Crimă şi predeapsă, Dostoievski

....................................................
                                                2.

                            Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de plăcere.
    - De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: "Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeaşi casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei...... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna şi-i da cele de trebuinţă pentru trai, pe cât poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţă; Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasă, şi toţi copiii lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o singură încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la Excelenţa sa Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceara, curată, ceară în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. "Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înşelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personală, chiar aşa a spus, nu uita asta, şi acum du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...
    Marmeladov  tăcu foarte tulburat. în clipa aceea, un grup de cheflii, beţi turtă, intrau în local; în prag răsună o flaşneta, tocmită de ei, şi un glas de copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larma. Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese, Marmeladov îşi urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.
    - Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivanovna şi Sonecika - cum au aflat, Doamne! - parcă ne-am văzut în împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: "Semion Zaharâci a ostenit la slujbă, se odihneşte, ssst!" Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea - nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal - de-o frumuseţe! - uniforma, şi astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne sărată cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici unele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine ştie ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vadă nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat şi - ce credeţi? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa sa a ieşit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharîci l-a condus de mână, înaintea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata?
    "Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelenţa sa; cu toate că te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate acestea Katerina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău aşa! Şi eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: "Drăgălaşul meu"! - aşa a zis. Şi asta între patru ochi, mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de obraz şi mi-a zis "drăgălaşul meu"!
    Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar şi cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.
    - Stimate domn, stimate domn!...... exclamă Marmeladov, după ce îşi mai stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am să-i îmbrac pe copilaşi şi am să asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul familiei... Şi multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridică fruntea şi se uită ţintă la Raskolnikov), exact a doua zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelăciune, ca un tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Katerinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum, priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit!
    Marmeladov se izbi cu pumnul  în frunte, scrâşni din dinţi, strânse pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masă. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată, râse şi adaugă:
    - Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bani de vodca, să-mi treacă mahmureala. He-he-he!
    - Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.
    - Litra asta am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casă, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebită costă bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată arata picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie milă de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e milă de mine? Da sau ba? Spune, îţi este milă? He-he-he!
     Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.
    Sticla era goală.
    - De ce i-ar fi milă de tine? strigă  cârciumarul, răsărind alături. Răsunară râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.
    - Să-i fie milă! Pentru ce să-i fie milă? strigă deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie milă de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu dăruit cu milă! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar răstignindu-l, dă-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votcă? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi daruieşte cu mila lui şi carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: "Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostivă cu el?!" Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit..." Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi si are să-i ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: "Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!" Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: "Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!" Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grăi cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?" Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Şi va întinde către noi braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta!
    Marmeladov se lăsă pe bancă, istovit,  frânt, fără sa se uite la nimeni; uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi sudalmi de mai înainte:
    - Ce mai  deştept!
    - Bate câmpii!
    - Zi-i functionar, si pace! ş.a.m.d., ş.a.m.d.
    - Să mergem, domnule,  îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc... la Katerina Ivanovna.
    Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult si se gândise si el să-l însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut mai mult de două-trei sute de paşi. Dar, pe măsură ce se apropia de casă, ruşinea şi teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.
    - Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna...... îngâna el, neliniştit. Nu mă tem că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frică de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii, domnule, că pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucură... Nici nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bată, să-şi aline durerea... e mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lăcătuş, un neamţ bogat... Du-mă acolo!
     Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna.
    Uşa mică şi afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece paşi; o vedeai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copiilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi neacoperită. Pe marginea mesei - un sfeşnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Aşadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Uşa spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii tari.
    Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă şi mladioasă, dar grozav de slabită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strâmtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau că de friguri, dar privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de lumânare, chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umblă în neştire, fără să vada şi fără să audă. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scară venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre scară rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică dintre fetiţe, de vreo şaşe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.
    Un băieţel, cu un an mai mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu braţu-i lung, uscat ca un băţ. Se vede ca încerca să-l potolească, îi şoptea ceva, îl alinta să nu măi plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri,care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmarea cu teamă pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipă distrată în faţa lui, trezindu-se parcă şi cerând să înţeleagă: ce caută el acolo? Apoi îşi închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, şi, fără să-i mai pese de prezenţa lui, se îndreptă spre uşă de la scară ca s-o închidă şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un ţipăt.
    - A! strigă ea ca scoasă din  minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ai în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!.......
    Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nicio leţcaie.
    - Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...
    Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apucă de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.
   - Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.
    Copilul care dormea pe jos se trezi  şi începu să plângă. Băieţelul nu se mai putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipa şi se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.
    - A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii). O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut cu el! Afară!
    Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se dădu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă, câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râdă pe toţi era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face plăcere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime, ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar adouă zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma, şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău şi voi să se întoarcă.
    "Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie." Dar după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în nici un caz n-ar face-o; dădu din mână a lehamite şi porni spre casă. "Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin, curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să fi rămas şi ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate!"
    Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos - omul în genere, seminţia umană - atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea noastră, şi atunci nu mai este nici o stavila, toate sunt aşa cum trebuie să fie!"...





                                                               Capitolul III

                                 A doua zi se trezi  târziu, neodihnit după un somn agitat. Nu se simţea în largul lui, era nervos, înăcrit şi-şi privi cu ură odaiţa. Eră un fel de colivie minusculă, lungă de vreo şase paşi, căreia tapetul galben, scorojit şi plin de praf îi dadea un aspect mizer; şi apoi era atât de scundă, încât un om ceva mai înalt nu s-ar fi simţit la îndemână, s-ar fi temut mereu că se loveşte cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu încăperea: trei scaune vechi şi hârbuite, în colţ, o masă vopsită, pe care zăceau câteva cărţi şi caiete acoperite de un strat gros de praf, ceea ce vădea limpede că nu se mai atinsese de ele de multă vreme nicio mână. În sfârşit, mai era şi o sofa mare, greoaie, care ocupa aproape un perete întreg şi jumătate din laţimea camerei; pe vremuri, sofaua fusese îmbrăcată în stambă, acum, însă, eră numai zdrenţe şi servea drept pat. Raskolnikov dormea adeseori îmbrăcat aşa cum era, şi fără cearceaf, învelit cu paltonul lui vechi şi jerpelit de student, iar la cap cu o pernuţă mică, sub care punea ce-i mai rămăsese din rufe, curate sau murdare, numai să ridice un pic căpătâiul. În faţă sofalei se afla o măsuţă.
    Ar fi fost greu să decadă mai mult şi să ajungă mai lasător decât era, dar în starea lui sufletească, Raskolnikov se complăcea în aceasta incurie. Se retrăsese ca o broască-ţestoasă în carapacea ei şi până şi mutra slujnicei, care trebuia să-l servească şi intra uneori în odaie, îl înfuria şi-l făcea să se crispeze dureros. Aşa se întâmpla cu unii monomani, obsedaţi de ideea lor fixă. De două săptămâni gazda încetase de a-i mai trimite prânzul şi el tot nu se învrednicise să se ducă la dânsa să-i ceară socoteala, deşi rămânea zile întregi nemâncat. Nastasia, bucătăreasa şi unica slujnică din casă, era încântată de această stare de spirit a chiriaşului: nu mai grijea şi nu mai deretica în odaie decât o dată pe săptămână, când, din întâmplare, punea mâna pe matură. Tot ea îl trezi în dimineaţa aceea.
    - Hai, scoală, ce tot dormi?!  îi strigă la ureche. E noua trecute. Ţi-am adus ceai, vrei? Cred că eşti lihnit de foame!
     Chiriaşul deschise ochii, tresări şi o recunoscu.
    - Ceaiul e de la gazdă?  întrebă el, ridicându-se încet ca un bolnav.
    - De la gazdă?! Nici pomeneală!
    Femeia  aşeză în faţa lui propriul ei ceainic, crăpat, cu un rest spălacit de ceai şi două bucăţele gălbui de zahăr.
    - Nastasia, ta rog, ia asta..... zise el,  căutându-se prin buzunare (dormise îmbrăcat). Şi scoţând un pumn de monede de aramă: Du-te de-mi cumpără o franzelă şi ia de la mezelarie nişte salam mai ieftin.
   - Acuşica îţi aduc franzela: dar ia zi, în loc de salam, n-ai mânca mai bine oleacă de ciorbă? Ciorbă bună, rămasă de ieri. Ţi-am păstrat de la prânz, dar te-ai întors târziu. E foarte bună ciorba.
    După ce-i aduse ciorba şi Raskolnikov se aşeză să mănânce, Nastasia îşi făcu loc lângă el pe sofa şi începu să-i turuie gura. Era de la ţară şi foarte vorbăreaţă.
    - Praskovia Pavlovna vrea să facă jalbă la poliţie împotrivă-ţi, zise femeia.
    Raskolnikov se strâmbă.
    - La poliţie? De ce?
    - Că nu-i plateşti chiria şi nici nu te muţi. De asta.
    - La naiba, asta mai lipsea,  bombăni el, scrâşnind din dinţi. Nu... nu mă încântă de fel... acum... E o proastă... adaugă el tare. Am să trec chiar azi pe la dânsa să stăm de vorbă.
    - Nu-i mai proastă ca mine; da tu, dacă eşti aşa deştept, de ce zaci colea ca un sac de tărâţe, de nu iese nicio socoteală din ce faci? Altădată ziceai că te duci să dai lecţii la copii, da' acu' de ce nu mai faci nimic?
    - Fac eu....... răspunse Raskolnikov cu asprime şi fără niciun chef de vorbă.
    - Ce faci?
    - Muncesc.
    - Ce munceşti?
    - Gândesc, rosti el serios, după o scurtă tăcere.
    Nastasia se porni  pe râs. Era dintre acele femei care râd uşor, şi, când se pornea, râdea încet, legănându-se şi cutremurându-se, până se satură şi ea de atâta râs.
    - Şi câştigi mult cu gânditul? izbuti ea, în sfârşit, sa întrebe.
    - Nu pot da lecţii la copii daca nu am cizme. Şi apoi, puţin îmi pasă!
    - Ba să-ţi pese, că din asta trăieşti!
    - Lecţiile nu sunt platite. Ce să fac cu câteva copeici? urmă el fără chef, vorbind mai mult cu el însuşi.
    - Şi tu ai vrea să faci avere, aşa, dintr-o dată? Raskolnikov îi aruncă o privire stranie, rămase o clipă tăcut, apoi spuse hotărât:
    - Da, vreau să fac avere dintr-o dată.
    - Ia-o mai domol, că mă sperii, prea esti fioros. Să mă duc după franzelă sau nu?
    - Cum vrei.
    - Na, că uitasem! Aseară,  când nu erai acasă, ţi-a venit o scrisoare.

    - O scrisoare! Mie! De la cine?
    - Nu ştiu de la cine o fi. I-am dat poştaşului trei copeici. Mi le dai înapoi?
    - Păi dă-mi scrisoarea, dă-mi-o, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Raskolnikov, tulburat. O, Doamne!
    Scrisoarea îi fu adusă pe dată. Fireşte, era de la mama lui, din gubernia R. Când o lua în mână, tânărul păli. Trecuse atâta amar de vreme de când nu mai primise nicio scrisoare: dar acum mai era ceva care făcu deodată să i se strângă inima.
    - Nastasia, pentru Dumnezeu, pleacă;  ţine trei copeici şi du-te, du-te mai degrabă, pentru Dumnezeu!

    Plicul îi tremura în mână; nu-i venea să-l rupă în faţa femeii, voia să rămână singur cu scrisoarea lui. După plecarea Nastasiei, duse plicul la buze şi-l sărută; apoi cercetă lung scrisul de pe adresă, scrisul acela cunoscut şi drag, mărunt şi niţel oblic, al mamei lui, care, cândva, îl învăţase să citească şi să scrie. Întârzia să rupă plicul; parca se temea de ceva. în sfârşit, desfăcu scrisoarea; era mare, groasă, grea; doua coli mari fuseseră acoperite cu un scris mărunt-mărunt.
     "Dragul meu Rodea,
    scria mama, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai stat de vorbă prin scris, ceea ce m-a făcut să sufăr şi chiar să nu dorm în unele nopţi, tot gândindu-mă la tine. Dar sunt sigură că n-ai să-mi iei în nume de rău această tăcere nedorită. Tu ştii cât te iubesc; noi, eu şi cu Dunia, nu te avem decât pe tine, tu eşti totul pentru noi, speranţă şi credinţa noastră în viitor. Ce a fost pe mine când am aflat că de câteva luni ai fost nevoit să părăseşti facultatea fiindcă n-ai mai avut din ce să te întreţii, că n-ai mai avut nici meditaţii, nici alte mijloace de câştig! Cu ce te puteam ajuta din cele o sută douăzeci de ruble pensie pe an? Cele cincisprezece ruble, pe care ţi le-am trimis acum patru luni, le-am împrumutat, după cum ştii şi tu, de la un negustor din oraşul nostru, Vaşili Ivanovici Văhruşin, garantând tot cu pensia mea. Văhruşin este un om tare bun şi a fost prieten cu tatăl tău. Dar devreme ce i-am dat o cesiune asupra pensiei mele trebuia să aştept până la achitarea datoriei, ceea ce s-a întâmplat abia acum, aşa încât, în răstimpul acesta, nu ţi-am putut trimite nimic. Astăzi, însă, slavă Domnului, cred că voi putea să-ţi mai trimit ceva, de altminteri cred că acum ne putem lăuda că ne-a surâs şi nouă norocul, fapt despre care mă grăbesc să-ţi scriu.
     Mai întâi de toate, dragul meu Rodea, afla că sora ta este de şase săptămâni cu mine şi că de acum înainte nu ne vom mai despărţi niciodată. Slava Domnului, suferinţele ei au luat sfârşit! Dar să ţi le spun pe toate pe rând, că să ştii şi tu cum s-au petrecut lucrurile şi tot ce-am căutat să-ţi ascundem până astăzi. Acum două luni, când mi-ai scris că ai auzit nu ştiu de la cine că Dunia are de îndurat multe grosolanii în familia Svidrigailov şi mi-ai cerut lămuriri - ce răspuns aş fi putut să-ţi dau? Dacă ţi-aş fi scris atunci adevărul, tu erai în stare să laşi totul baltă şi să vii acasă, chiar de ar fi fost să vii pe jos, fiindcă eu îţi cunosc firea şi inima şi ştiu că tu n-ai fi putut răbda ca sora ta să fie jignită. Eram disperată, dar ce puteam să fac? Nici eu n-am ştiut tot adevărul. Iar greutatea cea mai mare era faptul ca Dunia, când a intrat anul trecut la copii în casa aceea, a luat un avans de o sută de ruble, cu condiţia să i se scadă treptat din leafă în fiecare lună şi, prin urmare, nu-şi putea părăsi serviciul până la stingerea întregii datorii. Banii aceştia (acum îţi pot spune tot, scumpul meu Rodea), Dunecika îi luase în primul rând ca să-ţi poată expedia cele şaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie pe vremea aceea şi pe care i-ai primit de la noi anul trecut. Atunci te-am minţit scriindu-ţi ca banii aceştia i-ar fi economisit mai înainte, dar asta nu era adevărat, pe când acum îţi spun cum a fost, fiindcă acum, din mila Domnului, toate s-au schimbat pe neaşteptate în bine, şi eu vreau să ştii cât de mult te iubeşte Dunia şi ce suflet nepreţuit are. Fapt este că, la început, domnul Svidrigailov se purta cu dânsa foarte grosolan, iar la masă era ironic şi chiar necuviincios... Dar nu vreau să-ţi mai dau toate aceste amănunte chinuitoare, ca să nu te mai necăjeşti de pomană, acum, când totul a luat sfârşit. Pe scurt, cu toată atitudinea binevoitoare şi plină de nobleţe a Marfei Petrovnă, soţia domnului Svidrigailov, şi a tuturor celor din casă, Dunecikai îi venea cât se poate de greu, mai ales atunci când domnul Svidrigailov, care luase la regiment obiceiul de a bea, era sub influenţa lui Bachus. Şi ce crezi că s-a aflat mai târziu? închipuieşte-ţi că acest smintit s-a îndrăgostit de Dunia la primă vedere şi a căutat să-şi ascundă pasiunea, purtându-se cu dânsa grosolan şi cu dispreţ. Poate că i-ă fost şi lui ruşine, poate s-ă îngrozit singur când s-ă văzut, om în etate şi cap de familie, nutrind asemenea sentimente uşuratice, şi tocmai de aceea să fi fost, fără voia lui, furios pe Dunia.
     Se poate, pe de altă parte, ca prin comportarea-i grosolană şi batjocoritoare, să fi vrut să ascundă adevărul de ceilalţi. Până la urmă, nu s-a mai putut stăpâni şi a îndrăznit să-i facă Duniei pe faţă propuneri mârşave; îi promitea marea cu sarea şi chiar spunea că are să-şi părăsească familia ca să se ducă să trăiască cu dânsa într-un alt sat, sau, poate, în străinătate. Iţi dai seama cât a suferit dânsa! Nu putea să-şi părăsească slujba, asta nu numai din pricina datoriei, ci şi din mila pentru Marfa Petrovna, care ar fi putut intra la bănuială si astfel să se fi iscat discordie în familie. De altfel, şi pentru Dunecika ar fi fost o mare ruşine; poţi fi sigur că lucrurile nu s-ar fi petrecut fără scandal. Au mai fost şi alte multe cauze, aşa încât Dunia nu spera să scape din acea casă îngrozitoare înainte de şase săptămâni. Tu o cunoşti bine pe Dunia, ştii cât de deşteaptă este şi ce caracter dârz are. Dunecika poate să Îndure multe şi să găsească în inima ei - până şi în cazurile cele mai critice - destulă nobleţe ca să nu-şi piardă tăria sufletească. Mie nici nu mi-a scris totul, nevoind să mă necăjească, deşi ne scriam mereu una alteia. Dezlegarea a venit pe neaşteptate. Din întâmplare. Marfa Petrovna l-a surprins pe bărbatul ei implorând-o pe Dunia în grădină şi, înţelegând toate de-a-ndoaselea, a aruncat vina numai asupra surorii tale, crezând-o singura vinovată. Acolo, în grădină, a avut loc o scenă groaznică; Marfa Petrovna chiar a pălmuit-o pe Dunia, n-a vrut să asculte nimic din ce-i spunea, a ţipat o oră întreagă şi, până la urmă, a poruncit ca Dunia să plece de îndată la mine, la oraş, cu o căruţă ţărănească, în care au fost aruncate claie peste grămada toate lucruşoarele ei, rufăria, rochiţele, tot, aşa cum se găseau neîmpachetate şi nelegate. Se pornise o ploaie cu găleata şi Dunia, înjosită şi ocărită, a trebuit să meargă cu un mujic, cale de şaptesprezece verste, într-o căruţă fără coviltir.
     Gândeşte-te acum ce ţi-aş fi putut scrie ca răspuns la scrisoarea pe care am primit-o de la tine acum două luni şi despre ce era să-ţi scriu? Eram la căpătuiul puterilor; nu îndrăzneam să-ţi spun adevărul, fiindcă te-ai fi simţit prea nenorocit, te-ai fi necăjit, te-ai fi revoltat şi, apoi, ce puteai să faci? Poate doar să te nenoroceşti şi tu, prin cine ştie ce faptă necugetată... Pe deasupra, Dunecika mi-a interzis să-ţi scriu ceva. Nu puteam să-mi umplu scrisoarea cu tot felul de nimicuri, la întâmplare, când aveam atâta durere în suflet. O lună încheiată, tot oraşul a bârfit pe seama noastră şi lumea a ajuns atât de departe, încât, din pricina privirilor dispreţuitoare şi a şuşotelilor (unii şi-au permis chiar să vorbească cu glas tare în prezenţă noastră), nu ne mai puteam arăta cu Dunia nici măcar la biserică. Toată lumea ne-a întors spatele, nimeni nu ne mai dădea bună ziua, şi am aflat chiar, din sursă sigură, că nişte vânzători şi nişte funcţionări se pregăteau să ne aducă o insultă josnică, ungând cu dohot poaria casei, aşa că şi proprietarul a cerut să ne mutăm.
     Vina era a Marfei Petrovna, care a ponegrit-o şi a învinuit-o pe Dunia în toate casele. Dânsa cunoaşte pe toată lumea de aici din oraş şi, in luna aceea, venea aproape în fiecare zi de la ţară; de felul ei e cam limbută şi-i place să vorbească despre viaţa ei de familie şi, mai ales, să se plângă de bărbatul ei faţă de toţi acei care vor s-o asculte, ceea ce este foarte urât din partea ei; astfel, vestea s-a răspândit în scurt timp nu numai in tot oraşul, dar şi în tot judeţul.
     Eu am căzut la pat, şi Dunia, mititica, s-a dovedit mai tare ca mine! Trebuia s-o vezi cum a îndurat toate, cum mă mângâia şi mă încuraja... Este un înger! Dar, din mila Celui-de-Sus, suferinţele noastre au luat sfârşit repede; domnul Svidrigailov s-a dezmeticit, s-a căit şi, probabil, făcându-i-se milă de Dunia, i-ă dat Marfei Petrovna dovezi de netăgăduit asupra nevinovăţiei Dunecikăi, precum - scrisoarea pe care Dunia a fost silită să i-o scrie şi să i-o trimită, încă înainte de a-i fi surprins Marfa Petrovna în grădină, şi în care ea refuza orice explicaţie directă şi întâlnire intr-ascuns, pe care i le cerea dânsul. La plecarea Dunecikăi, această scrisoare a rămas în mâinile lui. În ea, Dunia îl dojenea cu asprime şi profunda indignare tocmai pentru lipsa de nobleţe a atitudinii sale faţă de Marfa Petrovna, îi punea în vedere că eră tată de familie şi om însurat, îi arătă cât de mârşav era din partea lui să chinuiască şi să nenorocească o fată şi aşa deştul de necăjită şi lipsită de apărare. Într-un cuvânt, dragul meu Rodea, scrisoarea aceasta vădeşte atâta frumuseţe sufletească şi este atât de înduioşătoare, încât am plâns ca un copil, citind-o, şi nici acum nu o pot reciti fără lacrimi. Apoi, în apărarea Duniei au venit şi mărturiile slugilor, care, aşa cum se întâmpla de obicei, văzuseră şi ştiuseră mai multe decât crezuse însuşi domnul Svidrigailov.
      Marfa Petrovna a rămas cu desăvârşire înmărmurită şi, după cum a mărturisit mai târziu, a fost din nou distrusa. În schimb s-a convins pe deplin de nevinovăţia Dunecikăi. A doua zi, fiind duminică, ea a venit de-a dreptul la catedrală şi, în genunchi, plângând amarnic, a rugat-o pe Sfânta Născătoare să-i dea putere să îndure această nouă încercare şi să-şi facă datoria până la capăt. Apoi, de la catedrală, fără să mai dea ochi cu cineva, a venit întins la noi, ne-a povestit totul şi, plină de căinţă, a îmbrăţişat-o pe Dunia, vărsând lacrimi amare, şi a implorat-o s-o ierte. În aceeaşi dimineaţă, fără să zăbovească, a pornit prin oraş şi, plângând, a restabilit pretutindeni, pe la toate casele, cu cele mai măgulitoare expresii, nevinovăţia Dunecikăi, nobleţea sentimentelor şi a comportării sale. Mai mult decât atât, a arătat tuturora şi a citit ea însăşi, cu glas tare, scrisoarea Dunecikăi către domnul Svidrigailov, ba chiar i-a lasat pe unii să copieze această scrisoare (ceea ce mi se pare de prisos).
     Astfel, dânsa s-a văzut silită să circule câteva zile prin oraş, fiindcă unii, văzând că alţii au avut precădere, s-au supărat. A trebuit să-şi facă un program şi se ştia dinainte ziua şi casa unde Marfa Petrovna avea să citească scrisoarea, iar la citire se adunau acolo şi cei care o mai auziseră de câteva ori la ei acasă şi într-alte părţi, după cum urmase rândul. După părerea mea multe, multe s-au exagerat, dar aşa e Marfa Petrovna din firea ei. Cel puţin a izbutit să restabilească pe deplin onoarea Dunecikăi şi întreaga mârşăvie a acestei întâmplari a căzut ca o pată de neşters pe bărbatul ei, singurul vinovat, aşa încât până la urmă mi-a fost şi milă de acest smintit, atât de aspru pedepsit. Dunia a fost numaidecât poftită să dea lecţii in unele case, dar ea a refuzat. În general, toată lumea a început deodată să-i arate o stimă deosebită.
     Şi toate acestea au contribuit în chip hotărâtor la acea întâmplare neaşteptată care, pot să spun, schimbă acum întreaga noastră soartă. Află deci, dragă Rodea, că Dunia ă fost cerută în căsătorie, şi că ea, a acceptat aceasta cerere, lucru pe care ţin sa ţi-l aduc la cunoştinţa cât de repede. A făcut această fără a-ţi cere sfatul, dar îţi vei da seama că ne-a fost cu neputinţă să amânăm şi să aşteptăm până ce vom primi răspunsul tău. De altfel, tu nu ai fi putut cumpăni situaţia, nefiind aici. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
     Piotr Petroviei Lujin este de pe acum consilier de curte şi se înrudeşte de departe cu Marfa Petrovna, care a contribuit mult la această logodnă. La început, el şi-a exprimat, printr-însa, dorinţa de a ne cunoaşte, a fost primit cum se cuvine, a luat o cafea, iar a doua zi a trimis o scrisoare prin care îşi expunea foarte cuviincios cererea în căsătorie şi ne ruga să-i dam răspunsul categoric şi prompt. Este un om de afaceri, foarte ocupat, şi se grăbeşte să plece la Petersburg, aşa încât fiecare clipă i se pare preţioasă.
     Bineînţeles, la început, am rămas uimite, pentru că toate acestea s-au petrecut prea repede şi ne-au luat prin surprindere. Toată ziua am stat şi am chibzuit împreună. Domnul Lujin este un om serios, cu situaţie asigurată, ocupă două posturi şi are de pe acum ceva avere. Ce-i drept, e de patruzeci de ani, dar e destul de bine ca înfăţişare şi poate încă să placă femeilor. În general, e foarte serios şi cumpătat, numai puţin cam posac şi parcă un pic îngâmfat. Dar s-ar putea să pară astfel doar la prima vedere.
     Şi te previn, dragă Rodea, când ai să-l vezi la Petersburg, fapt care se va petrece foarte curând, să nu judeci pripit şi cu patima, după cum ţi-e obiceiul, dacă la prima vedere n-o să-ţi placă ceva la el. Şi-o spun pentru orice întâmplare, deşi sunt încredinţată că are să-ţi facă impresie bună.
     În afară de aceasta, ca să cunoşti un om trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seama, ca să nu cazi în greşeală şi să-ţi formezi o idee preconcepută, care numai cu greu poate fi ştearsă şi reparată ulterior. Cât despre Piotr Petrovici, el, după toate aparenţele, este un om cât se poate de onorabil. De la prima lui vizită ne-a declarat ca e un om serios, dar ca împărtăşeşte in multe privinţe ideile „generaţiei noi", după cum s-a exprimat dânsul, şi este duşmanul tuturor prejudecăţilor. A mai spus multe, fiind un pic vanitos, pare-mi-se, şi placându-i să fie ascultat, ceea ce nu este un mare cusur.
    Eu, ce-i drept, nu prea am înţeles multe, dar Dunia m-a lămurit că, deşi nu este un om prea instruit, este deştept şi pare bun. Tu cunoşti firea surorii tale, Rodea. Este o fată curajoasă, deşteaptă, răbdatoare şi mărinimoasă, deşi are o inimă arzătoare, ceea ce ştiu de mult. Fireşte, nici din partea ei, nici din partea lui, nu poate fi vorba de dragoste, dar Dunia, în afară de faptul ca este o fată deşteaptă, este în acelaşi timp o fiinţă de-o nobleţe îngerească, şi va socoti de datoria ei să facă fericirea bărbatului său, care, la rândul lui, se va îngriji de fericirea soţiei, fapt de care, deocamdată, nu avem nici un motiv sa ne îndoim, deşi recunosc că lucrurile s-au ticluit cam prea repede.
     Şi apoi, domnul Lujin este un om practic şi, desigur, vă înţelege că fericirea căsniciei lui va fi cu alt mai trainică, cu cât Dunecika va fi mai fericită alături de el. Cât despre o oarecare instabilitate a caracterului, vechi deprinderi, sau chiar unele nepotriviri în păreri (lucru de care nu poţi scăpa nici în cele mai fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus singura că ea se încrede în forţele ei, că nu e nici un motiv de îngrijorare şi că poate să îndure multe, cu condiţia, fireşte, ca raporturile care se vor stabili între ei să fie cinstite şi drepte. De pilda, mie, la început, mi-ă părut cam aspru; dar asta s-ar putea sa fie din pricină că e un om sincer şi, desigur, aşa şi este.
     Astfel, la cea de-ă doua vizită, după ce a primit răspunsul afirmativ la cererea lui în căsătorie, s-a exprimat ca şi înainte de a o cunoaşte pe Dunia îşi propusese să ia o fată cinstită, fără zestre, şi neapărat una care a simţit pe pielea ei ce înseamnă greutăţile materiale: fiindcă, a spus el, bărbatul nu trebuie să-i datoreze nimic soţiei, dar e foarte bine ca soţia să vada în bărbatul ei un binefăcător.
     Adaug că nu a folosit chiar aceste cuvinte, ci a vorbit măi drăguţ, dar eu am uitat cum a spus şi am reţinut numai ideea; de altfel, n-a spus-o cu premeditare ci, probabil, l-a luat gură pe dinainte în toiul discuţiei, aşa încât, mai pe urmă, a încercat să-şi îndrepte greşeala şi să şteargă impresia.
     Mie însă mi s-a părut cam tăios şi i-am spus mai târziu Duniei. Dar ea mi-a răspuns chiar cu ciuda că "vorbele nu-s totuna cu faptele", şi desigur, are dreptate.
    Înainte de a lua hotărârea, Dunecika n-a închis ochii deloc şi, socotind că eu dorm, s-a sculat din pat şi toată noaptea a umblat prin odaie; apoi a căzut în genunchi în faţa icoanei şi s-a rugat mult, cu înflăcărare, iar a doua zi, dimineaţă, mi-ă spus că s-a hotărât.
    Am mai pomenit că Piotr Petrovici pleacă la Petersburg. Are treburi importante şi vrea să deschidă un birou de avocatură. El se ocupă de multă vreme de diverse reclamaţii şi chestiuni de judecată şi acum câteva zile a câştigat un proces important. Acum trebuie să plece la Petersburg fiindcă are o chestiune importantă la senat.
     Aşadar, dragă Rodea, el ar putea să-ţi fie de mare folos, în toate privinţele, şi am stabilit cu Dunia că tu chiar de pe acum ai putea să-ţi începi cariera şi să-ţi consideri soarta asigurată.
     O, dacă acest lucru s-ar realiza! Ar fi o fericire în care nu putem vedea altceva decât bunătatea Celui-de-Sus ce se revarsă asupra noastră. Dunia numai asta visează.
     Noi am şi îndrăznit să-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a răspuns cu prudenţă şi a spus că, fireşte, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fără doar şi poate preferabil să platească leafă unei rude şi nu unui străin, dacă această ruda se va dovedi capabilă să-şi îndeplinească serviciul (tu, şi să nu fii capabil!). Dar pe loc şi-ă exprimat îndoiala, zicând că studiile de facultate nu-ţi vor da răgaz să-ţi vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gândeşte decât la asta.
     De câteva zile e parcă într-un fel de febră şi a şi făcut un plan după care ai putea mai târziu să devii tovarăşul şi chiar asociatul lui Piotr Petrovici în treburile lui avocăţeşti, cu atât mai mult cu cât urmezi Facultatea de drept.
     Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeaşi părere, şi-i împărtăşesc toate planurile şi speranţele, pentru că îmi dau seama că sunt cât se poate de realizabile. Şi cu toate că Piotr Petrovici s-a cam ferit să dea un răspuns hotărât (e explicabil, fiindcă nu te cunoaşte), Dunia e convinsă că va obţine toate acestea, folosindu-se de influenţa binefăcătoare pe care este sigură că o va avea asupra viitorului ei soţ.
     Fireşte, lui Piotr Petrovici nu i-am pomenit nici un cuvânt despre aceste speranţe de viitor şi, mai ales, despre faptul că poate vei ajunge cândva asociatul lui.
     Este un om serios şi s-ar fi putut să primească cu răceală toate acestea, socotindu-le doar nişte visuri.
     Tot aşa nici eu, nici Dunia nu i-am suflat o vorbă cu privire la marea noastră speranţă, ca ne va ajuta să te sprijinim cu bani, până când îţi vei isprăvi studiile; şi nu i-am vorbit, în primul rând, pentru că asta se va face de la sine mai târziu, şi el, desigur, o va propune fără vorbe de prisos (parcă i-ar putea refuza Dunecikai atâta lucru!), cu atât mai mult cu cât ai putea ajunge mână lui dreaptă la birou şi să primeşti acest ajutor nu că o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Aşa vrea să aranjeze lucrurile Dunecika şi eu sunt în totul de aceeaşi părere.
      În al doilea rând, nu i-am spus, fiindcă doream că la apropiata voastră întâlnire să te pun pe picior de egalitate cu el.
    Când Dunia i-a vorbit cu admiraţie despre tine, el i-ă răspuns că înainte de a judeca un om trebuie să-l cunoşti cât mai aproape şi că-şi rezervă dreptul de a-şi formă o părere proprie, după ce te va cunoaşte.
     Ştii, nepreţuitul meu Rodea, mi se pare că sunt unele motive (care, de altfel, nu se referă la Piotr Petrovici, ci mai curând la unele capricii de ale mele, de femeie bătrână), care mă fac să cred că poate aş face mai bine că după căsătoria lor să nu stau cu dânşii şi să locuiesc singură, că până acum. Sunt convinsă că el este destul de nobil şi de delicat ca să-mi propună să nu mă mai despart de fiică-mea, şi dacă nu mi-a spus-o până acum, este, desigur, fiindcă asta se înţelege de la sine; dar eu am să refuz. Am văzut de multe ori în viaţă că soacrele nu prea sunt pe placul ginerilor, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru cineva, dar vreau să fiu absolut liberă, cât timp mai am o bucăţică de pâine ce-mi aparţine şi copii ca tine şi ca Dunecika. Daca se va putea, mă voi instala in apropierea voastră, a ta şi a ei, fiindcă, Rodea, ce a fost mai placut, am păstrat la sfârşit: afla deci, dragul meu, că s-ar putea ca foarte curând să fim iarăşi împreună şi să ne îmbrăţişăm tustrei după o despărţire de aproape trei ani!
     S-a stabilit categoric că Dunia şi cu mine plecăm la Petersburg. Când anume - nu ştiu, dar, în orice caz, foarte curând; s-ar putea chiar peste o săptămână. Totul depinde de dispoziţiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de îndată ce se va mai descurca la Petersburg, ne va da de ştire. Din unele considerente, ar vrea să grăbească, pe cât posibil, căsătoria şi chiar, dacă va fi cu putinţă, să facă nuntă înainte de postul care vine, iar dacă nu va fi cu putinţă, fiindcă a rămas prea puţin timp, atunci îndată după Sfânta Maria...
     O, ce fericită voi fi să te strâng la pieptul meu! Pe Dunia bucuria revederii o emoţionează nespus, şi într-o zi a zis, în glumă, că daca n-ar fi decât pentru atâta lucru, şi încă face să se mărite cu Piotr Petrovici. Este un înger!
     Ea nu adaugă nimic la scrisoarea mea şi m-a rugat să-ţi scriu ca are atât de multe să-ţi spună, încât n-ar izbuti sa le facă să încapă în câteva rânduri şi n-ar face altceva decât să se necăjească; mi-a spus să te îmbrăţişez tare, tare şi să-ţi transmit nenumărate sărutări din partea ei. Dar cu toate ca s-ar putea ca noi să ne vedem personal, zilele acestea am să-ţi trimit ceva bani, cât am să pot mai mult.
     Acum, când lumea a aflat că Dunecika se mărită cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neaşteptate şi ştiu sigur că Afanasi Ivanovici are să-mi dea, în contul pensiei, chiar şi şaptezeci şi cinci de ruble, aşa încât poate am să-ţi trimit vreo douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de ruble. Ţi-aş trimite mai mult, dar mi-e frică de cheltuielile noastre de călatorie; şi cu toate că Piotr Petrovici a fost atât de drăguţ, încât a luat asupra lui o parte din cheltuielile de călatorie în capitala, şi anume, a propus chiar el să trimită pe socoteala lui bagajele noastre şi lada cea mare (nu ştiu cum, prin nişte oameni cunoscuţi), totuşi, trebuie sa ţinem seama că la sosirea în Petersburg nu putem rămâne fără nici un ban, măcar în primele zile.
     De altfel, Dunecika şi cu mine am făcut socoteala exactă şi a ieşit că drumul n-are sa ne coste prea mult; de la noi până la calea ferată nu sunt decât nouăzeci de verste şi noi, pentru orice întâmplare, ne-am şi învoit cu un surugiu pe care-l cunoaştem; iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasă a treia. Astfel, poate n-am să-ţi trimit douăzeci şi cinci de ruble, ci, sigur, am să reuşesc să-ţi trimit treizeci.
     Dar ajunge, am umplut două coli cu întreaga noastră poveste şi nu măi am loc. Dar câte întâmplari s-au stins!
      Acum, nepreţuitul meu Rodea, te îmbrăţişez până la revederea apropiată şi te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă. S-o iubeşti pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubeşti cum te iubeşte şi însă, şi să ştii că te iubeşte nespus, chiar mai mult decât pe ea însăşi. Este un înger, Rodea, iar tu, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea noastră, toată credinţă noastră în viitor. Numai sa fii fericit şi o să fim şi noi fericite. Oare te mai închini lui Dumnezeu, Rodea, aşa cum făceai altădată, şi crezi în bunătatea fără de margini a Creatorului şi Mântuitorului nostru?
     Tare mă tem, în sufletul meu, să nu fi căzut şi tu în mrejele necredinţei, atât de răspândită astăzi! Dacă este aşa, eu mă rog pentru tine. Adu-ţi aminte, dragul meu, cum, pe vremea când erai copil, când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei, şi cât de fericiţi eram cu toţii pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere!
     Te îmbrăţişez şi te sărut tare, de nenumărate ori.
                            A ta până la mormânt, Pulheria Raskolnikova"
...................................................