Lângă fereastră, într-o colivie aurită se plimba furios un papa gal imperial uriaş, de un roşu flacără.
    Minerva îl apostrofă intrigată pe Radian:
    - De ce cuvântează, domnule, aşa urât? Faţă de ăsta răgetul unui taur înjunghiat pare cântec de leagăn.
    - Aşa vrea el, stimată doamnă, iar eu sunt adeptul exprimării liberei opinii.
    În stradă, Minerva pufni mânioasă:
    - Mi-am pus de la început întrebarea cum de un răcnet atât de fioros nu fusese înregistrat decât de copii, nu alertase pe nimeni. Locatarii s-au obişnuit cu textul şi intonaţia dobitocului. Asta era!
    Dobrescu abia îşi ţinea râsul. Era prima plasă pe care o lua Samuraiul, de când o cunoştea el... Minerva se făcu că nu observă.
    - Am să-l învăţ şi pe Keops al meu să facă la fel când vine tipul cu întreţinerea... Dobrescu Vasile, am o rugăminte: nu te mai hlizi pe înfundate... Mă gândesc acum la o altă chestie... Bătrânul, după calmul arborat, oricât de bun actor ar fi, nu are nimic de ascuns, îşi vede de bătrâneţe şi de boala de inimă. Are unghiile încovoiate, ai băgat de seamă?
    - Nu credeţi totuşi că tinerii, fără a fi de rea credinţă, au dramatizat puţin lucrurile?
    - Nu. Strigătul ne-a înşelat şi pe noi, deşi în ce mă priveşte, n-am nicio scuză. Sunt proprietară de papagal şi chiar dacă Keops e la altă voce, n-aveam dreptul să mă las păcălită. La altceva reflectam! Tânărul pe care l-au urmărit Dan şi Adriana a coborât la etajul 4, dar e foarte probabil, pentru a deruta o eventuală urmărire, să fi oprit deliberat la alt nivel decât cel care-l interesa. Este o ipoteză. Rămâne să vedem ce rezultat va da supravegherea imobilului? Ce faci? Iar te hlizeşti? Râde cinstit, Dobrescu Vasile! Ştii bine, detest ipocrizia. Şi, la urma-urmelor, fiindcă tot mă gândeam să-mi scriu într-o zi memoriile, rateurile sunt infinit mai amuzante decât succesele.

                                                                            15.

                                               Deşi afară se lăsase ger, aerul din cabina telefonică începuse să devină înăbuşitor. Încă patruzeci de secunde... Aştepta aici de cinci minute. Îi fusese teamă să nu ocupe altcineva telefonul. În sfârşit. Primul tril şi binecunoscuta voce...
    - Nelu?
    - Da.
    - Fii atent! A dispărut fata.
    - Nina?!
    - Da. Ţi-am spus să n-o scapi din ochi.
    Tânărul îşi muşcă buzele. Într-adevăr, o lăsase singură două ore. Îi fusese dor de Mary. Un dor căruia nu-i putuse rezista. Pur şi simplu îl durea inima. Nina îi jurase că-l aşteaptă, fără să se clintească din casă.
    - Trebuie să dispari imediat! Ia primul tren şi pleacă din Bucureşti.
    Nelu Diaconeasa se sperie:
    - Unde?
    - Oriunde, încotro vezi cu ochii!
    - Cum ţin legătura cu dumneavoastră? Când să vă caut? Unde?
    - În fiecare miercuri şi sâmbătă, între şapte şi opt seara, răspund la numărul ştiut...
    Nelu Diaconeasa agăţă încet receptorul în furcă. Nu! Nu putea pleca. Şi nu putea pleca pentru că nu putea trăi fără Mary.
    "Unde să mă ascund?"

                                                                             16.

                                              - Aici, Erika.
    Gorun mută receptorul la urechea stângă. Auzea mai bine cu ea. Cea dreaptă îi fusese vătămată în tinereţe de un pumn bine plasat. Da, brazilianul nu-şi rata niciodată loviturile. Şi totuşi, până la urmă, s-a găsit cineva care să lovească mai bine... Normal! Tipu-şi făcuse studiile pe frontul din Vietnam...
    - Fii atent, spuse vocea agreabilă, cultivată, cu inflexiuni de altistă. Mâine, start la varianta a doua.
    - Aha! Spune-mi, Erika! Te-ai aflat vreodată în ipostaza de hârtie de prins muşte?
    Femeia râse:
    - Eu am fost calificată pentru animale mari. De la rechini în sus! Good luck!

                                                                            17.

                                               Nina închise televizorul. Nu se putea concentra, o enervau glasurile, muzica, gâjâitul de fond al aparatului pe care Irina îl avea de zece ani şi începuse să gâfâie.
    Se împlineau trei zile de când se refugiase aici şi deşi ştia că are toate şansele să nu fie găsită, intra în panică la fiecare zgomot, ori de câte ori auzea liftul oprindu-se la nivelul palierului.
    "Ce şi-o fi închipuind Vasiliu? Sau gazda ei, madam Floareş? Oare au anunţat miliţia? Şi din nou: ce voi face de aci încolo?"
    Deşi tânără şi lipsită de experienţă, Nina îşi dădea seama că existenţa ei, în situaţia asta bizară, nu putea dura. Cât ar fi fost Irina de înţelegătoare, n-o putea găzdui la infinit, avea dreptul la o viaţă personală şi, la urma-urmei, nu poţi sili pe nimeni să-şi împartă căminul cu tine. Se mai ridica problema financiară. Cinci mii de lei nu reprezintă o sumă din care să-ţi constitui pensie viageră. Şi, chiar de-ar fi fost altfel, avea îndeajuns bun simţ pentru a intui că, în condiţiile vieţii contemporane, nimeni nu poate sta ascuns la infinit. Apartamentele moderne, cu vecini curioşi, ţevi care se aud şi vizite de la ICRAL, IREB sau Telefoane nu sunt castelele din Evul mediu cu încăperi secrete, beciuri, turnuri şi foişoare, unde, istoria cunoaşte atâtea cazuri!, un om sau şi mai mulţi trăiseră sechestraţi, claustraţi sau ocolind vrăjmăşiile vremii.
    "Din fericire, îşi zise Nina, potrivindu-şi perna fierbinte sub ceafă, există totdeauna o soluţie: Sinuciderea! Nimeni nu poate sili pe nimeni să trăiască."
    Şi, cu lipsa de fantezie proprie tinereţii, văzu drumul nesfârşit ce i se aşternea dinainte: cu ochii trişti şi inima însângerată de azi. Drumul ei n-avea să se mai schimbe în veci. Un drum fără primăveri şi fără bucurii, învăluit în giulgiu neguros, un drum care nu ducea nicăieri.
    - În douăzeci şi cinci de ani, şopti, am fost fericită doar trei săptămâni... Trei săptămâni din treisprezece sute...
    Îl cunoscuse la biblioteca de cartier. Împrumutase mai multe cărţi şi încerca să le bage în sacoşă.
    - Îmi permiteţi să vă ajut?
    Ridicase ochii surprinsă. Era atât de puţin obişnuită cu amabilităţile tinerilor, încât se fâstâcise. Nelu îi luase delicat sacoşa.
    - E prea grea pentru dumneavoastră. Am să vă conduc până acasă.
    - Nu... Mulţumesc... Stau departe.
    Refuza din timiditate. Nelu zâmbise ştrengăreşte:
    - Mă păcăliţi. Aceasta e o bibliotecă de cartier, deci locuiţi pe o rază de maximum câteva sute de metri.
    Şi urmase fericirea. Venise fulgerător şi se revărsase asupra ei ca o cascadă.
    Copil cu bucurii sărace, cea mai mică atenţie, care altei fete i-ar fi smuls poate un surâs, o catapulta pe piscuri nebănuite printre margaretele bucuriei, într-un paradis încă neimaginat, nezugrăvit, niciodată cântat până atunci. Flori, bilete la un spectacol, două-trei ţigări bune, câteva seri la Discotecă... Dar mai ales nopţile! Nopţile divine. Nu ştiuse până atunci ce înseamnă să dormi în braţele unui bărbat...
    După trei săptămâni îl cunoscuse pe maestru. Nina se cutremură. De la început o îngrozise fiinţa acestui bărbat. Insinuant, onctuos, persuasiv, ameninţător. Şi tot de la început sesizase că Nelu se află sub totala, primejdioasa, distrugătoarea lui influenţă.
    - Ascultă-l, Nina... Nu fi copilă... În fond nu-ţi cere mare lucru... Ne face oameni... O să fim fericiţi.
    Începuse să-i toarcă melodia la care Nina nu putea rezista. Căsuţa noastră... Mobila aceea lucioasă care ţi-a plăcut ţie... Un televizor în culori... Cu timpul, cine ştie, un "cal" bun... Dar ne trebuie cheag... Nu putem pleca de la zero...
    Şi totuşi Nina rezistase, încă rezistase. Urmaseră ameninţările maestrului:
    - Cunosc multe despre iubitul dumitale, domnişoară. O simplă sesizare la miliţie şi poţi fi sigură că minimul pe care-l va avea de executat, mizând imens pe indulgenţa instanţei, va fi de zece ani.
    Nina îşi înfipse unghiile în păr şi strânse tare pleoapele pentru a alunga imaginile.
    Încet, încet mâinile ei alunecară în lungul obrajilor, a gâtului, apoi pe lângă trup.
    "Am să mă sinucid."

                                                                  18.

                                        Plictisit, iritat de a fi smuls din itinerarul cotidian al tabieturilor sale, inginerul Vasiliu îşi îmbrăcă paltonul. Controlă încă o dată dacă toate uşile sunt bine încuiate, dacă gazele sunt stinse. Era o fire hiperexactă şi de multe ori se întorcea din drum spre a verifica a treia sau a patra oară dacă lucrurile sunt în ordine, deşi nu i se întâmplase niciodată să uite ceva descuiat ori focul aprins. Nu prea avea încredere nici în Florica.
    Îmbătrânise şi, oricum, nu se simţea niciodată liniştit până nu efectua un control personal.
    Se îndreptă spre staţia de troleibuze. Un vânt puternic frângea în echer trecătorii, smulgea pălării, opintea să pustiască străzile, să doboare copacii, izbea bezmetic în trupul oraşului.
    "Uite pe ce vreme i-a venit nebunei să voiajeze!"
    Nebuna era mătuşă-sa, Georgeta, şi în ajun primise o telegramă de la ea prin care îşi anunţa sosirea. Obligaţia de a o aştepta la gară, era, fireşte, implicită.
    Împlinise optzeci de ani şi obişnuia să vină în fiecare an la Bucureşti pentru analize şi un "control serios". Se interna vreme de două săptămâni, iar acest răstimp constituia pentru Vasiliu un calvar. Vizite la fiecare două zile, borcănaşe cu supiţe de pui, sufleu de morcovi, compoturi etc. - preparate, desigur, de Florica, dar cărate de el - relatări interminabile cu belşug de amănunte penibile privind ultimele constatări ale medicilor.
    Miron Vasiliu scrâşnea din măsele, dar îndura. Georgeta era sora maică-sii şi singura lui rudă. Fără să fi fost animat de un spirit de clan propriu-zis, inginerul făcea parte dintre oamenii care au un simţ al datoriei ieşit din comun. În copilărie îşi petrecea unele vacanţe la tanti Geta, care locuia la Vatra Dornei. Fusese toată viaţa o femeie mătăhăloasă, guralivă şi excelentă bucătăreasă. Bărbatu-său, funcţionar la Sfat, părea un şoricel scos la plimbare de o cămilă. Era mic, pirpiriu, taciturn şi îşi punea talonete pentru a recupera câţiva centimetri.
    Alcătuiau un cuplu ilar a la Stan şi Bran sau alte tandemuri ale genului. Şi, văzuţi împreună, stârneau un râs imposibil de stăpânit. Oamenii li se hlizeau de-a dreptul în faţă, copiii îi arătau cu degetul. Pe unde treceau, tanti Geta şi nea Gogu stârneau alaiuri spontane şi nu o dată, când asistenţa era cu chef, aplauze. Cei doi nu se sinchiseau, se simţeau admirabil împreună şi se alintau cu diminutive de-a dreptul penibile: Mieluţ, Ţonţonel, Ţumpi sau Motănel erau cele mai decente. Miron, crispat de ridicol, evita să-i însoţească la cinematograf sau cofetărie.
    Gara de Nord îl întâmpină cu forfota obişnuită. Cărucioare cu bagaje, lume nerăbdătoare, glasul niciodată limpede al difuzorului, flori, sfaturi inutile, repetate a zecea oară: "Să nu răceşti..." "Scrie imediat..." "Nu uita să-i telefonezi Elvirei..." "Cască gura, domnule!..." Gălăgie, dezordine, fum...
    Miron Vasiliu se uită la ceasul rotund care spânzura deasupra unei tonete cu dulciuri, încă un minut.
    O luă de-a lungul peronului, atent la fiecare fereastră. "Vine precis cu a doua... Are bani destui, dar bătrânii sunt calici... Strâng, strâng, ca să aibă de ce înjura moştenitorii că n-au lăsat mai mult..."
    "Tot trenul ăla e, îşi justifica Georgeta cărpănoşenia, tot acolo ajung. Ce-mi trebuie wagon-lits? Dacă mi-era de zăcut, nu mă urneam la drum, că de laiţe, slavă Domnului, mi-e casa stup!"
    Inginerul simţea că pocneşte de furie. Încă două vagoane şi "epuiza" trenul.
    "Ce naiba? De obicei, flutură o batistă cât un cearşaf şi urlă, ca să anunţe pe toată lumea că mă cheamă Miron..."
    Derutat, Vasiliu o luă în sens invers. Nu înţelegea ce se întâmplase.
    "Să fi ratat trenul? Să i se fi făcut rău?..."
    Se hotărî să aştepte la ieşirea din peron.
    "Posibil să fi găsit pe cineva care s-o ajute."
    După ce ultimii călători depăşiră grilajul metalic, Miron Vasiliu, de astă-dată îngrijorat, părăsi gara. Căută din ochi un taxi, dar, fireşte, acestea fuseseră angajate de primul val de călători... Se opri câteva clipe pe trepte, derutat. N-avea chef să ia tramvaiul, ar fi vrut să ajungă cât mai repede acasă. Ca toţi oamenii pirpirii, suporta greu frigul.
    - Doriţi o maşină?
    În faţa scării parcase o Dacie albastră.
    "Bişniţar, îşi zise Vasiliu. Ei şi? O să mă coste un pol în plus."
    Se aşeză lângă şofer cu un adânc oftat de satisfacţie. În maşină era cald, parcă s-ar fi lipit de o sobă încinsă. Se fâţâi de câteva ori, încercând să nu-şi şifoneze paltonul.
    - Bună seara!
    Maşina demară uşor.
    - Bună seară, domnule inginer.
    Miron Vasiliu tresări. Se uită la şofer. Un bărbat între două vârste, cu ochelari şi aici impresiile i se epuizară căci nu era un fin observator, mai ales al fizionomiilor; admiţând că l-ar fi studiat pe necunoscut nu zece secunde, ci zece ceasuri, tot n-ar fi găsit amănunte suplimentare care să-i completeze portretul.
    - De unde mă cunoaşteţi?
    - Cine nu-l cunoaşte oare pe marele savant Miron Vasiliu?
    Chiar dacă intenţia fusese sarcastică, tonul nu o trăda. Inginerul era irascibil, ciufut, bizar, dar nu tâmpit.
    - Uite, domnule dragă! Eu nu sunt vedetă de cinema sau de circ, nu mă cheamă ursul Pongo de la Grădina Zoologică şi nici Statuia Aviatorilor, aşa că scuteşte-mă de flaterii ieftine.
    Ar mai fi putut adăuga - dar desigur acestea nu erau chestiuni pe care să le etalezi în faţa unui necunoscut - că, deşi fusese solicitat de către televiziune să participe la diferite emisiuni ştiinţifice, refuzase hotărât. Era un mare timid şi gândul de a vorbi în faţa aparatului de filmat şi ipso facto, a milioane de telespectatori, îl făcea să transpire dinainte, tăindu-i orice elan.
    - Domnule Vasiliu, în definitiv, important este că vă cunoaşte cine trebuie.
    - Adică?
    Începuse să fie îngrijorat.
.................................................................................................

Cântec oriental, George Coşbuc

       Nu-i ca ea-n oraşul tot
       Mai frumoasă fată –
       Ea se-nchină? Cei atei
       Sunt bigoţi deodată,
       Iese-n stradă? S-a făcut
        Pe-al ei pas lumină –
        Ea zâmbeşte? De e nor,
        Vremea se-nsenină.

       Ea se scaldă? Îngeri vin
       Să se ascundă-n spume.
       Stă la geam? Pe sub fereşti
       Nu încapi de lume.
      Iese-n piaţă? Scad în preţ
      Florile deodată –
      Nu-i ca ea-n oraşul tot
      Mai frumoasă fată!

Violeta din safe, Rodica Ojog-Braşoveanu

.............................................................................................
                                                      2.

                             Locuinţa inginerului Miron Vasiliu se afla într-unul din vechile cartiere ale Bucureştiului. Pe strada liniştită, cu felinare pitoreşti de dinainte de război, casele bătrâneşti cu marchiză grădiniţe, pridvoare rezemate în stâlpi sculptaţi şi felinare arăbeşti la stânga şi dreapta intrării glăsuiau de stilul Bucureştilor de odinioară.
    În legătură cu aceste case, construite la sfârşit de secol - cea mai veche o reperase undeva prin Vitan (1876 semnala frontispiciul) - şi cam până la primul război mondial, Minerva încercase ani de zile o mare nedumerire. Cu excepţia palatelor Ghica, Ştirbei, Cantacuzino etc., şi a altor câteva imobile mai simandicoase, toate casele aveau ferestre foarte înalte şi extrem de coborâte: cel mult un metru, un metru şi jumătate deasupra solului, uneori nici atât.
    Minerva, care prin vocaţie şi profesie se simţea obligată să-şi explice şi să înţeleagă orice fenomen, de data aceasta nu imagina nimic.
    "Nu-mi vorbiţi de modă! O modă absurdă, cretină nu rezistă niciodată. Într-un Bucureşti cu o climă dură, victimă a intemperiilor - inundaţii, zăpezi abundente, nu mai ridic problema securităţii, vorba aia, orice beţiv îţi sparge geamul dând doar cu cotul -, de ce-şi decoltau ăştia casele în asemenea hal?
    Explicaţia i-o dăduse un arhitect şi Minerva, care-şi închipuia în intimitate că dacă n-a priceput ea ceva e imposibil s-o priceapă altul, fusese de astă-dată silită să concedeze. Tipul îi servise o explicaţie perfect logică: problema străbunilor constituind-o iluminatul (lumânările, gazul aerian sau cel lampant fiind foarte scumpe, şi câţi beneficiau de electricitate?), oamenii îşi "sculptau" ferestrele foarte înalte pentru ca locuinţa să beneficieze cât mai mult de lumina soarelui...
    Se gândi să-i ridice chestiunea lui Dobrescu - mică problemă de perspicacitate -, dar se răzgândi. Ajunseseră.
    Inginerul Miron Vasiliu, un bărbat mărunţel şi cu un nas nervos, împlinise cincizeci şi doi de ani. Măsurându-l scurt - adora calificările fulger -, Minerva îşi închipui că a intuit personajul.
    "Iritabil, neliniştit, ipohondru, hiperprudent, susceptibil. Nimic nu miroase bine, nici măcar zambilele. Tras linia şi adunat: un tip dificil. Viaţa alături de el nu-i o excursie la iarbă verde..."
    La rândul lui, Miron Vasiliu îi cântări fără jenă şi, dintr-un scurt viraj al nasului, Minerva îi desluşi gândul:
    "Îşi bat joc de mine? Auzi, eu lucrez la o problemă de importanţă naţională, le atrag atenţia că-i o chestie gravă şi domnii îmi trimit o muiere şi un ţânc, îngeraş bălăior numai bun să-l agăţi în pom."
    - Nu ştiu dacă sunteţi informată, debută inginerul după ce le verificase "la lupă" legitimaţiile, că eu lucrez la o problemă de importanţă naţională.
    Minerva îşi camuflă surâsul. Îi intuise până şi termenii.
    - Sunt perfect informată. Ce necazuri aveţi?
    - Hm, da... hm... Deocamdată luaţi loc, trebuie să vă explic.
    Îi pofti într-un hol-salonaş şi Minerva se întrebă cum izbutesc unii oameni să se înconjoare de lucrurile cele mai urâte care se pot imagina; dar mai cu seamă unde dracu le găsesc! Covorul, stofa canapelei şi a fotoliilor aveau o culoare sălcie, ceva între verde şi cafeniu, masa neagră părea adusă direct dintr-un cavou (lipsea vasul de ceramică cu imortele), pe pereţi, în rame subţiri, negre, se aflau câteva desene despre care Minerva îşi zise că ar face minuni terapeutice într-un salon de alienaţi mintali care suferă de râs.
    - Cunoaşteţi deci caracterul ultrasecret al cercetărilor mele.
    - Evident. Lucraţi şi acasă?
    - Bineînţeles.
    Minerva se aplecă înainte:
    - Şi păstraţi materialul aici?
    - O parte. E firesc.
    Minerva încercă să-şi domolească iritarea.
    - Vi s-a atras atenţia şi nu o singură dată, aţi fost prelucraţi şi răsprelucraţi să nu ţineţi nici un fel de document în locuinţele particulare. Nu vă putem asigura securitatea, plantându-vă la uşa apartamentului - şi în situaţia dumneavoastră se află sute de cercetători - câte un poliţist.
    Obrazul stâng al lui Miron Vasiliu zvâcni. Nu era obişnuit să fie dăscălit şi, oricum, trecuseră ceva decenii de când absolvise cursul primar.
    - Stimată doamnă, acestea sunt teorii lipsite de realism! Aş mai vrea să vă atrag atenţia că nu mai port pantaloni scurţi, nici dacă mă caţăr pe Ceahlău. Ce înseamnă "nu păstraţi nici un fel de documente la domiciliu?" Dumneavoastră confundaţi munca de cercetare cu o simplă slujbă de amploiat la primărie. Mi-am făcut orele de serviciu, mi-am încuiat sertarul şi pe urmă mă preocupă dacă ia Steaua campionatul! Ei, nu-i aşa, doamnă!
    - Dar cum?
    În sinea lui, locotenentul Dobrescu se amuza copios, urmărea plin de interes matchul Minerva - Vasiliu. În sfârşit, un tip care nu venea uşor de-a dura, căpăţânos şi pe deasupra cuvântăreţ. Avea şi un soi de indignare permanentă, caracteristică indivizilor cârcotaşi şi care-l amuza nespus.
    Miron Vasiliu se ridică şi începu să peroreze plimbându-se prin casă. Frazele curgeau de la sine, nesughiţate, se simţeau dinainte formulate; fuseseră repetate în nenumărate rânduri.
    - Munca de cercetare, ca orice activitate de creaţie, e tiranică, e un stăpân necruţător, egoist şi exclusivist. Pe stradă, în tramvai, în somn, în vizite inevitabile ca să nu mai spun la birou, cu creionul în mână, în cap nu-ţi zumzăie decât acelaşi lucru: ce soluţie dau în situaţia x, cum să evit necazul y, cum rezolv problema z. Practic, munceşti, gândeşti, asuzi douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.
   - E foarte interesant ce-mi spuneţi, dar tot nu văd de ce trebuie să păstraţi documentele acasă.
    Pentru un tip pocnit cu o cărămidă în cap, Dobrescu îşi zise că Vasiliu avea o expresie reuşită. Căscase gura şi ochii interzis şi, literalmente, îl simţeai incapabil să vorbească.
    - Păi cum să lucrez? izbucni. Pe cap? Ce-s, computer?! Adică le calculez, le pritocesc şi răsucesc în minte şi a doua zi le trec pe curat la serviciu? Sau să-mi mut domiciliul la institut? Hai să fim serioşi, doamnă! De altfel, o veţi constata personal, sunt mai asigurat decât Banca Angliei, încăperea în care se află documentele este o adevărată cameră safe.
    - Probabil nu îndeajuns de asigurat de vreme ce aţi avut necazuri.
    Inginerul îşi desfăcu larg braţele: "Asta e de neînţeles!"
    - Trăiesc un mister. Dacă n-aş fi un tip eminamente realist - n-am crezut nici măcar la zece ani în stafii, duhuri sau alţi domni mistici -, aş zice că în toată afacerea asta s-a strecurat o fantomă. Veniţi, vă rog, după mine.
    Micul salon dădea într-un coridor, la capătul căruia se afla o uşă într-adevăr blindată. Drugi de fier, încuietori complicate, o broască cu cifru. Vasiliu manevră cheile, apoi discul şi pătrunseră într-o încăpere pătrată, de circa zece metri pătraţi.
    Fereastra îngustă era zăbrelită cu gratii.
    Minerva îşi roti ochii. În odaie se aflau patru corpuri de bibliotecă, un fichet, un birouaş şi o banchetă. Arătă cu bărbia spre dulapuri:
    - ...Ăăă... şifonierele astea sunt pline cu documente? Frumoasă marfă!
    - Nu vă grăbiţi. Conţin în cea mai mare parte lucrări vechi, a căror noutate s-a consumat, sau simple încercări abandonate, definitiv sau pentru o vreme. Ceea ce e de actualitate păstrez în fichet, iar cheia - o yală japoneză ultimul tip - se află în permanenţă la mine.
    - Văd! În consecinţă, care este necazul dumneavoastră?
    - Azi-dimineaţă, rosti Vasiliu, când am intrat aici că să-mi iau nişte note de care aveam nevoie la serviciu, am găsit chiar lângă fichet o floare!
    - Ce?!
    - O violetă!
    - Aha! Cum rămâne cu uşa dumneavoastră super-blindată? Dădu din mână. Eh! Unde-i floarea?
    - Uitaţi-o acolo, pe pervazul geamului.
    Intrigată, Minerva se apropie de fereastră. Era o floricică artificială cu petale de catifea şi tijă de sârmă îmbrăcată în aţă verde. Asemenea bucheţele se găseau pentru zece-cincisprezece lei, în mii de magazine de mărunţişuri din întreaga ţară.
    - După aparenţe, conchise Minerva, fantoma dumneavoastră e o cucoană. Apropo, locuiţi singur?
    - Da. Am o menajeră, femeie de şaptezeci de ani, care vine zilnic şi pleacă spre seară. Face curat aici o singură dată pe săptămână şi numai în prezenţa mea. E absurd să vă închipuiţi că fleacul ăsta i-ar aparţine. În viaţa ei n-a purtat o podoabă, n-a ţinut în mână o cutie de pudră.
    - Cine vă vizitează?
    - Nimeni. N-o pun la socoteală desigur pe secretara mea. Vine, îşi face treaba şi noapte bună, pe mâine.
    - În ce constă activitatea ei?
    - Lucrări de rutină, dactilografie, corespondenţă. O fată muncitoare, conştiincioasă şi toantă.
    Minerva îl privi mirată:
    - Toantă?!
    - Da, toantă, râse Vasiliu: "vezi ce deştept sunt eu?" Special am căutat-o sărmană cu duhul. Vă daţi seama că nu mi-aş fi vârât în biroul meu o blondă deşteaptă, curioasă, moartă după blănuri şi superbă. Nu-i nevoie să te duci la cinema ca să eviţi capcanele grosiere.
    - Am înţeles că lucrările dactilografei prezintă un interes secundar.
    - Fără îndoială. Rânji, încredinţat că o face K.O. Dacă dumneavoastră ne-aţi prelucrat şi răsprelucrat să fim prudenţi, după cum vedeţi, am respectat întru totul instructajul.
    - Mda... Bag de seamă. Deci aţi descoperit de dimineaţă violeta. Înseamnă că ea a fost pierdută azi-noapte.
    - Sau cu o noapte înainte, o întrerupse inginerul. N-am mai intrat în safe, aşa-i zic eu odăii...
    - Am reţinut.
    - ...de alaltăieri. O fac doar dacă am strictă nevoie.
    - Secretara dumneavoastră are acces la fichet?
    - Nu. V-am spus, există o singură cheie, a mea. Se uită la ceas. Vă rog să mă iertaţi, dar eu trebuie să mă retrag.
    - Nu vă faceţi probleme, surâse cu naturaleţe Minerva. Ne descurcăm şi singuri.
    Inginerul o cercetă descumpănit:
    - Cum... Adică...
    - Adică vreau să mai aruncăm o privire prin apartament. Menajera nu s-a prezentat azi?
    - Ba da... E în bucătărie... În sfârşit, cum credeţi.
    - Aşa credem, surâse Minerva fermecător... Dacă sunteţi amabil, comunicaţi-i colaboratorului meu datele secretarei. Nume, vârstă, adresă, locul de muncă, eventual ce ştiţi despre părinţi.
    Inginerul părăsi încăperea răsucind încă o dată capul. Expresia era a unui om care nu mizează mult pe ce va găsi la întoarcere.
    Minerva începu să râdă.
    - Înainte de plecare, număraţi vă rog linguriţele de argint.

                                                                         6.

                                           Menajera lui Vasiliu îi aminti Minervei de bătrânele lui C. Arnal, care evoluau în comicsurile franţuzeşti alături de Pif, Hercule, Tonton şi tante Agathe. Era atât de caricaturală, încât părea neverosimilă: statură gheboşată de spondiloză, un nas gata să atingă bărbia, inevitabilul neg. Păşea cu picioarele lăsate din genunchi, în echer.
    "Nu, conchise Minerva, hotărât nu aceasta e zâna proprietară a gingaşei violete".
    Vocea bărbătească, morocănoasă, se asorta perfect cu înfăţişarea.
    - Ziceţi-mi Ţa Florica. Aşa mi-s deprinsă.
    - În regulă. Ia spune-mi, Ţa Florico, de când eşti în slujbă la inginerul Vasiliu?
    - Păi, era copil de zece ani când am venit la dumnealor. Trăia doar doamna a bătrână. Pe tatăl lui dom' Miron eu nu l-am apucat. Numa' ce se prăpădise. Am patruş'trei de ani în casa asta.
    Vorbea egal, monoton, fără nici un semn de exclamaţie. Morocănoşenia părea a fi componenta de bază a personalităţii bătrânei.
    - Inginerul Vasiliu n-a fost căsătorit niciodată?
    Femeia clătină hotărâtă capul.
    - Nu. Şi-a văzut de carte, nu s-a ţinut de muieri. În patruş'trei de ani, continuă cu o satisfacţie de quaker, eu una ştiu că n-am întins pat pentru doi inşi, n-am spălat două feţe de perină la acelaşi rând de aşternut.
    - Asta-i foarte frumos, aprecie neutru Minerva.
    - Aşa se cade, sublinie bătrâna. Era inginer tânăr când s-a prăpădit şi cucoana. I-am zis, dom' Miron, dumneata ai şcoală, eşti învăţat, ştii cum şi ce să faci. Da' eu în ziua în care-mi aduci ţiitoare s-o primenesc şi să-i spăl blidul, plec în lumea mea. Sau o iei cu cununie ori faci ce ştii, că eu slugă la una d-alea nu mă bag.
    - Aha! Dar în general are prieteni, vizite?
    - N-are. Toată vremea stă cu cartea şi condeiul în mână, nu-i arde de zaiafeturi. Aici, reteză aerul cu palma, nu sună nimeni la uşă.
    "Aici nu sună nimeni la uşă", repetă în gând Minerva. Câteva cuvinte care pictează o existenţă mai convingător, mai complet şi mai concret decât douăzeci de pagini redactate de Serviciul Personal.
    - ...afară de aia, adăugă bătrâna, care-i scrie la maşină, don'şoara Niculina.
    Minervei îi veni greu să-şi dea seama dacă secretara îi este sau nu simpatică.
    Modulaţiile glasului rămăseseră aceleaşi, iar ideea de zâmbet era tot atât de departe de persoana menajerei ca un iceberg de portocalele roşii din Andaluzia.
    - Vorbeşte-mi, te rog, despre domnişoara Niculina. Ce părere ai despre ea, ce fel de om e?
    Ţa Florica săltă din umeri:
    - Păi e aşa cum e. Don' Miron e mulţumit Ce treabă am eu cu ea?
    Minerva zâmbi:
    - Chiar nu ţi-a făcut nicio impresie? Nu se poate. Dumneata eşti o femeie deşteaptă, cu principii morale... ăăă, vreau să spun ştii ce e buna cuviinţă...
    "Aha, ha, ha! îşi zise Dobrescu. Samuraiul umblă la piculină!"
    Bătrâna îi azvârli o privire circumspectă.
    - De unde ştii dumneata că eu sunt femeie deşteaptă? Numa' ce m-ai cunoscut. Şi cu don'şoara Niculina, vă zisei: nu se vâră la plita mea, eu nu mă vâr în hârţoagele ei. Atâta, că e mare puturoasă. Vai de omul care s-o îndura să facă bordei cu ea.
    - De ce? râse Minerva.
    Bătrâna dădu din mână cu dispreţ:
    - Păi admiţi dumneatale, fată tânără de două'ş'cinci de ani, să umbli cu ac de siguranţă la fustă că ţi-e lene să coşi o copcă? Să stai cu părul năclăit, doar cozi de şobolan, şi cu subţiorile galbene de năduşeală? Vară, iarnă, aerisesc un ceas după ce pleacă în lumea ei... Acuma, iertaţi-mă, că făcui o sărăcie de budincă şi trebuie s-o vâr în cuptor. Dacă aveţi nevoie de oarece...
    - Mulţumesc, deocamdată de nimic. Spune-mi, Ţa Florico! Ai râs vreodată în viaţa dumitale?
    Ţa Florica chibzui îndelung, cu seriozitate.
    - Da! Am râs de m-am prăpădit, când s-a sculat don' Popescu, farmacistul, de pe năsălie şi-a cerut o ţuică mare. Fugeau toţi, ca iepurii...
    "Mda, gândi Minerva, după toate probabilităţile, a doua ocazie nu se va mai ivi."
    Nu era mare lucru de văzut în cele patru încăperi. Un birou modest, clasic, cu pereţii plini de cărţi, o sufragerie de serie, care se putea întâlni în mii şi mii de exemplare înainte de război - bufetul supraetajat, servantă cu vitrină, masă de şase persoane extensibilă pentru douăsprezece etc. -, banală, burgheză, urâtă, dar extrem de comodă, un dormitor auster.
    - Un fapt e cert, Dobrescule, conchise Minerva.
    Locotenentul se încordă dintr-o dată, "intră în priză", cum se exprima faţă de colegi. Urma desigur una din demonstraţiile celebre ale Minervei, în care, din păcate, nu se mulţumea să-şi dezvolte tezele acceptându-l pe Dobrescu în simpla ipostază de audient atent. Îl obliga să participe, chestionându-l, silindu-l la deducţii acrobatice, cerându-i imperativ să raţioneze, să caşte ochii nu gura, să înţeleagă, să intuiască, să inventeze, să citească în mintea Minervei şi în stele, ceea ce, în fond, însemna acelaşi lucru.
    Relaţiile Minerva-Dobrescu intraseră de mult în folclorul şi anecdotica colegilor.
    Categoric, locotenentul nu era ceea ce s-ar putea numi un tip cu şansă. O avusese patru ani de zile profesoară şi dirigintă şi certa lipsă de vocaţie a elevului Dobrescu pentru matematică, combinată cu ambiţia şi convingerea nestrămutată a Minervei că a avea bosa cifrelor e o figură de stil şi că, în realitate, nu există elevi nedotaţi, ci doar rea-voinţă, transformaseră ultimii ani de liceu ai băiatului într-un coşmar de iad dantesc.
    Piruetele destinului sunt neaşteptate. Dobrescu avea s-o afle, din nefericire, de foarte tânăr. Absolvent al Facultăţii de Drept, fusese repartizat să lucreze în cadrul Ministerului de Interne. Intrând în biroul celui ce avea să-i fie şef direct, se simţi brusc cuprins de ameţeală. Imaginile deveniră albe, lipsite de contrast, ca ninse, în urechi îi zumzăiau o oştire de albine. Din spatele biroului surâdea serafic - ah! binecunoscutul surâs care prefigura extemporalele-fulger de zece minute - maiorul Minerva Tutovan.
    "Ia te uită! Dobrescu Vasile dintr-a XI-a B. Ce-ai păţit, băiete? Arăţi de parcă te-ar fi dat cu flit!"
    Metodele Minervei nu se schimbaseră, îi intrase dăscălia în sânge şi, printre altele, nutrea ambiţia să-i înveţe pe subalterni să şi cum să gândească.
    "De unde ştie Samuraiul, de unde are convingerea că ea gândeşte bine şi nu altul? se lamenta mereu Dobrescu către colegi. Adică de ce s-ar socoti infailibilă?"
    Era însă o întrebare la care nimeni nu izbutise să-i ofere un răspuns satisfăcător.
    - Da, conchise Minerva, se pot trage concluzii certe. Indiferent de alte păcate, două, precis, nu-i figurează în inventar. Mă refer la Vasiliu, evident! Unu, băieţelul nu e snob şi nici nu s-a îngălbenit vreodată de invidie.
    Locotenentul emise prudent:
    - Probabil...
    - Nu eşti sigur?
    - Ba da... Dacă dumneavoastră o emiteţi cu titlu de certitudine...
    - Nu pentru că eu o emit, băiete, ci pentru că faptul este strident de evident. Te-ai uitat bine împrejur? Numai troace vechi, demodate, nici o încercare de a încerca să-şi epateze vizitatorii: neamuri, vecini sau crocodilul Costică.
    - Aveţi dreptate... Nu prea pare să-i pese.
    - Îl lasă la fel de rece ca şi camizolul preferat al soacrei lui Popescu din Drumul Taberei! Să ştii, băiete, că totdeauna, dar totdeauna, snobul sau invidiosul este şi un performeur de ordin material. În casa lui vei întâlni televizorul în culori, videocasetofonul, uzina muzicală cu o sută de butoane - ştie să manevreze cel mult trei -, în garaj o Dacie sport de 120.000. Adică, făcând bilanţul, toate simbolurile prosperităţii mediului şi deceniului în care evoluează.
    Începu să-şi încheie nasturii trenciului şi îşi tufli cu gestul ei caracteristic bascul, apăsându-l bine pe creştet.
    - Mă obsedează totuşi chestia cu violeta. Cum putea să ajungă în bunkerul lui Vasiliu? Pentru că practic acolo e un bunker. M-am uitat atentă la fereastră. E înţepenită de nefolosinţă.
    Dobrescu, convins de astă-dată că evoluează pe un teren sigur, declară sentenţios:
    - Oricum, pe geam nu putea pătrunde nimeni! Distanţa dintre gratii exclude din capul locului ipoteza.
    - Hm! făcu Minerva. Aşa cugetă dumnealui, locotenent Dobrescu Vasile. N-am afirmat că ar fi putut intra pe fereastră cuplul Stan şi Bran, eventual în mare ţinută, frac, joben şi mantie voluptoasă a la Jean Marais în Contele de Monte Cristo!
    - Atunci cum a ajuns floarea în încăpere?
    Minerva chicoti:
    - De pildă, expediată cu o praştie... De ce nu? Mobilizează-ţi fantezia, Dobrescule!

                                                                        7.

                                               Îşi dăduseră întâlnire, ca de obicei, la rondoul de la fântână de pe Bulevardul Republicii. Adriana, într-un fulgarin alb cu un fular angorat roşu, purtat ca la sky, mărunţică, vioaie, neliniştită, semăna cu un fluture. Sau cel puţin aşa i se părea lui Dan, a cărui inimă, la vederea fetei, începuse să bată vijelios. Deşi se iubeau de un an de zile, tânărul încă nu se obişnuise cu privilegiul, cu fericirea de a fi fost acceptat de Adriana.
    Un miracol de fiecare zi, o bucurie constantă, o permanentă şi încântătoare stare de emoţie; părea că nu se va istovi niciodată.
    Fata tremura de nerăbdare, glasul îi vibra:
    - Spune-mi exact cum s-a întâmplat. Unde l-ai văzut?
    - Pe strada Visarion.
    Sprâncenele Adrianei se încreţiră:
    - Ce căutai tu noaptea acolo? La despărţire mi-ai spus că te duci acasă.
    - Ai răbdare, iubito. Aşa am şi făcut. Când am deschis uşa, bucurie mare! Inundaţie! Încă puţin şi ar fi început să plutească mocheta. M-a trimis taică-meu urgent la nenea Tudor să iau cheia franceză. Dacă ai fi văzut bucătăria, te apuca groaza. Un dezastru!
    - Bine, zi mai departe!
    - Am prins un taxi în Piaţa Unirii şi am coborât la Piaţa Romană. Am luat-o pe Ana Ipătescu...
    - Ce-i asta? Harta Bucureştiului?
    - Iubito, râse Dan, vreau să înţelegi exact.
    - Las' că înţeleg...
    - Ei bine, cam cu vreo douăzeci de metri înaintea mea, l-am văzut deodată pe tipul din restaurant.
    - Cum adică, aşa, deodată?
    - Mergea în faţa mea. L-am recunoscut după vindiacul ăla cadrilat şi porthartul burduşit.
    Adriana îl cercetă neîncrezătoare:
    - Există un milion de tipi cu aceleaşi semnalmente.
    - Draga mea, te asigur că nu m-am înşelat. Am trecut de partea cealaltă a străzii şi i-am văzut figura. Nu am nicio îndoială.
    - Şi?
    - A intrat într-un bloc de vreo opt etaje. Părea un obişnuit al locurilor, adică nu bâjbâia, nu se afla pentru prima oară în imobil, a luat liftul.
    - Şi? La ce etaj s-a oprit?
    - Stai să vezi! După ce am auzit liftul oprindu-se, am zbughit-o pe scări. Am găsit ascensorul la etajul patru. Sunt două apartamente pe palier. Într-unul locuieşte familia Ionescu - două persoane, am consultat tabelul cu lista de întreţinere -, în celălalt, un medic - Radian.
    Adriana rămase pe gânduri. Mergea ca un automat, ţinându-l strâns de braţ. Pe lângă ei alunecau trecători cu sacoşe de plastic şi serviete diplomat, tineri zgomotoşi sau pensionari cu caniche-ul (mai modern, cockerul) ţinut în lesă. Amalgam de griji, bucurii, ambiţii, necazuri, preocupări sau lipsă de preocupări, chipuri surâzătoare, mohorâte ori indiferente, destine fericite, ratate sau simplu mulţumite se amestecau, în veştminte de toate culorile, cu buletine emise la diverse date pe un interval de cinci-şase decenii, pe adrese ce acopereau toate punctele cardinale ale Capitalei.
    - Şi acum ce facem? întrebă Dan.
    - La asta mă gândeam şi eu. Ce facem? Îşi ridică brusc bărbia voluntară: Adică ştiu. Dăm o raită pe acolo.
    Dan se opri locului:
    - Ce speri să descoperi?
    - Habar n-am, dar vreau să studiez şi eu peisajul.
    - E inutil, iubito.
    - O să vedem. În fond, avem altceva mai bun de făcut?
    Era un bloc construit înainte de război, cu balcoane-loggie şi risipă de mică plouată pe zidurile cenuşii. Pe scările de marmură neagră, odinioară se căţărase probabil, şarpe cu spinarea frântă în trepte, un covor de pluş, roşu. Rămăseseră martore panourile de bronz de la îmbucătură. Amănunt remarcabil, nu se simţea miros de mâncare, iar din apartamente nu străbăteau zgomotele domestice cotidiene: urletul televizoarelor, clinchet de vase, energice imprecaţii din familia "boule! Dacă-ţi dau două perechi de palme, ai să ţii minte pentru totdeauna cât fac 7X 8", urmate de un bâzâit la fel de energic.
    Dan râdea adesea: "De ce dracu' din toată tabla înmulţirii rezultatul lui 7 X 8 dă cel mai mult de furcă tuturor generaţiilor de şcolari?"
    Un bărbat în vârstă pătrunse în bloc. Se uită la cei doi care studiau tabelul de lângă peretele cutiilor de scrisori şi se interesă politicos:
    - Căutaţi pe cineva?
    Adriana, mai promptă, răspunse iute:
    - Da... Un prieten... Un tânăr... Îl cheamă...
    Se pregătea să inventeze un nume, dar bărbatul o întrerupse.
    - Nu stă niciun tânăr aici... Ciudat, nu? Au îmbătrânit toţi locatarii.
    Chicoti, parcă surprins de propria lui idee, ca de o constatare iscată pe neaşteptate, şi repetă:
    - Am îmbătrânit toţi...
    Observă expresia mirată a tinerilor şi, schiţând un salut brusc, intră în lift.
    - Eu n-am să fiu niciodată bătrână, hotărî Adriana. Şi, într-adevăr, fenomenul i se părea imposibil. Nu se putea închipui nici măcar la treizeci de ani.
    Adăugă, mereu teribilă:
    - De altfel, presimt că eu am să mor foarte tânără. Aşa mi-a ghicit cineva, iar eu simt că-i adevărat.
    Dan, brusc neliniştit, de parcă evenimentul aştepta imediat, după colţ, încercă să schimbe discuţia.
    - Te-ai lămurit? Nu locuieşte niciun tânăr în bloc. O fi fost în vizită la cineva.
    - Tot suntem aici. Să urcăm până la patru.
    - Ca să vedem ce? Două uşi închise? Adriana, calină, îi sărută vârful bărbiei:
    - Vreau să văd tot ce vezi şi ai văzut şi tu.
    Uşile erau de stejar, cu furnir acaju, dispuse simetric în stânga şi dreapta liftului.
    Adriana se uită lung la vizoarele rotunde cu gratii, la butoanele de bronz, la plăcuţele aurii cu cartea de vizită a locatarilor.
    - Hai, Adriana, odată! Zău că exagerezi.
    - Da, oftă fata. Să mergem.
    Părea că se desparte greu de palierul cu pereţi leproşi, în calcio vecchio.
    Coborând prima treaptă, se mai uită o dată peste umăr.
    În aceeaşi clipă, se auzi un strigăt înfiorător. Un strigăt de coşmar, de agonie conştientă, inconfundabil:  strigătul smuls de frica morţii.

                                                               8.

                                    Când sună telefonul, Matilda Manta tresări. Apelurile străpungeau rar liniştea casei din Râul Doamnei - mai mult greşeli - iar trilul strident al aparatului o trezea din ceasurile (cele mai multe dintr-o zi) de visare.
    Se gândise de multe ori să renunţe la abonament, dar o oprise logica aceleiaşi Elvira Doga.
    "N-ai voie să te izolezi complet de oameni, gândeşte-te că telefonul e singura ta legătură cu pământul..." Cine să mă sune pe mine, draga mea? Şi nici nu-mi lipseşte! "Chestia, subliniase Elvira, e nu cine te sună pe tine, ci să n-ai tu nevoie să comunici. Cu un medic, un instalator sau pompierii... În materie de imprevizibil, viaţa e inepuizabilă."
    Era în pat şi citea, de fapt recitea, biografia lui George Sand. Încă din tinereţe, o fascinase personalitatea acestei femei, a cărei alcătuire - aventurieră şi totodată truditoare a condeiului - o considerase totdeauna cu o consternare, deloc paradoxal, plină de admiraţie. O uimise mereu aptitudinea scriitoarei, atât de rară la femei, de a armoniza perfect o viaţă sentimentală vastă şi zbuciumată cu o operă vastă, ale cărei dimensiuni rivalizau cu cele ale unui Balzac... Nu fusese frumoasă, fotografiile divulgă, după mai bine de un secol, o figură cu ochi bulbucaţi, obraji păstoşi, o dublă bărbie grea înfiptă în piept cu arogantă suficienţă. Şi totuşi cât farmec, câtă putere de seducţie! La picioarele ei un Chopin, un Alfred de...
    Telefonul o smulse din visare. Probabil încă unul care căuta Hotelul Prundiş - mereu aceeaşi eroare la care avea să răspundă cu acelaşi glas automatizat "Greşeală, domnule sau doamnă..."
    - Doamna Manta?
    Urechea fină a bătrânei aprecie glasul sigur, grav, de altistă. Rosti surprinsă:
    - Da...
    - Aş putea vorbi cu domnul Gorun?
    - Nu este acasă.
    - Vă rog, dacă sunteţi amabilă, transmiteţi-i că l-a căutat Erika. Nu uitaţi, vă rog! Desfăcu în silabe: E-ri-ka.
    - Atâta tot?
    Femeia râse:
    - Uneori şi atât e prea mult. Vă mulţumesc.
    Bătrâna grifonă numele pe un colţ de hârtie, mai citi câteva pagini şi adormi.
    Când se trezi, după vreo două ceasuri, în odaie era întuneric şi, ca totdeauna iarna, în primele clipe nu putu realiza dacă e seară sau dimineaţă. Deschise aparatul de radio şi ascultă câteva minute emisiunea. Bucureşti 1 transmitea o piesă de teatru, dar bătrâna nu putea urmări dialogurile. Totul i se părea străin, vocile, cuvintele, ilustraţia muzicală. O străbătu fiorul unui gând ciudat: "Trebuie să mori la timp. Oare... oare eu am... am întârziat prea mult?"
    Îşi simţi gura uscată şi se gândi să-şi facă un ceai. Se opri cu mâna pe clanţa uşii de la bucătărie. Da, se auzea yala de la intrare.
    "S-a întors."
    Din nou aceeaşi crispare a inimii, acelaşi sentiment de nelinişte. Gorun salută plin de amabilitate şi dădu să intre în odaia lui. Într-un an de zile, nu schimbaseră împreună mai mult de cincizeci de fraze.
    Matilda Manta îşi luă inima în dinţi:
    - Vă reţin un singur minut, domnule Gorun.
    - Cu plăcere...
    - Presupun că aţi găsit biletul meu...
    Bărbatul păru că încearcă să-şi aducă aminte. Matilda Manta, nu ştia nici ea de ce, îşi ţinea respiraţia: "Măcar de i-aş vedea o singură dată ochii." Erau ca şi camuflaţi de dioptriile mari; bătrânei îi venea să-i smulgă ochelarii şi să fugă...
    - A, da! Biletul dumneavoastră. Bineînţeles... Mărturisesc că m-am simţit contrariat. V-am nemulţumit cu ceva?
    Bătrâna dădu din cap fâstâcită:
    - A, nu... Nici vorbă... Doar atât că nu mai pot închiria... Ştiţi... A intervenit o situaţie specială... Ceva de familie.
    - Regret din suflet, surâse Gorun, a neputinţă, căci m-am simţit foarte bine aici. Desigur, mă voi conforma dorinţei dumneavoastră. Aş avea o singură rugăminte... Îngăduiţi-mi să mai păstrez camera circa două săptămâni, până voi găsi ceva convenabil...
    - Da... Bine... sigur... Înţeleg. În definitiv, aveţi dreptul la un preaviz...
    Gorun mulţumi dând din cap. Bătrâna îl opri din nou:
    - Iertaţi-mă, era cât pe-aci să uit. V-a sunat azi o doamnă, Erika.
    Bărbatul întoarse brusc capul.
    - Mi-a lăsat vreun mesaj?
    - Nu. V-a căutat şi atât!
    Gorun îşi muşcă imperceptibil buza de jos.
    "A venit Erika... Deci sunt îngrijoraţi... foarte îngrijoraţi. Le e teamă... Dar de cine?"

                                                                      9.

                                           Dan, împreună cu taică-său, Marin Dumitriu, constituiau ceea ce neamurile şi amicii calificau drept un menaj de burlaci. Rămas de tânăr văduv, la treizeci şi cinci de ani, Dumitriu încercase să-şi refacă existenţa, dar după două tentative renunţase.
    "Femeilor, teoretiza el, lăsându-se învăluit de nostalgie în seri cu aromă de tufănele brumate şi vin fiert, le plac copiii, dar nu ai alteia. Iubesc copiii, dar pe ai lor..."
    După o primă încercare eşuată - respectiva află că are un băieţel de unsprezece ani ("Îl iau şi cu măgar mare, ca să-mi hrănesc vrăjmaş în casă, că ăsta n-o uit pe mă-sa şi mă duşmăneşte de parcă aş fi tăiat-o eu!") o luase la goană încotro văzuse cu ochii.
    Intervenise apoi episodul cu Lucia, o arhitectă frumoasă, voluntară şi pe care Dumitriu o iubise cu patimă. Speriat de prima experienţă, îi ascunsese iniţial existenţa copilului. Legătura dura de un an şi jumătate, când, ajunul depunerii actelor de căsătorie la Sfat, îi făcuse marea mărturisire. Marin Dumitriu n-avea să uite niciodată scena. Lucia se albise la faţă, obraji înecaţi în var, trăsăturile i se schimbaseră brusc şi Dumitriu avusese senzaţia stupidă că femeia şi-a înghiţit buzele. Lăsaseră în urmă o cicatrice întunecată. După câteva minute, surâse crispat:
    "Îţi mulţumesc, Marine, că ai avut onestitatea să mi-o spui azi. Îţi jur că dacă n-o făceai, a doua zi după căsătorie sau oricând aş fi aflat, introduceam divorţul..."
    "Şi... Şi o să fie bine? Copilul e bun, nu deranjează... Poate sta eventual la soră-mea!"
    "Nu. Nu vreau să te împart cu nimeni, nu vreau să mă minţi! Şi hotărât m-ai fi minţit! Există multă duplicitate în tine, de vreme ce ai putut să-mi ascunzi un an şi jumătate un lucru atât de important din viaţa ta! Nu! Nu vreau să mă înşeli în permanenţă, să-l vizitezi pe ascuns, să-i dai bani fără să ştiu eu, să te frămânţi lângă mine, să te aud oftând pentru că undeva, în altă casă, puştiul a făcu guturai sau n-a luat treapta!..."
    Dumitriu suferise mult, "atât cât poate suferi un bărbat pentru o femeie". Apoi se resemnase. Azi, la cincizeci de ani, era un bărbat cumsecade, împăcat cu propria lui soartă, refugiindu-se într-o lume a lui, cu plăceri inofensive şi necostisitoare. În ceasurile libere juca macao cu un vecin, dar cel mai adesea întârzia dinaintea globului pământesc şi a atlasului, înconjurat de hărţi şi cărţi de călătorie. Lecturile lui preferate rămâneau Geografia distractivă a lui Lecca şi romanele lui Jules Verne, cu preferinţă specială pentru O călătorie în jurul pământului.
    Bizar până la perplex la acest bărbat, adevărat marinar şi explorator pe mări de hârtie şi meridiane "pictate" cu cerneală tipografică, plimbându-şi degetele pe pântecele lăcuit al globului de şaptezeci de lei, era faptul că nu părăsise Bucureştiul de cel puţin treizeci de ani, îngrozindu-l cea mai modestă deplasare până la Snagov sau Chitila.
    Cu fiu-său se afla în relaţii de caldă camaraderie şi privindu-l în ochi i se aprindea de fiecare dată un sfios licăr de duioşie. Ţinea şi la Adriana şi când îi văzu pe amândoi intrând în sufragerie, se ridică vioi de la masă şi începu să strângă hărţile.
    - Aţi căzut la ţanc! Mi-a ieşit o budincă grozavă.
    Ca mulţi bărbaţi, era un excelent bucătar, îndemânatec şi plin de fantezie. Îi plăcea să inventeze reţete noi şi cândva îi venise ideea să scoată o carte de bucate în versuri. Nu trecuse însă niciodată de primele două rânduri. "Merinde bune de-oţi dori, la nea Marin veţi poposi..."
    Surprinse expresia îngrijorată a celor doi şi-i cercetă neliniştit:
    - S-a întâmplat ceva?
    Adriana dădu din cap conspirativ.
    - Am venit să ne sfătuim cu dumneavoastră. Se adresă lui Dan: Spun eu sau spui tu?
    - Zi-i tu.
    Agitată, Adriana relată incidentele ultimelor două zile. Pe măsură ce înţelegea despre ce e vorba, chipul lui Marin Dumitriu se destindea într-un surâs pe care l-ar fi putut descifra şi un sugaci.
    - Ce copii sunteţi! Ne-am jucat un pic de-a detectivii, nu-i aşa?
    - Tată, ce-ţi spunem noi nu sunt poveşti.
    - Bine, vă cred! Şi ce vreţi de la mine?
    - Un sfat! răspunse Adriana. Cum trebuie să procedăm?
    Marin Dumitriu ridică din umeri:
    - Ce să vă spun eu, dragii mei?! Cel mai competent în materie e avocatul Nicolau, iar domnia-sa şi-a exprimat opinia.
    - Lăsaţi-l pe tata. E atât de... obsedat de dosarele lui că nici măcar nu aude ce i se spune, ne ascultă veşnic, şi pe mine şi pe mama, numai cu o singură ureche. Adăugă dând glas unei nemulţumiri vechi: are impresia că numai lui i se întâmplă lucruri importante, că-i singurul om cu preocupări serioase.
   Dan interveni ciupindu-şi vârful nasului. Fusese gestul caracteristic al maică-sii şi lui Dumitriu i se păru grozav de ciudat. Dan abia dacă şi-o amintea...
    - Uite la ce ne-am gândit noi...
    - Aşa, băieţi! Cu asta trebuia să începeţi.
    - Vrem să ne prezentăm la miliţie, sau mă rog unde se reclamă chestiile astea şi credem că ar fi bine să vii cu noi. Ai altă autoritate.
    Dumitriu se crispă. Nu făcea parte din specia celor al căror ritm cardiac se accelerează brusc în prezenţa unei perechi de epoleţi, dar, ca toţi oamenii timizi şi modeşti, avea groază de ridicol, de comentarii ucigătoare: "bărbat serios, în toată firea, s-a luat după ăştia mici, care probabil au făcut o cură de video..."
    Îl deruta mai cu seamă faptul că Nicolau, a cărui ureche expertă vibrează, se ciuleşte profesional dinaintea unor asemenea istorii, a refuzat să discute chestiunea, tratând-o drept o fantezie de mucoşi.
    - Ce zici? Vii?
    Adriana interveni hotărâtă:
    - Să ştiţi că noi tot ne ducem! Simt că nu putem proceda altfel... Îşi strânse pumnii: Da, simt!... Mai ales strigătul acela nu-l pot uita.
    Şi se zbârli, retrăind clipa. Marin Dumitriu încercă să câştige timp:
    - Nu vreţi să vă mai gândiţi puţin? Măcar până mâine dimineaţă...
    - Exclus, tată! O persoană se află în primejdie de moarte. E posibil, nu? Şi aşa s-ar putea să fie târziu.
    Dumitriu se ridică oftând.
    - Bine, mă îmbrac.
    Trecu în dormitor. Telefonul începu să sune.
    - Da, făcu Dan.
    Auzi un glas articulând perfect cuvintele:
    - Fii atent, puştiule! Sfatul meu este să stai blând! Vezi-ţi de găletuşă şi lopăţică şi nu te vârî în afaceri care nu te privesc. Serveşte-i textul ăsta şi piţipoancei!

                                                                        10.

                                       - Ce impresie ţi-a făcut Vasiliu?
    Coloneul Ionaş, privind pe fereastră, aşteptă un timp, apoi se întoarse, surprins că Minerva nu-i răspunde.
    - La ce te gândeşti? 
...............................................................................................

                   "Omul nu este făcut ca să se târască în noroi, ci sa să-şi deschidă aripile."
                                                      Victor Hugo

Violeta din safe, Rodica Ojog-Braşoveanu

                                                                         1.

                                                         1.

                                 Cei doi se ţineau de mână pe sub masă. Aveau în faţa lor câte o citronadă şi un cafe-frappe. Barmanul, care şergea un regiment de pahare, le înregistra automat prezenţa.
    "Începători...."
    Fata chicoti:
    - Uită-te ce caraghios e mustăciosul ăla!.... Acolo, cu tipa în galben... Ştii, de câte ori intru într-un local, îmi place să studiez oamenii, să-mi închipui ce fac ei acasă, la ce se gândesc. Adăugă teribilă: Mă interesează tipologia.
    Avea nouăsprezece ani, ochi mici extrem de neliniştiţi, şi îşi dădea importanţă. Era a doua oară când intra într-un restaurant, un restaurant adevărat, nu discotecă, lacto-bar sau cofetărie, însoţită de un băiat. Tânărul o cercetă uşor neliniştit:
    - Ai fost în multe... localuri, Adriana?
    Fata simţi cum îi bate vântul în pânze.
    - Ei bravo! Nu mai sunt copil. Am fost şi la bar... Au un program fantastic!
    Era gata să dea amănunte - muzică, solişti, dansatori -, dar băiatul nu le solicită. Declară cu oarecare amărăciune:
    - Ştii... Îmi pare rău pentru tot ce ai făcut fără mine. Nu ştiu dacă mă înţelegi... De pildă, eu regret că n-am fost împreună la Cheile Bicazului, că m-am bucurat singur.
    Adriana se simţi emoţionată, dar continuă pe acelaşi ton, de femeie versată:
    - Înţeleg, baby, cum să nu!
    Era mai mică decât el cu doi ani, dar îl trata cu o superioritate maternă. Se animă brusc şi declară fără legătură:
    - Ştii, Dane, m-am răzgândit! Nu mai vreau un dormitor verde. Nu se asortează cu tenul meu, sunt prea ţigancă.
    Se răsfăţa, cerea dezminţiri.
    - Ţie ţi se asortează orice.
    Şi era convins. După cum era convins că Adriana este cea mai fermecătoare făptură care a călcat vreodată pe faţa pământului.
    - Mă gândesc să fie alb şi, pentru că tu eşti blond, covorul şi draperiile vor fi bleu... Nu-i minunat?
    Dan dădu de câteva ori din cap:
    - Minunat! Aşa e!
    Ochii băiatului erau albaştri şi de pe faţa rotundă încă nu se alungaseră gingăşiile adolescenţei. La patruzeci de ani avea să fie un bărbat şters, peste care privirile alunecă cu indiferenţă; trebuie să faci eforturi ca să nu-l ignori. Acum însă era drăguţ, agreabil şi înduioşător de proaspăt. Genul de tânăr care, transpirat din cap până în picioare de emoţie, solicită părinţilor iubitei permisiunea de a o scoate la plimbare, aceştia acordându-i-o cu inima uşoară.
    - Sufrageria, urmă Adriana, o vreau neagră. Ştii, pentru contrast. Alb de la un cap la altul ar fi monoton.
    - Bineînţeles.
    - Biblioteca... Se aplecă brusc înainte, şoptind: Mă mai iubeşti?
    O expresie de fericire inundă chipul lui Dan.
    - Da... În fiecare zi parcă te iubesc şi mai mult... Din ce în ce mai mult.
    Adriana dădu din cap mulţumită.
    - Aşa e şi normal. Nu concep viaţa în doi fără ca dragostea să nu meargă în crescendo. Decretă: O căsnicie unde iubirea nu e la fel de vie ca în prima zi e ra-ta-tă!
    - Categoric.
    Era de acord şi nu avea de unde să ştie că de obicei se întâmplă oleacă altfel. Rămăsese orfan la unsprezece ani, iar taică-său nu se recăsătorise. Adriana se gândi o clipă la părinţii ei. Desigur, ţineau unul la altul, dar în principiu, se ignorau cu amabilitate.
    "...Mi-a spus mama că în perioada logodnei, îi făceai în fiecare zi câte o poezie. Acum de ce ai renunţat?"
    Avocatul Nicolau, profesionist asaltat de clienţi, probleme şi succes o privise căpiat: "Hm, comentase aiurit, o să-mi trec chestia asta în agenda mea de lucru."
    - Bine că n-ai să fii avocat, conchise Adriana scotocind localul cu aceeaşi privire, constant, temperamental neliniştită.
    Era slăbuţă şi mult prea măruntă în peisajul contemporanelor ei. Părul lins, lucios îl purta cu breton şi vârfurile cădeau pe umeri, uşor răsucite. O fată urâţică, dar, din cauza vioiciunii şi a farmecului deosebit, nu se observa.
    Dintr-o dată, privirea i se concentră şi Dan o întrebă neliniştit:
    - Ce s-a întâmplat?
    Adriana îşi supse buzele şi se apropie de tânăr cu un aer conspirativ:
    - Fii atent la masa de lângă fereastră!
    - Ăia trei?.... Da... Ce-i cu ei?
    - Acolo se întâmplă ceva, şopti Adriana. Ceva îngrozitor. Simt... Sunt convinsă că-i aşa!
    Dan surâse:
    - Câtă imaginaţie ai tu iubita, mea!
    - Îţi spun eu că aşa e... Eu ştiu să văd... Am moştenit chestia asta de la tata... Uită-te mai discret...
    La masă se aflau doi bărbaţi, unul la vreo cincizeci de ani, celălalt mult mai tânăr, împreună cu o fată cam de aceeaşi vârstă. Privit atent, chipul quinquagenarului punea într-adevăr pe gânduri, neliniştea. O faţă brutală, pătrată. Din spatele ochelarilor de mare miop, ochii, două gămălii prizoniere între cercuri concentrice, străpungeau.
    - Ţi se face frig numai când te uiţi la el, şopti Adriana.
    Bizarul din înfăţişarea bărbatului izbea. Capul puternic se înşuruba pe un trup destul de firav şi aveai impresia dezagreabilă că s-a comis o greşeală, ca şi cum, dezarticulând mai multe manechine, ai fi cuplat ulterior greşit fragmentele. Adriana simţea "anormalul", intuia climatul de primejdie care emana din individ, dar nu-şi putea defini sentimentul.
    Tânărul avea aspectul banal al bişniţarilor lipsiţi de anvergură: blugi, tricou cu cifre, maxilare perpetuum mobile (oare ăştia când sărută o fată scuipă chewing-gum-ul? se întrebase odată Adriana), din inventar mai făcând parte fluieratul şi tropăitul la scenele "tari" din filmele Western. Se uita cu admiraţie tâmpă la bărbatul cu ochelari, îi sorbea literalmente cuvintele. Acesta vorbea continuu, cu glas scăzut, adresându-se mai tot timpul fetei, o figură spălăcită cu bărbie ştearsă şi privire speriată.
    Adriana rosti cu ciudă:
    - Aş da orice ca să aud ce-şi spun!
    - Ce pot să-şi spună?
    - Tu chiar nu observi nimic?... Nu vezi? Bătrânul încearcă din răsputeri s-o convingă... Să facă ceva pe care ea nu vrea să-l facă. Nu poate...
    Dan ridică din umeri:
    - N-are decât să le zică au revoir, băieţi, scrieţi-mi la post-restant.
    - Ţţ! Ea îl iubeşte pe tânăr, tânărul se uită în gura boşorogului şi amândoi o împing către ceva îngrozitor... Simt eu că-i aşa... Uită-te la ea! Abia se stăpâneşte să nu plângă... Brr! Ce tip oribil, parcă ar fi un şarpe.
    Ca să-i facă plăcere, Dan încercă să-şi concentreze atenţia, într-adevăr, fata era la înghesuială, nehotărâtă, rezistând greu, cu ultime puteri "şarpelui" care încerca s-o strivească sub o avalanşă de argumente. În cele din urmă, păru că cedează. Se ridică anevoie şi se îndreptă spre ieşire. Bătrânul îi făcu semn celuilalt s-o urmeze şi rămase singur la masă.
    Adriana gâfâia de emoţie:
    - Ia-te după ei!
    - Cum să te las...
    - Ia-te după ei... N-au plecat... A lăsat geanta aici.
    La masa cealaltă, bărbatul cu ochelari deschise portmoneul:
    - Ospătar! Nota!
    "Ce glas îngrozitor!", se zgribuli Adriana, montată, căci vocea necunoscutului era de fapt agreabilă, bine pozată. Tresări: "Vor să plece! Cine ştie ce se poate întâmpla..." Se şi auzea relatând aferată incidentul acasă: "Înţelegi, Pa?... M-am simţit obligată, o-bli-ga-tă, să-i sar fetei în ajutor. Presimţeam cu fiecare fibră că i se va întâmpla o nenorocire... Şi atunci..."
    Opri ospătăriţa cu o voce timidă:
    - Dacă vreţi... Faceţi-ne şi nouă nota.
    Femeia, cu inele multe pe ambele mâini, o cântări cu ochi de geambaş: "Bine am ajuns! Plătesc fetele..."
    - Ce faci? întrebă Dan, roşu până în vârful urechilor, tocmai întorcându-se.
    - Las' că ştiu eu! Aşteptă să se îndepărteze ospătăriţa şi explică precipitat: Vor să plece... Şarpele a plătit... N-am mai fi avut timp... Ce-au făcut?
    - Ea a dat un telefon. Tipul a stat în spatele ei şi nu m-am putut apropia.
    - N-ai auzit nimic?
    - Nimic. A vorbit încet şi foarte puţin...
    Adriana pufni înciudată. Bleg mai e şi Dănuţ ăsta! Ea, era convinsă, ar fi ştiut să se descurce.
    - Uite-i! suflă Dan.
    Fata plângea, încercând zadarnic să se stăpânească. Şarpele aruncă o privire scurtă spre tânăr. Cu acelaşi zâmbet bovin acesta dădu afirmativ din cap.
    - Perfect. Atunci putem pleca.
    Se ridică primul şi apucă fata de braţ, de parcă i-ar fi fost teamă să nu fugă.
    Adriana prinse mâna lui Dan.
    - Mergem după ei.
    Începuse să bureze şi vântul, subţire ca o lamă, le pătrundea sub canadiene. Dan îşi trase fermoarul până sub bărbie.
    - Nu zău, Adriana, ai uneori nişte idei...
    - Totdeauna bune! Ai să te convingi!... Uită-te la ea cum merge. Practic, o târăsc.
    Cei trei dădură colţul şi se opriră lângă o maşină parcată în porţiunea cea mai întunecată a străzii. Şarpele deschise portiera şi se adresă fetei:
    - Urcă!
    - Nu... Nu...
    Încerca din răsputeri să se smulgă din mâinile bărbaţilor. Plângea în hohote şi bătrânul privi îngrijorat în jur.
    - Urcă!
    - Nu... Nu vreau... Lăsaţi-mă!
    Două palme răsunară în liniştea străzii. Tânărul, luat şi el prin surprindere, se dădu un pas înapoi.
    - Imbecilule! şuieră bătrânul. Ce te uiţi la mine? Dă-i brânci!
    Adriana şi Dan se priviră îngroziţi.
    Peste câteva secunde maşina dispăru în beznă.

                                                                   2.

                                           Cândva celebră în lumea şcolară a Bucureştilor, Minerva Tutovan, profesoară de matematică, constituise spaima şi coşmarul multor generaţii de elevi. Supranumită Samuraiul, devenise legendară datorită unui stil pedagogic extrem de personal, numărului impresionant de corijenţi şi de cereri solicitând transferuri disperate la alte licee. Ceea ce recunoşteau însă până şi vrăjmaşii ei cei mai înverşunaţi - jurau răzbunări crâncene în dimineţi splendide de vară când, în loc să fie la ştrand, toceau în spatele obloanelor trase teoreme şi formule - era faptul că Samuraiul nu putea fi dus în niciun caz (te prindea copiind şi legată la ochi) şi că cel mai slab elev al ei poate reuşi la Politehnică, fluierând Dunărea albastră sau (pentru amuzicali) dând doar bună-ziua clădirii din Polizu.
    Circumstanţe speciale, meandrele destinului, dar mai probabil vocaţia, o făcuseră să părăsească învăţământul, acordând preferinţă activităţii de anchetă penală. Maiorul Minerva Tutovan făcea desigur parte din categoria aceea specială de indivizi care, indiferent de epocă, mediu, sau profesie, se remarcă detaşându-se cu cel puţin un cap peste ceilalţi, fac să se vorbească despre ei. Minerva era ofiţerul de securitate cel mai cunoscut... din lumea infractorilor, anchetatorul cel mai excentric din minister şi care solicita cel mai puţin serviciile laboratorului.
    "Dacă ar fi după Tutovanca, apreciau colegii specialişti, noi am şoma. Metoda ei de lucru se baza în primul rând pe logică fermă, investigaţie psihologică şi colaborare strânsă cu subalternii pe care - deformaţie din anii petrecuţi în învăţământ - îi trata didactic şi ţinând seama de considerente pedagogice singulare.
    În biroul colonelului Ionaş era cald, mirosea a tutun şi a seară de toamnă, umedă şi întunecată. Minerva îşi trecu degetele prin părul aspru. Încă de pe băncile liceului se fixase asupra coafurii: tunsă scurt, cu un breton lucios de sub care nasul ţâşnea lung, nervos, de parcă ar fi vrut s-o ia la goană. Nu se farda niciodată, iar vestimentaţia preferată o constituia costumul taior croit bărbăteşte. În anotimpul rece, la scurta îmblănită, asorta un basc cu paratrăsnet. Ionaş se întreba uneori dacă Minerva se uită în oglindă de trei ori pe an şi, în general, dacă ştie ce-i aia oglindă. O privi gânditor:
    - Oare acest personaj există cu adevărat? Oare nu l-am inventat noi înşine? Oare n-am construit singuri o legendă? Apare, dispare, primeşte mesaje, dar nimeni nu l-a văzut, nu l-a auzit, nu i-a simţit respiraţia.
    Minerva începu să se joace cu pixul lung bătându-se peste degete. Zgomotul, mişcarea îi sugerară colonelului un ţambal.
    - Ar mai fi o variantă, zâmbi Minerva.
    - Care?
    - Legenda s-o fi construit "amicii" noştri. Ne sugerează existenţa unui personaj imaginar tocmai pentru a ne deruta, camuflând pe altul sau alţii în spatele manechinului. Convingerea mea este că acest domn Parker există.
    - Parker..., surâse pe gânduri colonelul. Aveam în liceu unul verde, cu peniţă de aur.
    - Da, erau stilouri bune dar dificile. Dacă nu foloseai cerneală Pelikan se stricau... Da, Parker există şi pe undeva mă aşteptam, mai devreme sau mai târziu, să auzim de el. Să se manifeste. Când a fost interceptat mesajul?
    - Alaltăieri, la 2.35. Semnează Erika.
    - Ştiu. Începu să râdă: Nu-i caraghios? Un stilou şi o maşină de scris... Textul însă nu-mi place deloc. "Fii gata!" Asta presupune urgenţă.
    Colonelul îşi încrucişă mâinile sub bărbie.
    - Ascultă, admiţând că tipul există, ce hram crezi că poartă? E conservă sau vine din când în când în delegaţie?
    - Spion-conservă... M-am gândit şi eu la ipoteza asta. Dacă-i aşa, înseamnă că individul este de o abilitate excepţională. Felul în care suntem organizaţi din punct de vedere administrativ exclude posibilitatea ca un agent să poată supravieţui ani de zile nedepistat. Aceasta ca teorie. Şi totuşi, ţin seama de varianta conservă în primul rând.
    - De ce?
    - Dacă-ţi găseşti un cotlon sigur, e mai prudent să stai la umbră şi să acţionezi din când în când decât să te baladezi periodic pe sub nasul grănicerilor şi al vameşilor. Nu mai zic că, indiferent sub ce formă ar evolua la noi, ca turist, om de afaceri sau maimuţa Peggy venită în turneu, trebuie să tragă la hotel, ceea ce nu constituie o reşedinţă ideală pentru un agent.
    - Corect. Începu să râdă: Nu-i faci portretul?
    Şi azi, după ani mulţi de colaborare, continuau să-l amuze improvizaţiile, investigaţiile în necunoscut ale Minervei, acrobaţii de logică şi fantezie, confirmate aproape totdeauna de realitate.
    - Să încerc, făcu Minerva, găurindu-şi fruntea cu degetul. Ca vârstă l-aş situa între cincizeci şi şaizeci de ani, cincizeci şi cinci, să zicem. După şaizeci nu mai e vesel să faci pe Bau-Bau, te frământă alte probleme: tensiunea, reumatismul, o proteză care să nu clănţăne.
    - Poate că-i mai tânăr.
    - Ţţ! Într-unul din mesaje, a solicitat să i se expedieze cinci flacoane de Catarin. E un medicament de ultimă oră împotriva cataractei, un necaz care blagosloveşte numai după o anumită vârstă. În consecinţă, persoana poartă şi ochelari, deşi nu-i chiar obligatoriu.
    - Şi dacă solicita medicamentul pentru altcineva?
    - Îl vedeţi pe ăsta ţinându-l şalele de grija mătuşii Eugenia sau a lui madam Matilda, o vecină extrem de cumsecade? De altfel, nu cred că are rude în ţară.
    - De unde ştii?
    - Pentru că tipu' nu-i român.
    Colonelul Ionaş se lăsă pe spate şi începu să râdă.
    - Eşti sigură că nu l-ai cunoscut?
    - Sunt. Toate mesajele expediate de el, în fine, pe care am izbutit să le interceptăm, au aceeaşi caracteristică: sintaxa folosită e neromânească. Textul, desăvârşit, corect, sună a traducere din altă limbă. Adjectivele preced de obicei substantivele, verbul e mutat cu doi centimetri mai la dreapta sau mai la stânga decât ar trebui.
    - În cazul acesta, dispunem de un semnalment preţios: o limbă stângace şi, mai mult ca sigur, un accent străin.
    Minerva clătină din cap:
    - Iar nu-i obligatoriu! Accentul poate fi impecabil, ca şi textul vorbit, în scris însă foarte puţini oameni, folosind o limbă străină, se pot debarasa de caracteristicile, repet, sintactice ale propriei limbi. Nu vedeţi, chiar şi în formulare când se completează rubricile legate de limbi străine se fac precizări: vorbit; scris; citit.
    - Aşa e, surâse Ionaş. Ştii, încep să-l văd...
    - Adăugaţi că preferă culoarea gri...
    - Măi să fie!
    - Se poartă iar spionul cenuşiu. Într-o vreme, dacă vă amintiţi, fusese pus în circulaţie agentul flash: alură de star, vestimentaţie, atitudine, prezenţă, râs - toate gălăgioase. S-a renunţat, revenindu-se în materie, la şoriciu. E totuşi mai sigur, persoana se strecoară mai uşor şi, în special, beneficiază de un atu statistic: cei mai mulţi oameni au o înfăţişare nesingularizată. N-aţi remarcat cât de rar folosim superlativele absolute: foarte frumos, sau foarte urât?... Or, ca să-i suspectezi pe toţi indivizii care n-au nasul în cheie de sol şi trec neobservaţi e aberant.
    Ionaş începu să râdă:
    - Bag de seamă că începi să mă confunzi cu Dobrescu.
    - Scuzaţi-mă. În realitate, când îmi dezvolt un punct de vedere, şi o comit totdeauna cu exces de explicaţii, o fac în primul rând pentru mine. Intru, mă adâncesc în problema respectivă, sau, cum e cazul acum, încep să simt persoana.
    - Ştiu, Minerva. La ce acoperire crezi că a recurs?
    - La una idem: cât se poate de cenuşie. Un post inofensiv, care să-i asigure statutul de om al muncii, fără să solicite excese birocratice. Paznic de noapte, de pildă, sau salariat la deratizare.
    - Ce propui? Cum îl depistăm?
    - Program non-stop pentru staţiile noastre goniometrice, o raită pe la toate institutele de cercetare unde sunt pe cale de pus la punct lucrări deosebit de importante - pe amici îi interesează noutăţile finalizate - şi la întreprinderile unde acestea se află eventual în fază de experimentare.
    - Doamne sfinte! Îţi dai seama ce volum de muncă presupune chestia asta?
    - N-avem altă soluţie. Iar când individul începe să acţioneze în caz că noi am reuşit să-i reperăm obiectivul, va fi aşteptat cu flori în gară... Ah!... Să nu uit!
    - Ce?
    - Ultima tuşă la portretul domnului Parker: Detestă sezonul cald.
    Colonelul o cercetă uimit:
    - De unde ai mai născocit şi drăcovenia asta?
    Pe buzele Minervei alunecă un surâs maliţios:
    - Cu permisiunea dumneavoastră, am să v-o spun altă dată.

                                                               3.

                                        - Tată! xclamă impetuoasă Adriana, atât de impetuoasă încât avocatul Nicolau tresări şi scăpă furculiţa din mână.
    Se gândea concentrat la un proces de delapidare, iar dosarele care presupuneau, în general, subtilităţi de ordin contabil - pledoaria în sine constând mai ales într-o înşiruire de cifre şi demonstraţii aride, mai mult tehnice - îl plictiseau. Ca mai toţi avocaţii, avea nostalgia pledoariilor pompoase durând câte cinci-şase ore, cu trimiteri savante şi sofisticate în psihologie, sociologie, criminalistică, "uite, ce cult sunt eu!", unde frazele se rostogolesc frumoase, perfect rotunde ca nişte portocale; pledoarii care storc lacrimi şi unde duelul acuzator-apărător e plin de suspense, urmărit cu emoţie de asistenţă.
    (Vezi Ionel Teodoreanu cândva, sau uriaşii baroului francez de acum două-trei decenii, a la maitre Floriot sau maitre Carcon.)
    - Tată!
    - Am auzit! Ce e?
    - După ce terminăm masa, declară Adriana apăsând cu tâlc pe silabe, trebuie să discutăm în birou.
    Acest "să discutăm în birou" avea o rezonanţă specială în casa Nicolau. Era încăperea unde de regulă se hotărau chestiunile importante, dar, mai ales, unde aveau loc răfuielile dintre avocat şi fiică-sa. Doamna Nicolau, cu oroare de scandal, clădită din toate punctele de vedere după tipare orientale - s-ar fi încadrat perfect în viaţa de harem de dinaintea lui Kemal Ataturk -, de o mare comoditate sufletească, evita certurile cu Adriana, observaţiile dure, îşi monta bărbatul în culise, după care afişa un aer serafic, de totală ignoranţă şi superioară detaşare.
    - Ascultă, Adriana, am mult de lucru.
    - Este o problemă foarte serioasă.
    Doamna Nicolau zâmbi cu condescendenţă şi mai luă o bucăţică de brânză ca să-şi poată isprăvi mărul. Era o blondă planturoasă, cu figura încă drăgălaşă. Cândva, fusese splendidă dar, cu vârsta, formele i se îngreunaseră, iar nasul foarte cârn, delicios odinioară, acum părea caraghios alături de dubla bărbie şi celelalte umilinţe ale vârstei, dându-i un aer de păpuşă coaptă. Adora rochiile de casă elegante, filmele unde putea plânge abundent şi era încredinţată că în ea murise o mare actriţă. În liceu, îi adorase pe Gerard Philippe şi pe Vania Lanovoi - văzuse de cincisprezece ori Examen de maturitate, păstra chipurile lor rupte de pe afişe de film, căci prin anii '50 şi ceva fotografiile de actori nu circulau încă pe la noi - şi se căsătorise cu Grigore Nicolau care nu semăna cu nici unul din cei doi frumoşi ai ecranului. Era spătos, viril, emana o siguranţă prozaică - te jenai instinctiv să pomeneşti în faţa lui de "lună - cercel de aur, dansul de fluturaşi al fulgilor de nea ori albă fecioară de vis" - şi semăna exact cu ceea ce era de fapt: un excelent profesionist, cu o minte bine organizată şi un puternic simţ al realităţii.
    Se uită la Adriana. Nu-şi făcea mari iluzii în legătură cu ea. O găsea prea aiurită, prea aeriană şi desprinsă de viaţă. Cu mult mai mult decât i-o îngăduia vârsta.
    "Când o fi să se mărite, gândea în sinea lui, i-ar trebui un bărbat serios, cu bun simţ şi experienţă, care să ştie s-o piloteze. Dar, de regulă, ăştia nu se încurcă cu zăpăcite... Important e că eu sunt lucid, aşa că prostii prea mari n-o să facă."
    Avocatul aparţinea acelei categorii de părinţi care, în mod naiv, îşi închipuie că deţin cuvântul decisiv, au drept de veto, că ei îşi căsătoresc copiii.
     - Dacă vă deranjez, spuse cu o voce caldă doamna Nicolau, eu pot să mă retrag, în fond, am isprăvit.
    Adriana se foi în scaun şi se privi instinctiv în oglinda veneţiană care atârna deasupra bufetului cu sculptură complicată. Praful care se depunea, strecurându-se şerpeşte printre bucle, volute, flori şi nasuri de personaje mitologice, constituia un motiv de exasperare diurnă pentru doamna Nicolau.
    - Nu-i vorba despre asta. Vreau să spun doar că e ceva extrem de serios. Făcu o pauză apoi declară pe un ton teribil: Astă-seară, am fost martora unei tragedii.
    Avocatul Nicolau oftă şi îşi trecu degetele prin părul des, abia încărunţit. Pe buzele nevesti-sii stăruia acelaşi surâs incert. Bătea uşor cu unghiile în cafetiera de argint.
    - Eram cu Dan... Dan Dumitriu, sublinie.
    - Cunoaştem persoana, mormăi sarcastic avocatul. Treci mai departe.
    "Alt mameluc, comentă în gând, şi care se uită în gura ăsteia de parcă ar chema-o miss Larousse..."
    - Ne aflam în Restaurantul Bucureşti...
    - Ia te uită! De unde aveţi voi bani de Bucureşti?
    Doamna Nicolau interveni:
    - Eşti teribil, Grig, cu întreruperile tale!
    - Cum teribil, doamnă? Ai idee cât costă la Bucureşti o bere? O singură bere?
    - Nu, surâse nevastă-sa, de vreme ce nu m-ai condus niciodată acolo. Tu însă eşti, desigur, bine informat.
    Adriana sări pe tonul prea bătăios al defensivei agresive.
    - Dănuţ e bursier...
    - A! Atunci se explică!
    - ...are cinci sute de lei pe lună de la taică-său şi dă şi meditaţii.
    - Un nabab! Zi mai departe... Jeana, dacă eşti drăguţă, se adresă nevesti-sii, toarnă-mi cafeaua.
    Adriana începu să relateze înfierbântată întâmplarea de la restaurant. Ca totdeauna când era tulburată, nu putea sta locului şi se învârtea printre mobile, de la servantă la bufet, pentru ca peste o clipă să fie lângă vitrină, din nou pe scaun sau la combina muzicală.
    Stilul febril al relatării îl agasa pe avocat, sugerându-i itinerarul isteric al unui bondar. O asculta încercând să păstreze un calm ironic şi, pe nesimţite, gândurile i se întoarseră la dosarul care-l aştepta pe masa de lucru.
    Nevastă-sa, în schimb, se antrenase, aştepta finalul gâfâind de emoţie, îşi plesni palmele grăsulii cu unghii lungi, frumoase şi bine îngrijite. Sprâncenele săriră concomitent spre rădăcina părului, două arcuri desenate de o mână expertă, cu un dermatograf Max Factor.
    - Dar e de-a dreptul extraordinar! Ce întâmplare! Dumnezeule, când te gândeşti câte drame sfâşietoare şi necunoscute se petrec într-un mare oraş!...
    - Da, zise avocatul. E adânc! Zici că era şi nătăfleaţă ăla cu tine?
    - În fond, se sesiză doamna Nicolau, mai prezentă ca niciodată la discuţie, nu înţeleg de ce ofensezi băiatul?
    - Lasă chestia asta! Spune, Adriana, şi el a văzut - accentuă - ce ea ce ai văzut tu?
    - Păi n-auzi că am fost împreună?
    - Vreau să zic a văzut la fel ca tine, sau l-ai făcut tu să vadă aşa?
    - Habar n-am ce vrei să spui.
    - Uite, fetiţo, eu îmi cunosc firma şi produsele. Tu ai imaginaţie, eşti fantastă ca şi maică-ta, îţi place să fii remarcată, cum s-ar zice, ţinută în faruri, şi născoceşti în fiecare zi altceva ca să ţi se dea importanţă. Teribilismul vârstei, de acord, dar tu şi exagerezi. Eşti în toate o excesivă necenzurată.
    Adrianei îi dădură lacrimile şi se ridică.
    - Dacă asta-i tot ce ai înţeles tu, mulţumesc.
    - Stai jos, încă n-am încheiat audienţa. Te-am întrebat ce a văzut Dan, pentru că el se uită doar în gura ta, iar tu le interpretezi... ăăă... acrobatic.
    Jeana Nicolau începu să plimbe aspiratorul de masă, ocolind farfuriile şi paharele:
    - Eşti prea dur. Şi eu sunt convinsă că acolo s-a întâmplat ceva.
    - De acord! exclamă avocatul enervat. Ce vrei să fac? Du-te tu la miliţie şi povesteşte-le că ai văzut un moş cârpind o tânără şi vârând-o în maşină. Poate era taică-su, bunicu-su sau naşul Costică din Chitila şi o corija că iese cu derbedei în oraş. Şi pe urmă ce punct de reper le dai? Aţi luat barem numărul maşinii?
    - N... Nu, făcu nesigură Adriana.
    - Şi vă mai jucaţi de-a detectivii!
    - Era prea întuneric.
    - Ce să mai discutăm! făcu Nicolau ridicându-se de la masă. Îmi mâncaţi timpul cu fleacuri!
    - I-aş putea recunoaşte oricând, pe toţi trei, având de ales dintr-un milion de oameni.
    - Caută-i atunci, Bucureştiul are doar două milioane şi jumătate. Vezi-ţi de carte, fetiţo, şi spune-i şi lui Armand Duval să-şi vadă de logaritmi sau ce alte gângănii mâzgăleşte el acolo, că sesiunea bate la uşă şi voi vă ţineţi de studii criminalistice prin birturi.
    În realitate, se monta singur. Îşi amintise din nou că dincolo, în birou, îl aşteptau circa o sută de file acoperite cu cifre şi simţea că-i pocneşte capul.
    Adriana replică ţâfnoasă:
    - Las' că ştim noi mai bine ce avem de făcut.
    Ţârâitul telefonului puse capăt discuţiei. Adriana sări la aparat:
    - Da... Eu, Dane... Fantastic!... Unde l-ai văzut? Eşti grozav!...
    Avocatul Nicolau ridică din umeri "hm!" şi se retrase în birou, anunţând categoric:
    - Să nu fiu deranjat!
    "Grig devine imposibil, gândi Jeana Nicolau. Didactic şi despotic... Totuşi poate are dreptate... S-ar putea să fie o chestiune ridicolă sau prea primejdioasă pentru nişte copii. La experienţa lui, e firesc să fie circumspect."
    - Mamă!
    Adriana o fixă cu ochi strălucitori:
    - Auzi, mamă? Dan l-a întâlnit acum o jumătate de oră pe tânărul ăla de la restaurant. L-a urmărit şi a văzut unde a intrat.....

                                                                           4.

                                             Bătrâna Matilda Manta locuia pe strada Râul Doamnei, într-o casă veche cu maschiză şi ferestre înalte, înconjurată de o grădină sălbatică, nestrunită de foarfeci, cu poteca năpădită de buruieni în locul chiflelor de piatră nevăruită.
    În serile calde, prin geamurile larg deschise şi dantela istovită de ani a perdelelor, răzbăteau acordurile unui pian Beckstein, însăilând melodii delicate de Mozart, Lully, dar mai ales Chopin. Mâna o simţeai uşoară, cu tuşeu delicat şi trecătorul avizat, care se oprea pentru câteva clipe s-o asculte, şi-ar fi închipuit-o lesne dezmierdând o harfă sau clapele unui clavecin.
    Aici, între mobile vechi, amintiri, fotografii ale unor fiinţe de care azi nu-şi mai aducea aminte nimeni, trăia doamna Manta, fostă profesoară de pian la Conservator şi care se lăuda oricui se simţea dispus s-o asculte că e probabil unica persoană din Bucureşti care nu şi-a schimbat niciodată adresa în optzeci de ani. Într-adevăr, în casa aceasta (constituise o parte din zestrea mamei sale) se născuse şi mai apoi se căsătorise cu un violonist. Acesta însă murise - erau patruzeci de ani de atunci - şi bătrâna, când îşi aducea aminte de Manta filosofa totdeauna cu aceleaşi cuvinte:
    "Uite că şi morţii îmbătrânesc!"
    Nu şi-l mai amintea deloc ca fiinţă vie şi avea în faţa ochilor doar fotografiile înşirate pe pian. Lungii ani de văduvie tot aici şi-i petrecuse şi, uneori, Matilda Manta se întreba neliniştită ce avea să se întâmple cu toate lucrurile înghesuite de câteva generaţii în cele cinci odăi pe hol, pod să întorci o căruţă, şi pivniţă. N-avea rude, nici prieteni, Matilda Manta făcând parte din fericita categorie de bătrâni care nu trăiesc deloc sentimentul inutilului şi al singurătăţii. Ca să-şi treacă timpul, de exemplu, ar fi putut da lecţii de pian sau franceză şi, în atâţia ani, ar fi reuşit desigur să-şi facă un cerc de prieteni. Matilda respinsese delicat, dar cu obstinaţie orice tentativă de apropiere. Nu dispreţuia pe nimeni, era o fire tolerantă şi generoasă, dar pur şi simplu nu-i lipsea nimeni. Bătrâna nu trăia un sentiment de singurătate, ci de izolare. Avea impresia că oamenii interesanţi pentru ea, putând realiza un schimb de idei, închiseseră de mult ochii, iar felul de a fi, de a se comporta, de a vorbi al tinerilor de azi o neliniştea până la panică. Simţea că nu înţelege nimic din ceea ce spun, problemele lor nu semănau cu nimic din ceea ce auzise ea vreodată. Încercase aceeaşi senzaţie şi ca profesoară, dar atunci exista limbajul comun infailibil - muzica. În rest, trecuse surdă şi fără să vadă nimic pe culoarele Conservatorului.
    Nu avea televizor, iar radioul îl deschidea doar miercurea şi vinerea, la nouă seara, când se transmiteau concertele filarmonicii din Salzburg şi, respectiv, Paris. Zilele doamnei Manta se scurgeau toate la fel, croşetate din aceeaşi lână cenuşie. Se scula pe la ora zece. Toaleta minuţioasă îi lua un ceas. Era extrem de îngrijită, mereu în negru, la care asorta mici fantezii în alb: manşete, un jabou, gulere, o broderie mai deosebită. Altă oră i-o lua ştersul prafului, după care respira uşurată. Ziua întreagă era a ei. Ceasurile petrecute la pian alternau cu altele de lectură sau visare. Din când în când răsfoia albumele vechi de fotografii şi încerca să reconstituie din memorie biografiile răposaţilor:
    "Oare cine-şi mai aminteşte azi de domnişoara Hrisanta Bota?"
    Rămăsese fată bătrână şi se fălea pretutindeni că arta ei a împiedicat-o să se căsătorească. Picta tablouri mici, 15 pe 20 de centimetri, cu flori şi colţuri de natură cochet regizate, în stilul bine cunoscut administrat elevelor de pension din anii 1880-1990 şi le oferea cu generozitate rudelor şi prietenilor cu ocazia diferitelor aniversări.
    Aceştia erau exasperaţi, căci la prima vizită domnişoara Hrisanta se interesa alarmată:
    "Dar unde ai pus violetele de pădure pe care ţi le-am dat de Sfântul Ion? Nu-ţi plac? Mie mi se par foarte reuşite..."
    Matilda Manta se hotărâse greu acum un an să închirieze odaia din faţă. Se obişnuise singură şi o înspăimânta ideea unei "cooperări", cât de comode. O convinsese în cele din urmă o fostă colegă, Elvira Doga, tot profesoară, care pedalase pe avantajele unui asemenea aranjament:
    "Gândeşte-te, draga mea... E dezagreabil ce spun, dar avem totuşi o vârstă - biata Elvira se prăpădise doar la câteva luni după această conversaţie - şi un bărbat în casă contează enorm. Te îmbolnăveşti, are cine să-ţi cumpere o pâine ori o aspirină, sau, mai grav, să anunţe Salvarea. Stai ca un şoarece aici. Te prăpădeşti, Doamne fereşte, poţi să zaci mult şi bine, neîntoarsă... Nu mai zic de treburile mărunte. Uite, n-am fost la tine de doi ani. Sfoara de la perdea e tot ruptă, în loc de un robinet acum plâng toate, cremona de la geamul ăsta tot nu funcţionează..."
    Matilda nu regreta că închiriase, dar nici nu exulta. Adevărat, Gorun n-o deranja, lipsea mult, era un bărbat liniştit, nu aducea femei dar... Dar! Din clipa în care acest om se mutase, Matilda nu se mai simţise la ea acasă. Încerca un permanent sentiment de angoasă. În prezenţa lui, inima începea să-i bată şi îi venea reflex s-o ia la fugă.
    "Oare să mă fi sălbăticit chiar în halul ăsta sau personajul are ceva particular? Mă avertizează instinctul? M-am sclerozat?"
    Nici chiria, substanţială, n-o determina să fie mai entuziastă. Se descurca perfect cu pensia. În ciuda fragilităţii aparente, avea o sănătate de invidiat, astfel încât bugetul ei - atât de afectat la bătrâni de medici şi medicamente - era liber de asemenea servituţi. Nici mesele - mai mult pretext - cu biscuiţi, un pahar de lapte, salate şi eventual un dulce, nu constituiau o problemă, iar cât priveşte vestimentaţia, în afară de ciorapi, nu-şi cumpărase o aţă de peste douăzeci de ani.
    În adâncul sufletului, ar fi vrut să se debaraseze de Gorun, dar era o femeie prea delicată ca să-i poată declara răspicat: "Domnule, nu-ţi reproşez nimic, dar pur şi simplu nu-mi placi, caută-ţi altă gazdă!" În afară de aceasta, individul lipsea perioade lungi - trei şi patru luni - răstimp în care temerile bătrânei slăbeau, îşi uita neliniştea şi se gândea la altele.
    De obicei se întorcea inopinat, fără telefon prealabil, aşa cum se întâmplase şi acum trei zile. Probabil Matilda Manta îşi făcea siesta, căci nu auzise uşa. Intrase intempestiv în camera chiriaşului, vrând să stingă gazul de la sobă. Gorun se afla în mijlocul odăii, lângă masă, cu spatele întors spre uşă. Simţindu-i prezenţa se răsucise ca muşcat de şarpe, ducând mâna reflex la buzunarul drept. Bătrâna, încremenită de spaimă, deschise gura fără să poată articula un singur cuvânt. Gorun, redresat, încercase să zâmbească.
    - Bună seara.... Aveţi nevoie de ceva?
    Matilda Manta nu-şi putea dezlipi ochii de buzunarul lui Gorun.
    - Vă rog să mă scuzaţi.... N-am ştiut că v-aţi întors.... Nu.... Nimic....
    Dispăruse ca o nălucă şi se încuiase în odaia ei. Inima îi bătea nebuneşte şi pentru prima oară în viaţă luă zece picături de valeriană dintr-un flacon rămas de la răposatul Mantea.
 
    Găsi biletul rezemat de glastra din mijlocul mesei:
    "Stimate domnule Gorun, datorită unor împrejurări deosebite, nu mai sunt în măsură să vă închiriez odaia. Vă rog foarte mult s-o eliberaţi cât de curând. În plicul alăturat veţi găsi chiria pe ultimele trei luni. V-o restitui căci practic n-aţi folosit odaia. Vă mulţumesc..."
    Bărbatul mototoli hârtia rânjind:
    "S-o crezi tu, frumoasa mea!"
    În camera ei, Matilda Manta îşi auzea inima. I-o strângeau în cleşte presimţiri sumbre.
    Aveau să se împlinească.

                                                                          5.

                                            - Draga mea, declară colonelul Ionaş, fără să-şi ridice ochii de pe hârtii, din primele informaţii sosite, avem cinci institute unde se efectuează - în stadiu avansat - cercetări în probleme de interes tehnic- ştiinţific care ar putea face cu ochiul "firmelor concurente". Patru la Bucureşti, unul la Cluj. Ai să te uiţi prin hârtii şi vei lua măsurile necesare. Securitate maximă, un om de-al nostru pe fază, mă rog, cunoşti partitura.
    - Cunosc.
    Ionaş îşi scoase ochelarii şi se uită lung la Minerva. O cunoştea de zece ani şi o îndrăgise sincer. Într-o vreme îi intrase în cap s-o mărite. Dincolo de orele de serviciu, Minerva îşi consuma existenţa alături de un papagal cu creastă regală - Keops -, un caniche Spiridon şi o tablă neagră unde se distra născocind, rezolvând, exersând tot felul de acrobaţii matematice. Era celibatară convinsă, detesta devenind agresivă să i se vorbească despre căsătorie şi, în consecinţă, Ionaş n-o avertizase asupra intenţiilor sale.
    Întâlnirea cu ipochimenul avusese loc în locuinţa colonelului şi toata lumea era de acord că acesta izbutise un fiasco extrem de reuşit. Candidatul, făcut mat din trei mişcări, se ridicase brusc şi începuse să deschidă disperat toate dulapurile colonelului.
    "Ce cauţi, domnule?"
    "Ieşirea!"
    Glasul avea accente sfâşietoare, suna a ultima dorinţă.
    Minerva se mirase senină:
    "Ce-i cu ăsta? Plină lumea de aiuriţi..."
    Cu amicul în cauză, Ionaş nu se mai văzuse niciodată. Omul se eschiva totdeauna la fel şi, dacă stăteai să-l asculţi, în fiecare zi îi picau neamuri din provincie; o familie probabil prolifică, cu reprezentanţi în toate judeţele ţării...
    - Mda, rosti pe gânduri colonelul. O chestiune care ar putea fi interesantă. Am primit acum o jumătate de ceas un telefon de la inginerul... stai puţin! Da, inginerul Miron Vasiliu. Lucrează la Institutul de cercetări din Stăvreni - la zece kilometri de Bucureşti.
    Minerva îl întrerupse arătând spre hârtiile din faţa lui Ionaş.
    - Institutul figurează pe listă?
    - Da. De-aia spuneam că ar putea fi interesant.
    - Ce reclamă?
    - Pretinde că în locuinţa lui s-a întâmplat ceva bizar. Părea foarte agitat, n-a vrut să intre în amănunte. M-a rugat insistent să-i trimit un om cu care să stea de vorbă, dar până în ora zece. După aia trebuie neapărat să se prezinte la serviciu.
    Minerva îşi smulse bascul din cuier. În general, toate mişcările ei erau brusce.
    - Am înţeles.
    - Aici ai adresa. Îl iei şi pe Dobrescu?
    Minerva se holbă:
    - Natural, mai ales că în ultima vreme n-a progresat în mod satisfăcător. Ba chiar constat un proces de involuţie. E momentul să fie ajutat.
    Ionaş o privi cu tâlc:
    - Te-a rugat el?
..............................................................................