PARTEA ÎNTÂI
Capitolul I
Într-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tânăr ieşi pe înserate din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet şi oarecum nehotărât spre podul K.
Pe scara avusese noroc sa se strecoare fara a se intalni cu gazda sa.
Camaruta lui se afla la mansarda unei cladiri inalte, cu patru etaje, si semana mai degraba cu un dulap decat cu o odaie. Iar gazda care-i inchiriase aceasta chilie, cu masa si curatenia in pret, locuia cu cateva trepte mai jos, intr-un apartament separat. De cate ori iesea din odaie, tanarul era nevoit sa treaca prin fata bucatariei, a carei usa era mai intotdeauna larg deschisa spre scara, si, de fiecare data, avea o senzatie bolnavicioasa de teama, de care ii era rusine si care il facea sa se incrunte. Era dator vandut gazdei si se temea sa dea ochii cu ea.
Nu ca ar fi fost las sau sfios din fire, dimpotriva, dar de la o vreme se afla intr-o stare de incordare si iritare nervoasa vecina cu ipohondria. Se inchisese in el insusi si se izolase intr-atata de toata lumea, incat ajunsese sa se teama nu numai de intalnirea cu gazda, dar de orice relatii cu oamenii. Il coplesea saracia, desi in ultima vremea nici aceasta nu-l mai apasa. Nu-si mai vedea deloc de ocupatiile zilnice, mai mult chiar: nici nu mai voia sa stie de ele. De fapt, nu se temea catusi de putin de gazda sa, orice planuri ar fi clocit impotriva lui. Dar decat sa se opreasca pe scara, sa asculte tot soiul de nerozii, despre acele nimicuri ale vietii de toate zilele, de care nu se sinchisea, si sa auda cererile insistente de a achita chiria, amenintarile, vaicarelile ei, iar el sa se scuze, sa minta, cautand sa scape - nu, mai bine sa se strecoare ca o pisica pe scara si s-o stearga neobservat.
De altmiteri, de asta data, dupa ce ajunse in strada, el singur se mira de teama lui de a-si intalni creditoarea.
"Cand te gandesti ce fapta pun eu la cale, si sa-mi fie frica de asemenea fleacuri! se gandi el, zambind ciudat. Hmm...... da...... Totul, totul e in mainile omului si el lasa totul sa-i scape numai si numai din pricina lasitatii..... asta este o axioma...... Sunt curios sa stiu: de ce anumese tem mai tare oamenii? Sa faca un pas nou, sa rosteasca un cuvant nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!..... Dar vad ca am inceput sa trancanesc..... Si de aceea nu fac nimic pentru ca trancanesc! S-ar putea insa sa fie tocmai pe dos: trancanesc fiindca nu fac nimic. AM ajuns un palavragiu in luna asta din urma, de cand tot zac zile intregi in ungherul meu si ma gandesc la...... fantasmagorii! Ia sa vedem pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu in stare sa fac ASTA? Sa fie ASTA ceva serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al inchipuirii, cu care caut sa ma amagesc: o nalucire! Da, s-ar putea sa nu fie decat o nalucire!"
Afara era o caldura coplesitoare, zapuseala, lumea se inghesuia pe trotuare, pretutindeni se zareau gramezi de var, de caramizi, schele, praf, si peste tot domnea acea putoare specifica din timpul verii, binecunoscuta oricarui locuitor al Petersburgului, caruia nu-i da mana sa-si inchirieze o vila la tara; acestea toate impresionara neplacut nervii si asa destul de zdruncinati ai tanarului. Duhoarea nesuferita a crasmelor, foarte numeroase in acea parte a orasului, si betivii, pe care-i intalnea la tot pasul, desi era zi de lucru, intareau coloritul trist si respingator al privelistii. O clipa, trasaturile fine ale tanarului oglindira un sentiment de adanc dezgust. Era deosebit de frumos: inalt, cu trup subtire si mlaadios, avea ochi negri, spledizi, si parul blond-inchis. El facu doi, trei pasi, apoi cazu intr-o adanca visare, sau mai bine zis, intr-un fel de toropeala; mergea inainte fara sa vada nimic in jurul lui si, de altfel, nici nu voia sa vada. Din cand in cand numai mormaia cate ceva, caci, dupa cum recunoscuse el singur mai inainte, luase obiceiul sa monologheze. Totodata era constient de faptul ca gandurile i se incurcau uneori si ca era grozav de slabit: de doua zile nu mai mancase aproape nimic.
Era atât de prost îmbrăcat, încât altul în locul lui, fie chiar un om deprins cu haine mizere, desigur că s-ar fi ruşinat să iasă in stradă, ziua, cu astfel de zdrenţe. De altfel, cartierul era atât de sărăcăcios, încât ar fi greu să se mire cineva de orice fel de straie. Vecinătatea pieţei Sennaia, numeroasele localuri dubioase şi populaţia, alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriaşi, îngrămădită în străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, scoteau uneori la iveala, împestriţând decorul, figuri atât de stranii încât nu te mai putea mira să întâlneşti una cât de ciudată. Iar în sufletul tânărului nostru se adunase atâta amar de dispreţ, atâta ură, încât, în pofida sensibilităţii sale exagerate, caracteristică la acea vârstă, nu se ruşina câtuşi de puţin de zdrenţele pe care le purta. Altceva ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu prietenii sau cu colegii de altădată, pe care, în genere, îi ocolea... Cu toate acestea, când un beţiv- care cine ştie din ce pricina şi încotro, era dus în clipa aceea pe strada într-o haraba cu un cal uriaş de povara - îi strigă: „Hei, tu, pălarier neamţ!", răcnind cât îl ţinea gura şi arătându-l cu degetul, tânărul se opri locului şi duse mână la pălarie cu un gest febril. Era un ţilindru cumpărat de la Ţimmerman, dar ponosit, decolorat, numai găuri şi pete, fără boruri şi strâmbat caraghios într-o parte. Şi îl cuprinse nu ruşinea, şi un sentiment cu totul diferit, aproape de spaimă.
"Eram singur, îngăimă el, zăpăcit, eram sigur! Nici nu se putea ceva mai rău! O prostie ca asta, un fleac fără însemnătate poate strica toate socotelile! Da, pălaria asta prea bate la ochi... E ridicola şi tocmai de aceea bate la ochi... La zdrenţele mele s-ar potrivi o şapca, şi chiar una pleoştită şi veche, în orice caz nu bazaconia astă. Nimeni nu poartă astfel de pălarii; asta atrage atenţia de la o poşta şi cine o vede o data n-o mai uita... da, o ţine minte, i se întipăreşte în cap, şi asta poate fi un indiciu care să te trădeze. într-o asemenea împrejurare trebuie să fii cât mai şters, să treci cât mai neobservat... Amănuntele sunt foarte importante, da, da, amănuntele!... Ele te dau întotdeauna de gol şi strică totul..."
Nu avea mult de mers; ştia câţi paşi avea de făcut din poarta casei lui până acolo: exact şapte sute treizeci. Într-o zi numărase paşii, pe vremea când visa numai despre acest lucru. Pe atunci, el însuşi nu credea că ar putea înfăptui acest vis, ci doar se lasa aţâţat de îndrăzneala lui monstruoasă şi atrăgătoare totodată. De atunci trecuse o lună, începuse să vada lucrurile altfel; şi cu toate monologurile biciuitoare despre şovăiala şi neputinţa lui, se obişnuise totuşi, fără voie, să privească visul „monstruos" ca pe ceva cu putinţă de împlinit, deşi tot se îndoia că ar fi în stare să-l înfăptuiască. De fapt, se ducea acum să facă o repetiţie a acţiunii sale, şi emoţia creştea în el cu fiecare pas. Tremurând nervos, cu inima pierită, se apropie de o casă enormă, care cu o latură dadea spre canal, iar cu cealaltă spre strada X. Era o casă de raport, alcătuită din apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriaşi - croitori, tâmplari, bucătărese, nişte nemţi, domnişoare fără ocupaţie precisă, mici funcţionari etc. Oamenii care intrau şi ieşeau mişunau sub cele două bolţi şi în cele două curţi interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu încântat de faptul că nu se întâlnise cu nici unul şi izbuti să se strecoare neobservat pe poartă şi pe scara din dreapta - o scară îngustă şi întunecoasă, "de serviciu"; dar toate acestea le ştia mai dinainte, le studiase de mult, şi ambianţa îi convenea; în bezna care domnea pe scară nu erau de temut nici privirile cele mai iscoditoare. "Dacă de pe acum mi-e frică, ce-ar fi dacă aş veni într-adevăr aici pentru ceea ce vreau să fac?"... se întrebă el fără voie, urcând la etajul trei. Acolo, drumul îi fu tăiat de nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau mobilele dintr-o locuinţă. Ştia că apartamentul era ocupat de un funcţionar neamţ, familist. „Aşadar, neamţul se mută, şi la etajul trei, pe scara şi pe palierul acesta nu va mai rămâne cătva timp alt locatar decât bătrâna. E bine de ştiut... pentru orice întâmplare...", se gândi el din nou şi sună la uşa bătrânei. Soneria ţârâi atât de slab, de parcă ar fi fost de tinichea, nu de aramă. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case sună la fel. Dar, de când nu mai fusese pe acolo, tânărul nostru îi uitase sunetul, şi acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parca ceva, îl făcu să-şi închipuie clar... şi tresări: nervii îi erau foarte slabiţi. Peste puţin, uşa se întredeschise şi, prin crăpătura îngustă, locatara scruta cu vădită neîncredere pe noul venit; numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând lume multa pe scară, femeia prinse inimă şi deschise uşa. Tânărul trecu pragul unui antreţel întunecos, despărţit în doua de un paravan care ascundea o bucătărie minusculă.
Tăcută, bătrâna se înfipse în faţa lui şi-l privea cercetător. Era de vreo şaizeci de ani, mărunţică, uscăţiva, cu un nas ascuţit şi nişte ochişori ageri, plini de răutate. Era cu capul gol, iar părul bălan, presărat ici-colo cu fire cărunte, era uns din belşug cu ulei. Gâtul, lung şi subţire, ca o labă de găină, şi-l înfăşurase într-o cârpă de flanela, iar pe umeri, cu toată zăpuşeala, i se bălangănea o scurteică de blană, ponosită şi decolorată. Bătrînica tuşea şi icnea întruna. Pesemne că tânărul îi aruncase o privire ciudata, căci aceeaşi neîncredere de mai înainte i se citi o clipă în ochi.
- Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastră acum o lună, se grăbi el să îngâne, înclinându-se uşor, fiindcă îşi amintise că trebuie să fie cât mai amabil.
- Ştiu, maică, ştiu, îmi amintesc foarte bine că ai mai fost pe aici, zise bătrâna răspicat, fără să-şi dezlipească privirea cercetătoare de pe obrazul lui.
- Da...... Şi am venit pentru o treabă de acelaşi fel... urmă Raskolnikov, surprins şi tulburat de neîncrederea bătrânei.
"Poate că aşa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rândul trecut", se gândi el cu un sentiment neplacut.
Bătrâna tăcea, stând parca în cumpănă, apoi se dadu mai de o parte şi-i arătă uşa care da înspre odaie, făcându-i loc să treacă.
- Intră, maică.
Odaia în care pătrunse tânărul avea tapet galben, perdeluţe de muselină, muşcate la ferestre şi, în clipa aceea, era luminată din plin de razele soarelui asfinţit. „Şi, ATUNCI, soarele o sa lumineze tot aşa!"... îi trecu involuntar prin minte, în timp ce-şi rotea grăbit privirea prin odaie, ca să studieze şi să memoreze, pe cât era cu putinţa, aşezarea lucrurilor. Camera nu avea însă nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuita dintr-un divan cu spătar uriaş, o masă ovală în faţa divanului, o toaleta cu oglinjoară între cele două ferestre, câteva scaune înşirate de-a lungul pereţilor şi două-trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând nişte domnişoare nemţoaice cu porumbei în mâini. Asta era tot. În colţ, în faţa unei icoane mici, ardea o candelă. Era foarte curat: şi mobila şi podelele erau lustruite, totul strălucea. "Munca Lizavetei", se gândi tânărul. În toata locuinţa nu ai fi putut găsi un fir de praf. "Numai la văduvele bătrâne şi răutăcioase se vede asemenea curăţenie", urmă el în gând şi se uită cu coada ochiului, cu curiozitate, la perdeluţa de stamba care ascundea uşa spre cea de-a doua odaiţă. In aceasta odaiţă, în care el nu pătrunsese niciodată, se aflau patul bătrânei şi scrinul. Apartamenul nu avea decât aceste două încăperi.
- Ce doreşti? întrebă cu asprime bătrâna, intrând în odaie şi proptindu-se, ca şi mai înainte, în faţa lui, ca să-l poată privi drept în ochi.
- Am adus un amanet, iată-l!
Raskolnikov scoase din buzunar un ceas bătrânesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lanţul era de oţel.
- Păi şi sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de când a trecut luna.
- Am să vă platesc dobânda pe încă o lună; vă rog să mai aşteptaţi.
- Dacă vreau - aştept, daca nu - vând chiar azi amanetul, cum mi-o plăcea!
- Cât îmi daţi pe ceas, Aleona Ivanovna?
- Numai fleacuri aduci, maică, fleacuri, mai-mai că nu am ce da pe ele. Rândul trecut ţi-am dat pe inel două bumăşti, şi cu o rubla şi jumătate poţi cumpăra unul nou de la giuvaergiu.
- Daţi-mi patru ruble pe ceas, am să-l răscumpăr, este o amintire de la tatăl meu. În curând trebuie să capăt nişte bani.
- O rublă şi jumătate cu dobânda înainte, dacă vrei.
- O rublă şi jumătate! exclamă tânărul.
- Cum doreşti...
Şi bătrâna îi întinse ceasul. Tânărul îl luă, furios, gata să plece; dar se răzgândi: îşi aduse aminte că nu avea unde se duce şi că nu venise pentru bani.
- Daţi-mi banii! făcu el grosolan.
Bătrână vârî mâna în buzunar sa scoată cheile şi trecu în odaia de alături, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, Raskolnikov, foarte atent, trăgea cu urechea, urmărind-o în gând. O auzea pe bătrână descuind scrinul.
"Probabil sertarul de sus, cumpăni el. Cheile, aşadar, le poartă totdeauna în buzunarul drept... O singură legătură, pe un inel de oţel... Este una de trei ori mai mare decât celelalte, şi e dinţată; asta nu poate fi de la scrin... Trebuie să mai fie o cutie sau o ladiţă... Da, da, asta-i interesant de ştiut. Toate ladiţele au asemenea chei... De altfel, ce ticăloşie..."
Bătrâna se înapoie.
- Ţine, maică: dacă socotim dobânda zece copeici de rublă pe lună, pentru o rublă şi jumătate, pe o lună înainte, face cincisprezece copeici. Pentru cele două ruble de rândul trecut, socotind la fel, trebuie sa capăt douăzeci de copeici. Asta face cu totul treizeci şi cinci de copeici, aşa că mai ai de primit pentru ceas o rublă şi cincisprezece copeici. Na, ţine-le!
- Cum? Am ajuns la o rublă şi cincisprezece copeici?
- Taman atâta.
Raskolnikov, fără să mai discute, luă banii. Se uita ţintă la bătrână şi nu se grăbea să plece, ca şi cum ar fi vrut să mai spună sau să mai facă ceva, nici el nu ştia ce anume...
- Zilele acestea s-ar putea să vă mai aduc ceva, Aleona Ivanova...... ceva bun...... de argint...... o tabacheră...... trebuie numai s-o iau de la un prieten..... şi tăcu, încurcat.
- Om mai vorbi, când ai aduce-o, maică.
-Rămâneţi cu bine... Dumneavoastră tot singurică sunteţi acasă... surioara lipseşte? întrebă el cât mai nepăsător, ieşind în antreţel.
- Ce treabă ai cu ea?
- Nimic deosebit. Am întrebat şi eu aşa, într-o doară. Şi dumneavoastră, gata... Rămâneţi cu bine, Aleona Ivanovna!
Tânărul părăsi locuinţa, foarte tulburat. Şi această tulburare sporea cu fiecare clipă. Pe scară se opri de câteva ori, ca şi cum l-ar fi mirat ceva pe neaşteptate. În sfârşit, ajuns în strada, exclamă:
"O, Doamne! Ce dezgustător!... Se poate ca eu... Nu, nu, este o prostie, o absurditate! adaugă el cu hotărâre. Cum a putut să-mi treacă prin minte o idee atât de monstruoasă? De ce infamie sunt capabil? Esenţial este că e o infamie, o ticăloşie, e mârşav, mârşav!... Şi eu, o lună întreagă..."
Dar nici cuvintele, nici exclamaţiile nu-i puteau exprima emoţia. Senzaţia aceea de nemărginit dezgust, care-l apăsase şi-l tulburase încă de la venire, ajunsese la paroxism, era de-o intensitate atât de violentă, încât nu mai ştia ce să facă să scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clatinându-se ca un om beat, fără să vadă trecătorii, lovindu-se de ei, şi nu se dezmetici decât în altă stradă. Se uita primprejur şi văzu că se afla în dreptul unei cârciumi, un fel de hrubă, a cărei scară începea de-a dreptul din stradă. În clipă aceea, doi beţivi ieşiră pe uşa şi, sprijinindu-se unul pe celalalt şi înjurându-se unul pe altul, începură sa urce scara. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci. Niciodată nu intrase într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul şi-l mai chinuia şi o sete arzătoare. Avea o poftă de o bere rece, cu atât mai mult cu cât trecea neaşteptata lui slăbiciune pe seama foamei. Se aşeza într-un colţ întunecos şi murdar, la o masă slinoasă, ceru o sticla cu bere şi sorbi cu nesaţ primul pahar. Numaidecât îşi simţi inima mai uşoară şi mintea mai limpede.
"Fleacuri! se gândi el plin de încredere. N-avea niciun rost să mă simt ruşinat! E o slăbiciune fizică, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucată de pesmet şi mintea se luminează, gândurile se limpezesc, intenţiile se precizează! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate!"... Dar în pofida acestui scuipat plin de dispreţ, se înviorase, eliberat parcă dintr-o dată de o povară îngrozitoare, şi îi privea prietenos pe cei ce se aflau în cârciumă. Şi totuşi, chiar în clipa aceea, simţea nelămurit că pornirea aceasta de a interpreta lucrurile în bine era şi ea ceva bolnăvicios.
În cârciumă rămăsese lume puţină. În afară de cei doi beţivi cu care se întâlnise pe scară, un grup întreg - vreo cinci bărbaţi şi o femeie, unul dintre ei cu o armonică - părăsiră localul. După plecarea lor se făcu linişte, şi localul deveni mai spaţios. Nu se mai afla în sală decât un cetăţean cam afumat, târgoveţ, după înfăţişare, care şedea în faţa unei sticle de bere, şi tovarăşul lui, un individ gras, de statură uriaşă, cu barbă căruntă şi cojoc lung. Acesta se întrecuse cu băutura şi aţipise pe bancă; în răstimpuri, ca prin somn, îşi desfăcea braţele, pocnea din degete, îşi sălta partea de sus a trupului, fără să se ridice de pe laviţă, şi tot îngâna un cântecel nerod, cercând - cu tot dinadinsul - să-şi amintească urmarea......
"Of, un an, bătut pe muche, Soaţa mi-am iubit...... Of, un an....... " sau, trezit din buimăceală, îngăima:
"M-am tot dus pe o străduţă, Şi-am găsit fosta-mi drăguţă....."
Nimeni însă nu-i împărăşea veselia; până şi tovarăşul lui îl asculta tăcut, privind toate aceste explozii de voioşie cu duşmănie şi neîncredere. În afară ce aceştia doi, mai era un muşteriu, un fost slujbaş, după înfăţişare. Şedea la o altă masă, cu sticla în faţă, sorbind rar băutura şi privind în jur. Omul acesta părea şi el frământat de ceva.
Capitolul II
Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parcă, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu plăcere în cârciumă.
Cârciumarul nu sta în sală, dar una-două intra în local, coborând dintr-o altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptuşeala roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă şi o jiletcă de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravată nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea se zăreau nişte castraveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.
Se întâmplă uneori în viaţă să întâlneşti oameni cu desăvârşire necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupra lui Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş.
Mat târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie mare; avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi inteligenţi, cu privirea plină de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lăsa să se vadă un plastron mototolit, murdar, pătat de băutură. Ca toţi slujbaşii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parcă pradă unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa uda şi năclaită coatele rupte şi-şi lăsa capul în palme. În sfârşit, omul se uita ţinta la Raskolnikov şi-i spuse cu glas tare, răspicat:
- Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă, ochiul meu încercat recunoaşte în persoana dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi întrebarea: aţi fost funcţionar?
- Nu, eu studiez...... răspunse tânărul; oarecum surpins de tonul ciudat, pompos, al interlocutorului său şi de faptul că îi vorbea aşa, de-a dreptul.
Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţă de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori un străin intra sau numai încerca să intre în vorbă cu el.
- Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţionarul. Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea experienţa! Şi, mulţumit de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi.......
El se sculă, clătinându-se pe picioare, îşi luă sticluţa şi paharul şi se aşeză pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o lună întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.
- Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici - cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa, din pură curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva, în şlepurile cu fân?
- Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste şlepuri?
- Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm..... Omul îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri.
De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase. Îi erau murdare mai ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghii îndoliate.
Toată sala asculta vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune "măscăriciul", şi se aşeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Măimeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să trezească chiar stimă.
- Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te duci la slujbă, dacă eşti funcţionar?
- De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat - n-am suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pildă, să cereţi un împrumut fără nicio speranţă?
- Mi s-a întâmplat....... adică, cum fără nicio speranţă?
- Cu desăvârşire fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu nimic. De pildă, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din milă? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că se obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplică economia politică. Şi atunci, daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi........
- La ce bun să te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov.
- Păi, dacă nu ai la cine, dacă nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-a dus pentru cea dintâia oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţa...), adăugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea da din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se dă în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! "Iată omul!" Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu - aţi putea, ci - aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?
Tânărul nu răspunse.
- Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţă şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoană! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană cultă şi fiica de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, daca i-ar fi milă de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn, trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locşor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă ruşinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura dată am avut ce mi-am dorit şi nu o dată i-a fost mila de mine, dar... aşa sunt eu, sunt o brută.
- Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masă.
- Aşa sunt eu! Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut şi salutul din lână de angora, şăluţul care i-a fost dăruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o magherniţă friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge. Avem trei copilaşi. Katerina Ivanovna munceşte din zori până în seară - freacă, spală, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţată cu curăţenia; şi are pieptul slab, e predispusă la oftică, şi eu simt toate acestea. Credeţi poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt şi să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Şi, cuprins parcă de deznădejde, omul îşi pleca fruntea pe masă. Tinere! urma el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit numai-decât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi cult. Afla deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor personalităţi oficiale, fapt pentru care a fost distinsă cu medalia de aur şi o diplomă de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!...Cât despre diploma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi să vorbească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas - amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecata. Spală pe jos, mănâncă pâine neagra, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celălalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofiţer de infanterie, şi fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărţi, a fost dat în judecata şi din asta i s-a tras şi moartea. Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, ştiu sigur, şi chiar am documente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui şi mi-l da de pildă, iar eu mă bucur, mă bucur nespus, că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagră, că eu, care am văzut multe în viaţa, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Vă puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobilă, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat! Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitala măreaţa, împodobită cu nenumăr ate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim şi ce platim - nu ştiu. Acolo, în afara de noi, mai stă şi alta lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut şi fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivanovna e însăşi personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibila, se aprinde din te miri ce şi apoi dă-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea!
După cum vă puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am încercat - sunt patru ani de atunci - să-i dau lecţii de geografie şi istorie universală; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că ş-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: "Filozofia lui Lewes" - o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulară: mult poate să câştige o fata săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita şi nu are cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cincisprezece copeici pe zi! Şi pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici - poate-l cunoaşteţi? - nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cu sutul celor şase cămăşi de olanda, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă - zicea dânsul - gulerul n-a fost croit pe măsura şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmpla la boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici copilaşii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?" Căci Daria Franţevna, o femeie stricata, binecunoscuta de poliţie, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoară, n-am ce zice! Ce s-o păzeşti atâta?!" Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnavă, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e firea Katerinei Ivanovna; dacă, de pildă, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna şi, fără o vorba, a pus pe masa în faţa ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa - nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete, numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi măi înainte, zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi ramînând toata seară îngenunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu nici un preţ sa se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua...îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort...
.....................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu