Crimă şi predeapsă, Dostoievski

....................................................................
                                                  3.

                           Aproape tot timpul cât a citit scrisoarea, de la primele rânduri, ochii lui Raskolnikov fura scăldaţi de lacrimi; dar când o sfârşi, un zâmbet amar şi răutăcios îi schimonosi faţa palidă şi crispată. îşi puse capul pe perna turtită şi murdară şi rămase mult timp pe gânduri. Inima îi bătea cu putere şi gânduri le i se învălmăşeau.
     În cele din urmă, simţi ca se înăbuşă în odaiţa lui strâmtă, galbenă, care semăna mai curând cu un dulap sau cu o ladă. Şi trupul şi sufletul aveau nevoie de spaţiu. Îşi luă pălaria şi ieşi în strada, de data asta fără teama întâlnirilor de pe scară; uitase de ele. Se îndreptă spre Vasilievski Ostrov, trecând pe bulevardul V.; umbla repede, ca mânat de o treabă urgentă, dar înainta, după obiceiul lui, fără sa vadă nimic, mormăind sau chiar vorbind singur, cu glas tare, ceea ce îi mira pe trecători. Mulţi îl crezură beat.

                                                          Capitolul IV

                           Scrisoarea mamei lui  îl istovise. Dar cu privire la punctul principal, capital, cum s-ar spune, nu şovăise nicio clipă. Chiar în timpul cât citise scrisoarea, luase hotărârea şi hotărârea era decisiva: "Cât voi fi eu în viaţă, căsătoria asta nu va avea loc. La dracu' cu domnul Lujin!"
     Situaţia e clară, mormăi el, rânjind răutăcios şi sărbătorind dinainte izbânda hotărârii lui. Nu, măicuţo, nu, Dunia, nu mă puteţi înşela!... Se mai şi scuză că nu mi-au cerut sfatul, că au luat hotărârea fără mine! Fireşte! Credeţi că acum nu se mai poate desface? O să vedem noi dacă se poate sau nu! Auzi dumneata, ce argument invoca - Piotr Petrovici este atât de ocupat, atât de ocupat, că nu se poate însura altfel decât din goana cailor, ca să nu zic din goana trenului. Nu, Dunecika, ştiu şi-mi dau seamă ce sunt acele multe lucruri pe care ai să mi le spui; ştiu şi la ce te-ai gândit o noapte întreaga, umblând prin odaie, şi pentru ce te-ai rugat în faţa icoanei Maicii Domnului din Kazan, care se afla în iatacul măicuţei. E greu să urci Golgota. Hm... Şi aşa, te-ai hotărât definitiv, Avdotia Romanovna, să te măriţi cu un om de afaceri, practic, un om cu ceva avere (de pe acum are ceva avere, de... asta impune, e ceva serios!), care ocupă două posturi şi împărtăşeşte ideile generaţiei noastre noi (după cum scrie măicuţa), un om care pare bun, după cum spune chiar Dunecika. Acest pare sună grozav! Şi Dunecika se mărită pe temeiul acestui pare!... Minunat! Minunat!


     Aş dori să ştiu pentru ce mi-a scris măicuţa despre nouă noastră generaţie? Că să-l caracterizeze pe acest domn sau cu scopul de a mă îmbuna, de a pune o vorbă bună în favoarea domnului Lujin? O, viclenelor! Ar fi interesant, de asemenea, de lămurit încă ceva: cât au fost de sincere una faţa de cealaltă în ziua şi în noaptea care au precedat hotărârea şi în zilele care au urmat? Oare şi-au spus ele în cuvinte tot ce aveau pe suflet, ori, dându-şi seama că au amândouă aceleaşi gânduri şi sentimente, s-au înţeles atât de bine tacit, că orice vorbă ar fi fost de prisos? Probabil că, într-o măsură, aşa a fost; se vede din scrisoarea măicuţei; el i-a părut cam tăios, un pic, şi naiva mea măicuţă s-a apucat să-şi dezvăluie observaţiile Duniei. Iar dânsa, cum era de aşteptat, s-a supărat şi i-a răspuns chiar cu ciudă. Fireşte! Cine nu s-ar înfuria (când totul este hotărât şi de la sine înţeles) dacă ar trebui sa mai răspundă şi la asemenea întrebări naive. Şi apoi ce-mi tot scrie: "S-o iubeşti pe Dunia, Rodea, si să ştii că ea te iubeşte nespus, chiar mai mult decât pe ea însăşi... Nu cumva o mustră în taina conştiinţa fiindcă s-a învoit să-şi jertfească fiica în folosul băiatului? Tu eşti credinţă noastră în viitor, tu eşti totul pentru noi! O, măicuţo!"...
    Furia din sufletul lui sporea din clipă in clipă, şi dacă ar fi dat ochi cu domnul Lujin, ar fi fost în stare poate chiar să-l ucidă!
    "Hm, este adevărat,  îşi urma el gânduri le ce-i roiau în minte, este foarte adevărat că pentru a cunoaşte un om, trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seamă; dar caracterul domnului Lujin nu-i greu de descifrat. Mai întâi de toate el este un om serios şi pare bun; auzi dumneata, a luat asupra lui transportul lăzii celei mari şi a bagajelor! Se mai poate cineva îndoi de bunătatea lui ?
     Iar ele amândouă, logodnica şi cu mama, vor tocmi un surugiu şi vor călatori cu căruţa cu coviltir de rogojină (doar aşa am călatorit şi eu!). Ce are a face?! Nu sunt decât nouăzeci de verste, iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasa a treia, cam vreo mie de verste. Au dreptate: se întind cât le este plapuma.
     Dar dumneata, domnule Lujin, n-ai nimic de zis? E doar logodnica dumitale... Şi apoi, nu se putea să nu ştii ca mama ia cu împrumut, în contul pensiei sale, ca să aibă bani de drum, nu-i aşa? Fireşte, dumneata şi Dunecika veţi alcătui o întreprindere comercială, întemeiată pe avantaje reciproce şi contribuţie egală, deci cheltuielile se împart pe din două: frate-frate, dar brânza-i pe bani, după cum spune proverbul. Dar până şi aici omul de afaceri a reuşit sa le tragă niţeluş pe sfoară: transportul bagajelor costă mai puţin decât călatoria, s-ar putea chiar sa fie gratuit.
     Dar atunci, nu văd ele ce se petrece său se prefac că nu văd? Căci sunt mulţumite, încântate! Şi când te gândeşti că astea-s floare la ureche pe lângă cele ce le aşteaptă în viitor! Ce-i mai grav în toată povestea asta nu este zgârcenia, nici meschinăria, ci tonul.
     Tonul care prevesteşte ce fel de raporturi se vor stabili între ei după căsătorie... Şi măicuţa, care risipeşte banii în stânga şi în dreapta! Cu ce are sa vină la Petersburg? Cu trei carboave in buzunar sau cu doua "bumăşti", cum spune cealaltă... bătrâna... hm! Din ce speră să trăiască mai târziu la Petersburg? Doar îşi da seama de pe acum, din cine ştie ce motive, că nu va putea sta cu Dunia după căsătoria ei, nici măcar la început. O fi scăpat vreo vorbă, pesemne, drăguţul de logodnic, din care s-a luminat măicuţa, deşi cu nici un preţ n-ar mărturisi acest lucru şi zice: Am să refuz.
     Şi atunci, ce face, din ce speră să trăiască? Din cele o sută douăzeci de ruble pensie, din care se va scădea încă datoria către Afanasi Ivanovici? Acasă împletea băsmăluţe de iarnă, cosea mânecuţe, stricându-şi ochii bătrâni. Dar acest lucru nu adaugă mai mult de douăzeci de ruble pe an la cele o sută douăzeci, asta o ştiu bine.
     Prin urmare, se bizuie totuşi pe nobleţea sentimentelor domnului Lujin!: Are să-mi propună singur, are să mă roage.
     Aşteaptă! Aşa se întâmplă întotdeauna la aceste suflete admirabile, schilleriene: până în ultima clipă îl împăunează pe om, până la ultima clipă nădajduiesc că vor avea din partea lui numai bine, şi cu toate că presimt contrariul, pentru nimic în lume nu şi-o mărturisesc; se cutremură numai la simpla idee; se apără cu mâinile şi cu picioarele de adevăr, până când omul înzorzonat de ele, le dă personal cu tifla.
     Ar fi interesant de ştiut dacă domnul Lujin are decoraţii? Sunt gata să pariez că are Ordinul Anna la butonieră şi că-l abordează când ia masa la diverşi antreprenor i şi negustori. Poate că şi-l va pune şi la propria dumnealui nunta!
     Dar, lua-l-ar naiba!...
     Ce să-i faci? Aşa e măicuţa... Dumnezeu s-o ţie... Dar Dunia? Dunecika, scumpa mea, eu te cunosc prea bine! Doar aveai nouăsprezece ani când ne-am văzut ultima oară şi ţi-am înţeles firea. Măicuţa scrie că Dunecika poate să îndure multe. Asta o ştiam. Asta am ştiut-o încă acum doi ani şi jumătate şi în aceşti doi ani şi jumătate mereu m-am gândit la asta, tocmai la faptul că Dunecika poate să îndure multe. Dacă l-a putut suporta pe domnul Svidrigailov cu tot ce a urmat, înseamnă că, într-adevăr, poate îndura multe, şi acum, dumneaei şi măicuţa şi-au închipuit că şi domnul Lujin poate fi suportat, domnul Lujin care-şi expune teoria cu privire la avantajul ce-l oferă soţiile luate din mizerie, pentru care bărbatul este un binefăcător, şi şi-o expune aproape la primă întâlnire.
     Să zicem că l-a luat gura pe dinainte, deşi e om chibzuit (aşa că s-ar putea prea bine să nu-l fi luat gura pe dinainte, ci să se fi grăbit să-şi afirme punctul de vedere), dar Dunia, Dunia?
     Ea doar vede limpede ce fel de om este Lujin şi ştie că va trebui să trăiască cu acest om. Dar şi eu ştiu că ea s-ar învoi mai curând sa se hrănească numai cu pâine neagră şi apă decât să-şi vândă sufletul, că nu şi-ar da libertatea sufletului în schimbul unui pic de confort. N-ar face-o nici pentru tot ducatul Schleswig-Holstein, darmite pentru domnul Lujin! Nu, Dunia era altfel din câte o ştiam eu şi cred că nu s-a schimbat nici acum!... Ce sa vorbim! E greu să-i suporţi pe Svidrigailovi! E greu să colinzi guberniile şi să munceşti o viaţă întreagă pentru două sute de ruble pe an, şi totuşi, ştiu ca sora mea ar prefera să ducă viaţa unui negru din colonii, sau a unui lituanian în slujba unui neamţ din Ostsee, decât să-şi pângărească sufletul şi să-şi încarce conştiinţa, legându-şi viaţa de un om pe care nu-l respecta şi cu care nu are nimic comun.
     Să-şi lege viaţa pentru tot deauna, numai din interes! De-ar fi domnul Lujin din aur curat, sau o nestemată de nepreţuit şi tot n-ar primi să-i fie ibovnică cu cununie! De ce primeşte totuşi? Unde-i hiba? Care-i dezlegarea enigmei? E limpede: pentru ea, pentru confortul ei, nici chiar ca să scape de moarte nu s-ar vinde, dar pentru altul, uite că se vinde! Pentru o fiinţă dragă, adorată, s-ar vinde! iată unde-i hiba: pentru fratele ei, pentru mama ei e gata să se vândă. Pentru ei ar vinde orişice! O, dacă-i vorba de asta, ar fi în stare să-şi calce şi pe conştiinţa! Libertate, linişte, chiar şi conştiinţă, tot ar pune la bătaie! Calcă-se în picioare viaţa mea, numai fiinţele dragi să fie fericite!
     Mai mult decât atât, îşi va născoci o cazuistica proprie, luând pildă de la iezuiţi, şi pentru câtva timp va izbuti poate chiar să se liniştească, să se convingă că aşa trebuie să facă pentru realizarea acestui scop măreţ. Asta eşti tu, Dunia, şi totul e limpede ca lumina zilei.
    Rodion Romanovici Raskolnikov şi numai el e pe primul plan, asta este! Doamne, ar putea să-l fericească, să-l ţină la universitate, să-l facă asociat la biroul de avocatură, să-i asigure întreaga existenţă! Şi poate ca, odată şi odată, va ajunge un om bogat, cu vază, respectat, şi poate chiar un om cu renume! Dar mama? Păi e vorbă de Rodea, de nepreţuitul ei Rodea, de primul ei născut! Cum să nu-i jertfească acestui prim născut pe faţa ei, fie ea chiar Dunia! O, suflete duioase şi nedrepte! Ce mai: dacă-i vorba de Rodea, aţi fi în stare sa acceptaţi până şi soarta Sonecikăi! Sonecika, Sonecika Marmeladova, eterna Sonecika, a cărei soartă va dăinui cât lumea şi pământul! Dar voi, aţi cântărit voi oare jertfa, aţi cântărit-o bine? Sigur? Nu vă întrece puterile? Şi merită oare?
    Are rost?  Ştii tu, Dunecika mea, ca traiul tău alături de domnul Lujin te pune pe aceeaşi treaptă cu Sonecika? De dragoste nu poate fi vorba, scrie măicuţa. Dar daca în afară de dragoste nu poate fi vorba nici măcar de stima, ci dimpotrivă, exista de pe acum un sentiment de sila, de dispreţ, de dezgust, unde ajungem? Ajungem la acea curăţenie deosebită. Nu-i aşa? Vă daţi voi seama, pricepeţi, înţelegeţi voi ce înseamnă aceasta curăţenie? V-aţi gândit că această curăţenie cerută de Lujin nu se deosebeşte cu nimic de curăţenia ce se cere Sonecikăi, că poate este chiar mai groaznică, mai hidoasă, mai mârşavă, căci tu, Dunecika, totuşi, îţi faci socoteala că vei avea un pic de confort în plus, pe când dincolo e vorba de salvarea vieţii. Scump, scump se plateşte această curăţenie, Dunecika! Dar dacă te vor trăda puterile, daca vei ajunge să te căieşti? Câtă durere, câtă suferinţă, câte lacrimi vărsate în taină, căci tu, tu nu eşti Marfa Petrovna! Şi mama? Ce va fi cu mama? Şi acum e neliniştita, se frământă, dar atunci când va vedea limpede cum stau lucrurile? Şi eu?... Cum de-aţi putut gândi aşa ceva despre mine? Nu vreau jertfa ta, Dunecika, nu o vreau, măicuţo! Şi cât trăiesc eu, căsătoria ăsta nu se va face! Mă opun!"
    Raskolnikov se trezi din gândurile lui şi se opri.
    "Nu se va face? Dar ce ai  să faci tu ca să împiedici acest lucru? Ai să-i interzici? Cu ce drept? Ce le poţi promite, la rândul tău, ca să ai acest drept? Să le închini toata viaţa, tot viitorul după ce vei isprăvi facultatea şi-ţi vei găsi un loc? Foarte frumos, ăsta-i viitorul, dar astăzi? E vorba că trebuie să faci ceva chiar acum, pricepi tu? Iar tu, ce faci? Le storci de parale. Ele îţi procură bani, punându-şi la poprire pensia de o sută de ruble pe an şi leafa domnilor Svidrigailov! De Svidrigailovi, de Afanasi Ivanovici Vahruşin cu ce le vei apăra, viitor milionar, Zeus care dispui de soarta lor? Peste zece ani? în zece ani mama va orbi tot împletind basmale şi poate şi din pricina lacrimilor; va cădea zdrobită de lipsurile ei fără de sfârşit; şi sora? Gândeşte-te, ce se poate întâmpla cu sora ta peste zece ani, sau în cursul acestor zece ani? Ai ghicit?"
    Îşi sfâşia cu un fel de amară voluptate sufletul cu aceste întrebări, care, de altminteri, nu erau noi pentru el, ci vechi şi dureroase, căci şi le pusese de multe ori. De multă vreme îl frămîntau şi îi rupeau inima. Cândva, cine ştie când, în sufletul lui se născuse durerea ce-l macină azi, şi durerea crescuse, se adunase, iar în ultima vreme se copsese şi se concentrase, luând forma unei probleme îngrozitoare, absurde, fantastice, care îi zdrobea inima şi mintea, cerând neîncetat dezlegare. Scrisoarea mamei fusese ca o lovitură de trăsnet. Era limpede că nu mai putea să se frământe, sa sufere pasiv, cugetând la insolubilitatea întrebărilor, ci trebuia sa facă ceva, şi asta chiar îndată, pe loc. Trebuia să ia o hotărâre, orice s-ar întâmpla, oricum ar fi, sau...
    "Să  renunţ la viaţă! strigă el deodată, cuprins de disperare. Să-mi primesc soarta aşa cum este; să înăbuş o dată pentru totdeauna orice năzuinţa; să renunţ cu desăvârşire la orice drept de a înfăptui, de a trai şi de a iubi!"
    "Înţelegeţi oare, vă daţi seama, stimate domn, ce înseamnă să nu ai unde te duce? îşi aminti el deodată întrebarea pe care i-o pusese cu o zi înainte Marmelado. Căci orice om trebuie să aibă măcar un locşor unde să se poată duce..."
    Deodată tresări: acelaşi gând ca şi în ajun îi trecu ca un fulger prin minte. Dar nu tresări fiindcă îi revenise acest gând. Ştiuse mai dinainte, presimţise că se va întoarce negreşit în mintea lui, şi-l aştepta. Căci gândul acesta nu era de ieri. Cu o singură diferenţă: acum o luna, ba poate chiar ieri, fusese doar un vis, pe când acum... acum apăruse nu ca un vis, ci sub un aspect nou, înspăimântător şi cu totul necunoscut... şi el deveni conştient de acest lucru... Simţi ca o izbitură de ciocan în creier şi i se întunecă în faţa ochilor.
    Îşi roti privirile, căutând ceva. Ar fi vrut să se aşeze şi căută o bancă; traversă parcul K. în faţa lui, la vreo suta de paşi, se zarea o banca. Porni cât mai iute spre ea, dar în drum avu loc o întâmplare mărunta, care îi atrase câteva clipe întreaga atenţie.
    Uitându-se spre bancă, văzu în faţa sa, cam la douăzeci de paşi, o femeie care mergea; la început, n-o luă în seama, cum nu lua în seama nici unul din lucrurile întâlnite în cale. I se întâmpla de pildă, de nenumărate ori, să ajungă acasă fără să-şi poată aminti drumul pe care a mers, căci, de obicei, umbla fără sa vadă nimic. Dar femeia din faţa lui avea ceva atât de ciudat, ca sărea în ochi la prima vedere şi, puţin câte puţin, atenţia lui se opri asupra ei, mai întâi fără voie, oarecum contrariindu-l, apoi tot mai stăruitor. Ar fi vrut să înţeleagă ce anume era ciudat în femeia aceea? în primul rând, părea să fie foarte tânără, şi mergea pe arşiţa aceea cu capul gol, fără umbreluţă şi fără mănuşi, bălabănindu-şi comic braţele. Purta o rochiţa de mătase uşoară ("mătăsică"), pusă de asemenea foarte ciudat, abia încheiată, iar la spate, în dreptul taliei, acolo de unde începea fusta, ruptă de-a binelea, o fâşie întreaga se desprinsese şi atârna, fluturând. Avea în jurul gâtului gol o băsmăluţă, legată strâmb. Şi pe deasupra, fata înainta cu pas nesigur, se poticnea, ba chiar se clătină. Aceasta întâlnire trezi până la urma întreaga lui atenţie. O ajunse în dreptul băncii, unde ea se prăbuşi cu capul pe spetează şi închise ochii, părând sfârşită de oboseală. Cercetând-o, Raskolnikov îşi dadu pe loc seama că era beata. Părea un lucru atât de ciudat şi de monstruos, încât se întrebă chiar daca nu-l înşela vederea. Avea în faţa lui aproape un copil, o fetişcană de cel mult şaisprezece ani, poate chiar numai de cincisprezece, micuţă, bălaie, drăgălaşă, dar aprinsă la faţă şi chiar un pic buhăită. Părea ca fata nu-şi mai dădea seama ce-i cu dânsa: sta picior peste picior, într-o atitudine nu tocmai cuviincioasă, şi se vedea că aproape nu ştia ce-i cu ea.
    Raskolnikov  nu se aşeză, dar nici nu-i venea sa plece; rămase nedumerit în faţa fetei. Parcul K. de obicei nu este prea frecventat, iar în ziua aceea, pe la orele doua după-amiază, pe arşiţă, era aproape pustiu. Totuşi, la vreo cincisprezece paşi, un domn se oprise la marginea aleii, vădit dornic de a se apropia de tânăra fata într-un anumit scop. O văzuse pesemne şi dânsul de departe şi o urmărise, dar prezenţa lui Raskolnikov îl stingherea. Arunca pe ascuns priviri furioase tânărului nostru şi aştepta, nerăbdator, plecarea acestui coate-goale nepoftit. Asta se vedea limpede. Domnul, foarte elegant îmbrăcat, era un om de vreo treizeci de ani, îndesat şi rotofei, cu obrajii roşii, buze rumene şi mustăcioara. Pe Raskolnikov îl apuca furia; simţi o dorinţă nestăvilită de a-l jigni pe acest filfizon gras. O părăsi pentru o clipă pe tânăra fata şi se apropie de el.
    - Hei, Svidrigailov! Ce cauţi aici? striga el, strângând pumnii, cu gura strâmbată de rânjet şi spumegând de furie.
    - Ce  înseamnă asta? întrebă răstit domnul, încruntat şi mirat în îngâmfarea lui.
    - Cară-te, asta e!
    - Cum îndrăzneşti, canalie?!...
    Şi domnul ridică bastonul. Raskolnikov se năpusti cu pumnii asupra lui, fără să se gândească că domnul acesta gras putea să doboare doi ca el. Dar, în aceeaşi clipa, cineva îl apucă cu putere de braţe, pe la spate, şi între ei se aşeză un sergent de stradă.
    - Sfârşiţi, domnilor, nu vă luaţi la bătaie în gradina publică. Ce vrei dumneata? Cine eşti? îl întrebă el cu asprime pe Raskolnikov, văzându-l cam zdrenţăros.
    Raskolnikov îl cercetă cu luare-aminte. Sergentul cu mustăţi şi favoriţi cărunţi avea o mutră cumsecade de soldat şi o privire inteligentă.
    - Tocmai de dumneata aveam nevoie, strigă el,  apucându-l de braţ. Sunt Raskolnikov, fost student... Asta nu strică s-o ştii şi dumneata... îi arunca el filfizonului, iar dumneata vino aici să-ţi arat ceva... Şi îl trase de mână până în dreptul băncii. Priveşte, e beată moartă, adineauri mergea pe alee; cine ştie cine este, dar nu pare să fie de meserie. Mai curând a îmbătat-o cineva şi şi-o fi bătut joc de ea... pentru prima oară... pricepi? Apoi a azvârlit-o în stradă. Priveşte la rochia ei ruptă, priveşte cum e îmbrăcată: nu s-a îmbrăcat singură, ci a fost îmbrăcată şi încă de nişte mâini nepricepute, de bărbat. E limpede. Şi acum, uită-te aici: la filfizonul, pe care era adineauri să-l iau la bătaie; nu-l cunosc, îl vad acum întâia oara. Dar şi el a văzut fata în drum, a văzut-o beată, în neştire, şi acum are poftă şa se apropie şi să pună mâna pe ea, profitând de starea ei, ca s-o ducă cine ştie unde... Asta e sigur, crede-mă, nu mă înşel. L-am văzut cum se uita la ea şi cum a urmărit-o, dar l-am împiedicat, şi acum abia aşteaptă să plec. Ia te uită la el, s-a depărtat, s-a oprit şi se face că-şi răsuceşte o ţigară... Cum am face să-l împiedicăm? Cum am face s-o ducem acasă, gândeşte-te!
    Sergentul pricepu situaţia numaidecât. Domnul cel gras, fireşte, nu era greu de înţeles, dar rămânea fata. Sergentul se apleca s-o vadă mai bine şi o compătimire sinceră i se citi pe faţă.
    - Ce păcat! zise el,  dând din cap. E un copil... Şi-au bătut joc de ea, aşa e. Ascultă, domnişoară, încercă s-o trezească pe fată, unde stai?
    Fata deschise ochii  obosiţi, cu privirea împăienjenită, se uită la ei fără să înţeleagă ce o întrebau şi le făcu semn cu mâna s-o lase în pace.
    - Ascultă, zise Raskolnikov, uite (se căută prin buzunare şi scoase douăzeci de copeici pe care le găsi că prin minune), ia banii, cheamă un birjar şi spune-i s-o ducă acasă. Numai de-am putea afla unde stă!
    - Domnişoară, ascultă, domnişoară, încercă sergentul după ce lua banii, am să strig un birjar şi am să te duc acasă chiar eu. Unde să te duc? Unde stai?
    - Lasă-mă!....... Ce vă legaţi de mine?... îngăimă copila, cu acelaşi gest de nerăbdare.
    - Vai, vai, ce urât! Vai, ce ruşine! Ce ruşine, domnişoară! Sergentul da din cap cu dojană, cu milă şi cu revoltă. Ce bucluc, domnule! se întoarse el spre Raskolnikov, cercetându-l din nou, în treacăt, din cap până în picioare. Pesemne îi păru ciudat: un zdrenţăros care aruncă banii!
    - Unde aţi găsit-o, departe? întrebă.
    - Nu,  ţi-am spus - mergea în faţa mea, clatinându-se, aici, prin parc. Cum a ajuns în dreptul băncii a căzut.
    - Vai, ce ruşine, ce urâte lucruri se petrec pe lume acum, Doamne! Atât de tinerică şi beată! Şi-au bătut joc de ea, asta aşa e! Uite şi rochiţa e ruptă... Ce desfrâu e astăzi peste tot!... O fi de familie bună, dar scăpătată... Sunt multe în ziua de azi. Pare gingaşă, ca o domnişoară de neam bun... şi bătrânul se aplecă din nou asupra fetei.
    Poate că şi el avea fete "gingaşe", care puteau fi luate drept nişte "domnişoare de neam bun", cu aerele lor de fete de familie, binecrescute şi cu toate fasoanele la modă.
    Totul este, se frământa Raskolnikov, să n-o lasăm să cada în mâna ticălosului acela! Altfel, are să-şi bata joc şi el de dânsa! Se vede cale de trei poşte ce vrea! Ia te uita, ticălosul, nu mai pleacă!
    Raskolnikov vorbea tare şi-l arata cu mâna. Filfizonul îl auzi, fu cât pe-aici să se înfurie iarăşi, dar se răzgândi şi se mărgini să-i arunce o privire dipreţuitoare. Apoi mai făcu agale zece paşi şi se opri.
    - Nu-l lăsăm noi să pună mâna pe ea, răspunse sergentul, gânditor. Numai de-ar vrea ea să ne spună unde s-o ducem, altfel... Domnişoară, ascultă, domnişoară!
    Şi omul se aplecă din nou spre ea.
    Fata deschise ochii, se uita cu luare-aminte, păru că înţelege situaţia, se sculă de pe bancă şi porni înapoi, în direcţia din care venise.
    - Uf, neruşinaţilor, ce vă tot legaţi de mine? mormăi dânsa, făcând din nou acelaşi gest ca să fie lasată în pace.
    Porni repede,  clătinându-se tot atât de tare. Filfizonul o urmarea fără s-o piarda din ochi, dar de pe o altă alee.
    - Fiţi liniştit, n-am să-l las, zise hotărât mustăciosul şi plecă după cei doi. Ce desfrâu e acum pe lume! repetă el, oftând.
    În clipa aceea, Raskolnikov, ca înţepat de o viespe,  îşi schimbă total gândul.
    - Ascultă! strigă el în urma mustăciosului. Sergentul se întoarse.
    - Lasă! Ce-ţi pasă? Lasă! Să-şi facă de cap! şi arătă spre filfizon. Ce-ţi pasă dumitale?
    Fără să înţeleagă, sergentul îl privea cu gura căscată. Raskolnikov se porni  pe râs.
    - O-oh! oftă sergentul şi, întorcându-i spatele, se luă după filfizon şi fată, socotind pesemne că Raskolnikov era un nebun, sau poate şi mai rău.
    "Mi-a luat douăzeci de copeici, îşi zise Raskolnikov, furios, după ce rămase singur. Are să-i ia şi celuilalt s-o lase pe fată să se ducă cu dânsul, şi cu asta basta... Ce zor am avut să mă amestec, să vreau să ajut? Eu să ajut pe cineva? Am eu dreptul sa ajut? N-au decât să se mănânce de vii, ce-mi pasă mie? Şi apoi, cum am îndrăznit să-i dau aceste douăzeci de copeici? Erau oare ale mele?"
    Dar, cu toate aceste cuvinte ciudate, îşi simţea inima grea. Se aşeză pe banca părăsită. I se destrămau gândurile...... în clipa aceea îi venea greu să mai judece. Ar fi vrut să adoarmă, să uite tot, apoi să se trezească şi să înceapă o viaţă nouă......
    "Biata copilă! zise el, uitându-se la colţul băncii unde şezuse fata cu o clipă mai înainte. Are să se dezmeticească şi are să plângă, apoi are să afle maică-sa...... Are s-o ia la palme, are s-o bată rău, are s-o facă de ruşine, poate chiar are s-o alunge din casă... Şi chiar daca n-are s-o alunge, o Daria Franţevna oarecare are să adulmece prada numaidecât şi fetiţa mea are să înceapă să treacă din mână în mână... Apoi va veni spitalul (asta li se întâmpla mai ales celor care trebuie sa se ascunda de mamele lor foarte cinstite şi-şi fac de cap pe ascuns), mai târziu - iarăşi spitalul... vinul... cârciumile... şi iarăşi spitalul... iar peste doi-trei ani va ajunge o epavă, aşa încât toata viaţa ei nu va număra mai mult de nouăsprezece, poate chiar numai optsprezece ani... Parcă n-am mai văzut fete ca dânsa? Şi ele cum au ajuns ce au ajuns? Tot aşa... Ptiu! Ei, şi? Se zice că aşa trebuie, că un anumit procent pe an trebuie dat... diavolului, pesemne, ca să asigure sănătatea şi liniştea celorlalţi. Atât la sută! Ce cuvinte curăţele, n-am ce zice, au născocit dumnealor! Vocabular ştiinţific, foarte liniştitor. Au zis: atâta la sută, şi gata, nu mai au ce să se alarmeze. Să fi fost alt cuvânt, da, fireşte, atunci... atunci poate ca ar fi mai neliniştitor... Poate Dunecika va fi cuprinsa şi ea în acest atât la sută!... Dacă nu al anului acestuia, atunci al celui viitor?
     Dar eu încotro am pornit? se întrebă el deodată. Ciudat. Doar mă duceam undeva. Am citit scrisoarea şi am plecat...... Aha, stai, mă duceam spre Vasilievski Ostrov, la Razumihin mă duceam... acum îmi amintesc. Dar pentru ce? Şi cum de mi-a venit în cap să mă duc la Razumihin tocmai acum? Ciudat lucru!"
    Era în culmea mirării. Razumihin era unul dintre foştii lui colegi de facultate. De notat că Raskolnikov, cât urmase la universitate, nu-şi făcuse prieteni printre colegi, îi ocolea pe toţi, nu se ducea nicăieri şi numai cu greu primea pe vreunul la el. De altfel, în scurt timp, toată lumea îi întorsese spatele. Nu lua niciodată parte la adunările studenţeşti, nici la discuţii, nici la petrecerile lor.
    Învăţa sârguincios, fără să-şi precupeţească forţele, de aceea era stimat, dar nu-l iubea nimeni. Era foarte sărac, mândru, aproape până la trufie şi puţin comunicativ; parca ar fi ascuns o taină în sufletul lui. Unora dintre colegi li se părea că-i priveşte de sus, ca pe nişte copilandri, şi că-i socoteşte inferiori ca intelect, cultura, interese şi idei.
    De Razumihin se apropiase totuşi, fără sa ştie de ce, adică nu ca ar fi legat prietenie, ci era cu el ceva mai comunicativ, mai deschis. Cu Razumihin nici nu puteai fi altfel. Era un băiat extraordinar de vesel, de expansiv şi bun până la naivitate. De altminteri, sub această naivitate se ascundeau profunzimea sufletului şi demnitatea. Cei mai buni dintre colegii lui îşi dadeau seama de acest lucru şi toţi îl iubeau. Nu era prost defel, deşi uneori părea, într-adevăr, cam naiv. Înfăţişarea lui nu trecea neobservată: era lung, deşirat, cu părul negru şi mai totdeauna prost bărbierit. Uneori era cam scandalagiu şi avea renume de om foarte puternic. Într-o noapte, fiind într-un grup de cheflii, dintr-o singură lovitură îl doborâse pe un păzitor al ordinii publice, înalt de aproape doi metri. Putea sa bea fără sfârşit, dar putea sa nu pună picătură în gură; uneori îşi făcea de cap în chipul cel mai nepermis, dar putea să trăiască şi într-o sobrietate desăvîrşită. Ce mai era deosebit la el e că nici un fel de insuccese nu-l descurajau, şi condiţiile mizerabile ale vieţii nu izbuteau să-l deprime. Putea să locuiască chiar şi pe casă, să rabde foamea şi gerurile cele mai cumplite. Era foarte sărac şi se întreţinea absolut singur, prin munca lui. Cunoştea o mulţime de mijloace prin care putea totdeauna să-şi procure bani, bineînţeles, muncind. Într-o iarnă nu făcuse de fel foc în casă, susţinând că era chiar foarte plăcut, fiindcă omul doarme mai bine când e frig. În ultima vreme trebuise şi el să părăsească facultatea, dar se grăbea din răsputeri să-şi îndrepte situaţia financiara ca, în scurt timp, să poată urma mai departe. Raskolnikov nu mai fusese pe la el de vreo patru luni, iar Razumihin nu-i cunoştea adresa. Cu vreo două luni în urma, se întâlniseră pe stradă, dar Raskolnikov întorsese capul şi trecuse repede pe celalalt trotuar, ca sa nu fie văzut. Iar Razumihin, deşi îl văzuse, trecuse înainte, nevoind să-şi stingherească prietenul.

                                                            Capitolul V

                    "Într-adevăr, acum câtva timp am vrut să-i cer lui Razumihin ceva de lucru, să-mi găsească nişte meditaţii sau poate altceva... îşi aminti Raskolnikov, dar cu ce m-ar putea ajuta acum? Să zicem că mi-ar face rost de meditaţii, să zicem că ar împărţi cu mine ultima copeică, presupunînd că el are această copeică, aşa încât să-mi iau cizme şi să-mi repar hainele ca să mă pot duce la meditaţii... hm... Şi mai departe? Ce să fac cu nişte pitaci? De asta am nevoie acum? E chiar stupid că mă duc la Razumihin..."
    Întrebarea - pentru ce o pornise la Razumihin - îl neliniştea mai mult decât şi-o mărturisea; alarmat, căuta să descopere un sens fatal acestui fapt în aparenţă atât de normal.
    "Oare să fi sperat să mă salveze Razumihin din situaţia în care sunt? Să-mi fi pus toată nădejdea în el?" se întreba nedumerit.
    Se gândea, îşi freca fruntea şi (ciudat), pe neaşteptate, după îndelungată cugetare, îi răsări în minte o idee cât se poate de stranie.
    "Hmmmmm....... la Razumihin, rosti el deodată liniştit, ca şi cum ar fi luat o hotărâre nestrămutată, am să mă duc la Razumihin, sta fără doar şi poate... dar nu acum... Am sa mă duc la el... a doua zi după ACEEA, când se va sfîrşi cu ACEEA şi când totul are să pornească pe un făgaş nou..."
     Se dezmetici brusc.
    "După ACEEA! exclamă el, sărind de pe bancă. Dar oare ASTA se va întâmpla? Se va întâmpla într-adevăr?"
    Părăsi banca şi porni înainte, mai mult alergând; ar fi vrut să se întoarcă înapoi acasă, dar simţi deodată că îi este silă să se întoarcă acolo; fiindcă în ungherul acela, în "dulapul" acela îngrozitor, mai bine de o lună, clocise ASTA; aşa încât porni încotro văzu cu ochii.
    Treptat, tremurul nervos se preschimbă în fiori puternici, de parcă l-ar fi scuturat frigurile; cu toată arşiţa, lui Raskolnikov îi era frig. Aproape fără să-şi dea seama, îmboldit de o nevoie lăuntrică, să străduia să cerceteze obiectele pe care le întâlnea în cale, ca şi cum ar fi căutat să-şi abată atenţia de la gândurile ce-l chinuiau, dar nu prea izbutea şi cădea mereu în prada lor. Iar atunci când, tresărind, îşi ridică fruntea şi se uită împrejur, uită imediat la ce se gândise cu o clipă mai înainte şi chiar pe unde trecuse.
     Astfel străbătu Vasilievski Ostrov, ajunse la Malaia Neva, trecu podul şi coti spre Ostroave. Mai întâi verdeaţa şi aerul proaspăt îi mângâiară privirea ostenită, obişnuită numai cu praful oraşului, cu varul şi casele uriaşe care te apasă şi te înăbuşă. Aici nu era nici arşiţă, nici duhoare, nici cârciumi. Dar nu trecu mult şi aceste senzaţii noi, plăcute lăsară locul altora, bolnăvicioase şi enervante. Uneori se oprea în faţa câte unei vile îmbrăcate în verdeaţă, privea în ogradă, vedea de departe, pe balcoane şi terase, femei grăbite şi copii zbenguindu-se prin grădini. Îl atrăgeau mai ales florile; le privea lung. Întâlnea caleşti luxoase, călareţi şi amazoane; îi petrecea cu priviri curioase şi-i uita înainte să-i piardă din văz.
     La un moment dat se opri să-şi numere banii; mai avea aproape treizeci de copeici. "Douăzeci i-am dat sergentului, trei Nastasiei pentru scrisoare... prin urmare, lui Marmeladov i-am lăsat ieri patruzeci şi şapte sau chiar cincizeci de copeici, se gândi el; făcuse socoteala cu un scop anumit, dar uită numaidecât pentru ce scosese banii din buzunar. Îşi reaminti numai când ajunsese în faţa unui local, un fel de birt, şi simţi că îi era foame. Intra în birt, bău un păhărel de votca şi înghiţi câteva îmbucături de plăcintă umplută nici el nu ştia cu ce. Isprăvi de mîncat pe drum. Nu mai băuse votca de multă vreme şi, deşi nu luase decât un păhărel, acesta îşi făcu numaidecât efectul asupra lui. Picioarele i se îngreuiară şi simţi că-l trage la somn. Porni spre casă, dar, ajungând la Petrovski Ostrov se opri, frânt de oboseala, părăsi drumul, se strecură în tufişuri, căzu pe iarbă şi adormi pe loc.
    Creirul bolnav făureşte adesea visuri extraordinar de precise şi de vii, care par grozav de reale. Uneori imaginile ce se înfiripă  sunt monstruoase, dar atmosfera din vis, împrejurările şi întregul proces al reprezentării sunt atât de veridice, pline de amănunte atât de subtile şi neaşteptate, care corespund şi întregesc într-o îmbinare atât de artistică întreagă plasmuire, încât, treaz fiind, acelaşi om nu le-ar putea închipui nici dacă ar fi un maestru de talia lui Puşkin sau Turgheniev. Aceste vise, vise bolnăvicioase, trăiesc de obicei multă vreme în conştiinţa şi impresionează puternic organismul şubrezit şi surescitat.
    Raskolnikov avu un coşmar înfiorător. Se făcea că era copil şi se afla în oraşul natal. Avea şapte ani, era zi de sărbătoare, în amurg, şi se plimba cu tatăl său afară din oraş. Ziua era cenuşie, aerul greu, înăbuşitor; locurile erau tocmai ca acelea pe care le păstra în amintire; dar în mintea lui amănuntele erau mai şterse decât în vis. Orăşelul, deschis din toate părţile, se vedea ca în palmă, nicăieri nu era nici măcar o răchită; numai departe, la capătul pamântului, orizontul părea tivit de dunga neagră a pădurii. La câţiva paşi de ultima grădina se afla o cârciumă mare, care îl impresiona totdeauna neplăcut, ba îi inspira chiar teamă când trecea prin faţa ei în plimbările lui cu tata. Acolo se înghesuia întotdeauna atâta lume care urla, râdeă tare, înjura ori cânta atât de urât şi de răguşit; se iscau şi bătăi; prin împrejurimi mişunau mutre fioroase, bete... Când le vedea, băiatul se lipea de tatăl lui şi tremura ca varga. De la cârciumă se deschidea un drum de ţară, totdeauna plin de colb, un colb nemaipomenit de negru. Drumul şerpuia mai departe şi la vreo trei sute de paşi cotea la dreapta, de-a lungul cimitirului oraşului. În mijlocul cimitirului era o biserică de zid cu o turlă verde, unde se ducea de două ori pe an cu tatăl şi mama lui la liturghie, când se făcea parastasul pentru bunica moartă de multă vreme şi pe care el nu o văzuse niciodată. Cu acest prilej, aduceau de acasă un blid alb cu colivă, acoperit cu un şervet; coliva era dulce, cu orez şi cu stafide înfipte în formă de cruce. Îi erau dragi biserica şi icoanele ei vechi, cele mai multe fără rame, şi bătrînul preot, căruia îi tremura capul. Alături de lespedea care acoperea mormântul bunicii se afla un mormânt mai mic, al frăţiorului său mort la şase luni, pe care, de asemenea, nu-l cunoscuse şi n-avea cum să-l ţină minte, dar i se spusese că a avut un frăţior şi de fiecare dată când venea la cimitir îşi făcea cruce cu evlavie şi respect, se închina şi săruta crucea de pe mormânt. Acum se făcea ca merge cu tatăl său pe drumul cimitirului şi trece prin faţa cârciumii; el se agaţă de mâna tatii şi se uită speriat la cârciumă. O scenă ciudată îi atrage atenţia: pare să fie o petrecere, fiindcă în faţa cârciumii se înghesuie târgoveţe gătite, femei cu bărbaţii lor şi tot soiul de haimanale. Toţi sunt beţi, toţi cântă tare, iar în faţa porţii sta o căruţă, dar o căruţă ciudată, mai bine zis un fel de camion, la care se înhamă cai mari de tracţiune şi se transportă mărfuri sau butoaie cu vin. De obicei îi plăcea grozav să privească aceşti cai uriaşi de tracţiune, cu coame lungi şi cu picioare groase, care păşeau măsurat şi liniştit şi cărau adevăraţi munţi de marfă, fără nicio sforţare, ca şi cum le-ar fi fost mai uşor să tragă cărui în urmă lor, decât să meargă fără el. De data aceasta, însă, ciudat lucru, la căruţa aceea mare era înhămată o mârţoagă ţărănească, roşcată, mică şi prăpădită, dintre acelea care îşi dau sufletul până urnesc un car cu lemne de foc sau cu fân, mai ales daca roţile se împotmolesc în noroi sau în făgaşuri, şi sunt crunt bătute cu biciul de mujici, uneori chiar peste bot şi peste ochi; de câte ori n-a văzut el acest lucru şi i se făcea milă, atât de milă că era gata să izbucnească în lacrimi şi atunci măicuţa îl lua de la fereastră. Deodată, se iscă zarva mare: din cârciumă ies, chiuind şi cântând, cu balalaicile în mână, nişte mujici zdraveni, beţi morţi, cu cămăşi roşii şi albastre şi sumane aruncate pe umeri.
    - Urcaţi, urcaţi cu toţii! striga unul încă tânăr, cu grumazul gros şi faţa cărnoasă, roşie ca sfecla. Urcaţi cu toţii, pe toţi vă iau!
    Din toate părţile se pornesc de îndată râsete şi strigăte.
    - O mârţoagă ca asta să ne ducă!
    - Ai căpiat, Mikolka, de-ai înhămat iepuşoara asta la aşa namilă de car?
    - Roaiba are pe puţin douăzeci de ani, fraţilor!
    - Urcaţi, vă duc pe toţi, strigă din nou Mikolka, sare în căruţă, apucă hăţurile şi rămâne în picioare, în partea din faţă a carului. Matvei a plecat deunăzi cu murgul, strigă el din căruţă, iăr iapa asta, fraţilor, mi-a scos sufletul; îmi vine s-o omor, stric mâncarea de pomană pe ea! N-auziţi? Urcaţi-vă! O pornesc la galop! Are să meargă la galop!
    Şi mujicul ia biciul în mână, fericit să plesnească iapa.
    - Urcaţi-vă, ce mai staţi! râde mulţimea. N-auziţi: are să meargă la galop!
    - N-o fi mers la galop de vreo zece ani!
    - Are să meargă!
    - Nu vă fie milă, fraţilor! Luaţi bice, pregătiţi-vă!
    - Aşa e! Daţi în ea!
    Râzând şi glumind, lumea se suie în căruţa lui Mikolka. S-au suit vreo şase, dar ar mai putea să încapă şi alţii. Cheflii urcară, alături de ei o muiere zdravănă şi rumenă. E îmbrăcată în stambă roşie ca focul, are o kicika pe cap, cusută cu mărgele, şi papuci în picioare: ronţăie alune şi chicoteşte; mulţimea râde şi ea, că are şi de ce: cum să ducă mârţoăgă aceea prăpădită atâta greutate şi încă la galop? Doi flăcăi din căruţă apucă numaidecât câte un bici ca să-l ajute pe Mikolka. Răsună un „hi, hi!", mârţoaga se opinteşte, trage din răsputeri, dar nu numai la galop, nici măcar la pas nu poate urni atâta greutate; se opinteşte în loc, icneşte, îşi îndoaie spinarea sub ploaia de lovituri a celor trei bice care cad peste ea ca grindină. Râsul celor din căruţă şi al celor de pe laturi se înteţeşte; Mikolka e furios; plin de mânie, loveşte în neştire în iepuşoară, ca şi cum ar fi crezut cu adevărat că ea poate să meargă la galop.
    - Luaţi-mă şi pe mine, fraţilor! strigă un flăcău din mulţime, doritor să ia parte şi el la petrecere.
    - Urcă! Urcaţi cu toţii! zbiară Mikolka. Are să ne ducă pe toţi! O  omor în bătaie!
    Şi loveşte, şi loveşte, şi, în furia lui nu mai ştie cu ce să dea în cal.
    - Tăticule, tăticule, ţipă Raskolnikov, tăticule, uită-te ce fac! Tăticule, uite cum bat bietul căluţ!
    - Haide, haide să mergem! spuse tatăl. Ia, nişte beţivi, îşi fac de cap, proştii! Hai să mergem, nu te mai uita!
   El vrea să-l ia de acolo, dar copilul se smulge din mâinile lui, şi, ieşindu-şi din fire, se repede la cal. Bietului căluţ i-a venit ceasul de pe urmă. Răsuflă greu, se opreşte, se opinteşte iar, e gata să cadă.
    - Omorâţi-l! zbiară Mikolka. Dacă-i vorba pe aşa, îl bat până îl omor!
    - Dar tu nu eşti creştin, vârcolacule?! striga un bătrân din mulţime.
    - Un s-a mai văzut ca o mârţoagă ca asta să ducă atâta greutate? adăugă altul.
    - Ai s-o dai gata! strigă al doilea.
    - Nu te băga! E al meu! Fac ce vreau.  Urcaţi în căruţă! Urcaţi cu toţii! Vreau să meargă la galop!......
    Deodată izbucneşte o explozie de râsete care acoperă totul: iepuşoară n-a mai putut răbda atâtea lovituri şi, cu toată neputinţa ei, s-a apucat să ăzvârle din picioare. Până şi bătrânul nu-şi măi poate stăpâni zâmbetul: auzi dumneata, o mârţoagă prăpădită şi zvârle din picioare!
    Doi flăcăi din mulţime înhaţă câte un bici şi se apropie în fugă să lovească calul din părţi, fiecare de partea lui.
    - Plesneşte-l peste bot, peste ochi, peste ochi! strigă Mikolka.
    - Cântaţi, fraţilor! urla cineva din căruţă, şi toată lumea i se alătură.
    Răsună un cântec de chef, o dairea şi fluierăturile acompaniază refrenul. Muieruşca din căruţă sparge alune în dinţi şi râde.
    Copilul aleargă pe lângă căluţ, se repede în faţa lui, vede cum este lovit peste ochi, chiar peste ochi! Plânge. Inima i se rupe de durere, lacrimile îi curg şiroaie. Unul dintre bătăuşi îl atinge din greşeală peste faţă; dar el nu simte nimic, îşi frânge mâinile, ţipă, se repede la bătrânul cel cărunt, cu barba albă, care dă din căp şi condamnă cele ce se petrec. O femeie îl iă de mână şi încearcă să-l ducă de acolo; dar el se smulge şi se repede din nou la căluţ.
    Mârţoaga era gata să cadă, dar mai încercă o dată cu disperare să zvârle din picioare.
    - Lua-te-ar naiba! urla furios, Mikolka.
    Aruncă biciul, se apleacă şi scoate din fundul   căruţei o oişte lungă şi groasă, o apucă de un capăt cu amândouă mâinile şi o ridică deasupra iepei.
    - O dă gata! striga lumea.
    - E calul meu! zbiară Mikolka şi lasă cu toată greutatea oiştea pe spinarea calului.
    Răsună o lovitură grea.
    - Dă-i, dă-i! De ce te-ai oprit? strigă câteva glasuri din mulţime.
    - O omoară!
......................................................................

         "Dacă oamenii sunt buni doar de frica unei pedepse sau în speranța unei răsplate, atunci suntem într-adevăr o adunătură jalnică.”
                                       Albert Einstein

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

....................................................
                                                2.

                            Marmeladov amuţi, de parcă i s-ar fi pus un nod în gât. Apoi îşi umplu grăbit paharul, îl bău pe nerăsuflate şi plescăi din limbă de plăcere.
    - De atunci, stimate domn, urmă el după această tăcere, în urma unei împrejurări neplacute şi din pricina denunţului unor persoane răuvoitoare, la care a contribuit şi Daria Franţevna, pentru că, pretindea ea, nu i s-a arătat respectul cuvenit, fiică-mea, Sofia Semionovna, a fost silită să-şi scoată condicuţă şi n-a mai putut să rămână cu noi. Gazda noastră, Amalia Feodorovna, n-a vrut să admită sa mai stea cu noi (deşi tot ea fusese de partea Dariei Franţevna altădată), şi nici domnul Lebeziatnikov... hm... Tocmai din pricina Soniei s-a întâmplat şi povestea aceea dintre el şi Katerina Ivanovna. Pe vremuri, chiar domnul Lebeziatnikov i-a tot aţinut calea Sonecikăi, acum, însă, s-a pus deodată la ambiţie; zicea: "Cum adică, eu, un om cult, să stau în aceeaşi casă cu una ca ea?" Katerina Ivanovna n-a tăcut, i-a luat apărarea Soniei...... şi atunci... Acum Sonecika vine pe la noi numai seara, de o ajută la treabă pe Katerina Ivanovna şi-i da cele de trebuinţă pentru trai, pe cât poate... Locuieşte la croitorul Kapernaumov, a subînchiriat la el o odaiţă; Kapernaumov e şchiop şi gângav, are o familie foarte numeroasă, şi toţi copiii lui sunt gângavi ca el... Până şi nevastă-sa e bâlbâită... Stau înghesuiţi într-o singură încăpere, iar Sonia îşi are acolo colţul ei, despărţit printr-un perete de scânduri... Hm... Sunt săraci lipiţi şi gângavi... da... A doua zi dimineaţa m-am sculat, mi-am pus zdrenţele, am întins mâinile către cer şi m-am dus la Excelenţa sa Ivan Afanasievici. Îl cunoaşteţi pe Excelenţa sa Ivan Afanasievici? Nu?... Ei, atunci nu ştiţi ce înseamnă pâinea lui Dumnezeu. Ceara, curată, ceară în faţa Domnului nostru; se topeşte ca ceara!... După ce a binevoit să mă asculte, i-au venit lacrimi în ochi. "Fie, Marmeladov, mi-a zis, cu toate ca mi-ai înşelat încrederea... te iau încă o dată pe răspunderea mea personală, chiar aşa a spus, nu uita asta, şi acum du-te!" Am sărutat praful de pe picioarele lui, în gând, fireşte, căci în realitate n-ar fi îngăduit aşa ceva, el fiind un demnitar cult şi cu idei moderne; m-am înapoiat acasă şi când am anunţat că din nou am un post şi voi primi leafa... Doamne, ce-a mai fost atunci!...
    Marmeladov  tăcu foarte tulburat. în clipa aceea, un grup de cheflii, beţi turtă, intrau în local; în prag răsună o flaşneta, tocmită de ei, şi un glas de copil de şapte ani îngânând răguşit Sătucul. Cârciuma se umplu de larma. Cârciumarul şi băieţii se grăbiră să servească muşteriii. Fără să-i pese, Marmeladov îşi urma povestirea. Alcoolul i se urcase la cap şi, cu cât se afuma mai tare, cu atât era mai vorbăreţ. Amintirea succesului avut de curând la serviciu îl însufleţea şi-i lumina obrazul. Raskolnikov îl asculta cu atenţie.
    - Asta a fost acum cinci săptămâni, stimate domn... da. Katerina Ivanovna şi Sonecika - cum au aflat, Doamne! - parcă ne-am văzut în împărăţia cerului! Altădată zăceam ca un animal şi nu auzeam decât vorbe grele! Acum, însă, umblau pe vârfuri, căutau să astâmpere copiii, cică: "Semion Zaharâci a ostenit la slujbă, se odihneşte, ssst!" Când plecam la serviciu, îmi dadeau cafea cu caimac. Auzi dumneata, au făcut rost de caimac adevărat! Şi de unde au luat cele unsprezece ruble şi cincizeci de copeici ca să mă echipeze ca lumea - nu ştiu! Mi-au luat cizme, plastroane de percal - de-o frumuseţe! - uniforma, şi astea toate în cea mai buna rânduiala, pentru unsprezece ruble şi cincizeci de copeici. În prima zi, când m-am înapoiat de la serviciu, Katerina Ivanovna a pregătit două feluri de mâncare: supă şi carne sărată cu sos de hrean, lucru nemaipomenit! Rochii nu are... n-are de nici unele, şi totuşi s-a gătit de parcă avea de gând să se ducă în vizită; şi nu cine ştie ce lucru mare, dar se pricepe să facă orice din nimic; se piaptănă, îşi pune un guleraş curat, manşete, şi parcă-i alta, întinereşte, se face mai frumoasă. Sonecika, porumbiţa tatii, ne ajuta numai cu banii; zicea că, până una alta, nu se cade să vina pe la noi mai des, doar poate pe înserate, ca să nu o vadă nimeni. Auzi dumneata?! într-o zi, când am venit la prânz să mă odihnesc, m-am culcat şi - ce credeţi? Pe Katerina Ivanovna n-a mai răbdat-o inima, abia trecuse o săptămână de când se certase rău de tot cu gazda noastră, cu Amalia Feodorovna, şi acum o poftise la o cafea. Doua ceasuri au tot stat şi au tot şuşotit amândouă. Acu, zicea Katerina Ivanovna, Semion Zaharîci e la serviciu şi are leafă, ba s-a prezentat şi Excelenţei sale, iar Excelenţa sa a ieşit să-l întâmpine, a poruncit ca toată lumea să aştepte, şi pe Semion Zaharîci l-a condus de mână, înaintea celorlalţi, în cabinetul lui. Auzi, auzi dumneata?
    "Eu, fireşte, nu ţi-am uitat meritele, Semion Zaharîci, a spus Excelenţa sa; cu toate că te-ai ţinut de patima aceea uşuratică, fiindcă îmi promiţi să te laşi de ea şi pentru că, pe deasupra, în lipsă dumitale, treburile au mers prost (auzi, dumneata!) am încredere, a zis, în cuvântul dumitale de onoare." Toate acestea Katerina Ivanovna le-a născocit, drept să vă spun, dar nu din uşurinţă sau ca sa se laude, nu! Credea tot ce spunea, se alina cu născocirile ei, zău aşa! Şi eu n-o condamn, nu, n-o condamn!... Iar acum şase zile, când i-am adus prima mea leafă, douăzeci şi trei de ruble şi patruzeci de copeici (leafa mea întreagă) mi-a zis: "Drăgălaşul meu"! - aşa a zis. Şi asta între patru ochi, mă înţelegi? Ce mai drăgălaş a găsit, ce soţ sunt eu? Şi totuşi, m-a ciupit de obraz şi mi-a zis "drăgălaşul meu"!
    Marmeladov se opri, voi să zâmbească, dar bărbia începu deodată să-i tremure. Se stăpâni. Cârciuma, aspectul lui de om decăzut, cele cinci nopţi pe şlepurile cu fân, litra de votcă şi, totodată, dragostea lui bolnăvicioasă pentru nevastă, pentru familie, îl năuceau pe Raskolnikov. Îl asculta cu încordare, dar şi cu durere. Îi era ciuda că se rătăcise în localul acela.
    - Stimate domn, stimate domn!...... exclamă Marmeladov, după ce îşi mai stăpâni tulburarea. Toate acestea poate că au să vă pară vrednice de râs, aşa cum le par şi altora; poate că vă plictisesc numai, povestindu-vă amănuntele stupide şi nenorocite ale vieţii mele de familie, dar pentru mine n-au nimic de râs! Căci eu le simt pe toate... Toată ziulica aceea ruptă din rai, toată seara aceea am visat lucruri minunate: cum am să le orânduiesc toate, cum am să-i îmbrac pe copilaşi şi am să asigur liniştea neveste-mii, cum am să-mi smulg copila din braţele desfrâului şi am s-o readuc în sânul familiei... Şi multe, multe altele... Visurile astea nu pot fi condamnate, domnule! Ei, după toate astea (Marmeladov tresări deodată, ridică fruntea şi se uită ţintă la Raskolnikov), exact a doua zi după ce am făurit aceste visuri (adică acum cinci zile şi cinci nopţi), pe înserate, am şterpelit prin vicleşug şi înşelăciune, ca un tâlhar de drumul mare, cheia de la sipetul Katerinei Ivanovna, am luat de acolo tot ce a mai rămas din leafa (cât anume nu-mi amintesc), şi acum, priviţi-mă: asta-i tot! Sunt cinci zile şi cinci nopţi de când am fugit de acasă şi sunt căutat; s-a isprăvit cu slujba, uniforma a rămas la cârciuma de la Podul Eghipetski, în locul ei am căpătat zdrenţele astea... şi totul s-a sfârşit!
    Marmeladov se izbi cu pumnul  în frunte, scrâşni din dinţi, strânse pleoapele şi se sprijini greu cu cotul de masă. Dar, peste o clipă, chipul i se schimbă pe neaşteptate, el se uita la Raskolnikov cu un fel de şiretenie forţată, râse şi adaugă:
    - Azi am fost la Sonia, m-am dus să-i cer bani de vodca, să-mi treacă mahmureala. He-he-he!
    - Şi ţi-a dat? striga unul dintre nou-veniţi, de la masa vecină, izbucnind într-un râs zgomotos.
    - Litra asta am cumpărat-o pe banii ei, zise Marmeladov, adresându-se numai lui Raskolnikov. Mi-a dat cu mâna ei treizeci de copeici, tot ce mai avea în casă, am văzut-o cu ochii mei... Nu mi-a spus nimic, m-a privit în tăcere, nimic mai mult... Nu pe pământ, colo sus... sunt asemenea ochi care îi plâng şi-i jelesc pe oamenii păcătoşi, îi plâng fără să-i dojenească, fără să-i dojenească! Şi când nu eşti dojenit te doare, te doare mai rău... Treizeci de copeici! Da. Şi doar avea nevoie de ele, nu-i aşa? Ce crezi dumneata, dragă domnule? Acum ea trebuie să fie curăţică. Şi curăţenia asta deosebită costă bani, pricepi dumneata? Pricepi? Trebuie să-şi cumpere şi ea dresuri, altfel nu se poate; are nevoie de fuste scrobite, de pantofiori mai acătării, să-şi poată arata picioruşul când trece peste o băltoacă. Pricepi, pricepi oare dumneata, domnule, ce înseamnă această curăţenie? Ei, şi eu, tatăl ei, i-am stors treizeci de copeici ca să-mi treacă mahmureala! Şi îi beau! Ba i-am şi băut!... Spune acum, spune, cui să-i fie milă de unul ca mine? Hai? Dumitale ţi-e milă de mine? Da sau ba? Spune, îţi este milă? He-he-he!
     Făcu o mişcare să-şi umple paharul, dar nu mai avea cu ce.
    Sticla era goală.
    - De ce i-ar fi milă de tine? strigă  cârciumarul, răsărind alături. Răsunară râsete şi chiar înjurături. Râdeau şi înjurau şi cei care ascultaseră şi cei care nu ascultaseră, văzând numai cum arata fostul funcţionar.
    - Să-i fie milă! Pentru ce să-i fie milă? strigă deodată Marmeladov, sculându-se în picioare, cu braţul întins înainte, cuprins de exaltare, ca şi cum abia ar fi aşteptat aceste cuvinte. De ce să-i fie milă de mine, zici tu? Ai dreptate, nu merit milă! Ar trebui să fiu răstignit, răstignit pe cruce şi nu dăruit cu milă! Dară tu, judecătorule, răstigneşte-l pe păcătos, dar răstignindu-l, dă-i mila ta! Atunci eu singur am să vin la tine ca sa fiu răstignit, căci nu mi-e sete de veselie, ci de lacrimi şi durere mi-e sete! Tu, negustorule, crezi poate că m-am înveselit cu litra ta de votcă? Durere, durere am căutat în fundul cănii, durere şi lacrimi, şi le-am găsit şi le-am sorbit cu nesaţ! Iar mila are să aibă de noi acela carele pre toţi îi daruieşte cu mila lui şi carele pre toţi şi pre toate le înţelege, el, singurul judecător. Va veni ziua de apoi si el mă va întreba: "Unde este copila care s-a jertfit pentru mama ei vitregă, ofticoasă şi rea, şi pentru nişte copilaşi străini? Unde este copila care nu s-a îngrozit de netrebnicia tatălui ei pământesc, un beţiv fără căpătâi, şi a fost milostivă cu el?!" Şi va mai spune: „Vino în împărăţia mea. Te-am iertat o data... Te-am iertat o dată... Şi-ţi iert şi acum păcatele tale multe, pentru că mult ai iubit..." Şi o va ierta pe Sonia mea, o va ierta, ştiu bine... Am simţit-o în inima mea când am fost deunăzi la ea!... Şi are să-i judece pre toţi si are să-i ierte pre cei buni şi pre cei răi, şi pre cei înţelepţi şi pre cei smeriţi... Iar când va fi isprăvit cu toţi ceilalţi, va grăi către noi: "Veniţi şi voi, va spune, veniţi, voi beţivanilor, veniţi, voi cei slabi de înger, veniţi, voi păcătoşilor!" Şi noi vom ieşi şi ne vom opri în faţa lui fără frică. Şi va spune el: "Sunteţi nişte porci! Aveţi chip de animale şi apucături aidoma lor, dar veniţi şi voi în împărăţia mea!" Atunci vor grăi cei preaînţelepţi, vor grăi cei deştepţi: „Doamne, pentru ce-i primeşti şi pe aceştia?" Şi va răspunde el: „Ii primesc, v-o spun vouă, preaînţelepţilor, îi primesc, v-o spun vouă celor cu minte multă, fiindcă nici unul dintre ei nu s-a crezut vrednic să fie primit...". Şi va întinde către noi braţele, şi ne vom arunca în braţele lui şi vom plânge... şi vom înţelege totul! Atunci abia vom înţelege totul!... Şi toţi vor înţelege... şi Katerina Ivanovna... va înţelege şi dânsa... Doamne, vie împărăţia ta!
    Marmeladov se lăsă pe bancă, istovit,  frânt, fără sa se uite la nimeni; uitase şi unde se afla şi rămase cufundat în gânduri. Vorbele lui făcură oarecare impresie; o clipa domni tăcerea, apoi răsunară aceleaşi râsete şi sudalmi de mai înainte:
    - Ce mai  deştept!
    - Bate câmpii!
    - Zi-i functionar, si pace! ş.a.m.d., ş.a.m.d.
    - Să mergem, domnule,  îi zise deodată Marmeladov lui Raskolnikov, ridicând capul. Du-mă acasă... Casa lui Kosel, în curte. Trebuie sa mă duc... la Katerina Ivanovna.
    Raskolnikov ar fi vrut să plece mai de mult si se gândise si el să-l însoţească pe Marmeladov. Picioarele acestuia se împleticeau mai rău decât limba şi el se sprijini greu de braţul tânărului. Nu aveau de făcut mai mult de două-trei sute de paşi. Dar, pe măsură ce se apropia de casă, ruşinea şi teama puneau tot mai mult stăpânire pe sufletul beţivului.
    - Eu nu mă tem de Katerina Ivanovna...... îngâna el, neliniştit. Nu mă tem că are sa mă tragă de păr. Ce e trasul de păr? Un fleac! Ţi-o spun eu!... Ar fi chiar mai bine să mă înhaţe de păr; nu de asta mi-e frica... mă sperie... mi-e frică de... ochii ei... da... şi de petele roşii care îi ies în obraji mă tem... şi de respiraţia ei... Ai auzit vreodată cum respiră un bolnav de boala ei... când e tulburat? Şi mă mai tem de plânsul copiilor... Dacă Sonia nu le-a dus de mâncare, atunci... nu ştiu! Nu ştiu!... Dar de bătaie nu mă tem... Să ştii, domnule, că pe mine nu mă doare când mă bate, nu, nu... mă bucură... Nici nu m-aş putea lipsi de bătaie... E mai bine. Să mă bată, să-şi aline durerea... e mai bine aşa... Iată casa. Casa lui Kosel, un lăcătuş, un neamţ bogat... Du-mă acolo!
     Pătrunseră în curte şi urcară la catul al treilea. Era aproape unsprezece seara şi cu toate că, în acel anotimp, la Petersburg nopţile sunt albe, cu cât urcau, cu atât scara era mai întunecoasă, iar sus de tot domnea bezna.
    Uşa mică şi afumată din capătul scării eră deschisă. Un muc de lumânare lumina o cămăruţă sărăcăcioasă, lungă de zece paşi; o vedeai toată de pe palier. Înăuntru era dezordine; zdrenţe de ale copiilor trântite peste tot, un cearceaf rupt atârnat în ungherul din fund, unde, pesemne, se afla patul. În odaie erau doua scaune şi un divan jerpelit, îmbrăcat în muşama, iar în faţa divanului o masă veche de bucătărie, din lemn de brad, nevopsită şi neacoperită. Pe marginea mesei - un sfeşnic de metal cu un muc de lumânare de seu, gata să se stingă. Aşadar, familia Marmeladov nu avea un ungher, ci o odaie, însă această odaie eră de trecere. Uşa spre celelalte încăperi, sau cuşti, în care era împărţit apartamentul Amaliei Lipevehsel era întredeschisă. De acolo se auzeau gălagie şi strigăte. Cineva râdea în hohote. Se vede că jucau cărţi şi beau ceai. Uneori răzbăteau expresii tari.
    Raskolnikov o recunoscu numaidecât pe Katerina Ivanovna. Era o femeie firavă, destul de înaltă şi mladioasă, dar grozav de slabită; avea părul blond-închis, încă foarte frumos, şi obrajii învăpăiaţi de două pete roşii. Umbla de colo până colo prin odaia aceea strâmtă, cu mâinile strânse la piept, cu buzele arse şi răsuflarea scurtă şi grea. Ochii îi străluceau că de friguri, dar privirea era aspră şi fixă: la lumina ultimelor pâlpâiri ale mucului de lumânare, chipul acesta ftizie şi frământat făcea o impresie dureroasă. Raskolnikov socoti că ea nu are mai mult de treizeci de ani şi că nu se potriveşte deloc cu Marmeladov... Femeia nu auzi, nu băgă de seamă sosirea lor: părea că umblă în neştire, fără să vada şi fără să audă. Aerul din odaie era înăbuşitor, dar ea nu deschidea fereastra; de pe scară venea un miros nesuferit, dar uşa dinspre scară rămânea deschisă: din încăperile din fund, prin uşa crăpată, pătrundeau valuri de fum: femeia tuşea, dar nu închidea uşa. Cea mai mică dintre fetiţe, de vreo şaşe ani, adormise chircită pe jos, cu capul înfundat în divan.
    Un băieţel, cu un an mai mare, tremura şi plângea într-un colţ; pesemne abia fusese bătut. O fetiţă mai mărişoară, de vreo nouă ani, înăltuţă şi subţire ca un chibrit, într-o cămăşuţă zdrenţăroasă, iar pe umerii goi cu o pelerinuţă de postav, cusută cu vreo doi ani în urmă, probabil, căci nu-i mai acoperea genunchii, se afla în acelaşi colţ, lângă frăţiorul ei, şi-l ţinea de după gât cu braţu-i lung, uscat ca un băţ. Se vede ca încerca să-l potolească, îi şoptea ceva, îl alinta să nu măi plângă şi, în acelaşi timp, cu ochii ei mari şi negri,care păreau enormi pe obrăjorul slab şi speriat, o urmarea cu teamă pe maică-sa. Fără să intre, Marmeladov îngenunche în prag şi-l împinse înainte pe Raskolnikov. Femeia, văzând un om necunoscut, se opri o clipă distrată în faţa lui, trezindu-se parcă şi cerând să înţeleagă: ce caută el acolo? Apoi îşi închipui, pesemne, că se ducea la locatarii din fund, odaia lor fiind una de trecere, şi, fără să-i mai pese de prezenţa lui, se îndreptă spre uşă de la scară ca s-o închidă şi, deodată, zărindu-l în prag pe bărbatul ei îngenuncheat, scoase un ţipăt.
    - A! strigă ea ca scoasă din  minţi. Te-ai întors! Ocnaşule! Călaule!... Unde sunt banii? Arată, ce ai în buzunare?! Şi hainele sunt schimbate! Unde-ţi sunt hainele? Unde sunt banii? Vorbeşte!.......
    Se repezi să-l caute prin buzunare. Marmeladov, supus şi ascultător, îşi desfăcu braţele ca să uşureze percheziţia. Nu mai avea nicio leţcaie.
    - Unde sunt banii? răcni femeia. O, Doamne, i-ai băut pe toţi! Mai erau douăsprezece ruble în sipet!...
    Şi, deodată, cuprinsa de furie, îl apucă de păr şi-l trase în odaie. Ca să-i cruţe efortul, Marmeladov se târa, smerit, în genunchi după ea.
   - Asta îmi face placere! Nu mă doare, mă bu-cu-ră, sti-ma-te domn! striga el, în timp ce ea îl trăgea de păr, scuturându-l, ba îl şi izbi cu capul de podea.
    Copilul care dormea pe jos se trezi  şi începu să plângă. Băieţelul nu se mai putu stăpâni în colţul lui, tresări, ţipa şi se repezi, îngrozit, la soră-sa, aproape zvârcolindu-se de spaimă. Fetiţa mai mare tremura ca varga.
    - A băut! A băut tot, tot! ţipa femeia, deznădajduită. Şi hainele-s schimbate. Sunt flamânzi, lihniţi! (Şi frângându-şi mâinile, arătă spre copii). O, viaţă blestemată! Şi dumitale, nu ţi-e ruşine obrazului, se năpusti ea deodată asupra lui Raskolnikov. Vii de la cârciumă! Ai băut cu el, nu-i aşa? Ai băut cu el! Afară!
    Tânărul se grăbi să plece, fără să scoată o vorbă. De altfel, uşa din fund se dădu la perete şi în prag se iviră câteva mutre curioase, batjocoritoare şi rânjite, cu ţigări şi lulele în gură, şi tichii în cap. Unii erau în halate descheiate, alţii atât de sumar îmbrăcaţi, că aproape sfidau buna-cuviinţă, câţiva ţineau în mână cărţile de joc. Ce-i distra şi-i făcea să râdă pe toţi era că Marmeladov, în timp ce-l trăgea nevastă-să de păr, zbiera că asta îi face plăcere. Câţiva intrară chiar în odaie; în sfârşit, răsună o voce ascuţită şi ameninţătoare: însăşi Amalia Lipevehsel încerca să răzbească prin mulţime, ca să restabilească ordinea, aşa cum ştia dânsa! Adică pentru a suta oară s-o sperie pe biata femeie, poruncindu-i, printre înjurături, să părăsească chiar adouă zi casa. Înainte de a pleca, Raskolnikov vârî mână în buzunar, scoase câteva monede de aramă, care-i rămăseseră din rubla schimbată la cârciuma, şi le puse, fără să fie văzut, pe prichiciul ferestrei. Ceva mai târziu, pe scară, îi păru rău şi voi să se întoarcă.
    "Ce prostie, gândi el, ei o au pe Sonia, iar de bani am şi eu nevoie." Dar după o clipă de gândire înţelese că nu era cu putinţă să ia bănii înapoi şi ca în nici un caz n-ar face-o; dădu din mână a lehamite şi porni spre casă. "Sonia are nevoie de dresuri, se gândea el mergând pe strada şi zâmbind cu venin, curăţenia asta costă bani... Hm! Şi când te gândeşti că Sonecika s-ar putea să fi rămas şi ea cu mâna goala azi, fiindcă e vorba de noroc, ca la vânătoare... ca la minele de aur... şi atunci, fără banii mei, ar bate cu toţii din buze mâine... Bravo, Sonia! Ce izvor nesecat au descoperit totuşi. Şi se folosesc de el! Se folosesc! S-au obişnuit. Au plâns la început, şi apoi s-au obişnuit! Ticălosul de om se obişnuieşte cu toate!"
    Căzu pe gânduri. „Dar dacă greşesc?! exclamă el deodată, fără să vrea. Dacă, în realitate, omul nu este ticălos - omul în genere, seminţia umană - atunci toate celelalte nu sunt decât prejudecăţi, temeri scornite de mintea noastră, şi atunci nu mai este nici o stavila, toate sunt aşa cum trebuie să fie!"...





                                                               Capitolul III

                                 A doua zi se trezi  târziu, neodihnit după un somn agitat. Nu se simţea în largul lui, era nervos, înăcrit şi-şi privi cu ură odaiţa. Eră un fel de colivie minusculă, lungă de vreo şase paşi, căreia tapetul galben, scorojit şi plin de praf îi dadea un aspect mizer; şi apoi era atât de scundă, încât un om ceva mai înalt nu s-ar fi simţit la îndemână, s-ar fi temut mereu că se loveşte cu capul de tavan. Mobila se potrivea cu încăperea: trei scaune vechi şi hârbuite, în colţ, o masă vopsită, pe care zăceau câteva cărţi şi caiete acoperite de un strat gros de praf, ceea ce vădea limpede că nu se mai atinsese de ele de multă vreme nicio mână. În sfârşit, mai era şi o sofa mare, greoaie, care ocupa aproape un perete întreg şi jumătate din laţimea camerei; pe vremuri, sofaua fusese îmbrăcată în stambă, acum, însă, eră numai zdrenţe şi servea drept pat. Raskolnikov dormea adeseori îmbrăcat aşa cum era, şi fără cearceaf, învelit cu paltonul lui vechi şi jerpelit de student, iar la cap cu o pernuţă mică, sub care punea ce-i mai rămăsese din rufe, curate sau murdare, numai să ridice un pic căpătâiul. În faţă sofalei se afla o măsuţă.
    Ar fi fost greu să decadă mai mult şi să ajungă mai lasător decât era, dar în starea lui sufletească, Raskolnikov se complăcea în aceasta incurie. Se retrăsese ca o broască-ţestoasă în carapacea ei şi până şi mutra slujnicei, care trebuia să-l servească şi intra uneori în odaie, îl înfuria şi-l făcea să se crispeze dureros. Aşa se întâmpla cu unii monomani, obsedaţi de ideea lor fixă. De două săptămâni gazda încetase de a-i mai trimite prânzul şi el tot nu se învrednicise să se ducă la dânsa să-i ceară socoteala, deşi rămânea zile întregi nemâncat. Nastasia, bucătăreasa şi unica slujnică din casă, era încântată de această stare de spirit a chiriaşului: nu mai grijea şi nu mai deretica în odaie decât o dată pe săptămână, când, din întâmplare, punea mâna pe matură. Tot ea îl trezi în dimineaţa aceea.
    - Hai, scoală, ce tot dormi?!  îi strigă la ureche. E noua trecute. Ţi-am adus ceai, vrei? Cred că eşti lihnit de foame!
     Chiriaşul deschise ochii, tresări şi o recunoscu.
    - Ceaiul e de la gazdă?  întrebă el, ridicându-se încet ca un bolnav.
    - De la gazdă?! Nici pomeneală!
    Femeia  aşeză în faţa lui propriul ei ceainic, crăpat, cu un rest spălacit de ceai şi două bucăţele gălbui de zahăr.
    - Nastasia, ta rog, ia asta..... zise el,  căutându-se prin buzunare (dormise îmbrăcat). Şi scoţând un pumn de monede de aramă: Du-te de-mi cumpără o franzelă şi ia de la mezelarie nişte salam mai ieftin.
   - Acuşica îţi aduc franzela: dar ia zi, în loc de salam, n-ai mânca mai bine oleacă de ciorbă? Ciorbă bună, rămasă de ieri. Ţi-am păstrat de la prânz, dar te-ai întors târziu. E foarte bună ciorba.
    După ce-i aduse ciorba şi Raskolnikov se aşeză să mănânce, Nastasia îşi făcu loc lângă el pe sofa şi începu să-i turuie gura. Era de la ţară şi foarte vorbăreaţă.
    - Praskovia Pavlovna vrea să facă jalbă la poliţie împotrivă-ţi, zise femeia.
    Raskolnikov se strâmbă.
    - La poliţie? De ce?
    - Că nu-i plateşti chiria şi nici nu te muţi. De asta.
    - La naiba, asta mai lipsea,  bombăni el, scrâşnind din dinţi. Nu... nu mă încântă de fel... acum... E o proastă... adaugă el tare. Am să trec chiar azi pe la dânsa să stăm de vorbă.
    - Nu-i mai proastă ca mine; da tu, dacă eşti aşa deştept, de ce zaci colea ca un sac de tărâţe, de nu iese nicio socoteală din ce faci? Altădată ziceai că te duci să dai lecţii la copii, da' acu' de ce nu mai faci nimic?
    - Fac eu....... răspunse Raskolnikov cu asprime şi fără niciun chef de vorbă.
    - Ce faci?
    - Muncesc.
    - Ce munceşti?
    - Gândesc, rosti el serios, după o scurtă tăcere.
    Nastasia se porni  pe râs. Era dintre acele femei care râd uşor, şi, când se pornea, râdea încet, legănându-se şi cutremurându-se, până se satură şi ea de atâta râs.
    - Şi câştigi mult cu gânditul? izbuti ea, în sfârşit, sa întrebe.
    - Nu pot da lecţii la copii daca nu am cizme. Şi apoi, puţin îmi pasă!
    - Ba să-ţi pese, că din asta trăieşti!
    - Lecţiile nu sunt platite. Ce să fac cu câteva copeici? urmă el fără chef, vorbind mai mult cu el însuşi.
    - Şi tu ai vrea să faci avere, aşa, dintr-o dată? Raskolnikov îi aruncă o privire stranie, rămase o clipă tăcut, apoi spuse hotărât:
    - Da, vreau să fac avere dintr-o dată.
    - Ia-o mai domol, că mă sperii, prea esti fioros. Să mă duc după franzelă sau nu?
    - Cum vrei.
    - Na, că uitasem! Aseară,  când nu erai acasă, ţi-a venit o scrisoare.

    - O scrisoare! Mie! De la cine?
    - Nu ştiu de la cine o fi. I-am dat poştaşului trei copeici. Mi le dai înapoi?
    - Păi dă-mi scrisoarea, dă-mi-o, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Raskolnikov, tulburat. O, Doamne!
    Scrisoarea îi fu adusă pe dată. Fireşte, era de la mama lui, din gubernia R. Când o lua în mână, tânărul păli. Trecuse atâta amar de vreme de când nu mai primise nicio scrisoare: dar acum mai era ceva care făcu deodată să i se strângă inima.
    - Nastasia, pentru Dumnezeu, pleacă;  ţine trei copeici şi du-te, du-te mai degrabă, pentru Dumnezeu!

    Plicul îi tremura în mână; nu-i venea să-l rupă în faţa femeii, voia să rămână singur cu scrisoarea lui. După plecarea Nastasiei, duse plicul la buze şi-l sărută; apoi cercetă lung scrisul de pe adresă, scrisul acela cunoscut şi drag, mărunt şi niţel oblic, al mamei lui, care, cândva, îl învăţase să citească şi să scrie. Întârzia să rupă plicul; parca se temea de ceva. în sfârşit, desfăcu scrisoarea; era mare, groasă, grea; doua coli mari fuseseră acoperite cu un scris mărunt-mărunt.
     "Dragul meu Rodea,
    scria mama, au trecut mai bine de două luni de când n-am mai stat de vorbă prin scris, ceea ce m-a făcut să sufăr şi chiar să nu dorm în unele nopţi, tot gândindu-mă la tine. Dar sunt sigură că n-ai să-mi iei în nume de rău această tăcere nedorită. Tu ştii cât te iubesc; noi, eu şi cu Dunia, nu te avem decât pe tine, tu eşti totul pentru noi, speranţă şi credinţa noastră în viitor. Ce a fost pe mine când am aflat că de câteva luni ai fost nevoit să părăseşti facultatea fiindcă n-ai mai avut din ce să te întreţii, că n-ai mai avut nici meditaţii, nici alte mijloace de câştig! Cu ce te puteam ajuta din cele o sută douăzeci de ruble pensie pe an? Cele cincisprezece ruble, pe care ţi le-am trimis acum patru luni, le-am împrumutat, după cum ştii şi tu, de la un negustor din oraşul nostru, Vaşili Ivanovici Văhruşin, garantând tot cu pensia mea. Văhruşin este un om tare bun şi a fost prieten cu tatăl tău. Dar devreme ce i-am dat o cesiune asupra pensiei mele trebuia să aştept până la achitarea datoriei, ceea ce s-a întâmplat abia acum, aşa încât, în răstimpul acesta, nu ţi-am putut trimite nimic. Astăzi, însă, slavă Domnului, cred că voi putea să-ţi mai trimit ceva, de altminteri cred că acum ne putem lăuda că ne-a surâs şi nouă norocul, fapt despre care mă grăbesc să-ţi scriu.
     Mai întâi de toate, dragul meu Rodea, afla că sora ta este de şase săptămâni cu mine şi că de acum înainte nu ne vom mai despărţi niciodată. Slava Domnului, suferinţele ei au luat sfârşit! Dar să ţi le spun pe toate pe rând, că să ştii şi tu cum s-au petrecut lucrurile şi tot ce-am căutat să-ţi ascundem până astăzi. Acum două luni, când mi-ai scris că ai auzit nu ştiu de la cine că Dunia are de îndurat multe grosolanii în familia Svidrigailov şi mi-ai cerut lămuriri - ce răspuns aş fi putut să-ţi dau? Dacă ţi-aş fi scris atunci adevărul, tu erai în stare să laşi totul baltă şi să vii acasă, chiar de ar fi fost să vii pe jos, fiindcă eu îţi cunosc firea şi inima şi ştiu că tu n-ai fi putut răbda ca sora ta să fie jignită. Eram disperată, dar ce puteam să fac? Nici eu n-am ştiut tot adevărul. Iar greutatea cea mai mare era faptul ca Dunia, când a intrat anul trecut la copii în casa aceea, a luat un avans de o sută de ruble, cu condiţia să i se scadă treptat din leafă în fiecare lună şi, prin urmare, nu-şi putea părăsi serviciul până la stingerea întregii datorii. Banii aceştia (acum îţi pot spune tot, scumpul meu Rodea), Dunecika îi luase în primul rând ca să-ţi poată expedia cele şaizeci de ruble de care aveai atâta nevoie pe vremea aceea şi pe care i-ai primit de la noi anul trecut. Atunci te-am minţit scriindu-ţi ca banii aceştia i-ar fi economisit mai înainte, dar asta nu era adevărat, pe când acum îţi spun cum a fost, fiindcă acum, din mila Domnului, toate s-au schimbat pe neaşteptate în bine, şi eu vreau să ştii cât de mult te iubeşte Dunia şi ce suflet nepreţuit are. Fapt este că, la început, domnul Svidrigailov se purta cu dânsa foarte grosolan, iar la masă era ironic şi chiar necuviincios... Dar nu vreau să-ţi mai dau toate aceste amănunte chinuitoare, ca să nu te mai necăjeşti de pomană, acum, când totul a luat sfârşit. Pe scurt, cu toată atitudinea binevoitoare şi plină de nobleţe a Marfei Petrovnă, soţia domnului Svidrigailov, şi a tuturor celor din casă, Dunecikai îi venea cât se poate de greu, mai ales atunci când domnul Svidrigailov, care luase la regiment obiceiul de a bea, era sub influenţa lui Bachus. Şi ce crezi că s-a aflat mai târziu? închipuieşte-ţi că acest smintit s-a îndrăgostit de Dunia la primă vedere şi a căutat să-şi ascundă pasiunea, purtându-se cu dânsa grosolan şi cu dispreţ. Poate că i-ă fost şi lui ruşine, poate s-ă îngrozit singur când s-ă văzut, om în etate şi cap de familie, nutrind asemenea sentimente uşuratice, şi tocmai de aceea să fi fost, fără voia lui, furios pe Dunia.
     Se poate, pe de altă parte, ca prin comportarea-i grosolană şi batjocoritoare, să fi vrut să ascundă adevărul de ceilalţi. Până la urmă, nu s-a mai putut stăpâni şi a îndrăznit să-i facă Duniei pe faţă propuneri mârşave; îi promitea marea cu sarea şi chiar spunea că are să-şi părăsească familia ca să se ducă să trăiască cu dânsa într-un alt sat, sau, poate, în străinătate. Iţi dai seama cât a suferit dânsa! Nu putea să-şi părăsească slujba, asta nu numai din pricina datoriei, ci şi din mila pentru Marfa Petrovna, care ar fi putut intra la bănuială si astfel să se fi iscat discordie în familie. De altfel, şi pentru Dunecika ar fi fost o mare ruşine; poţi fi sigur că lucrurile nu s-ar fi petrecut fără scandal. Au mai fost şi alte multe cauze, aşa încât Dunia nu spera să scape din acea casă îngrozitoare înainte de şase săptămâni. Tu o cunoşti bine pe Dunia, ştii cât de deşteaptă este şi ce caracter dârz are. Dunecika poate să Îndure multe şi să găsească în inima ei - până şi în cazurile cele mai critice - destulă nobleţe ca să nu-şi piardă tăria sufletească. Mie nici nu mi-a scris totul, nevoind să mă necăjească, deşi ne scriam mereu una alteia. Dezlegarea a venit pe neaşteptate. Din întâmplare. Marfa Petrovna l-a surprins pe bărbatul ei implorând-o pe Dunia în grădină şi, înţelegând toate de-a-ndoaselea, a aruncat vina numai asupra surorii tale, crezând-o singura vinovată. Acolo, în grădină, a avut loc o scenă groaznică; Marfa Petrovna chiar a pălmuit-o pe Dunia, n-a vrut să asculte nimic din ce-i spunea, a ţipat o oră întreagă şi, până la urmă, a poruncit ca Dunia să plece de îndată la mine, la oraş, cu o căruţă ţărănească, în care au fost aruncate claie peste grămada toate lucruşoarele ei, rufăria, rochiţele, tot, aşa cum se găseau neîmpachetate şi nelegate. Se pornise o ploaie cu găleata şi Dunia, înjosită şi ocărită, a trebuit să meargă cu un mujic, cale de şaptesprezece verste, într-o căruţă fără coviltir.
     Gândeşte-te acum ce ţi-aş fi putut scrie ca răspuns la scrisoarea pe care am primit-o de la tine acum două luni şi despre ce era să-ţi scriu? Eram la căpătuiul puterilor; nu îndrăzneam să-ţi spun adevărul, fiindcă te-ai fi simţit prea nenorocit, te-ai fi necăjit, te-ai fi revoltat şi, apoi, ce puteai să faci? Poate doar să te nenoroceşti şi tu, prin cine ştie ce faptă necugetată... Pe deasupra, Dunecika mi-a interzis să-ţi scriu ceva. Nu puteam să-mi umplu scrisoarea cu tot felul de nimicuri, la întâmplare, când aveam atâta durere în suflet. O lună încheiată, tot oraşul a bârfit pe seama noastră şi lumea a ajuns atât de departe, încât, din pricina privirilor dispreţuitoare şi a şuşotelilor (unii şi-au permis chiar să vorbească cu glas tare în prezenţă noastră), nu ne mai puteam arăta cu Dunia nici măcar la biserică. Toată lumea ne-a întors spatele, nimeni nu ne mai dădea bună ziua, şi am aflat chiar, din sursă sigură, că nişte vânzători şi nişte funcţionări se pregăteau să ne aducă o insultă josnică, ungând cu dohot poaria casei, aşa că şi proprietarul a cerut să ne mutăm.
     Vina era a Marfei Petrovna, care a ponegrit-o şi a învinuit-o pe Dunia în toate casele. Dânsa cunoaşte pe toată lumea de aici din oraş şi, in luna aceea, venea aproape în fiecare zi de la ţară; de felul ei e cam limbută şi-i place să vorbească despre viaţa ei de familie şi, mai ales, să se plângă de bărbatul ei faţă de toţi acei care vor s-o asculte, ceea ce este foarte urât din partea ei; astfel, vestea s-a răspândit în scurt timp nu numai in tot oraşul, dar şi în tot judeţul.
     Eu am căzut la pat, şi Dunia, mititica, s-a dovedit mai tare ca mine! Trebuia s-o vezi cum a îndurat toate, cum mă mângâia şi mă încuraja... Este un înger! Dar, din mila Celui-de-Sus, suferinţele noastre au luat sfârşit repede; domnul Svidrigailov s-a dezmeticit, s-a căit şi, probabil, făcându-i-se milă de Dunia, i-ă dat Marfei Petrovna dovezi de netăgăduit asupra nevinovăţiei Dunecikăi, precum - scrisoarea pe care Dunia a fost silită să i-o scrie şi să i-o trimită, încă înainte de a-i fi surprins Marfa Petrovna în grădină, şi în care ea refuza orice explicaţie directă şi întâlnire intr-ascuns, pe care i le cerea dânsul. La plecarea Dunecikăi, această scrisoare a rămas în mâinile lui. În ea, Dunia îl dojenea cu asprime şi profunda indignare tocmai pentru lipsa de nobleţe a atitudinii sale faţă de Marfa Petrovna, îi punea în vedere că eră tată de familie şi om însurat, îi arătă cât de mârşav era din partea lui să chinuiască şi să nenorocească o fată şi aşa deştul de necăjită şi lipsită de apărare. Într-un cuvânt, dragul meu Rodea, scrisoarea aceasta vădeşte atâta frumuseţe sufletească şi este atât de înduioşătoare, încât am plâns ca un copil, citind-o, şi nici acum nu o pot reciti fără lacrimi. Apoi, în apărarea Duniei au venit şi mărturiile slugilor, care, aşa cum se întâmpla de obicei, văzuseră şi ştiuseră mai multe decât crezuse însuşi domnul Svidrigailov.
      Marfa Petrovna a rămas cu desăvârşire înmărmurită şi, după cum a mărturisit mai târziu, a fost din nou distrusa. În schimb s-a convins pe deplin de nevinovăţia Dunecikăi. A doua zi, fiind duminică, ea a venit de-a dreptul la catedrală şi, în genunchi, plângând amarnic, a rugat-o pe Sfânta Născătoare să-i dea putere să îndure această nouă încercare şi să-şi facă datoria până la capăt. Apoi, de la catedrală, fără să mai dea ochi cu cineva, a venit întins la noi, ne-a povestit totul şi, plină de căinţă, a îmbrăţişat-o pe Dunia, vărsând lacrimi amare, şi a implorat-o s-o ierte. În aceeaşi dimineaţă, fără să zăbovească, a pornit prin oraş şi, plângând, a restabilit pretutindeni, pe la toate casele, cu cele mai măgulitoare expresii, nevinovăţia Dunecikăi, nobleţea sentimentelor şi a comportării sale. Mai mult decât atât, a arătat tuturora şi a citit ea însăşi, cu glas tare, scrisoarea Dunecikăi către domnul Svidrigailov, ba chiar i-a lasat pe unii să copieze această scrisoare (ceea ce mi se pare de prisos).
     Astfel, dânsa s-a văzut silită să circule câteva zile prin oraş, fiindcă unii, văzând că alţii au avut precădere, s-au supărat. A trebuit să-şi facă un program şi se ştia dinainte ziua şi casa unde Marfa Petrovna avea să citească scrisoarea, iar la citire se adunau acolo şi cei care o mai auziseră de câteva ori la ei acasă şi într-alte părţi, după cum urmase rândul. După părerea mea multe, multe s-au exagerat, dar aşa e Marfa Petrovna din firea ei. Cel puţin a izbutit să restabilească pe deplin onoarea Dunecikăi şi întreaga mârşăvie a acestei întâmplari a căzut ca o pată de neşters pe bărbatul ei, singurul vinovat, aşa încât până la urmă mi-a fost şi milă de acest smintit, atât de aspru pedepsit. Dunia a fost numaidecât poftită să dea lecţii in unele case, dar ea a refuzat. În general, toată lumea a început deodată să-i arate o stimă deosebită.
     Şi toate acestea au contribuit în chip hotărâtor la acea întâmplare neaşteptată care, pot să spun, schimbă acum întreaga noastră soartă. Află deci, dragă Rodea, că Dunia ă fost cerută în căsătorie, şi că ea, a acceptat aceasta cerere, lucru pe care ţin sa ţi-l aduc la cunoştinţa cât de repede. A făcut această fără a-ţi cere sfatul, dar îţi vei da seama că ne-a fost cu neputinţă să amânăm şi să aşteptăm până ce vom primi răspunsul tău. De altfel, tu nu ai fi putut cumpăni situaţia, nefiind aici. Iată cum s-au petrecut lucrurile.
     Piotr Petroviei Lujin este de pe acum consilier de curte şi se înrudeşte de departe cu Marfa Petrovna, care a contribuit mult la această logodnă. La început, el şi-a exprimat, printr-însa, dorinţa de a ne cunoaşte, a fost primit cum se cuvine, a luat o cafea, iar a doua zi a trimis o scrisoare prin care îşi expunea foarte cuviincios cererea în căsătorie şi ne ruga să-i dam răspunsul categoric şi prompt. Este un om de afaceri, foarte ocupat, şi se grăbeşte să plece la Petersburg, aşa încât fiecare clipă i se pare preţioasă.
     Bineînţeles, la început, am rămas uimite, pentru că toate acestea s-au petrecut prea repede şi ne-au luat prin surprindere. Toată ziua am stat şi am chibzuit împreună. Domnul Lujin este un om serios, cu situaţie asigurată, ocupă două posturi şi are de pe acum ceva avere. Ce-i drept, e de patruzeci de ani, dar e destul de bine ca înfăţişare şi poate încă să placă femeilor. În general, e foarte serios şi cumpătat, numai puţin cam posac şi parcă un pic îngâmfat. Dar s-ar putea să pară astfel doar la prima vedere.
     Şi te previn, dragă Rodea, când ai să-l vezi la Petersburg, fapt care se va petrece foarte curând, să nu judeci pripit şi cu patima, după cum ţi-e obiceiul, dacă la prima vedere n-o să-ţi placă ceva la el. Şi-o spun pentru orice întâmplare, deşi sunt încredinţată că are să-ţi facă impresie bună.
     În afară de aceasta, ca să cunoşti un om trebuie să te apropii de el treptat şi cu băgare de seama, ca să nu cazi în greşeală şi să-ţi formezi o idee preconcepută, care numai cu greu poate fi ştearsă şi reparată ulterior. Cât despre Piotr Petrovici, el, după toate aparenţele, este un om cât se poate de onorabil. De la prima lui vizită ne-a declarat ca e un om serios, dar ca împărtăşeşte in multe privinţe ideile „generaţiei noi", după cum s-a exprimat dânsul, şi este duşmanul tuturor prejudecăţilor. A mai spus multe, fiind un pic vanitos, pare-mi-se, şi placându-i să fie ascultat, ceea ce nu este un mare cusur.
    Eu, ce-i drept, nu prea am înţeles multe, dar Dunia m-a lămurit că, deşi nu este un om prea instruit, este deştept şi pare bun. Tu cunoşti firea surorii tale, Rodea. Este o fată curajoasă, deşteaptă, răbdatoare şi mărinimoasă, deşi are o inimă arzătoare, ceea ce ştiu de mult. Fireşte, nici din partea ei, nici din partea lui, nu poate fi vorba de dragoste, dar Dunia, în afară de faptul ca este o fată deşteaptă, este în acelaşi timp o fiinţă de-o nobleţe îngerească, şi va socoti de datoria ei să facă fericirea bărbatului său, care, la rândul lui, se va îngriji de fericirea soţiei, fapt de care, deocamdată, nu avem nici un motiv sa ne îndoim, deşi recunosc că lucrurile s-au ticluit cam prea repede.
     Şi apoi, domnul Lujin este un om practic şi, desigur, vă înţelege că fericirea căsniciei lui va fi cu alt mai trainică, cu cât Dunecika va fi mai fericită alături de el. Cât despre o oarecare instabilitate a caracterului, vechi deprinderi, sau chiar unele nepotriviri în păreri (lucru de care nu poţi scăpa nici în cele mai fericite căsnicii), Dunecika mi-a spus singura că ea se încrede în forţele ei, că nu e nici un motiv de îngrijorare şi că poate să îndure multe, cu condiţia, fireşte, ca raporturile care se vor stabili între ei să fie cinstite şi drepte. De pilda, mie, la început, mi-ă părut cam aspru; dar asta s-ar putea sa fie din pricină că e un om sincer şi, desigur, aşa şi este.
     Astfel, la cea de-ă doua vizită, după ce a primit răspunsul afirmativ la cererea lui în căsătorie, s-a exprimat ca şi înainte de a o cunoaşte pe Dunia îşi propusese să ia o fată cinstită, fără zestre, şi neapărat una care a simţit pe pielea ei ce înseamnă greutăţile materiale: fiindcă, a spus el, bărbatul nu trebuie să-i datoreze nimic soţiei, dar e foarte bine ca soţia să vada în bărbatul ei un binefăcător.
     Adaug că nu a folosit chiar aceste cuvinte, ci a vorbit măi drăguţ, dar eu am uitat cum a spus şi am reţinut numai ideea; de altfel, n-a spus-o cu premeditare ci, probabil, l-a luat gură pe dinainte în toiul discuţiei, aşa încât, mai pe urmă, a încercat să-şi îndrepte greşeala şi să şteargă impresia.
     Mie însă mi s-a părut cam tăios şi i-am spus mai târziu Duniei. Dar ea mi-a răspuns chiar cu ciuda că "vorbele nu-s totuna cu faptele", şi desigur, are dreptate.
    Înainte de a lua hotărârea, Dunecika n-a închis ochii deloc şi, socotind că eu dorm, s-a sculat din pat şi toată noaptea a umblat prin odaie; apoi a căzut în genunchi în faţa icoanei şi s-a rugat mult, cu înflăcărare, iar a doua zi, dimineaţă, mi-ă spus că s-a hotărât.
    Am mai pomenit că Piotr Petrovici pleacă la Petersburg. Are treburi importante şi vrea să deschidă un birou de avocatură. El se ocupă de multă vreme de diverse reclamaţii şi chestiuni de judecată şi acum câteva zile a câştigat un proces important. Acum trebuie să plece la Petersburg fiindcă are o chestiune importantă la senat.
     Aşadar, dragă Rodea, el ar putea să-ţi fie de mare folos, în toate privinţele, şi am stabilit cu Dunia că tu chiar de pe acum ai putea să-ţi începi cariera şi să-ţi consideri soarta asigurată.
     O, dacă acest lucru s-ar realiza! Ar fi o fericire în care nu putem vedea altceva decât bunătatea Celui-de-Sus ce se revarsă asupra noastră. Dunia numai asta visează.
     Noi am şi îndrăznit să-i facem o aluzie lui Piotr Petrovici. El a răspuns cu prudenţă şi a spus că, fireşte, cum el nu se poate lipsi de secretar, este fără doar şi poate preferabil să platească leafă unei rude şi nu unui străin, dacă această ruda se va dovedi capabilă să-şi îndeplinească serviciul (tu, şi să nu fii capabil!). Dar pe loc şi-ă exprimat îndoiala, zicând că studiile de facultate nu-ţi vor da răgaz să-ţi vezi de serviciu la biroul lui. N-am insistat mai mult, dar Dunia nu se gândeşte decât la asta.
     De câteva zile e parcă într-un fel de febră şi a şi făcut un plan după care ai putea mai târziu să devii tovarăşul şi chiar asociatul lui Piotr Petrovici în treburile lui avocăţeşti, cu atât mai mult cu cât urmezi Facultatea de drept.
     Eu, Rodea, sunt cu totul de aceeaşi părere, şi-i împărtăşesc toate planurile şi speranţele, pentru că îmi dau seama că sunt cât se poate de realizabile. Şi cu toate că Piotr Petrovici s-a cam ferit să dea un răspuns hotărât (e explicabil, fiindcă nu te cunoaşte), Dunia e convinsă că va obţine toate acestea, folosindu-se de influenţa binefăcătoare pe care este sigură că o va avea asupra viitorului ei soţ.
     Fireşte, lui Piotr Petrovici nu i-am pomenit nici un cuvânt despre aceste speranţe de viitor şi, mai ales, despre faptul că poate vei ajunge cândva asociatul lui.
     Este un om serios şi s-ar fi putut să primească cu răceală toate acestea, socotindu-le doar nişte visuri.
     Tot aşa nici eu, nici Dunia nu i-am suflat o vorbă cu privire la marea noastră speranţă, ca ne va ajuta să te sprijinim cu bani, până când îţi vei isprăvi studiile; şi nu i-am vorbit, în primul rând, pentru că asta se va face de la sine mai târziu, şi el, desigur, o va propune fără vorbe de prisos (parcă i-ar putea refuza Dunecikai atâta lucru!), cu atât mai mult cu cât ai putea ajunge mână lui dreaptă la birou şi să primeşti acest ajutor nu că o binefacere, ci ca un salariu binemeritat. Aşa vrea să aranjeze lucrurile Dunecika şi eu sunt în totul de aceeaşi părere.
      În al doilea rând, nu i-am spus, fiindcă doream că la apropiata voastră întâlnire să te pun pe picior de egalitate cu el.
    Când Dunia i-a vorbit cu admiraţie despre tine, el i-ă răspuns că înainte de a judeca un om trebuie să-l cunoşti cât mai aproape şi că-şi rezervă dreptul de a-şi formă o părere proprie, după ce te va cunoaşte.
     Ştii, nepreţuitul meu Rodea, mi se pare că sunt unele motive (care, de altfel, nu se referă la Piotr Petrovici, ci mai curând la unele capricii de ale mele, de femeie bătrână), care mă fac să cred că poate aş face mai bine că după căsătoria lor să nu stau cu dânşii şi să locuiesc singură, că până acum. Sunt convinsă că el este destul de nobil şi de delicat ca să-mi propună să nu mă mai despart de fiică-mea, şi dacă nu mi-a spus-o până acum, este, desigur, fiindcă asta se înţelege de la sine; dar eu am să refuz. Am văzut de multe ori în viaţă că soacrele nu prea sunt pe placul ginerilor, iar eu nu numai că nu vreau să fiu o povară pentru cineva, dar vreau să fiu absolut liberă, cât timp mai am o bucăţică de pâine ce-mi aparţine şi copii ca tine şi ca Dunecika. Daca se va putea, mă voi instala in apropierea voastră, a ta şi a ei, fiindcă, Rodea, ce a fost mai placut, am păstrat la sfârşit: afla deci, dragul meu, că s-ar putea ca foarte curând să fim iarăşi împreună şi să ne îmbrăţişăm tustrei după o despărţire de aproape trei ani!
     S-a stabilit categoric că Dunia şi cu mine plecăm la Petersburg. Când anume - nu ştiu, dar, în orice caz, foarte curând; s-ar putea chiar peste o săptămână. Totul depinde de dispoziţiile pe care le va da Piotr Petrovici, care, de îndată ce se va mai descurca la Petersburg, ne va da de ştire. Din unele considerente, ar vrea să grăbească, pe cât posibil, căsătoria şi chiar, dacă va fi cu putinţă, să facă nuntă înainte de postul care vine, iar dacă nu va fi cu putinţă, fiindcă a rămas prea puţin timp, atunci îndată după Sfânta Maria...
     O, ce fericită voi fi să te strâng la pieptul meu! Pe Dunia bucuria revederii o emoţionează nespus, şi într-o zi a zis, în glumă, că daca n-ar fi decât pentru atâta lucru, şi încă face să se mărite cu Piotr Petrovici. Este un înger!
     Ea nu adaugă nimic la scrisoarea mea şi m-a rugat să-ţi scriu ca are atât de multe să-ţi spună, încât n-ar izbuti sa le facă să încapă în câteva rânduri şi n-ar face altceva decât să se necăjească; mi-a spus să te îmbrăţişez tare, tare şi să-ţi transmit nenumărate sărutări din partea ei. Dar cu toate ca s-ar putea ca noi să ne vedem personal, zilele acestea am să-ţi trimit ceva bani, cât am să pot mai mult.
     Acum, când lumea a aflat că Dunecika se mărită cu Piotr Petrovici, creditul meu a crescut pe neaşteptate şi ştiu sigur că Afanasi Ivanovici are să-mi dea, în contul pensiei, chiar şi şaptezeci şi cinci de ruble, aşa încât poate am să-ţi trimit vreo douăzeci şi cinci sau chiar treizeci de ruble. Ţi-aş trimite mai mult, dar mi-e frică de cheltuielile noastre de călatorie; şi cu toate că Piotr Petrovici a fost atât de drăguţ, încât a luat asupra lui o parte din cheltuielile de călatorie în capitala, şi anume, a propus chiar el să trimită pe socoteala lui bagajele noastre şi lada cea mare (nu ştiu cum, prin nişte oameni cunoscuţi), totuşi, trebuie sa ţinem seama că la sosirea în Petersburg nu putem rămâne fără nici un ban, măcar în primele zile.
     De altfel, Dunecika şi cu mine am făcut socoteala exactă şi a ieşit că drumul n-are sa ne coste prea mult; de la noi până la calea ferată nu sunt decât nouăzeci de verste şi noi, pentru orice întâmplare, ne-am şi învoit cu un surugiu pe care-l cunoaştem; iar de acolo o să călatorim destul de bine cu clasă a treia. Astfel, poate n-am să-ţi trimit douăzeci şi cinci de ruble, ci, sigur, am să reuşesc să-ţi trimit treizeci.
     Dar ajunge, am umplut două coli cu întreaga noastră poveste şi nu măi am loc. Dar câte întâmplari s-au stins!
      Acum, nepreţuitul meu Rodea, te îmbrăţişez până la revederea apropiată şi te binecuvântez cu binecuvântarea mea de mamă. S-o iubeşti pe Dunia, pe sora ta, Rodea, s-o iubeşti cum te iubeşte şi însă, şi să ştii că te iubeşte nespus, chiar mai mult decât pe ea însăşi. Este un înger, Rodea, iar tu, tu eşti totul pentru noi, toată nădejdea noastră, toată credinţă noastră în viitor. Numai sa fii fericit şi o să fim şi noi fericite. Oare te mai închini lui Dumnezeu, Rodea, aşa cum făceai altădată, şi crezi în bunătatea fără de margini a Creatorului şi Mântuitorului nostru?
     Tare mă tem, în sufletul meu, să nu fi căzut şi tu în mrejele necredinţei, atât de răspândită astăzi! Dacă este aşa, eu mă rog pentru tine. Adu-ţi aminte, dragul meu, cum, pe vremea când erai copil, când trăia tatăl tău, gângureai rugile pe genunchii mei, şi cât de fericiţi eram cu toţii pe vremea aceea. Acum, te las cu bine, sau mai bine: la revedere!
     Te îmbrăţişez şi te sărut tare, de nenumărate ori.
                            A ta până la mormânt, Pulheria Raskolnikova"
...................................................

"Dacă i-am mulțumi lui Dumnezeu pentru ce a făcut pentru noi, n-am mai avea timp să ne plângem.”                                Richard Wurmbrand

Crimă şi predeapsă, Dostoievski

                                              1.

                                    PARTEA ÎNTÂI
                                        Capitolul I

                   Într-una din zilele dogoritoare de la începutul lunii iulie, un tânăr ieşi pe înserate din cămăruţa în care sta cu chirie la nişte locatari din ulicioara S. Şi, ajuns în stradă, se îndreptă încet şi oarecum nehotărât spre podul K.
    Pe scara avusese noroc  sa se strecoare fara a se intalni cu gazda sa.
    Camaruta lui se afla la mansarda unei cladiri inalte, cu patru etaje, si semana mai degraba cu un dulap decat cu o odaie. Iar gazda care-i inchiriase aceasta chilie, cu masa si curatenia in pret, locuia cu cateva trepte mai jos, intr-un apartament separat. De cate ori iesea din odaie, tanarul era nevoit sa treaca prin fata bucatariei, a carei usa era mai intotdeauna larg deschisa spre scara, si, de fiecare data, avea o senzatie bolnavicioasa de teama, de care ii era rusine si care il facea sa se incrunte. Era dator vandut gazdei si se temea sa dea ochii cu ea.
    Nu ca ar fi fost las sau sfios din fire, dimpotriva, dar de la o vreme se afla intr-o stare de incordare si iritare nervoasa vecina cu ipohondria. Se inchisese in el insusi si se izolase intr-atata de toata lumea, incat ajunsese sa se teama nu numai de intalnirea cu gazda, dar de orice relatii cu oamenii. Il coplesea saracia, desi in ultima vremea nici aceasta nu-l mai apasa. Nu-si mai vedea deloc de ocupatiile zilnice, mai mult chiar: nici nu mai voia sa stie de ele. De fapt, nu se temea catusi de putin de gazda sa, orice planuri ar fi clocit impotriva lui. Dar decat sa se opreasca pe scara, sa asculte tot soiul de nerozii, despre acele nimicuri ale vietii de toate zilele, de care nu se sinchisea, si sa auda cererile insistente de a achita chiria, amenintarile, vaicarelile ei, iar el sa se scuze, sa minta, cautand sa scape - nu, mai bine sa se strecoare ca o pisica pe scara si s-o stearga neobservat.
    De altmiteri, de asta data, dupa ce ajunse in strada, el singur se mira de teama lui de a-si intalni creditoarea.
    "Cand te gandesti ce fapta pun eu la cale, si sa-mi fie frica de asemenea fleacuri! se gandi el, zambind ciudat. Hmm...... da...... Totul, totul e in mainile omului si el lasa totul sa-i scape numai si numai din pricina lasitatii..... asta este o axioma...... Sunt curios sa stiu: de ce anumese tem mai tare oamenii? Sa faca un pas nou, sa rosteasca un cuvant nou, nemairostit, de asta se tem ei mai tare!..... Dar vad ca am inceput sa trancanesc..... Si de aceea nu fac nimic pentru ca trancanesc! S-ar putea insa sa fie tocmai pe dos: trancanesc fiindca nu fac nimic. AM ajuns un palavragiu in luna asta din urma, de cand tot zac zile intregi in ungherul meu si ma gandesc la...... fantasmagorii! Ia sa vedem pentru ce am pornit-o la drum? Sunt eu in stare sa fac ASTA? Sa fie ASTA ceva serios? Nu, nu este deloc serios. E numai un joc al inchipuirii, cu care caut sa ma amagesc: o nalucire! Da, s-ar putea sa nu fie decat o nalucire!"
    Afara era o caldura coplesitoare, zapuseala, lumea se inghesuia pe trotuare, pretutindeni se zareau gramezi de var, de caramizi, schele, praf, si peste tot domnea acea putoare specifica din timpul verii, binecunoscuta oricarui locuitor al Petersburgului, caruia nu-i da mana sa-si inchirieze o vila la tara; acestea toate impresionara neplacut nervii si asa destul de zdruncinati ai tanarului. Duhoarea nesuferita a crasmelor, foarte numeroase in acea parte a orasului, si betivii, pe care-i intalnea la tot pasul, desi era zi de lucru, intareau coloritul trist si respingator al privelistii. O clipa, trasaturile fine ale tanarului oglindira un sentiment de adanc dezgust. Era deosebit de frumos: inalt, cu trup subtire si  mlaadios, avea ochi negri, spledizi, si parul blond-inchis. El facu doi, trei pasi, apoi cazu intr-o adanca visare, sau mai bine zis, intr-un fel de toropeala; mergea inainte fara sa vada nimic in jurul lui si, de altfel, nici nu voia sa vada. Din cand in cand numai mormaia cate ceva, caci, dupa cum recunoscuse el singur mai inainte, luase obiceiul sa monologheze. Totodata era constient de faptul ca gandurile i se incurcau uneori si ca era grozav de slabit: de doua zile nu mai mancase aproape nimic.
    Era atât de prost îmbrăcat, încât altul în locul lui, fie chiar un om deprins cu haine mizere, desigur că s-ar fi ruşinat să iasă in stradă, ziua, cu astfel de zdrenţe. De altfel, cartierul era atât de sărăcăcios, încât ar fi greu să se mire cineva de orice fel de straie. Vecinătatea pieţei Sennaia, numeroasele localuri dubioase şi populaţia, alcătuită aproape numai din lucrători, mici meseriaşi, îngrămădită în străzile şi ulicioarele acestui cartier din centrul Petersburgului, scoteau uneori la iveala, împestriţând decorul, figuri atât de stranii încât nu te mai putea mira să întâlneşti una cât de ciudată. Iar în sufletul tânărului nostru se adunase atâta amar de dispreţ, atâta ură, încât, în pofida sensibilităţii sale exagerate, caracteristică la acea vârstă, nu se ruşina câtuşi de puţin de zdrenţele pe care le purta. Altceva ar fi fost dacă s-ar fi întâlnit cu prietenii sau cu colegii de altădată, pe care, în genere, îi ocolea... Cu toate acestea, când un beţiv- care cine ştie din ce pricina şi încotro, era dus în clipa aceea pe strada într-o haraba cu un cal uriaş de povara - îi strigă: „Hei, tu, pălarier neamţ!", răcnind cât îl ţinea gura şi arătându-l cu degetul, tânărul se opri locului şi duse mână la pălarie cu un gest febril. Era un ţilindru cumpărat de la Ţimmerman, dar ponosit, decolorat, numai găuri şi pete, fără boruri şi strâmbat caraghios într-o parte. Şi îl cuprinse nu ruşinea, şi un sentiment cu totul diferit, aproape de spaimă.
    "Eram singur, îngăimă el, zăpăcit, eram sigur! Nici nu se putea ceva mai rău! O prostie ca asta, un fleac fără însemnătate poate strica toate socotelile! Da, pălaria asta prea bate la ochi... E ridicola şi tocmai de aceea bate la ochi... La zdrenţele mele s-ar potrivi o şapca, şi chiar una pleoştită şi veche, în orice caz nu bazaconia astă. Nimeni nu poartă astfel de pălarii; asta atrage atenţia de la o poşta şi cine o vede o data n-o mai uita... da, o ţine minte, i se întipăreşte în cap, şi asta poate fi un indiciu care să te trădeze. într-o asemenea  împrejurare trebuie să fii cât mai şters, să treci cât mai neobservat... Amănuntele sunt foarte importante, da, da, amănuntele!... Ele te dau întotdeauna de gol şi strică totul..."
    Nu avea mult de mers; ştia câţi paşi avea de făcut din poarta casei lui până acolo: exact şapte sute treizeci. Într-o zi numărase paşii, pe vremea când visa numai despre acest lucru. Pe atunci, el însuşi nu credea că ar putea înfăptui acest vis, ci doar se lasa aţâţat de îndrăzneala lui monstruoasă şi atrăgătoare totodată. De atunci trecuse o lună, începuse să vada lucrurile altfel; şi cu toate monologurile biciuitoare despre şovăiala şi neputinţa lui, se obişnuise totuşi, fără voie, să privească visul „monstruos" ca pe ceva cu putinţă de împlinit, deşi tot se îndoia că ar fi în stare să-l înfăptuiască. De fapt, se ducea acum să facă o repetiţie a acţiunii sale, şi emoţia creştea în el cu fiecare pas. Tremurând nervos, cu inima pierită, se apropie de o casă enormă, care cu o latură dadea spre canal, iar cu cealaltă spre strada X. Era o casă de raport, alcătuită din apartamente mici, locuite de tot soiul de meseriaşi - croitori, tâmplari, bucătărese, nişte nemţi, domnişoare fără ocupaţie precisă, mici funcţionari etc. Oamenii care intrau şi ieşeau mişunau sub cele două bolţi şi în cele două curţi interioare ale imobilului. Casa avea trei sau patru portari. Tânărul fu încântat de faptul că nu se întâlnise cu nici unul şi izbuti să se strecoare neobservat pe poartă şi pe scara din dreapta - o scară îngustă şi întunecoasă, "de serviciu"; dar toate acestea le ştia mai dinainte, le studiase de mult, şi ambianţa îi convenea; în bezna care domnea pe scară nu erau de temut nici privirile cele mai iscoditoare. "Dacă de pe acum mi-e frică, ce-ar fi dacă aş veni într-adevăr aici pentru ceea ce vreau să fac?"... se întrebă el fără voie, urcând la etajul trei. Acolo, drumul îi fu tăiat de nişte hamali, foşti soldaţi, care scoteau mobilele dintr-o locuinţă. Ştia că apartamentul era ocupat de un funcţionar neamţ, familist. „Aşadar, neamţul se mută, şi la etajul trei, pe scara şi pe palierul acesta nu va mai rămâne cătva timp alt locatar decât bătrâna. E bine de ştiut... pentru orice întâmplare...", se gândi el din nou şi sună la uşa bătrânei. Soneria ţârâi atât de slab, de parcă ar fi fost de tinichea, nu de aramă. Aproape toate soneriile din apartamentele unor astfel de case sună la fel. Dar, de când nu mai fusese pe acolo, tânărul nostru îi uitase sunetul, şi acum clinchetul acesta ciudat îi aminti parca ceva, îl făcu să-şi închipuie clar... şi tresări: nervii îi erau foarte slabiţi. Peste puţin, uşa se întredeschise şi, prin crăpătura îngustă, locatara scruta cu vădită neîncredere pe noul venit; numai ochii îi străluceau în întuneric. Văzând lume multa pe scară, femeia prinse inimă şi deschise uşa. Tânărul trecu pragul unui antreţel întunecos, despărţit în doua de un paravan care ascundea o bucătărie minusculă.
    Tăcută, bătrâna se înfipse în faţa lui şi-l privea cercetător. Era de vreo şaizeci de ani, mărunţică, uscăţiva, cu un nas ascuţit şi nişte ochişori ageri, plini de răutate. Era cu capul gol, iar părul bălan, presărat ici-colo cu fire cărunte, era uns din belşug cu ulei. Gâtul, lung şi subţire, ca o labă de găină, şi-l înfăşurase într-o cârpă de flanela, iar pe umeri, cu toată zăpuşeala, i se bălangănea o scurteică de blană, ponosită şi decolorată. Bătrînica tuşea şi icnea întruna. Pesemne că tânărul îi aruncase o privire ciudata, căci aceeaşi neîncredere de mai înainte i se citi o clipă în ochi.
    - Sunt Raskolnikov, student. Am fost la dumneavoastră acum o lună, se grăbi el să îngâne, înclinându-se uşor, fiindcă îşi amintise că trebuie să fie cât mai amabil.
    - Ştiu, maică, ştiu, îmi amintesc foarte bine că ai mai fost pe aici, zise bătrâna răspicat, fără să-şi dezlipească privirea cercetătoare de pe obrazul lui.
    - Da...... Şi am venit pentru o treabă de acelaşi fel... urmă Raskolnikov, surprins şi tulburat de neîncrederea bătrânei.
    "Poate că aşa e de felul ei, dar nu mi-am dat seama rândul trecut", se gândi el cu un sentiment neplacut.
   Bătrâna tăcea, stând parca în cumpănă, apoi se dadu mai de o parte şi-i arătă uşa care da înspre odaie, făcându-i loc să treacă.
    - Intră, maică.
    Odaia în care pătrunse tânărul avea tapet galben, perdeluţe de muselină, muşcate la ferestre şi, în clipa aceea, era luminată din plin de razele soarelui asfinţit. „Şi, ATUNCI, soarele o sa lumineze tot aşa!"... îi trecu involuntar prin minte, în timp ce-şi rotea grăbit privirea prin odaie, ca să studieze şi să memoreze, pe cât era cu putinţa, aşezarea lucrurilor. Camera nu avea însă nimic deosebit. Mobila de lemn galben, foarte veche, era alcătuita dintr-un divan cu spătar uriaş, o masă ovală în faţa divanului, o toaleta cu oglinjoară între cele două ferestre, câteva scaune înşirate de-a lungul pereţilor şi două-trei poze ieftine, în rame galbene, reprezentând nişte domnişoare nemţoaice cu porumbei în mâini. Asta era tot. În colţ, în faţa unei icoane mici, ardea o candelă. Era foarte curat: şi mobila şi podelele erau lustruite, totul strălucea. "Munca Lizavetei", se gândi tânărul. În toata locuinţa nu ai fi putut găsi un fir de praf. "Numai la văduvele bătrâne şi răutăcioase se vede asemenea curăţenie", urmă el în gând şi se uită cu coada ochiului, cu curiozitate, la perdeluţa de stamba care ascundea uşa spre cea de-a doua odaiţă. In aceasta odaiţă, în care el nu pătrunsese niciodată, se aflau patul bătrânei şi scrinul. Apartamenul nu avea decât aceste două încăperi.
    - Ce  doreşti? întrebă cu asprime bătrâna, intrând în odaie şi proptindu-se, ca şi mai înainte, în faţa lui, ca să-l poată privi drept în ochi.
    - Am adus un amanet, iată-l!
    Raskolnikov scoase din buzunar un ceas bătrânesc, plat, de argint. Pe capacul din spate era gravat globul terestru. Lanţul era de oţel.
    - Păi şi sorocul celuilalt a trecut. Sunt trei zile de când a trecut luna.
    - Am să vă platesc dobânda pe încă o lună; vă rog să mai aşteptaţi.
    - Dacă vreau - aştept, daca nu - vând chiar azi amanetul, cum mi-o plăcea!
    - Cât îmi daţi pe ceas, Aleona Ivanovna?
    - Numai fleacuri aduci, maică, fleacuri, mai-mai că nu am ce da pe ele. Rândul trecut ţi-am dat pe inel două bumăşti, şi cu o rubla şi jumătate poţi cumpăra unul nou de la giuvaergiu.
    - Daţi-mi patru ruble pe ceas, am să-l răscumpăr, este o amintire de la tatăl meu. În curând trebuie să capăt nişte bani.
    - O rublă şi jumătate cu dobânda înainte, dacă vrei.
    -  O rublă şi jumătate! exclamă tânărul.
    - Cum doreşti...
    Şi bătrâna îi întinse ceasul. Tânărul îl luă, furios, gata să plece; dar se răzgândi: îşi aduse aminte că nu avea unde se duce şi că nu venise pentru bani.
    - Daţi-mi banii! făcu el grosolan.
    Bătrână vârî mâna în buzunar sa scoată cheile şi trecu în odaia de alături, după perdea. Rămas singur în mijlocul încăperii, Raskolnikov, foarte atent, trăgea cu urechea, urmărind-o în gând. O auzea pe bătrână descuind scrinul.
    "Probabil sertarul de sus, cumpăni el. Cheile, aşadar, le poartă totdeauna în buzunarul drept... O singură legătură, pe un inel de oţel... Este una de trei ori mai mare decât celelalte, şi e dinţată; asta nu poate fi de la scrin... Trebuie să mai fie o cutie sau o ladiţă... Da, da, asta-i interesant de ştiut. Toate ladiţele au asemenea chei... De altfel, ce ticăloşie..."
    Bătrâna se înapoie.
    - Ţine, maică: dacă socotim dobânda zece copeici de rublă pe lună, pentru o rublă şi jumătate, pe o lună înainte, face cincisprezece copeici. Pentru cele două ruble de rândul trecut, socotind la fel, trebuie sa capăt douăzeci de copeici. Asta face cu totul treizeci şi cinci de copeici, aşa că mai ai de primit pentru ceas o rublă şi cincisprezece copeici. Na, ţine-le!
    - Cum? Am ajuns la o rublă  şi cincisprezece copeici?
    - Taman  atâta.
    Raskolnikov, fără să mai discute, luă banii. Se uita ţintă la bătrână şi nu se grăbea să plece, ca şi cum ar fi vrut să mai spună sau să mai facă ceva, nici el nu ştia ce anume...
    - Zilele acestea s-ar putea  să vă mai aduc ceva, Aleona Ivanova...... ceva bun...... de argint...... o tabacheră...... trebuie numai s-o iau de la un prieten..... şi tăcu, încurcat.
    - Om mai vorbi, când ai aduce-o, maică.
    -Rămâneţi cu bine... Dumneavoastră tot singurică sunteţi acasă... surioara lipseşte? întrebă el cât mai nepăsător, ieşind în antreţel.
    - Ce treabă ai cu ea?
    - Nimic deosebit. Am întrebat şi eu aşa, într-o doară. Şi dumneavoastră, gata... Rămâneţi cu bine, Aleona Ivanovna!
    Tânărul părăsi locuinţa, foarte tulburat. Şi această tulburare sporea cu fiecare clipă. Pe scară se opri de câteva ori, ca şi cum l-ar fi mirat ceva pe neaşteptate. În sfârşit, ajuns în strada, exclamă:
    "O, Doamne! Ce dezgustător!... Se poate ca eu... Nu, nu, este o prostie, o absurditate! adaugă el cu hotărâre. Cum a putut să-mi treacă prin minte o idee atât de monstruoasă? De ce infamie sunt capabil? Esenţial este că e o infamie, o ticăloşie, e mârşav, mârşav!... Şi eu, o lună întreagă..."
    Dar nici cuvintele, nici exclamaţiile nu-i puteau exprima emoţia. Senzaţia aceea de nemărginit dezgust, care-l apăsase şi-l tulburase încă de la venire, ajunsese la paroxism, era de-o intensitate atât de violentă, încât nu mai ştia ce să facă să scape de acest chin. Mergea pe trotuar, clatinându-se ca un om beat, fără să vadă trecătorii, lovindu-se de ei, şi nu se dezmetici decât în altă stradă. Se uita primprejur şi văzu că se afla în dreptul unei cârciumi, un fel de hrubă, a cărei scară începea de-a dreptul din stradă. În clipă aceea, doi beţivi ieşiră pe uşa şi, sprijinindu-se unul pe celalalt şi înjurându-se unul pe altul, începură sa urce scara. Fără să stea pe gânduri, Raskolnikov coborî în beci. Niciodată nu intrase într-o cârciumă, dar acum i se învârtea capul şi-l mai chinuia şi o sete arzătoare. Avea o poftă de o bere rece, cu atât mai mult cu cât trecea neaşteptata lui slăbiciune pe seama foamei. Se aşeza într-un colţ întunecos şi murdar, la o masă slinoasă, ceru o sticla cu bere şi sorbi cu nesaţ primul pahar. Numaidecât îşi simţi inima mai uşoară şi mintea mai limpede.
    "Fleacuri! se gândi el plin de încredere. N-avea niciun rost să mă simt ruşinat! E o slăbiciune fizică, nimic mai mult! Un singur pahar de bere, o bucată de pesmet şi mintea se luminează,  gândurile se limpezesc, intenţiile se precizează! Ptiu, cât de neînsemnate sunt toate!"... Dar în pofida acestui scuipat plin de dispreţ, se înviorase, eliberat parcă dintr-o dată de o povară îngrozitoare, şi îi privea prietenos pe cei ce se aflau în cârciumă. Şi totuşi, chiar în clipa aceea, simţea nelămurit că pornirea aceasta de a interpreta lucrurile în bine era şi ea ceva bolnăvicios.

    În cârciumă rămăsese lume puţină. În afară de cei doi beţivi cu care se întâlnise pe scară, un grup întreg - vreo cinci bărbaţi şi o femeie, unul dintre ei cu o armonică - părăsiră localul. După plecarea lor se făcu linişte, şi localul deveni mai spaţios. Nu se mai afla în sală decât un cetăţean cam afumat, târgoveţ, după înfăţişare, care şedea în faţa unei sticle de bere, şi tovarăşul lui, un individ gras, de statură uriaşă, cu barbă căruntă şi cojoc lung. Acesta se întrecuse cu băutura şi aţipise pe bancă; în răstimpuri, ca prin somn, îşi desfăcea braţele, pocnea din degete, îşi sălta partea de sus a trupului, fără să se ridice de pe laviţă, şi tot îngâna un cântecel nerod, cercând - cu tot dinadinsul - să-şi amintească urmarea......
    "Of, un an, bătut pe muche, Soaţa mi-am iubit...... Of, un an....... " sau, trezit din buimăceală, îngăima:
    "M-am tot dus pe o străduţă, Şi-am găsit fosta-mi drăguţă....."
    Nimeni însă nu-i împărăşea veselia; până şi tovarăşul lui îl asculta tăcut, privind toate aceste explozii de voioşie cu duşmănie şi neîncredere. În afară ce aceştia doi, mai era un muşteriu, un fost slujbaş, după înfăţişare. Şedea la o altă masă, cu sticla în faţă, sorbind rar băutura şi privind în jur. Omul acesta părea şi el frământat de ceva.

                                                              Capitolul II

                         Raskolnikov nu era obişnuit cu lumea şi, după cum am mai spus, fugea de oameni, mai ales în ultima vreme. Acum, însă, se simţea atras de ei. În sufletul lui se petrecea ceva nou parcă, şi totodată se trezea în el nevoia de a fi printre oameni. Ultima lună, plină de tristeţe, de încordare şi de apăsătoare nelinişte îl obosise atât de mult, încât dorea să răsufle măcar o clipă într-alt mediu, oricare ar fi fost, şi de aceea, cu toată murdaria ce-l înconjura, rămase cu plăcere în cârciumă.
    Cârciumarul nu sta în sală, dar una-două intra în local, coborând dintr-o altă încăpere pe o scară interioară, aşa că i se vedeau mai întâi cizmele elegante unse cu dohot, cu căptuşeala roşie răsfrântă peste carâmb. Purta o podiovcă şi o jiletcă de atlaz negru, neînchipuit de soioasă; cravată nu avea, iar obrazul lui părea uns cu ulei, ca un lacăt de fier. La tejghea stătea un băieţandru de vreo paisprezece ani; altul, mai mic, servea muşteriii. Pe tejghea  se zăreau nişte castraveţi tăiaţi mărunt, felii mici de peşte şi pesmeţi de pâine neagră; toate acestea răspândeau un miros greu. Aerul era înăbuşitor, aproape de nesuferit; duhnea atât de puternic a băutură, încât te puteai îmbăta numai de duhoare după cinci minute petrecute acolo.
    Se întâmplă uneori în viaţă să întâlneşti oameni cu desăvârşire necunoscuţi care te interesează nitam-nisam de la prima vedere, mai înainte chiar de a fi schimbat o vorbă cu ei. Această impresie o făcu asupra lui Raskolnikov acel muşteriu care şedea singur la masa şi părea un fost slujbaş.
    Mat târziu, amintindu-şi de această primă impresie, o luă drept presimţire. Se uită mereu la el, poate din pricină că şi omul îl privea stăruitor şi părea dornic să intre în vorbă. Pe toţi ceilalţi din local, cu cârciumar cu tot, slujbaşul acesta îi privea cu nepăsare, ba chiar plictisit şi cam de sus, ca pe nişte oameni inferiori ca situaţie şi cultură, cu care nu ai ce vorbi. Omul acesta era trecut de cincizeci de ani, de statură mijlocie, îndesat, cu părul cărunt şi o chelie mare; avea obrazul buhăit şi gălbejit, aproape verzui, de beţiv inveterat, cu pleoapele umflate de sub care străluceau nişte ochişori roşii, mici ca două crăpături, dar plini de vioiciune; ceea ce te izbea în înfăţişarea lui era că în acei ochi inteligenţi, cu privirea plină de bun-simţ, se aprindeau uneori licăriri de exaltare vecina cu nebunia. Era îmbrăcat într-un frac negru, vechi, jerpelit şi fără nasturi; unul singur se mai ţinea, cu care îşi încheiase haina, voind, pesemne, să păstreze buna-cuviinţă. Jiletca de nanchin lăsa să se vadă un plastron mototolit, murdar, pătat de băutură. Ca toţi slujbaşii, nu purta barbă, însă obrajii lui nu mai fuseseră bărbieriţi de multe zile, aşa încât erau năpădiţi de ţepi deşi, cenuşii. Până şi mişcările lui păstrau ceva din gravitatea funcţionărească. Părea însă tulburat; îşi ciufulea părul şi, uneori, parcă pradă unei nemărginite tristeţi, îşi sprijinea pe masa uda şi năclaită coatele rupte şi-şi lăsa capul în palme. În sfârşit, omul se uita ţinta la Raskolnikov şi-i spuse cu glas tare, răspicat:
    - Pot să-mi permit, stimate domn, să intru în vorbă cu domnia voastră? Căci sub haina modestă,  ochiul meu încercat recunoaşte în persoana dumneavoastră un om cult şi neobişnuit cu băutură. Eu am preţuit întotdeauna cultura îmbinată cu sentimentele înalte, de altminteri sunt consilier titular. Mă numesc Marmeladov, consilier titular. Îmi îngăduiţi întrebarea: aţi fost funcţionar?
    - Nu, eu studiez...... răspunse tânărul; oarecum surpins de tonul ciudat, pompos, al interlocutorului său şi de faptul că îi vorbea aşa, de-a dreptul.
    Şi cu toate că numai cu câteva clipe în urmă simţise în treacăt dorinţă de a se apropia de oameni, oricine ar fi ei, la primul cuvânt ce-i fu adresat se trezi în el vechea senzaţie neplacută de enervare şi dezgust pe care o simţea de câte ori un străin intra sau numai încerca să intre în vorbă cu el.
    - Aşadar, sunteţi student, sau aţi fost student! exclamă funcţionarul. Eram sigur! Experienţa, stimate domn, vechea mea experienţa! Şi, mulţumit de sine, îşi atinse fruntea cu degetul. Aţi fost student sau v-aţi ocupat în general de chestiuni ştiinţifice! Permiteţi.......
    El se sculă, clătinându-se pe picioare, îşi luă sticluţa şi paharul şi se aşeză pieziş la măsuţa lui Raskolnikov. Era afumat, dar vorbea destul de vioi şi chiar emfatic, numai din când în când se încurca niţeluş sau lungea frazele. Se repezise spre Raskolnikov cu atâta aviditate de parcă nici el, de o lună întreagă, nu mai vorbise cu nimeni.
    - Stimate domn, începu Marmeladov aproape solemn, sărăcia nu este un viciu, acesta este un adevăr. Mai ştiu, şi asta nu este mai puţin adevărat, că nici beţia nu este o virtute. Dar mizeria, stimate domn, mizeria este un viciu. În sărăcie mai păstrăm încă nobleţea sentimentelor înnăscute. În mizerie, însă, nu le mai păstrează nimeni şi niciodată. În mizerie, omul nici nu este măcar alungat din societatea umană cu băţul, ci măturat cu târnul, ca să fie şi mai umilitor. Şi pe bună dreptate, fiindcă în mizerie, chiar eu, cel dintâi, sunt gata orişicând să mă insult pe mine însumi. De aici - cârciuma! Stimatul meu domn, acum o lună de zile domnul Lebeziatnikov a bătut-o pe soţia mea şi soţia mea nu-i de teapa mea! Pricepeţi? Şi apoi, permiteţi-mi să vă întreb, aşa, din pură curiozitate: aţi avut vreodată ocazia să vă petreceţi noaptea pe Neva, în şlepurile cu fân?
   - Nu, n-am avut acest prilej, răspunse Raskolnikov. Ce sunt aceste şlepuri?
   - Ei bine, eu vin de acolo, de cinci nopţi acolo dorm..... Omul îşi umplu paharul, îl dădu pe gât şi căzu pe gânduri.
   De hainele lui şi în păr se prinseseră, într-adevăr, ici-colo fire de iarbă uscată. După cât se vede, de cinci zile nu se dezbrăcase şi nu se spălase.  Îi erau murdare mai ales mâinile, roşii, unsuroase, cu unghii îndoliate.
   Toată sala asculta vorbele lui, deşi nu cu prea multă atenţie. Băieţii începură să chicotească în dosul tejghelei. Cârciumarul coborî din odaia de sus, pesemne înadins ca să asculte ce va spune "măscăriciul", şi se aşeză deoparte, căscând alene, cu ifos. Măimeladov părea binecunoscut prin partea locului. De altminteri, şi felul lui de a vorbi, pompos, îl căpătase desigur în urmă numeroaselor discuţii cu diverşii necunoscuţi pe care-i întâlnea prin cârciumi. La unii beţivi acest obicei ajunge o necesitate, mai ales la beţivii care acasă la ei sunt ţinuţi din scurt, cu asprime. Şi tocmai de aceea, în societatea tovarăşilor de chef ei parcă încearcă mereu să se justifice şi, dacă se poate, să trezească chiar stimă.
    - Măscăriciule! zise tare cârciumarul. De ce nu munceşti, de ce nu te duci la slujbă, dacă eşti funcţionar?
    - De ce nu mă duc la slujbă, stimatul meu domn? răspunse Marmeladov, adresându-se lui Raskolnikov, ca şi cum acesta i-ar fi pus întrebarea. Pentru ce nu mă duc la slujbă? Credeţi oare că nu mă doare inima că mă târăsc fără rost ca un vierme în ţărână? Oare n-am suferit eu când, acum o lună, domnul Lebeziatnikov a snopit-o în bătaie pe soţia mea, iar eu zăceam beat - n-am suferit eu oare? Permiteţi, tinere, vi s-a întâmplat vreodată... hm... de pildă, să cereţi un împrumut fără nicio speranţă?
    - Mi s-a întâmplat....... adică, cum fără nicio speranţă?
    - Cu desăvârşire  fără speranţă, ştiind dinainte că nu vă veţi alege cu nimic. De pildă, ştiţi cât se poate de bine că cutare cetăţean, loial şi folositor societăţii, pentru nimic în lume n-o să vă dea băni, căci, permiteţi-mi să vă întreb, de ce vi i-ar da? Ştie prea bine că nu-i va mai vedea niciodată. Din milă? Dar domnul Lebeziatnikov, care e la curent cu ideile noi, ne-a explicat deunăzi că, în vremea noastră, mila este interzisă chiar de ştiinţă şi că se obişnuieşte acest lucru în Anglia, unde se aplică economia politică. Şi atunci, daţi-mi voie să vă întreb, pentru ce mi-ar da bani? Şi, uite, cu toate că ştii dinainte că n-are să-ţi dea nimic, totuşi te duci şi........
    - La ce bun să te mai duci? îl întrerupse Raskolnikov.
    - Păi, dacă nu ai la cine, dacă nu ai unde să te duci? Căci orice om trebuie să aibă măcar un loc pe lume unde să se poată duce! Fiindcă vine o clipă când îţi trebuie neapărat o ieşire... Când propria mea fiică s-a dus pentru cea dintâia oară cu condicuţa, atunci m-am tot dus şi eu... (ştiţi, fie-mea are condicuţa...), adăugă el, în paranteză, aruncând o privire cam neliniştită tânărului. Nu-i nimic, stimate domn, nu-i nimic! se grăbi să declare numaidecât, cu linişte prefăcută, în timp ce băieţii de la tejghea pufneau de râs şi însuşi cârciumarul surâdea. Nu-i nimic! Nu mă ruşinez când văd că lumea da din cap, fiindcă lucrul e cunoscut de toţi, şi tot ce este ascuns se dă în vileag; iar toate acestea nu mai trezesc în sufletul meu dispreţ, ci smerenie. Fie şi aşa! "Iată omul!" Permiteţi, tinere: aţi putea dumneavoastră... Dar nu, trebuie să exprim în cuvinte mai tari, mai plastice, nu - aţi putea, ci - aţi îndrăzni, uitaţi-vă acum la mine, să afirmaţi că nu sunt porc?
    Tânărul nu răspunse.
   - Bine, urmă grav oratorul, căutând să ia un aer cât mai demn cu putinţă şi aşteptând să se stingă în odaie chicoteala stârnită de vorbele lui. Fie, sunt un porc, dar ea e o cucoană! Eu sunt un animal, dar Katerina Ivanovna, soţia mea, este o persoană cultă şi fiica de ofiţer de stat-major. Fie, eu sunt un ticălos, dar dânsa are un suflet mare, plin de sentimente nobile, este o persoană cu educaţie. Şi cu toate acestea... o, daca i-ar fi milă de mine! Bunul meu domn, bunul meu domn, trebuie doar ca omul să aibă măcar un singur locşor unde să găsească mila! Katerina Ivanovna, însă, cu toate că e o doamnă plină de mărinimie, este nedreaptă... Şi, cu toate că îmi dau seama singur că atunci când mă trage de păr o face din bunătatea inimii dumisale (căci, repet fără să mă ruşinez, nevasta mea mă trage de păr, tinere, stărui Marmeladov cu un aer şi mai demn, auzind aceleaşi chicoteli), dar, Doamne, ce s-ar întâmpla dacă măcar o data s-ar îndura... Dar, nu! Nu! Toate acestea sunt vorbe zadarnice şi nu face să mai vorbim! Ce sa mai vorbim!... Căci nu o singura dată am avut ce mi-am dorit şi nu o dată i-a fost mila de mine, dar... aşa sunt eu, sunt o brută.
    - Ba bine că nu! spuse cârciumarul, căscând. Marmeladov izbi hotărât cu pumnul în masă.
    - Aşa sunt eu!  Ştiţi dumneavoastră, domnul meu, că eu i-am băut până şi ciorapii? Nu pantofii, căci asta poate că ar părea mai firesc, dar ciorapii! I-am băut ciorapii! I-am băut şi salutul din lână de angora, şăluţul care i-a fost dăruit demult, şăluţul care era numai al ei şi nu al meu! Locuim într-o magherniţă friguroasă, şi în iarna asta ea a răcit şi a început să scuipe sânge. Avem trei copilaşi. Katerina Ivanovna munceşte din zori până în seară - freacă, spală, curăţă copilaşii, fiindcă din tinereţe a fost învăţată cu curăţenia; şi are pieptul slab, e predispusă la oftică, şi eu simt toate acestea. Credeţi poate că nu le simt? Şi cu cât beau mai mult, cu atât simt mai tare. Tocmai de aceea beau, fiindcă băutura mă face sa simt şi să compătimesc... Beau, ca să sufăr mai tare! Şi, cuprins parcă de deznădejde, omul îşi pleca fruntea pe masă. Tinere! urma el, ridicându-şi din nou capul. Pe chipul dumitale citesc o oarecare durere. Am citit-o de cum ai intrat şi de aceea ţi-am vorbit numai-decât. Căci, spunându-ţi povestea vieţii mele, n-am făcut-o ca să mă condamn la stâlpul infamiei în faţa acestor derbedei ce vor să se distreze şi care, de altminteri, cunosc povestea mea, ci fiindcă eu caut un om sensibil şi cult. Afla deci că soţia mea a fost crescută într-un pension aristocratic şi că la terminarea şcolii a dansat cu şalul în faţa guvernatorului şi a altor personalităţi oficiale, fapt pentru care a fost distinsă cu medalia de aur şi o diplomă de onoare. Medalia... medalia am vândut-o... demult... Hm!...Cât despre diploma de onoare, o mai are şi astăzi şi o păstrează în sipet; chiar acum câteva zile a arătat-o gazdei noastre. Ele două se ceartă mereu, dar i-a arătat-o, bucuroasă să se poată lauda şi ea în faţa cuiva şi să vorbească despre zilele fericite de altădată. Eu n-o condamn, nu, căci e singurul lucru care i-a mai rămas - amintirea, pe când din toate celelalte s-a ales praful şi pulberea. Da, da, este o doamnă ce se aprinde uşor, mândră şi neînduplecata. Spală pe jos, mănâncă pâine neagra, dar nu admite să se poarte cineva necuviincios cu dânsa. Tocmai de aceea n-a vrut sa înghită grosolania domnului Lebeziatnikov, şi când el a snopit-o în bătaie, a căzut la pat, dar nu din pricina bătăii, ci din pricina jignirii. Am luat-o văduvă cu trei copii, unul mai mic decât celălalt. Se măritase întâia oara, din dragoste, cu un ofiţer de infanterie, şi fugise cu el din casa părinteasca, îl iubea nespus de mult, dar el a început să joace cărţi, a fost dat în judecata şi din asta i s-a tras şi moartea. Către sfârşitul vieţii o bătea; dar dânsa nu se lasa mai prejos, ştiu sigur, şi chiar am documente; totuşi, şi azi îl mai pomeneşte cu lacrimi în ochi, mă mustră din pricina lui şi mi-l da de pildă, iar eu mă bucur, mă bucur nespus, că măcar în închipuire crede că a fost fericita odată... După moartea lui, ea a rămas cu trei copii mici, într-un judeţ îndepărtat şi sălbatic, unde mă aflam şi eu pe vremea aceea: trăia într-o mizerie atât de neagră, că eu, care am văzut multe în viaţa, nu-s în stare s-o descriu. Familia o renegase. Şi apoi, era mândră, prea mândră... Atunci, bunul meu domn, eu, care eram văduv, ca şi dânsa, şi aveam de la prima soţie o fata de paisprezece ani, am cerut-o în căsătorie, căci n-am putut să trec nepăsător pe lângă atâta suferinţă. Vă puteţi închipui cât de mare i-a fost nenorocirea, daca dânsa, instruită, bine crescută, dintr-o familie nobilă, a primit să mă ia de bărbat! Şi m-a luat! Plângând, blestemând şi frângându-şi mâinile dar m-a luat! Căci n-avea unde să se ducă. înţelegeţi, stimate domn, ce înseamnă asta, sa nu mai ai unde te duce? Nu. încă nu puteţi înţelege ce înseamnă asta... Un an întreg mi-am făcut datoria cu sfinţenie şi nu m-am atins de... (el arata cu degetul litra de vin) căci am şi eu simţire. Dar nici aşa nu i-am putut fi pe plac; apoi mi-am pierdut postul şi nu din vina mea, ci fiindcă s-a redus schema, şi atunci am început iar!... E un an şi jumătate de când, după multe peregrinări şi nenoroace, am ajuns, în sfârşit, în această capitala măreaţa, împodobită cu nenumăr ate monumente. Şi aici am găsit un post... L-am găsit şi l-am pierdut. Înţelegeţi? De data asta l-am pierdut din vina mea, fiindcă m-a biruit năravul... Azi stăm într-un ungher pe care-l închiriem de la Amalia Lipevehsel, dar din ce trăim şi ce platim - nu ştiu. Acolo, în afara de noi, mai stă şi alta lume... O Sodoma respingătoare... hm... da... între timp a crescut şi fie-mea din prima căsătorie; cât a îndurat dânsa, fie-mea, din pricina mamei sale vitrege, am să trec sub tăcere. Căci, deşi Katerina Ivanovna e însăşi personificarea mărinimiei, este o fiinţă irascibila, se aprinde din te miri ce şi apoi dă-i cu gura... Da! Ei, ce să mai vorbim despre toate astea!
    După cum vă puteţi lesne închipui, Sonia n-a învăţat mai nimic. Am încercat - sunt patru ani de atunci - să-i dau lecţii de geografie şi istorie universală; dar fiindcă nici eu nu eram prea tare în aceste materii şi-mi lipseau şi manualele potrivite, iar cărţile pe care le-am avut... hm... ei bine, acele cărţi nu le mai avem astăzi; aşa că ş-a isprăvit şi cu învăţătură ei. Ne-am oprit la Cirus, regele Persiei. Mai târziu, când s-a făcut mai mare, a citit câteva romane, iar acum, de curând, graţie domnului Lebeziatnikov, a mai citit o carte: "Filozofia lui Lewes" - o cunoaşteţi? A citit-o cu mult interes, ba ne-a împărtăşit şi nouă frânturi din această lectură. Asta e toată cultura ei. Şi acum, bunul meu domn, să vă pun o întrebare, cum s-ar zice, particulară: mult poate să câştige o fata săracă şi cinstită muncind cinstit?... Chiar muncind din zori până în noapte, domnul meu, dacă este cinstita şi nu are cine ştie ce talent, nu poate câştiga nici cincisprezece copeici pe zi! Şi pe deasupra consilierul de stat Klopstok, Ivan Ivanovici - poate-l cunoaşteţi? - nu numai ca nu i-a achitat nici până astăzi cu sutul celor şase cămăşi de olanda, dar a insultat-o, a alungat-o, bătând din picior, şi i-a aruncat un cuvânt necuviincios, fiindcă - zicea dânsul - gulerul n-a fost croit pe măsura şi e strâmb. Iar acasă copilaşii sunt flamânzi... Katerina Ivanovna umbla prin odaie, frângându-şi mâinile, şi pe obraz îi apar pete roşii, cum se întâmpla la boala dumneaei, şi o ocărăşte: „Leneşo, stai aici la căldurică, mănânci şi bei!"... Da' ce mâncare, ce băutură, când uneori câte trei zile în şir nici copilaşii nu vad o coaja de pâine uscata?! Zăceam atunci... ei da, ce mai! Zăceam beat mort, şi am auzit-o pe Sonia mea întrebând (e tăcută din fire, nu răspunde niciodată şi are un glascior blajin... e bălaioară, cu obrăjorul slabuţ, palid): „Ce să fac, Katerina Ivanovna, cum să mă hotărâsc pentru treaba aceea?" Căci Daria Franţevna, o femeie stricata, binecunoscuta de poliţie, i-a pus gând rău; de vreo trei ori i-a tot trimis vorba prin gazda noastră. „Ei şi? i-a răspuns Katerina Ivanovna în bătaie de joc. Mare comoară, n-am ce zice! Ce s-o păzeşti atâta?!" Dar n-o învinuiţi, n-o învinuiţi, stimate domn! Ea nu judeca atunci, era nervoasă, bolnavă, vedea copiii plângând de foame... a spus-o ca s-o jignească pe Sonia şi nicidecum ca s-o îndemne la rău... Aşa e firea Katerinei Ivanovna; dacă, de pildă, copiii plâng, fie chiar de foame, ea îi ia la bătaie... Pe la orele şase, am văzut-o pe Sonia cum s-a sculat, şi-a pus băsmăluţa, pelerina şi a plecat de acasă, iar la nouă s-a întors înapoi. A venit, s-a apropiat de Katerina Ivanovna şi, fără o vorba, a pus pe masa în faţa ei treizeci de ruble. Măcar gura să fi deschis, măcar să se fi uitat la dânsa - nimic; a luat broboada noastră verde, de ştofă subţire (avem noi o broboada de familie), şi-a tras-o peste cap, peste ochi, şi s-a culcat în pat, cu faţa la perete, numai umeraşii şi trupuşorul îi tresăreau uşor... Iar eu, ca şi măi înainte, zăceam beat mort... Şi am văzut atunci, tinere, am văzut-o pe Katerina Ivanovna apropiindu-se de patul Sonecikăi, tăcută, şi ramînând toata seară îngenunchi la picioarele ei, şi sărutându-i picioarele, şi nevoind cu nici un preţ sa se scoale, şi le-am mai văzut până la urmă adormind amîndoua...îmbrăţişate... da... iar eu... eu zăceam beat mort...
.....................................................................