16.
Apoi plecă fruntea şi, în tăcerea amară ce se împânzi, întrebarea pluti câteva momente, ca o mustrare blândă. Şi iarăşi răsună glasul colonelului, tremurat, parcă o mână nevăzută i-ar fi strâns beregata:
- Răspunde la întrebarea mea, locotenent Bologa......
Şi, după o tăcere mai grea şi ameninţătoare, glasul urmă, tot şovăitor:
- Vine e covârşitoare, desigur, dar Curtea va asculta cu luare-aminte apărarea dumitale..... Prin urmare, vorbeşte.....
O mişcare grăbită umplu o pauză scurtă. Pe urmă ţâşni, ca un glonţ, glasul pretorului, revoltat, rotunjind cuvinte care se înălţau până-n tavan, se izbeau de pereţi şi plesneau capetele tuturor ca nişte palme umede. Pe urmă glasul lui Klapka, patetic, protestând stăruitor...... Şi amândouă se învârteau ca două suliţe în inima lui Apostol care, nemaiputându-le răbda, murmură, fără să ridice capul:
- Mai repede, mai repede, pentru Dumnezeu......
Deşi îi era gâtul uscat şi în aer se încrucişau încă urmele glasurilor de adineori, şoapta lui zbârnâi prelung în toate urechile şi atrase asupra lui toate privirile, întrebătoare şi nedumerite.
Urmară repede alte întrebări, din ce în ce mai aspre şi mai poruncitoare, care i se înfigeau în inimă ca nişte gheare ascuţite şi-lstrângeau de gât să-l sugrume. Când simţi că se înăbuşe, tresări, îngrozit, galben la faţă. Gulerul tunicii i se păru un laţ nesuferit. Cu o smucitură disperată îşi rupse gulerul şi strigă răguşit:
- Omorâţi-mă!..... Omorâţi-mă!.....
Gestul şi strigătul lui stârniră uimire şi indignare. Colonelul se sculă în picioare, cu ochii fulgerători, şi bătu cu pumnul în masă, în vreme ce Apostol căzu grămadă pe scaun, respirând greu, cu obrajii ca varul stins, cu privirile roşii agăţate de crucea albă.
În sală se restabili curând solemnitatea şi toată lumea îşi reluă înfăţişarea gravă dinainte. Incidentul fu dezbătut calm câteva minute, apoi trecură mai departe, conform procedurii obişnuite, pe care au tulburat-o puţin zvârcolirile unei vieţi. Şi Apostol stătu pe scaun liniştit şi nemişcat. În urechi îi susurau cuvinte şi fraze care nu-l interesau deloc, căci crucea de pe masă îi turna în suflet mângâiere.
Apoi preşedintele rosti deodată, sever:
- Acuzatul mai are ceva de spus?
Bologa auzi şi înţelese întrebarea; nu se clinti însă, ca şi cum n-ar fi fost vorba de el.
- Dezbaterile fiind terminate, Curtea va intra în deliberare! zise iar colonelul, supărat.
Pretorul făcu un semn şi plutonierul se apropie de Apostol.
- S-a sfârşit? întrebă el, ridicându-se brusc de pe scaun, încât plutonierul se sperie. Da?..... S-a sfârşit!.....
Se închină foarte adânc în faţa juriului şi ieşi afară grăbit, sprinten.....
7.
- Ei, domnule locotenent, s-a isprăvit şi asta!..... De-acum o să fiţi mai liniştit! zise plutonierul, cu un zâmbet misterios, în odăiţă. Poftim prânzul...... vă aşteaptă..... s-o fi răcit......
Apostol se uită lung la el şi vru să întrebe ceva, dar plutonierul plecă înainte de a-şi fi hotărât el întrebarea în minte.
"Oare ce-a zis plutonierul? se gândi Bologa, singur.
Poate că el ştie ceva..... E vechi în serviciu şi a văzut multe cazuri....."
Când îşi dădu seama ce speranţe se împletesc în gândul acesta, îl părăsi mormăind:
"Prostii..... Uite ce prostii mă apucă...."
Îşi aruncă pe pat casca şi râse scurt, sec, fals, frecându-şi coşul pieptului cu palmele, ca şi când ar fi încercat să-şi mulcomească bătăile inimii. Simţi în buzunarul tunicii fâşâit de hârtie şi se opri voios:
- Acuma să vedem scrisoarea mamei, s-o înţelegem.....
Doamna Bologa îi scria numai mărunţişuri de prin Parva, despre cunoscuţi şi necunoscuţi. Că Pălăgieşu se laudă că Apostol i-a cerut iertare, că Marta vine mereu pe la ea şi se consideră tot logodnica lui, că Domşa îi zice tot "cuscră", că a făcut multe bunătăţi de sărbătorile Paştilor şi că o să-i rămâie neatinse fiindcă e singură şi amărâtă, că l-a visat în noaptea de Vinerea Mare foarte urât şi a dato slujbă chiar în ziua întâia de Paşti ca să-l ferească bunul Dumnezeu de primejdii........
"Biata mamă! îşi zise Apostol cu un zâmbet umed. De-ar şti ea în ce primejdie mă zbat eu acuma!..... când va afla vestea..... Trebuie s-o afle de la mine..... să afle barem că tot ea mi-a alinat inima în ceasurile din urmă, ca şi în cele dintâi ale vieţii mele pământeşti!"
Trase scaunul lângă masă şi, gustând din mâncările răcite ce-l aşteptau de mult, mai citi de câteva ori scrisoarea oprindu-se de fiecare dată la visul urât şi căutând să ghicească ce anume o fi visat maică-sa.
Când veni plutonierul cu un soldat să ia vesela, Apostol ceru hârtie şi cerneală. Peste câteva minute hârtia albă râdea pe masă ca o pată de speranţă, dar el nu se mai grăbi să scrie. Alerga de ici-colo, cu mâinile la spate, cu gândurile vălmăşag...... De câte ori zărea hârtia, îi fulgera prin minte cum, totdeauna înaintea luptelor grele, când simţea în suflet frica morţii, a scris mamei sale scrisori lungi, luându-şi rămas bun..... Le scria cu teamă şi îngrijorare, şi totuşi printre rândurile întristate, scriind, citea numai speranţe bune. Dragostea de viaţă era atuncea mai tare ca frica de moarte. Pe urmă, după ce trecea primejdia, recitea "testamentul" şi zâmbea fericit şi rupea în bucăţi foarte mici foaia cu gândurile posomorâte. Câte "testamente" de acestea a rupt?..... Pe când acuma trebuie să scrie un testament definitiv. ...... Acuma, din moment în moment, poate să vie pretorul, să-i citească nişte paragrafe şi să-l anunţe că la ora cutare va muri negreşit, cu deplină siguranţă, fără pic de nădejde.
Iar la ora hotarata, precis, niste oameni vor sili sufletul sau tanar sa se desparta de trup pentru totdeauna, la o ora precisa..... Acum cand va sfarsi scrisoarea, va sti ca mainile care au scris-o nu vor mai rupe-o si nici ochii lui nu vor mai vedea-o, pentru ca maine, pe vremea aceasta, corpul lui va fi ingropat in pamant sau va atarna undeva, iar mintea lui, care isi da seama de toate acestea, maine nu va mai naste niciun gand, ci va fi o gramajioara de creieri morti, napaditi de sange inchegat.....
Si totusi hartia radea pe masa, parca ar mai fi fost vreo speranta undeva..... Apostol Bologa depana amintiri de prin romane si cronici, unde in clipa suprema soseste in goana calului solul aducator de iertare si de viata. Descoperirea il bucura numai cateva clipe, pe urma de infurie si rosti raspicat:
- Voi muri negresit peste..... Peste cate ore?
Atunci il imbratisa groaza, din ce in ce mai strans si mai salbatec, inghetandu-i sangele. Si in vreme ce groaza il tulbura, mintea lui cauta sa o alunge cu "inexorabilitatea mortii", cu "dezgustul" de viata aceasta de dincolo, unde sufletul mantuit se va uni cu Dumnezeu..... Dar toate inchipuirile mintii se prabuseau pe rand, ca niste castele de carti de joc, numai groaza ramanea sfidatoare, soptindu-i in suflet un singur cuvant, in fata caruia se sfarma tot: moartea..... Ii venea sa planga mereu si nu putea. Se uita la ceas: patru dupa-amiazi.....
"Si inca nu mi-au comunicat sentinta...... De ce nu vine pretorul?...... Cel putin sa stiu sigur..... Adica de ce sa stiu....."
Siguranta ar spori doar chinurile groazei. Mai bine asa. Orice intarziere e un castig, chiar de suferinta. Apoi intarzierea poate avea si motive bune. Adica de ce n-ar fi inteles curtea ca e nevinovat? Ar fi fost poate mai bine sa vorbeasca, sa dovedeasca..... Dar ce nevoie e de vorbe cand trecutul lui vorbeste singur, baremi prin cele patru medalii de vitejie? In asemenea cazuri curtea e datoare sa trimita la plimbare pe pretorul dobitoc si sa hotarasca achitarea in unanimitate..... Sau cel putin cu majoritate de voturi. Colonelul i-a luat apararea si in fata generalului, atunci...... Gross nu poate sa voteze pentru condamnare. Apoi de partea presedintelui trebuie sa mai fie cineva...... Si uite majoritatea!..... Uite si pricina intarzierii!
Hartia, sub o calimara ruginita si murdara, radea intr-una. Apostol, inviorat, se duse la masa, se aseza pe scaun, lua tocul si incerca penita. Ii tremurau degetele cumplit si niciun gand nu i se arata limpede.
"Mai tarziu..... mai e vreme!" isi zise dupa un rastimp, linistit, pornind iar sa umble de ici-colo.
Peste un sfert de ceas se opri brusc la picioarele patului, fara urme de sange in obraz, cu privirea spre usa in care cheia se invartea scartaind mai ascutit ca totdeauna.
"Acuma vine siguranta!" ii tasni prin creieri ca un fior de foc, incat parca simtea cum ii sfaraie celulele cenusii.
Era plutonierul cu un soldat care aducea cina.
- Ati ispravit de scris? intreba vrand sa stranga masa, fara sa se uite la Bologa.
- Nu..... nu..... nici n-am ince....... zise Apostol deodata foarte agitat, adaugand repede, cu niste ochi iesiti din orbite: Asa-i de mare graba?..... S-a hotarat sentinta, s-a.....
- Sentinta desigur ca s-a hotarat de mult, raspunse plutonierul taraganat, si parca cu glas neobisnuit. Se asteapta numai aprobarea de sus...... de la Marele Cartier..... Asa-i regulamentul pentru domnii ofiteri..... Dar nu mai dureaza mult, nu, nu..... Trebuie sa pice raspunsul din minut in minut, caci in razboi si in cazuri de astea merge repede...... In razboi toate merg repede......
Apostol Bologa vedea ca omul acesta ii cunoaste soarta, dorea sa-l intrebe si nu cuteza. Soldatul se strecura afara, in varful picioarelor, ca dintr-o casa de mort. Plutonierul zise mai incet:
- Fetita plange si se zbate, vai de sufletul ei..... Dar nu mai pot, domnule locotenent, sa ma iertati si sa nu va suparati!..... Eu as fi lasat-o, ca si ieri...... dar domnul capitan tot prin ograda se invarteste si, daca ne-ar prinde, Doamne Fereste..... Am sa aprind lampa cand o veni baiatul sa ia farfuriile, ca inca nu s-a intunecat de tot.
Glasul plutonierului ramase in sufletul lui Apotol si dupa ce se inchise usa, ca un izvor de sperante luminoase. Ii batea inima navalnic, voioasa. Ii parea rau ca n-a trimis o vorba buna pentru Ilona, dar se mangaia ca poate in curand ii va spune el insusi mai multe.
"Cine stie? ingana cu bucurie. Numai Dumnezeu stie ce poate aduce ceasul......"
Se uita increzator pe fereastra cu cruce cafenie. Amurgul tragea pe furis obloanele intunerecului.
8.
Dupa miezul noptii, Apostol Bologa, istovit, se intinse pe pat. O tacere il impresura, parca toata lumea ar fi incremenit intr-un somn de mormant. Lumina galbena din tavan ii picura in ochi si il ustura. Atipi.
Deodata se trezi. Afara rasunau pasi, pe trepte, in coridor. Sari in mijlocul odaitei si ramase pironit acolo, cu inima zgribulita, murmurand din buzele-i albe:
- Doamne-Dumnezeule...... Dumnezeule......
Usa se deschise larg, cu zgomot mare, izbindu-se de perete. Din intuneric aparu pretorul cu o foaie de hartie in dreapta, in tinuta de campanie, cu ochii stinsi in obrajii bolbocati sub casca de fier. In dosul lui veni plutonierul, de asemenea cu casca, tinand ceva sub bratul stang si in mana, cu privire speriata, ca si cum ar fi fost sigur ca pretorul are sa-i faca vreo observatie aspra. In intunerecul usii, afara, se zvarcoleau capete multe, sclipeau ochi infrigurati, ca o vedenie dintr-o balada sangeroasa.
In mijloc, neclintit, cu parul lung, putin valvoiat, Apostol cerceta din ochi, fara a-i invarti in orbite, cu luciri repezi, fata pretorului, hartia din mana lui, casca plutonierului. Si, in fiece clipa, milioane de ganduri ii rasareau si mureau in creieri, parca toti atomii materiei cenusii s-ar fi aprins si ar arde cu flacari clocotitoare.
Pretorul se apropie de masa pe care hartia alba radea neatinsa, ridica sentinta sub lumina lampii si, fara introducere, incepu sa citeasca rar, cu voce clara, intorcand ochii spre Bologa dupa unele cuvinte pe care le apasa ca si cand ar fi fost subliniate. Apostol asculta si se uita numai la buzele pretorului, rosii, late, uscate, netezite uneori cu varful limbii trandafirii. Intelese deslusit "in numele imparatului", "crimele savarsite, dar neizbutite, de tradare si dezertare la inamic", "degradare si eliminare din gradele armatei", "moarte prin streang".....
- Sentinta va fi executata imediat! sfarsi pretorul indoind hartia si aruncand o privire furisa in fata lui Bologa.
- Imediat..... imediat, repeta Apostol foarte domol, adaugand in gand: "Dar ora?...... De ce nu spune ora?"
Atunci surprinse un gest al pretorului si vazu ca plutonierul se apropie atat de umilit, ca parea un necunoscut ratacit aici cine stie cum.
- Conform sentintei..... degradare..... tunica militara...... trebuie haina civila, zise iar pretorul, incepand cu glas sever, zapacindu-se de ochii lui Bologa si ispravind rugator.
Apostol nu pricepu, dar, fara sa priceapa, isi descheie incet tunica, isi scoase gulerul si-l puse pe masa, peste calimara ruginita, apoi lepada haina, o impaturi cu mare bagare de seama, o aseza pe pat si o netezi de doua ori cu dosul palmei. Camasa ii era umeda de sudori calde, ridicata si cocolosita la spate, intre bretele vargate. Isi potrivi camasa in spate si-si indrepta bretelele, care-i alunecasera putin de pe umeri. Atunci, uitandu-se intrebator in fata pretorului, vazu ca ochii lui ii examineaza cu spaima gatul alb, subtire, cu arterele umflate. Se intoarse spre plutonierul care-i intindea ceva si observa ca si plutonierul se uita la gatul lui. Se tulbura si se intreba in gand de ce se uita amandoi la gatul lui?
- Şi haina..... şi pălăria sunt din partea primarului, bâlbâi plutonierul înfricoşat, întinzându-i-le deodată, ca şi cum n-ar mai îndrăznit să le ţie.
Apostol Bologa luă haina pământie şi o îmbrăcă repede, dârdâind de frig, dar de pălărie nu se atinse. Plutonierul, grăbit să sfârşească, o aşeză binişor pe masă, deasupra gulerului, acoperind de tot hârtia albă, lucitoare.
Urmă o tăcere în care tremurau numai privirile speriate. În sfârşit, pretorul îşi drese puţin glasul şi vorbi, încurcându-se îndată:
- Dacă ai vreo dorinţă...... eu...... noi...... conform legilor...... orice dorinţă în clipa......
Apostol îl privi drept în ochi, lung, fascinat şi apoi, brusc, se întoarse cu spatele, parcă şi-ar fi adus aminte că pe pat e ceva..... Pretorul avu o mişcare de curiozitate, să vază ce va face, dar îşi reveni în fire şi ieşi cu demnitate, urmat de plutonierul care trase încet uşa, fără să mai învârtească cheia în broască.
Obişnuit cu zgomotul lacătului, Apostol se uită buimăcit, şoptind:
- Oare de ce n-au încuiat şi n-au pus lacătul?..... Oare......
Din toate colţurile minţii zeci de răspunsuri năvăliră în pripă cu veşti încântătoare. Poate că acuma, după ce s-a îmbrăcat în haină civilă, n-are decât să pună mâna pe clanţă şi să plece... departe..... să trăiască..... Poate că nici santinela nu mai e pe coridor...... Poate că afară îl aşteaptă Ilona şi Klapka şi preotul Boteanu.
Dar, în vreme ce-şi depăna nădejdile strălucitoare, uşa se deschise iar, şi în prag se arătă preotul Constantin Boteanu, înalt, slăbuţ, cu patrafirul pe piept, cu o carte subsuoară, cu crucea în mână. O clipă se uită blând, nedumerit, apoi intră, închise uşa şi merse drept la Apostol, murmurând cu glas cântat, pătrunzător:
- În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor.....
Apostol crezu o secundă că speranţele lui, printr-o minune cerească, au pornit să se împlinească. Zdrobit de povara suferinţelor, se prăbuşi în genunchi, sărută cu lăcomie crucea, îşi ascunse obrajii în cutele patrafirului şi izbucni într-un hohot de plâns înăbuşit. Pieptul i se umflă sub puterea loviturilor inimii rănite în care sângele se zvârcolea ca într-o temniţă de plumb. Şiroaiele de lacrimi curgeau pe florile de aur ale patrafirului îmbibat cu miros de tămâie, ca un râu desfundat de o furtună năprasnică. Printre gemetele lui sacadate, glasul preotului, moale şi mângâietor, i se strecura sfios în suflet, cu vorbe simple, nemeşteşugite, din care, încetul cu încetul, se închegă acolo o linişte ca pânza de zăbranic,străvezie şi totuşi destul de deasă spre a cerne şi a arunca la o parte toate ispitele şi deşertăciunile lumeşti.
Când îşi veni în fire şi ridică fruntea, Apostol avea faţa albă ca hârtia, şi ochii mari, roşii, cu cearcăne negre, cu sclipiri potolite. Văzu o borboană de sudori pe tâmplele lui Boteanu care se aşeză pe scăunel lângă masă. Pierduse nădejdea în minunea de adineaori şi, de frică să nu se ivească iarăşi stafiile cu care s-a luptat atâtea ceasuri, se târî în genunchi la picioarele preotului.
- Am venit într-un suflet, vorbi Boteanu cu voce stinsă, ştergându-şi fruntea cu o batistă mare, că în Lunca nu se ştia ce s-a întâmplat cu tine..... M-am pomenit spre seară cu fata lui Vidor, că mă cheamă degrabă să te binecuvântez..... Of, inima omului!...... Dar Ilona venise din capul ei la mine..... Domnii de aici hotărâseră să-ţi trimită un preot militar, de altfel tot slujitorul Domnului...... Ne-am rugat cu toţii şi am înduplecat pe domnul căpitan să fie milostiv.....
- Părinte! zise deodată Apostol, grăbit şi îngrijorat. Am vrut să scriu mamei şi uite, colo, hârtia neîncepută..... n-am fost în stare..... din pricina...... Vesteşte-o tu, Constantine, pe urmă, după ce voi fi...... după ce...... Spune-i tu cum am....... Să aibă grijă de logodnica mea...... să aibă mare grijă...... Căci ele amândouă mi-au sădit în inimă iubirea..... şi din iubirea lor mi-am întruchipat credinţa..... şi credinţa călăuzitoare...... şi....... şi........
Îşi ascunse faţa în patrafir, în rămăşiţele mirosului de tămâie, murmurând cuvinte fără şir. Preotul îi mângâie părul umed, îngânând:
- În mjilocul tuturor ispitelor vieţii, ai rămas fiul părintelui tău, Apostole! N-ai uitat învăţăturile lui, ci le-ai purtat pururea în sângele tău fierbinte..... Ţi-aduci aminte cum ne spunea, de câte ori venea prin Năsăud, serios şi impunător, parc-ar fi vorbit cu nişte bărbaţi: "Niciodată să nu uitaţi că sunteţi români!"......? Vijeliile vieţii îndoaie sufletul omului, dar nu pot smulge dintr-însul rădăcinile cele nepieritoare!....... Plăcut este Domnului-Dumnezeului nostru acela care se jertfeşte de bunăvoie pentru neamul părinţilor săi şi pentru credinţa lor în vecii vecilor!
- Pentru neamul părinţilor, şopti Apostol, adâncindu-şi obrajii în mirosul de tămâie, uitând îndată cuvintele, ca şi cum mintea lui n-ar mai fi fost în stare să păstreze niciun înţeles......
Într-un târziu uşa se deschise singură, se învârti molcom în ţâţâni şi se propti de perete. În bezna pervazului stătea preotul, ca o chemare mută. Popa Constantin se aplecă peste capul lui Apostol, blând ca un părinte care deşteaptă din somn un copilaş iubit:
- Scoală, fiule, şi fii tare în ceasul încercării din urmă precum a fost Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Hristos......
Apostol Bologa se cutremură, dar se ridică îndată şi se uită împrejur cu ochi întrebători. Descoperind în uşă figura pretorului, îşi aduse aminte şi întinse braţul spre masă după pălăria moale, fără panglică şi roasă pe margini. Atunci îşi văzu ceasornicul, retrase brusc mâna, desfăcu binişor cureluşa şi-l dădu preotului, fără să-şi arunce ochii pe cadran, zicând încet:
- Constantine, să nu mă uiţi......
Popa strânse ceasornicul în palmă, sub crucea care tremura.
Apostol luă pălăria, o mototoli între degete şi privi nedumerit în ochii lui Boteanu şi apoi spre pretorul din coridor.
- Bologa...... a sosit ora....... Curaj! zise pretorul, dispărând imediat.
Apostol se îndreptă spre uşă, trecu pragul şi, în capul treptelor, se opri uluit. Ograda era plină de soldaţi cu făcliile aprinse, cu căşti lucitoare ca la o retragere cu torţe în ajunul unei sărbători mari. Flăcările sfârâiau aspru, cu lumini roşcate, cu nouraşi de fum necăcios. Casa cu birourile diviziei îşi însemna conturile în coasta dealului din spate peste care vârfurile plopilor bătrâni se înălţau ca nişte mâini negre imploratoare spre cerul vânat, ciuruit de stele.
Priveliştea înfioră inima lui Apostol, iar în corp simţi privirile tuturor oamenilor. Îl cuprinse frigul, tresări şi, cu amândouă mâinile, îşi îndesă pălăria în cap, trăgând-o pe ochi, să nu mai vază nimic.Apoi, foarte agitat, îşi ridică gulerul hainei peste gâtul gol.
- Înainte! răsună deodată peste sfârâitul torţelor glasul pretorului, undeva, departe.
Apostol vru să pornească, dar nu-şi putea urni picioarele. Preotul era lângă el.Se agăţă de braţul lui, mulţumit c-a găsit sprijinul, şi coborî treptele. Merse un răstimp. Împrejur auzea numai sfârâit de făclii şi zgomot de bocanci târâţi anevoie. Apoi, din stânga, izbucni brusc un hohot de plâns, prelung, ascuţit, acoperind tot convoiul şi umplând văzduhul ca un cântec de mort. Apostol îşi zise că e Ilona, strânse mai tare braţul preotului, dar nu întoarse capul, nici nu ridică ochii.
Iesira in sosea..... Facliile nu mai falfaiau asa de sfaraitor, parca li s-ar fi risipit lumina si le-ar fi ramas numai fumul. In spate insa gemea mreu plansul, tot mai stins si mai departat. Apostol vazu ca au apucat-o in dreapta, se minuna si sopti preotului limpede si cu parere de rau:
- Unde mergem, parinte?
In suflet ii incolti, langa parerea de rau, un firicel de nadejde, care-i spunea in taina: "Poate ca totusi!....." Curand insa parasira soseaua, trecura pe sub un viaduct caramiziu, apoi peste un podet de scanduri noi.
"Doamne, unde mergem?" se intreba Apostol acuma cu durere, mai ales ca pe aici nu umblase niciodata.
Nu-si simtea deloc picioarele, se mira cum poate merge fara picioare si i se parea ca pluteste in aer, ca in vis. In aceeasi vreme zise iarasi preotului, care-i tinea crucea in fata:
- Iarta-ma, Constantine, ca din pricina mea trebuie sa te oboseesti atata...... atata.....
Drept raspuns, Boteanu murmura un crampei de rugaciune. Apostol nu intelegea nimic, voia sa-l intrebe ce zice, dar tinutul necunoscut il necajea atat de rau, ca uita ce-a vrut si iar se gandi, amarat: "Unde mergem?"
O bucata de vreme urcara pe un drum taiat intr-o coasta de deal. Paraul de sub podetul de scanduri noi acum galgaia galagios, in drepata, la picioarele coastei..... Auzind cum gafaie oamenii imprejurul lui, Apostol sopti in urechea preotului:
- Nici nu-mi simt picioarele..... parc-as pluti.....
Boteanu rosti mai tare rugaciunea, infricosat de cuvintele lui Apostol care atarna tot mai greu pe bratul lui amortit.....
Urcusul se ispravi. Paraul iar murmura alaturi, somnoros. Lui Apostol i se parea ca merge de o vesnicie pe o carare fara sfarsit si din nou ii rasari in creieri intrebarea: "Unde mergem?" Atunci preotul parca se poticni si indata prinse a se ruga cu glas mai fierbinte, cu vorbe mai grabite.
- Am sosit? intreba Bologa, neindraznind sa ridice ochii.
- Fii tare, fiule, fii tare! bolborosi popa Constantin, plangator.
Apoi Apostol simti iarba sub talpi. Si deodata picioarele incepura sa-l doara, ca si cand ar fi dus o povara peste puterile lui.
- Faceti loc!..... Pe dincolo, parinte! se auzi, foarte ragusit, glasul pretorului.
Atunci Bologa, nerecunoscand glasul si vrand sa vaza cine a strigat, ridica fruntea si dadu cu ochii, de-abia la vreo zece pasi, de un stalp alb si lucios, cu un brat carligat in batf. Streangul se lagana putin si leganarea aceasta ii aduse aminte cum a incercat el odinioara, cu mainile, rezistenta funiei. In lucirea alba a lemnului se deslusea ceva straniu, incat Apostol lasa repede capul in jos.
Cand deschise iar ochii, se pomeni langa stalp. Mana dreapta atinse intamplator lemnul rece si umed ca pielea de sarpe. Se scarbi si incepu sa-si stearga umezeala pe dunga pantalonului. In timpul acesta insa isi plimba linistit privirea peste multimea de fete ciudate si necunoscute, parca nici n-ar fi fost omenesti, care se ascundeau sub casti latarete, in lumina facliilor fumuroase. Mirosul de rasina arsa ii gadila narile si fumul il supara fiindca-i intuneca vederea. Pleca putin capul si, aproape de picioare, vazu pamantul deschis ca o rana urata, galbuie. Groapa nu parea adanca si lutul era azvarlit numai in dreapta, alcatuind o movila, pe care statea pretorul, inaltandu-se deasupra tuturor, ca si cum el ar fi trebuit sa..... In stanga, la marginea gropii, un cosciug de brad, gol, descoperit..... Capacul, cu o cruce neagra la mijloc, zacea alaturi de o cruce mare de lemn, pe care scria cu slove strambe: Apostol Bologa..... Numele i se parea strain si se intreba aproape suparat: "Oare cine sa fie Apostol Bologa?"
- Gata?..... Gata! striga pretorul, pe movila de pamant, fluturand o foaie de hartie.
Apostol ascuta numai inceputul sentintei, pe urma se uita la oamenii din preajma lui, gandindu-se ca generalul n-a venit si probabil ca doarme..... Langa movila pretorului zari un doctor cu ceasul in mana: "Nu-i doctorul Meyer..... nu, nu....." La picioarele groapei recunoscu apoi pe Klapka, cu ochii plansi, ingroziti, care-l obosira, incat intoarse capul. La doi pasi, in stanga, statea un taran sprijinit in harlet, cu capul gol, cu parul asudat si lipit de frunte, cu obrajii umezi de lacrimi. "Uite groparul..... Vidor....." se gandi dansul cu bucurie si vru sa-i faca un semn. Dar tocmai atunci pretorul sfarsi citirea cu glas ascutit si strdent ca un scartait de usa cu tatani ruginite, si Apostol isi lua seama, intrebandu-se speriat ce-o sa fie acuma..... Peste o clipa auzi, din spate, limpede, o voce sovaitoare:
- Trebuie..... pe scaun......
Bologa pricepu că trebuie să se suie pe scaunul care se afla lângă genunchii lui şi nu-l observase până acum. Îi era teamă ca iar nu va putea mişca picioarele..... "Trebuie...... trebuie să încerc", îi fulgeră prin creieri. Apoi deodată se simţi cuprins în braţe. Se îngrozi. Groparul îl sărută pe obraji, apăsat, cu buzele şi mutăţile ude.
- La o parte! răcni pretorul, spăimântat, ridicând braţele.
Apostol se urcă pe scaun şi se lovi cu capul de ştreangul ce atârna de sus. Pălăria i se înfundase pe ochi. O scoase şi o aruncă în groapă. În aceeaşi clipă izbucni un plâns gros, disperat, nestăpânit. "Cine plânge?" se gândi Bologa. Klapka se bătea cu pumnii în piept.
Atunci Apostol fu împresurat de un val de iubire izvorâtă parcă din rărunchii pământului. Ridică ochii spre cerul ţintuit cu puţine stele întârziate. Crestele munţilor se desenau pe cer ca un ferăstrău uriaş cu dinţii tociţi. Drept în faţă lucea tainic luceafărul, vestind răsăritul soarelui. Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu ochii însetaţi de lumina răsăritului. Pământul i se smulse de sub picioare. Îşi simţi trupul atârnând ca o povară. Privirile însă îi zburau, nerăbdătoare, spre strălucirea cerească, în vreme ce în urechi i se stingea glasul preotului:
- Primeşte, Doamne, sufletul robului tău Apostol..... Apostol...... Apostol......
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu