Crimă şi predeapsă, Dostoievski

....................................................................
                                                  3.

                           Aproape tot timpul cât a citit scrisoarea, de la primele rânduri, ochii lui Raskolnikov fura scăldaţi de lacrimi; dar când o sfârşi, un zâmbet amar şi răutăcios îi schimonosi faţa palidă şi crispată. îşi puse capul pe perna turtită şi murdară şi rămase mult timp pe gânduri. Inima îi bătea cu putere şi gânduri le i se învălmăşeau.
     În cele din urmă, simţi ca se înăbuşă în odaiţa lui strâmtă, galbenă, care semăna mai curând cu un dulap sau cu o ladă. Şi trupul şi sufletul aveau nevoie de spaţiu. Îşi luă pălaria şi ieşi în strada, de data asta fără teama întâlnirilor de pe scară; uitase de ele. Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov, trecând pe bulevardul V.; umbla repede, ca mânat de o treabă urgentă, dar înainta, după obiceiul lui, fără sa vadă nimic, mormăind sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce îi mira pe trecători. Mulţi îl crezură beat.

                                                          Capitolul IV

                           Scrisoarea mamei lui  îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital, cum s-ar spune, nu şovăise nicio clipă. Chiar în timpul cât citise scrisoarea, luase hotărârea şi hotărârea era decisiva: "Cât voi fi eu în viaţă, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu' cu domnul Lujin!"
     Situaţia e clară, mormăi el, rânjind răutăcios şi sărbătorind dinainte izbânda hotărârii lui. Nu, măicuţo, nu, Dunia, nu mă puteţi înşela!... Se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul, că au luat hotărârea fără mine! Fireşte! Credeţi că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invoca - Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goana cailor, ca să nu zic din goana trenului. Nu, Dunecika, ştiu şi-mi dau seamă ce sunt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; ştiu şi la ce te-ai gândit o noapte întreaga, umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în faţa icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se afla în iatacul măicuţei. E greu să urci Golgota. Hm... Şi aşa, te-ai hotărât definitiv, Avdotia Romanovna, să te măriţi cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de... asta impune, e ceva serios!), care ocupă două posturi şi împărtăşeşte ideile generaţiei noastre noi (după cum scrie măicuţa), un om care pare bun, după cum spune chiar Dunecika. Acest pare sună grozav! Şi Dunecika se mărită pe temeiul acestui pare!... Minunat! Minunat!


     Aş dori să ştiu pentru ce mi-a scris măicuţa despre nouă noastră generaţie? Că să-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a mă îmbuna, de a pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant, de asemenea, de lămurit încă ceva: cât au fost de sincere una faţa de cealaltă în ziua şi în noaptea care au precedat hotărârea şi în zilele care au urmat? Oare şi-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dându-şi seama că au amândouă aceleaşi gânduri şi sentimente, s-au înţeles atât de bine tacit, că orice vorbă ar fi fost de prisos? Probabil că, într-o măsură, aşa a fost; se vede din scrisoarea măicuţei; el i-a părut cam tăios, un pic, şi naiva mea măicuţă s-a apucat să-şi dezvăluie observaţiile Duniei. Iar dânsa, cum era de aşteptat, s-a supărat şi i-a răspuns chiar cu ciudă. Fireşte! Cine nu s-ar înfuria (când totul este hotărât şi de la sine înţeles) dacă ar trebui sa mai răspundă şi la asemenea întrebări naive. Şi apoi ce-mi tot scrie: "S-o iubeşti pe Dunia, Rodea, si să ştii că ea te iubeşte nespus, chiar mai mult decât pe ea însăşi... Nu cumva o mustră în taina conştiinţa fiindcă s-a învoit să-şi jertfească fiica în folosul băiatului? Tu eşti credinţă noastră în viitor, tu eşti totul pentru noi! O, măicuţo!"...
    Furia din sufletul lui sporea din clipă in clipă, şi dacă ar fi dat ochi cu domnul Lujin, ar fi fost în stare poate chiar să-l ucidă!
    "Hm, este adevărat,  îşi urma el gânduri le ce-i roiau în minte, este foarte adevărat că pentru a cunoaşte un om, trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seamă; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai întâi de toate el este un om serios şi pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lăzii celei mari şi a bagajelor! Se mai poate cineva îndoi de bunătatea lui ?
     Iar ele amândouă, logodnica şi cu mama, vor tocmi un surugiu şi vor călatori cu căruţa cu coviltir de rogojină (doar aşa am călatorit şi eu!). Ce are a face?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasa a treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se întind cât le este plapuma.
     Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar logodnica dumitale... Şi apoi, nu se putea să nu ştii ca mama ia cu împrumut, în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i aşa? Fireşte, dumneata şi Dunecika veţi alcătui o întreprindere comercială, întemeiată pe avantaje reciproce şi contribuţie egală, deci cheltuielile se împart pe din două: frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până şi aici omul de afaceri a reuşit sa le tragă niţeluş pe sfoară: transportul bagajelor costă mai puţin decât călatoria, s-ar putea chiar sa fie gratuit.
     Dar atunci, nu văd ele ce se petrece său se prefac că nu văd? Căci sunt mulţumite, încântate! Şi când te gândeşti că astea-s floare la ureche pe lângă cele ce le aşteaptă în viitor! Ce-i mai grav în toată povestea asta nu este zgârcenia, nici meschinăria, ci tonul.
     Tonul care prevesteşte ce fel de raporturi se vor stabili între ei după căsătorie... Şi măicuţa, care risipeşte banii în stânga şi în dreapta! Cu ce are sa vină la Petersburg? Cu trei carboave in buzunar sau cu doua "bumăşti", cum spune cealaltă... bătrâna... hm! Din ce speră să trăiască mai târziu la Petersburg? Doar îşi da seama de pe acum, din cine ştie ce motive, că nu va putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început. O fi scăpat vreo vorbă, pesemne, drăguţul de logodnic, din care s-a luminat măicuţa, deşi cu nici un preţ n-ar mărturisi acest lucru şi zice: Am să refuz.
     Şi atunci, ce face, din ce speră să trăiască? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici? Acasă împletea băsmăluţe de iarnă, cosea mânecuţe, stricându-şi ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o sută douăzeci, asta o ştiu bine.
     Prin urmare, se bizuie totuşi pe nobleţea sentimentelor domnului Lujin!: Are să-mi propună singur, are să mă roage.
     Aşteaptă! Aşa se întâmplă întotdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează pe om, până la ultima clipă nădajduiesc că vor avea din partea lui numai bine, şi cu toate că presimt contrariul, pentru nimic în lume nu şi-o mărturisesc; se cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile şi cu picioarele de adevăr, până când omul înzorzonat de ele, le dă personal cu tifla.
     Ar fi interesant de ştiut dacă domnul Lujin are decoraţii? Sunt gata să pariez că are Ordinul Anna la butonieră şi că-l abordează când ia masa la diverşi antreprenor i şi negustori. Poate că şi-l va pune şi la propria dumnealui nunta!
     Dar, lua-l-ar naiba!...
     Ce să-i faci? Aşa e măicuţa... Dumnezeu s-o ţie... Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară şi ţi-am înţeles firea. Măicuţa scrie că Dunecika poate să îndure multe. Asta o ştiam. Asta am ştiut-o încă acum doi ani şi jumătate şi în aceşti doi ani şi jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că Dunecika poate să îndure multe. Dacă l-a putut suporta pe domnul Svidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe, şi acum, dumneaei şi măicuţa şi-au închipuit că şi domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-şi expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă soţiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, şi şi-o expune aproape la primă întâlnire.
     Să zicem că l-a luat gura pe dinainte, deşi e om chibzuit (aşa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte, ci să se fi grăbit să-şi afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia?
     Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin şi ştie că va trebui să trăiască cu acest om. Dar şi eu ştiu că ea s-ar învoi mai curând sa se hrănească numai cu pâine neagră şi apă decât să-şi vândă sufletul, că nu şi-ar da libertatea sufletului în schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din câte o ştiam eu şi cred că nu s-a schimbat nici acum!... Ce sa vorbim! E greu să-i suporţi pe Svidrigailovi! E greu să colinzi guberniile şi să munceşti o viaţă întreagă pentru două sute de ruble pe an, şi totuşi, ştiu ca sora mea ar prefera să ducă viaţa unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui neamţ din Ostsee, decât să-şi pângărească sufletul şi să-şi încarce conştiinţa, legându-şi viaţa de un om pe care nu-l respecta şi cu care nu are nimic comun.
     Să-şi lege viaţa pentru tot deauna, numai din interes! De-ar fi domnul Lujin din aur curat, sau o nestemată de nepreţuit şi tot n-ar primi să-i fie ibovnică cu cununie! De ce primeşte totuşi? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că se vinde! Pentru o fiinţă dragă, adorată, s-ar vinde! iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata să se vândă. Pentru ei ar vinde orişice! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare să-şi calce şi pe conştiinţa! Libertate, linişte, chiar şi conştiinţă, tot ar pune la bătaie! Calcă-se în picioare viaţa mea, numai fiinţele dragi să fie fericite!
     Mai mult decât atât, îşi va născoci o cazuistica proprie, luând pildă de la iezuiţi, şi pentru câtva timp va izbuti poate chiar să se liniştească, să se convingă că aşa trebuie să facă pentru realizarea acestui scop măreţ. Asta eşti tu, Dunia, şi totul e limpede ca lumina zilei.
    Rodion Romanovici Raskolnikov şi numai el e pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea să-l fericească, să-l ţină la universitate, să-l facă asociat la biroul de avocatură, să-i asigure întreaga existenţă! Şi poate ca, odată şi odată, va ajunge un om bogat, cu vază, respectat, şi poate chiar un om cu renume! Dar mama? Păi e vorbă de Rodea, de nepreţuitul ei Rodea, de primul ei născut! Cum să nu-i jertfească acestui prim născut pe faţa ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase şi nedrepte! Ce mai: dacă-i vorba de Rodea, aţi fi în stare sa acceptaţi până şi soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soartă va dăinui cât lumea şi pământul! Dar voi, aţi cântărit voi oare jertfa, aţi cântărit-o bine? Sigur? Nu vă întrece puterile? Şi merită oare?
    Are rost?  Ştii tu, Dunecika mea, ca traiul tău alături de domnul Lujin te pune pe aceeaşi treaptă cu Sonecika? De dragoste nu poate fi vorba, scrie măicuţa. Dar daca în afară de dragoste nu poate fi vorba nici măcar de stima, ci dimpotrivă, exista de pe acum un sentiment de sila, de dispreţ, de dezgust, unde ajungem? Ajungem la acea curăţenie deosebită. Nu-i aşa? Vă daţi voi seama, pricepeţi, înţelegeţi voi ce înseamnă aceasta curăţenie? V-aţi gândit că această curăţenie cerută de Lujin nu se deosebeşte cu nimic de curăţenia ce se cere Sonecikăi, că poate este chiar mai groaznică, mai hidoasă, mai mârşavă, căci tu, Dunecika, totuşi, îţi faci socoteala că vei avea un pic de confort în plus, pe când dincolo e vorba de salvarea vieţii. Scump, scump se plateşte această curăţenie, Dunecika! Dar dacă te vor trăda puterile, daca vei ajunge să te căieşti? Câtă durere, câtă suferinţă, câte lacrimi vărsate în taină, căci tu, tu nu eşti Marfa Petrovna! Şi mama? Ce va fi cu mama? Şi acum e neliniştita, se frământă, dar atunci când va vedea limpede cum stau lucrurile? Şi eu?... Cum de-aţi putut gândi aşa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o vreau, măicuţo! Şi cât trăiesc eu, căsătoria ăsta nu se va face! Mă opun!"
    Raskolnikov se trezi din gândurile lui şi se opri.
    "Nu se va face? Dar ce ai  să faci tu ca să împiedici acest lucru? Ai să-i interzici? Cu ce drept? Ce le poţi promite, la rândul tău, ca să ai acest drept? Să le închini toata viaţa, tot viitorul după ce vei isprăvi facultatea şi-ţi vei găsi un loc? Foarte frumos, ăsta-i viitorul, dar astăzi? E vorba că trebuie să faci ceva chiar acum, pricepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele îţi procură bani, punându-şi la poprire pensia de o sută de ruble pe an şi leafa domnilor Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahruşin cu ce le vei apăra, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? în zece ani mama va orbi tot împletind basmale şi poate şi din pricina lacrimilor; va cădea zdrobită de lipsurile ei fără de sfârşit; şi sora? Gândeşte-te, ce se poate întâmpla cu sora ta peste zece ani, sau în cursul acestor zece ani? Ai ghicit?"
    Îşi sfâşia cu un fel de amară voluptate sufletul cu aceste întrebări, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi şi dureroase, căci şi le pusese de multe ori. De multă vreme îl frămîntau şi îi rupeau inima. Cândva, cine ştie când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l macină azi, şi durerea crescuse, se adunase, iar în ultima vreme se copsese şi se concentrase, luând forma unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobea inima şi mintea, cerând neîncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitură de trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, sa sufere pasiv, cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia sa facă ceva, şi asta chiar îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau...
    "Să  renunţ la viaţă! strigă el deodată, cuprins de disperare. Să-mi primesc soarta aşa cum este; să înăbuş o dată pentru totdeauna orice năzuinţa; să renunţ cu desăvârşire la orice drept de a înfăptui, de a trai şi de a iubi!"
    "Înţelegeţi oare, vă daţi seama, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te duce? îşi aminti el deodată întrebarea pe care i-o pusese cu o zi înainte Marmelado. Căci orice om trebuie să aibă măcar un locşor unde să se poată duce..."
    Deodată tresări: acelaşi gând ca şi în ajun îi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. Ştiuse mai dinainte, presimţise că se va întoarce negreşit în mintea lui, şi-l aştepta. Căci gândul acesta nu era de ieri. Cu o singură diferenţă: acum o luna, ba poate chiar ieri, fusese doar un vis, pe când acum... acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, înspăimântător şi cu totul necunoscut... şi el deveni conştient de acest lucru... Simţi ca o izbitură de ciocan în creier şi i se întunecă în faţa ochilor.
    Îşi roti privirile, căutând ceva. Ar fi vrut să se aşeze şi căută o bancă; traversă parcul K. în faţa lui, la vreo suta de paşi, se zarea o banca. Porni cât mai iute spre ea, dar în drum avu loc o întâmplare mărunta, care îi atrase câteva clipe întreaga atenţie.
    Uitându-se spre bancă, văzu în faţa sa, cam la douăzeci de paşi, o femeie care mergea; la început, n-o luă în seama, cum nu lua în seama nici unul din lucrurile întâlnite în cale. I se întâmpla de pildă, de nenumărate ori, să ajungă acasă fără să-şi poată aminti drumul pe care a mers, căci, de obicei, umbla fără sa vadă nimic. Dar femeia din faţa lui avea ceva atât de ciudat, ca sărea în ochi la prima vedere şi, puţin câte puţin, atenţia lui se opri asupra ei, mai întâi fără voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai stăruitor. Ar fi vrut să înţeleagă ce anume era ciudat în femeia aceea? în primul rând, părea să fie foarte tânără, şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbreluţă şi fără mănuşi, bălabănindu-şi comic braţele. Purta o rochiţa de mătase uşoară ("mătăsică"), pusă de asemenea foarte ciudat, abia încheiată, iar la spate, în dreptul taliei, acolo de unde începea fusta, ruptă de-a binelea, o fâşie întreaga se desprinsese şi atârna, fluturând. Avea în jurul gâtului gol o băsmăluţă, legată strâmb. Şi pe deasupra, fata înainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se clătină. Aceasta întâlnire trezi până la urma întreaga lui atenţie. O ajunse în dreptul băncii, unde ea se prăbuşi cu capul pe spetează şi închise ochii, părând sfârşită de oboseală. Cercetând-o, Raskolnikov îşi dadu pe loc seama că era beata. Părea un lucru atât de ciudat şi de monstruos, încât se întrebă chiar daca nu-l înşela vederea. Avea în faţa lui aproape un copil, o fetişcană de cel mult şaisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuţă, bălaie, drăgălaşă, dar aprinsă la faţă şi chiar un pic buhăită. Părea ca fata nu-şi mai dădea seama ce-i cu dânsa: sta picior peste picior, într-o atitudine nu tocmai cuviincioasă, şi se vedea că aproape nu ştia ce-i cu ea.
    Raskolnikov  nu se aşeză, dar nici nu-i venea sa plece; rămase nedumerit în faţa fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar în ziua aceea, pe la orele doua după-amiază, pe arşiţă, era aproape pustiu. Totuşi, la vreo cincisprezece paşi, un domn se oprise la marginea aleii, vădit dornic de a se apropia de tânăra fata într-un anumit scop. O văzuse pesemne şi dânsul de departe şi o urmărise, dar prezenţa lui Raskolnikov îl stingherea. Arunca pe ascuns priviri furioase tânărului nostru şi aştepta, nerăbdator, plecarea acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant îmbrăcat, era un om de vreo treizeci de ani, îndesat şi rotofei, cu obrajii roşii, buze rumene şi mustăcioara. Pe Raskolnikov îl apuca furia; simţi o dorinţă nestăvilită de a-l jigni pe acest filfizon gras. O părăsi pentru o clipă pe tânăra fata şi se apropie de el.
    - Hei, Svidrigailov! Ce cauţi aici? striga el, strângând pumnii, cu gura strâmbată de rânjet şi spumegând de furie.
    - Ce  înseamnă asta? întrebă răstit domnul, încruntat şi mirat în îngâmfarea lui.
    - Cară-te, asta e!
    - Cum îndrăzneşti, canalie?!...
    Şi domnul ridică bastonul. Raskolnikov se năpusti cu pumnii asupra lui, fără să se gândească că domnul acesta gras putea să doboare doi ca el. Dar, în aceeaşi clipa, cineva îl apucă cu putere de braţe, pe la spate, şi între ei se aşeză un sergent de stradă.
    - Sfârşiţi, domnilor, nu vă luaţi la bătaie în gradina publică. Ce vrei dumneata? Cine eşti? îl întrebă el cu asprime pe Raskolnikov, văzându-l cam zdrenţăros.
    Raskolnikov îl cercetă cu luare-aminte. Sergentul cu mustăţi şi favoriţi cărunţi avea o mutră cumsecade de soldat şi o privire inteligentă.
    - Tocmai de dumneata aveam nevoie, strigă el,  apucându-l de braţ. Sunt Raskolnikov, fost student... Asta nu strică s-o ştii şi dumneata... îi arunca el filfizonului, iar dumneata vino aici să-ţi arat ceva... Şi îl trase de mână până în dreptul băncii. Priveşte, e beată moartă, adineauri mergea pe alee; cine ştie cine este, dar nu pare să fie de meserie. Mai curând a îmbătat-o cineva şi şi-o fi bătut joc de ea... pentru prima oară... pricepi? Apoi a azvârlit-o în stradă. Priveşte la rochia ei ruptă, priveşte cum e îmbrăcată: nu s-a îmbrăcat singură, ci a fost îmbrăcată şi încă de nişte mâini nepricepute, de bărbat. E limpede. Şi acum, uită-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri să-l iau la bătaie; nu-l cunosc, îl vad acum întâia oara. Dar şi el a văzut fata în drum, a văzut-o beată, în neştire, şi acum are poftă şa se apropie şi să pună mâna pe ea, profitând de starea ei, ca s-o ducă cine ştie unde... Asta e sigur, crede-mă, nu mă înşel. L-am văzut cum se uita la ea şi cum a urmărit-o, dar l-am împiedicat, şi acum abia aşteaptă să plec. Ia te uită la el, s-a depărtat, s-a oprit şi se face că-şi răsuceşte o ţigară... Cum am face să-l împiedicăm? Cum am face s-o ducem acasă, gândeşte-te!
    Sergentul pricepu situaţia numaidecât. Domnul cel gras, fireşte, nu era greu de înţeles, dar rămânea fata. Sergentul se apleca s-o vadă mai bine şi o compătimire sinceră i se citi pe faţă.
    - Ce păcat! zise el,  dând din cap. E un copil... Şi-au bătut joc de ea, aşa e. Ascultă, domnişoară, încercă s-o trezească pe fată, unde stai?
    Fata deschise ochii  obosiţi, cu privirea împăienjenită, se uită la ei fără să înţeleagă ce o întrebau şi le făcu semn cu mâna s-o lase în pace.
    - Ascultă, zise Raskolnikov, uite (se căută prin buzunare şi scoase douăzeci de copeici pe care le găsi că prin minune), ia banii, cheamă un birjar şi spune-i s-o ducă acasă. Numai de-am putea afla unde stă!
    - Domnişoară, ascultă, domnişoară, încercă sergentul după ce lua banii, am să strig un birjar şi am să te duc acasă chiar eu. Unde să te duc? Unde stai?
    - Lasă-mă!....... Ce vă legaţi de mine?... îngăimă copila, cu acelaşi gest de nerăbdare.
    - Vai, vai, ce urât! Vai, ce ruşine! Ce ruşine, domnişoară! Sergentul da din cap cu dojană, cu milă şi cu revoltă. Ce bucluc, domnule! se întoarse el spre Raskolnikov, cercetându-l din nou, în treacăt, din cap până în picioare. Pesemne îi păru ciudat: un zdrenţăros care aruncă banii!
    - Unde aţi găsit-o, departe? întrebă.
    - Nu,  ţi-am spus - mergea în faţa mea, clatinându-se, aici, prin parc. Cum a ajuns în dreptul băncii a căzut.
    - Vai, ce ruşine, ce urâte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atât de tinerică şi beată! Şi-au bătut joc de ea, asta aşa e! Uite şi rochiţa e ruptă... Ce desfrâu e astăzi peste tot!... O fi de familie bună, dar scăpătată... Sunt multe în ziua de azi. Pare gingaşă, ca o domnişoară de neam bun... şi bătrânul se aplecă din nou asupra fetei.
    Poate că şi el avea fete "gingaşe", care puteau fi luate drept nişte "domnişoare de neam bun", cu aerele lor de fete de familie, binecrescute şi cu toate fasoanele la modă.
    Totul este, se frământa Raskolnikov, să n-o lasăm să cada în mâna ticălosului acela! Altfel, are să-şi bata joc şi el de dânsa! Se vede cale de trei poşte ce vrea! Ia te uita, ticălosul, nu mai pleacă!
    Raskolnikov vorbea tare şi-l arata cu mâna. Filfizonul îl auzi, fu cât pe-aici să se înfurie iarăşi, dar se răzgândi şi se mărgini să-i arunce o privire dipreţuitoare. Apoi mai făcu agale zece paşi şi se opri.
    - Nu-l lăsăm noi să pună mâna pe ea, răspunse sergentul, gânditor. Numai de-ar vrea ea să ne spună unde s-o ducem, altfel... Domnişoară, ascultă, domnişoară!
    Şi omul se aplecă din nou spre ea.
    Fata deschise ochii, se uita cu luare-aminte, păru că înţelege situaţia, se sculă de pe bancă şi porni înapoi, în direcţia din care venise.
    - Uf, neruşinaţilor, ce vă tot legaţi de mine? mormăi dânsa, făcând din nou acelaşi gest ca să fie lasată în pace.
    Porni repede,  clătinându-se tot atât de tare. Filfizonul o urmarea fără s-o piarda din ochi, dar de pe o altă alee.
    - Fiţi liniştit, n-am să-l las, zise hotărât mustăciosul şi plecă după cei doi. Ce desfrâu e acum pe lume! repetă el, oftând.
    În clipa aceea, Raskolnikov, ca înţepat de o viespe,  îşi schimbă total gândul.
    - Ascultă! strigă el în urma mustăciosului. Sergentul se întoarse.
    - Lasă! Ce-ţi pasă? Lasă! Să-şi facă de cap! şi arătă spre filfizon. Ce-ţi pasă dumitale?
    Fără să înţeleagă, sergentul îl privea cu gura căscată. Raskolnikov se porni  pe râs.
    - O-oh! oftă sergentul şi, întorcându-i spatele, se luă după filfizon şi fată, socotind pesemne că Raskolnikov era un nebun, sau poate şi mai rău.
    "Mi-a luat douăzeci de copeici, îşi zise Raskolnikov, furios, după ce rămase singur. Are să-i ia şi celuilalt s-o lase pe fată să se ducă cu dânsul, şi cu asta basta... Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva? Am eu dreptul sa ajut? N-au decât să se mănânce de vii, ce-mi pasă mie? Şi apoi, cum am îndrăznit să-i dau aceste douăzeci de copeici? Erau oare ale mele?"
    Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, îşi simţea inima grea. Se aşeză pe banca părăsită. I se destrămau gândurile...... în clipa aceea îi venea greu să mai judece. Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească şi să înceapă o viaţă nouă......
    "Biata copilă! zise el, uitându-se la colţul băncii unde şezuse fata cu o clipă mai înainte. Are să se dezmeticească şi are să plângă, apoi are să afle maică-sa...... Are s-o ia la palme, are s-o bată rău, are s-o facă de ruşine, poate chiar are s-o alunge din casă... Şi chiar daca n-are s-o alunge, o Daria Franţevna oarecare are să adulmece prada numaidecât şi fetiţa mea are să înceapă să treacă din mână în mână... Apoi va veni spitalul (asta li se întâmpla mai ales celor care trebuie sa se ascunda de mamele lor foarte cinstite şi-şi fac de cap pe ascuns), mai târziu - iarăşi spitalul... vinul... cârciumile... şi iarăşi spitalul... iar peste doi-trei ani va ajunge o epavă, aşa încât toata viaţa ei nu va număra mai mult de nouăsprezece, poate chiar numai optsprezece ani... Parcă n-am mai văzut fete ca dânsa? Şi ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot aşa... Ptiu! Ei, şi? Se zice că aşa trebuie, că un anumit procent pe an trebuie dat... diavolului, pesemne, ca să asigure sănătatea şi liniştea celorlalţi. Atât la sută! Ce cuvinte curăţele, n-am ce zice, au născocit dumnealor! Vocabular ştiinţific, foarte liniştitor. Au zis: atâta la sută, şi gata, nu mai au ce să se alarmeze. Să fi fost alt cuvânt, da, fireşte, atunci... atunci poate ca ar fi mai neliniştitor... Poate Dunecika va fi cuprinsa şi ea în acest atât la sută!... Dacă nu al anului acestuia, atunci al celui viitor?
     Dar eu încotro am pornit? se întrebă el deodată. Ciudat. Doar mă duceam undeva. Am citit scrisoarea şi am plecat...... Aha, stai, mă duceam spre Vasilievski Ostrov, la Razumihin mă duceam... acum îmi amintesc. Dar pentru ce? Şi cum de mi-a venit în cap să mă duc la Razumihin tocmai acum? Ciudat lucru!"
    Era în culmea mirării. Razumihin era unul dintre foştii lui colegi de facultate. De notat că Raskolnikov, cât urmase la universitate, nu-şi făcuse prieteni printre colegi, îi ocolea pe toţi, nu se ducea nicăieri şi numai cu greu primea pe vreunul la el. De altfel, în scurt timp, toată lumea îi întorsese spatele. Nu lua niciodată parte la adunările studenţeşti, nici la discuţii, nici la petrecerile lor.
    Învăţa sârguincios, fără să-şi precupeţească forţele, de aceea era stimat, dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sărac, mândru, aproape până la trufie şi puţin comunicativ; parca ar fi ascuns o taină în sufletul lui. Unora dintre colegi li se părea că-i priveşte de sus, ca pe nişte copilandri, şi că-i socoteşte inferiori ca intelect, cultura, interese şi idei.
    De Razumihin se apropiase totuşi, fără sa ştie de ce, adică nu ca ar fi legat prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici nu puteai fi altfel. Era un băiat extraordinar de vesel, de expansiv şi bun până la naivitate. De altminteri, sub această naivitate se ascundeau profunzimea sufletului şi demnitatea. Cei mai buni dintre colegii lui îşi dadeau seama de acest lucru şi toţi îl iubeau. Nu era prost defel, deşi uneori părea, într-adevăr, cam naiv. Înfăţişarea lui nu trecea neobservată: era lung, deşirat, cu părul negru şi mai totdeauna prost bărbierit. Uneori era cam scandalagiu şi avea renume de om foarte puternic. Într-o noapte, fiind într-un grup de cheflii, dintr-o singură lovitură îl doborâse pe un păzitor al ordinii publice, înalt de aproape doi metri. Putea sa bea fără sfârşit, dar putea sa nu pună picătură în gură; uneori îşi făcea de cap în chipul cel mai nepermis, dar putea să trăiască şi într-o sobrietate desăvîrşită. Ce mai era deosebit la el e că nici un fel de insuccese nu-l descurajau, şi condiţiile mizerabile ale vieţii nu izbuteau să-l deprime. Putea să locuiască chiar şi pe casă, să rabde foamea şi gerurile cele mai cumplite. Era foarte sărac şi se întreţinea absolut singur, prin munca lui. Cunoştea o mulţime de mijloace prin care putea totdeauna să-şi procure bani, bineînţeles, muncind. Într-o iarnă nu făcuse de fel foc în casă, susţinând că era chiar foarte plăcut, fiindcă omul doarme mai bine când e frig. În ultima vreme trebuise şi el să părăsească facultatea, dar se grăbea din răsputeri să-şi îndrepte situaţia financiara ca, în scurt timp, să poată urma mai departe. Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i cunoştea adresa. Cu vreo două luni în urma, se întâlniseră pe stradă, dar Raskolnikov întorsese capul şi trecuse repede pe celalalt trotuar, ca sa nu fie văzut. Iar Razumihin, deşi îl văzuse, trecuse înainte, nevoind să-şi stingherească prietenul.

                                                            Capitolul V

                    "Într-adevăr, acum câtva timp am vrut să-i cer lui Razumihin ceva de lucru, să-mi găsească nişte meditaţii sau poate altceva... îşi aminti Raskolnikov, dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Să zicem că mi-ar face rost de meditaţii, să zicem că ar împărţi cu mine ultima copeică, presupunînd că el are această copeică, aşa încât să-mi iau cizme şi să-mi repar hainele ca să mă pot duce la meditaţii... hm... Şi mai departe? Ce să fac cu nişte pitaci? De asta am nevoie acum? E chiar stupid că mă duc la Razumihin..."
    Întrebarea - pentru ce o pornise la Razumihin - îl neliniştea mai mult decât şi-o mărturisea; alarmat, căuta să descopere un sens fatal acestui fapt în aparenţă atât de normal.
    "Oare să fi sperat să mă salveze Razumihin din situaţia în care sunt? Să-mi fi pus toată nădejdea în el?" se întreba nedumerit.
    Se gândea, îşi freca fruntea şi (ciudat), pe neaşteptate, după îndelungată cugetare, îi răsări în minte o idee cât se poate de stranie.
    "Hmmmmm....... la Razumihin, rosti el deodată liniştit, ca şi cum ar fi luat o hotărâre nestrămutată, am să mă duc la Razumihin, sta fără doar şi poate... dar nu acum... Am sa mă duc la el... a doua zi după ACEEA, când se va sfîrşi cu ACEEA şi când totul are să pornească pe un făgaş nou..."
     Se dezmetici brusc.
    "După ACEEA! exclamă el, sărind de pe bancă. Dar oare ASTA se va întâmpla? Se va întâmpla într-adevăr?"
    Părăsi banca şi porni înainte, mai mult alergând; ar fi vrut să se întoarcă înapoi acasă, dar simţi deodată că îi este silă să se întoarcă acolo; fiindcă în ungherul acela, în "dulapul" acela îngrozitor, mai bine de o lună, clocise ASTA; aşa încât porni încotro văzu cu ochii.
    Treptat, tremurul nervos se preschimbă în fiori puternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile; cu toată arşiţa, lui Raskolnikov îi era frig. Aproape fără să-şi dea seama, îmboldit de o nevoie lăuntrică, să străduia să cerceteze obiectele pe care le întâlnea în cale, ca şi cum ar fi căutat să-şi abată atenţia de la gândurile ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea şi cădea mereu în prada lor. Iar atunci când, tresărind, îşi ridică fruntea şi se uită împrejur, uită imediat la ce se gândise cu o clipă mai înainte şi chiar pe unde trecuse.
     Astfel străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul şi coti spre Ostroave. Mai întâi verdeaţa şi aerul proaspăt îi mângâiară privirea ostenită, obişnuită numai cu praful oraşului, cu varul şi casele uriaşe care te apasă şi te înăbuşă. Aici nu era nici arşiţă, nici duhoare, nici cârciumi. Dar nu trecu mult şi aceste senzaţii noi, plăcute lăsară locul altora, bolnăvicioase şi enervante. Uneori se oprea în faţa câte unei vile îmbrăcate în verdeaţă, privea în ogradă, vedea de departe, pe balcoane şi terase, femei grăbite şi copii zbenguindu-se prin grădini. Îl atrăgeau mai ales florile; le privea lung. Întâlnea caleşti luxoase, călareţi şi amazoane; îi petrecea cu priviri curioase şi-i uita înainte să-i piardă din văz.
     La un moment dat se opri să-şi numere banii; mai avea aproape treizeci de copeici. "Douăzeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru scrisoare... prin urmare, lui Marmeladov i-am lăsat ieri patruzeci şi şapte sau chiar cincizeci de copeici, se gândi el; făcuse socoteala cu un scop anumit, dar uită numaidecât pentru ce scosese banii din buzunar. Îşi reaminti numai când ajunsese în faţa unui local, un fel de birt, şi simţi că îi era foame. Intra în birt, bău un păhărel de votca şi înghiţi câteva îmbucături de plăcintă umplută nici el nu ştia cu ce. Isprăvi de mîncat pe drum. Nu mai băuse votca de multă vreme şi, deşi nu luase decât un păhărel, acesta îşi făcu numaidecât efectul asupra lui. Picioarele i se îngreuiară şi simţi că-l trage la somn. Porni spre casă, dar, ajungând la Petrovski Ostrov se opri, frânt de oboseala, părăsi drumul, se strecură în tufişuri, căzu pe iarbă şi adormi pe loc.
    Creirul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă  sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte atât de subtile şi neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreagă plasmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţa şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat.
    Raskolnikov avu un coşmar înfiorător. Se făcea că era copil şi se afla în oraşul natal. Avea şapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, şi se plimba cu tatăl său afară din oraş. Ziua era cenuşie, aerul greu, înăbuşitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai şterse decât în vis. Orăşelul, deschis din toate părţile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pamântului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La câţiva paşi de ultima grădina se afla o cârciumă mare, care îl impresiona totdeauna neplăcut, ba îi inspira chiar teamă când trecea prin faţa ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atâta lume care urla, râdeă tare, înjura ori cânta atât de urât şi de răguşit; se iscau şi bătăi; prin împrejurimi mişunau mutre fioroase, bete... Când le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui şi tremura ca varga. De la cârciumă se deschidea un drum de ţară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul şerpuia mai departe şi la vreo trei sute de paşi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului oraşului. În mijlocul cimitirului era o biserică de zid cu o turlă verde, unde se ducea de două ori pe an cu tatăl şi mama lui la liturghie, când se făcea parastasul pentru bunica moartă de multă vreme şi pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un şervet; coliva era dulce, cu orez şi cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica şi icoanele ei vechi, cele mai multe fără rame, şi bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alături de lespedea care acoperea mormântul bunicii se afla un mormânt mai mic, al frăţiorului său mort la şase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse şi n-avea cum să-l ţină minte, dar i se spusese că a avut un frăţior şi de fiecare dată când venea la cimitir îşi făcea cruce cu evlavie şi respect, se închina şi săruta crucea de pe mormânt. Acum se făcea ca merge cu tatăl său pe drumul cimitirului şi trece prin faţa cârciumii; el se agaţă de mâna tatii şi se uită speriat la cârciumă. O scenă ciudată îi atrage atenţia: pare să fie o petrecere, fiindcă în faţa cârciumii se înghesuie târgoveţe gătite, femei cu bărbaţii lor şi tot soiul de haimanale. Toţi sunt beţi, toţi cântă tare, iar în faţa porţii sta o căruţă, dar o căruţă ciudată, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracţiune şi se transportă mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi plăcea grozav să privească aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coame lungi şi cu picioare groase, care păşeau măsurat şi liniştit şi cărau adevăraţi munţi de marfă, fără nicio sforţare, ca şi cum le-ar fi fost mai uşor să tragă cărui în urmă lor, decât să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruţa aceea mare era înhămată o mârţoagă ţărănească, roşcată, mică şi prăpădită, dintre acelea care îşi dau sufletul până urnesc un car cu lemne de foc sau cu fân, mai ales daca roţile se împotmolesc în noroi sau în făgaşuri, şi sunt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot şi peste ochi; de câte ori n-a văzut el acest lucru şi i se făcea milă, atât de milă că era gata să izbucnească în lacrimi şi atunci măicuţa îl lua de la fereastră. Deodată, se iscă zarva mare: din cârciumă ies, chiuind şi cântând, cu balalaicile în mână, nişte mujici zdraveni, beţi morţi, cu cămăşi roşii şi albastre şi sumane aruncate pe umeri.
    - Urcaţi, urcaţi cu toţii! striga unul încă tânăr, cu grumazul gros şi faţa cărnoasă, roşie ca sfecla. Urcaţi cu toţii, pe toţi vă iau!
    Din toate părţile se pornesc de îndată râsete şi strigăte.
    - O mârţoagă ca asta să ne ducă!
    - Ai căpiat, Mikolka, de-ai înhămat iepuşoara asta la aşa namilă de car?
    - Roaiba are pe puţin douăzeci de ani, fraţilor!
    - Urcaţi, vă duc pe toţi, strigă din nou Mikolka, sare în căruţă, apucă hăţurile şi rămâne în picioare, în partea din faţă a carului. Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruţă, iăr iapa asta, fraţilor, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mâncarea de pomană pe ea! N-auziţi? Urcaţi-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!
    Şi mujicul ia biciul în mână, fericit să plesnească iapa.
    - Urcaţi-vă, ce mai staţi! râde mulţimea. N-auziţi: are să meargă la galop!
    - N-o fi mers la galop de vreo zece ani!
    - Are să meargă!
    - Nu vă fie milă, fraţilor! Luaţi bice, pregătiţi-vă!
    - Aşa e! Daţi în ea!
    Râzând şi glumind, lumea se suie în căruţa lui Mikolka. S-au suit vreo şase, dar ar mai putea să încapă şi alţii. Cheflii urcară, alături de ei o muiere zdravănă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika pe cap, cusută cu mărgele, şi papuci în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte; mulţimea râde şi ea, că are şi de ce: cum să ducă mârţoăgă aceea prăpădită atâta greutate şi încă la galop? Doi flăcăi din căruţă apucă numaidecât câte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mârţoaga se opinteşte, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la pas nu poate urni atâta greutate; se opinteşte în loc, icneşte, îşi îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindină. Râsul celor din căruţă şi al celor de pe laturi se înteţeşte; Mikolka e furios; plin de mânie, loveşte în neştire în iepuşoară, ca şi cum ar fi crezut cu adevărat că ea poate să meargă la galop.
    - Luaţi-mă şi pe mine, fraţilor! strigă un flăcău din mulţime, doritor să ia parte şi el la petrecere.
    - Urcă! Urcaţi cu toţii! zbiară Mikolka. Are să ne ducă pe toţi! O  omor în bătaie!
    Şi loveşte, şi loveşte, şi, în furia lui nu mai ştie cu ce să dea în cal.
    - Tăticule, tăticule, ţipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluţ!
    - Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, nişte beţivi, îşi fac de cap, proştii! Hai să mergem, nu te mai uita!
   El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mâinile lui, şi, ieşindu-şi din fire, se repede la cal. Bietului căluţ i-a venit ceasul de pe urmă. Răsuflă greu, se opreşte, se opinteşte iar, e gata să cadă.
    - Omorâţi-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorba pe aşa, îl bat până îl omor!
    - Dar tu nu eşti creştin, vârcolacule?! striga un bătrân din mulţime.
    - Un s-a mai văzut ca o mârţoagă ca asta să ducă atâta greutate? adăugă altul.
    - Ai s-o dai gata! strigă al doilea.
    - Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau.  Urcaţi în căruţă! Urcaţi cu toţii! Vreau să meargă la galop!......
    Deodată izbucneşte o explozie de râsete care acoperă totul: iepuşoară n-a mai putut răbda atâtea lovituri şi, cu toată neputinţa ei, s-a apucat să ăzvârle din picioare. Până şi bătrânul nu-şi măi poate stăpâni zâmbetul: auzi dumneata, o mârţoagă prăpădită şi zvârle din picioare!
    Doi flăcăi din mulţime înhaţă câte un bici şi se apropie în fugă să lovească calul din părţi, fiecare de partea lui.
    - Plesneşte-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.
    - Cântaţi, fraţilor! urla cineva din căruţă, şi toată lumea i se alătură.
    Răsună un cântec de chef, o dairea şi fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşca din căruţă sparge alune în dinţi şi râde.
    Copilul aleargă pe lângă căluţ, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plânge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg şiroaie. Unul dintre bătăuşi îl atinge din greşeală peste faţă; dar el nu simte nimic, îşi frânge mâinile, ţipă, se repede la bătrânul cel cărunt, cu barba albă, care dă din căp şi condamnă cele ce se petrec. O femeie îl iă de mână şi încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge şi se repede din nou la căluţ.
    Mârţoaga era gata să cadă, dar mai încercă o dată cu disperare să zvârle din picioare.
    - Lua-te-ar naiba! urla furios, Mikolka.
    Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul   căruţei o oişte lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amândouă mâinile şi o ridică deasupra iepei.
    - O dă gata! striga lumea.
    - E calul meu! zbiară Mikolka şi lasă cu toată greutatea oiştea pe spinarea calului.
    Răsună o lovitură grea.
    - Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă câteva glasuri din mulţime.
    - O omoară!
......................................................................