Păzitoarea tainei, Kate Morton

 ..........................................................................

7.

           Laurel a tresărit și a scos un sunet ca de cucuvea. Și-a întors privirea spre ușa căsuței. În capul scării era Gerry, care râdea.

   - Vai, Lol, a spus el, scuturând din cap. Ar fi trebuit să-ți vezi mutra!
   - Da, foarte caraghioasă, desigur.
   - Zău că așa era!
   Lui Laurel încă i se mai zbătea inima în piept.
   - Poate pentru un copil. Cu ce ai venit? N-am auzit nicio mașină, a spus ea, uitându-se pe aleea goală.
   - În ultima vreme mă ocup de teleportare - știi, când transformi materia și apoi o transmiți. Merge destul de bine până acum, deși cred că s-ar putea să-mi fi lăsat o parte din creier la Cambridge.
   Laurel a zâmbit cu o răbdare exagerată. Oricât de bucuroasă ar fi fost să-și vadă fratele, nu avea chef de glume.
   - Nu-ți place? Bine. Am luat autobuzul și apoi am venit pe jos din sat.
   A urcat și el înăuntru și s-a așezat lângă ea. Arăta ca un uriaș deșirat și păros, care-și întindea gâtul în toate părțile să vadă mai bine cabina.
   - Doamne, de când n-am mai fost aici! Să știi că-mi place cum te-ai aranjat!
   - Gerry!
   - De apartamentul tău din Londra vorbeam, dar ăsta e mai puțin pretențios, nu-i așa? Mai natural.
   - Ai terminat? l-a apostrofat Laurel, clipind încruntată.
   El s-a prefăcut că se gândește, lovindu-și ușor bărbia și-apoi și-a dat la o parte părul de pe frunte.
   - Cred că da, să știi!
   - Bine, atunci ai putea să-mi spui ce-i găsit la Londra, te rog? Nu vreau să fiu mojică, dar mă străduiesc să descopăr un mister destul de important al familiei noastre.
   - Bine, atunci, dacă o iei așa...
   Pe umăr avea o geantă de pânză verde și i-a ridicat bareta peste cap, scotocind prin ea cu degetele lui lungi ca să soață un carnețel. Simțind cum o cuprinde dezamăgirea, Laurel și-a mușcat limba ca să nu facă vreo remarcă despre cât de prăpădit arăta: cu bucățele de hârtie ieșind din toate părțile, bilețele lipite în susul și în josul paginii, și urme de cafea.
   Omul avea un doctorat și alte lucrări savante, așa că probabil știa să își ia notițe și poate că era în stare să le mai și găsească după aceea.
   - Cât cauți tu, a început ea cu o veselie deliberată, m-am tot gândit la ceea ce mi-ai spus zilele trecute la telefon.
   - Mmm? a mormăit el, tot căutând printr-un maldăr de hârtii.
   - Spuneai că Dorothy și Vivien nu au fost prietene, că de-abia se cunoșteau.
   - Așa e.
   - Dar... scuză-mă, nu înțeleg cum se poate așa ceva. Nu crezi că ai înțeles cumva greșit? Adică... a urmat ea ridicând fotografia cu cele două tinere braț la braț, zâmbind către obiectivul aparatului de fotografiat. Ce spui de asta?
   - Aș zice că sunt două tinere foarte drăguțe, a răspuns el luând fotografia. Calitatea filmului însă s-a îmbunătățit mult de-atunci. Fotografia alb-negru e o redare mult mai capricioasă decât cea co...
   - Gerry! l-a admonestat Laurel.
   - Și aș mai spune, a urmat el înapoindu-i fotografia, că nu-mi spune altceva decât că la un moment dat, acum 70 de ani, mama a luat de braț o altă femeie și a zâmbit la aparat.
   - Fir-ar ea de logică științifică seacă! s-a strâmbat Laurel. Dar de asta ce zici atunci?
   I-a arătat cartea cu Peter Pan și a deschis-o la prima pagină.
   - Are o dedicație, i-a spus ea. Uită-te!
   Gerry și-a lăsat hârtiile în poală și a luat cartea.
   - „Pentru Dorothy, un prieten adevărat e o lumină în întuneric, Vivien”, a citit el dedicația.
   Știa că nu e prea frumos din partea ei, dar s-a simțit un pic victorioasă.
   - Asta nu mai ai cum să o negi, nu?
   El și-a vârât vârful degetului în gropița din bărbie și s-a încruntat, cu ochii la pagina respectivă.
   - Asta te asigur că e nițel mai complicat!
   A tras cartea mai aproape de ochi și-a ridicat sprâncenele ca și cum ar fi încercat să deslușească mai bine și apoi s-a aplecat spre lumină. Și-n timp ce Laurel nu-și lua ochii de la el, fața fratelui ei s-a luminat de un zâmbet.
   - Ce-i?
   - Ei, nu mă aștept să bagi tu de seamă... că voi, umaniștii ăștia, nu știți niciodată să vă uitații la detalii.
   - Treci la subiect, Gerry!
   El i-a întins cartea.
   - Ia uită-te mai bine. Mi se pare că dedicația e scrisă cu alt stilou decât numele de deasupra ei.
   Laurel s-a dat mai aproape de fereastra căsuței ca să-i cadă lumina drept pe pagină. Și-a potrivit mai bine ochelarii de citit și s-a uitat atent la scris.
   Ei, ce detectiv neisprăvit era! Nu-i venea să creadă că nu observase până atunci. Dedicația despre prietenie fusese scrisă cu un stilou, iar cuvintele de deasupra, Pentru Dorothy, cu altul, cu penița ceva mai subțire, deși tot cu cerneală neagră. Se putea prea bine ca Vivien să fi început să scrie cu unul și să treacă apoi la altul - poate că primul rămăsese fără cerneală - dar era destul de puțin probabil.
   Laurel a avut senzația descumpănitoare că încearcă să care apă cu ciurul, mai ales când, pe măsură ce se uita mai bine, a început să discearnă micile deosebiri între cele două scrisuri.
   - Vrei să sugerezi, a început ea cu vocea joasă, șovăitoare, că mama ar fi putut să-și scrie singură numele deasupra? Să pară că ar fi fost un dar de la Vivien?
   - Nu sugerez nimic. Spun doar că au fost folosite două stilouri diferite. Dar da, asta poate fi o posibilitate, mai ales dacă ne gândim la ce a spus doctorul Rufus.
   - Da, a spus Laurel închizând cartea. Doctorul Rufus... spune-mi tot ce-ai aflat, Gerry. Tot ce-a scris el despre... boala asta obsesivă a mamei, a urmat ea, fluturând degetele.
   - Mai întâi că nu era o boală, ci doar o formă obișnuită de obsesie.
   - Dar ce, e vreo diferență?
   - Sigur că da. Una e o boală clinică, cealaltă este o trăsătură de caracter. Doctorul Rufus era convins că ea avea niște semne... ajung și acolo... dar nu a avut-o niciodată ca pacientă. O cunoscuse de când era mică, fiica lui era colegă cu mama, când locuiau în Coventry. Bănuiesc că a ținut la ea și că s-a interesat ce s-a mai întâmplat cu ea după aceea.
   - Cred și eu! a exclamat Laurel aruncându-și o privire la fotografia din mână a mamei ei, tânără și frumoasă.
   - Se întâlneau din când în când la prânz și...
   - ... și din întâmplare își nota ceea ce afla de la ea? Grozav prieten mai era!
   - Bine a făcut, din punctul nostru de vedere.
   Laurel a trebuit să fie de acord.
   Gerry închisese carnețelul și se uita la biletul lipit pe copertă.
   - Prin urmare, după cum spune doctorul Rufus, ea a fost întotdeauna o fată sociabilă, cu simțul umorului și cu o imaginație foarte bogată - ceea ce știm și noi despre mama. Deși provenea dintr-o familie destul de modestă, își dorea nespus să aibă o viață ieșită din comun. A început să-i atragă atenția pentru că la vremea aceea studia narcisismul...
   - Narcisismul?
   - ... și mai ales rolul fanteziei ca mecanism de apărare. El a observat că unele lucruri pe care le spunea sau le făcea mama ca adolescentă se potriveau cu cele de pe lista lui de trăsături. Nimic ieșit din comun, doar un anume grad prea mare de preocupare de sine, nevoia de a fi admirat, tendința de a se socoti excepțională, aspirație către succes și popularitate...
   - Păi asta e tipic oricărui adolescent.
   - Exact, și totul e lunecos. Unele trăsături narcisiste sunt obișnuite și normale, alți oameni însă plusează pe aceste trăsături, ajungând la forme pentru care societatea îi răsplătește cu generozitate.
   - La cine te gândești?
   - Ei, știu eu... actorii... a spus el zâmbind. Vorbind serios totuși, în ciuda a ceea ce ar vrea să ne convingă Caravaggio, nu se reduce totul la privitul în oglindă toată ziua.
   - Așa cred și eu. Dac-ar fi așa, Daphne ar da de bucluc.
   - Dar cei care au tendințe spre tipuri de personalități narcisiste sunt susceptibili să aibă idei obsesive și fantezii.
   - Cum ar fi prietenii închipuite cu persoane pe care le admiră?
   - Chiar așa. De cele mai multe ori e doar o amăgire nevinovată care dispare până la urmă, fără ca obiectul acelei pasiuni să aibă habar. Alte dăți însă, dacă persoana e confruntată cu faptul că fantezia ei nu e reală - adică dacă se-ntâmplă ca oglinda să se crape, ca să mă exprim așa - ei bine, atunci resimt foarte tare respingerea.
   - Și caută să se răzbune?
   - Așa s-ar părea, deși ei ar percepe-o mai degrabă ca dreptate decât răzbunare.
   Laurel și-a aprins o țigară.
   - Însemnările doctorului Rufus nu sunt prea amănunțite, dar se pare că pe la începutul anilor ’40, când mama avea vreo nouăsprezece ani, și-a format două iluzii majore: prima referitoare la stăpâna ei - era convinsă că bătrâna aristocrată urma să-i lase toată averea ei...
   - Ceea ce n-a făcut?
   Gerry a clătinat din cap și a așteptat răbdător ca Laurel să continue:
   - Nu, sigur că n-a primit nimic. Zi mai departe...
   - Cea de-a doua era prietenia ei imaginară cu Vivien. Ele se cunoșteau, numai că nu erau atât de apropiate cum credea mama.
   - Și-apoi s-a întâmplat ceva care a spulberat fantezia?
   Gerry a încuviințat din cap.
   - Nu am găsit prea multe amănunte, dar Rufus a notat că mama a fost „jignită” de Vivien Jenkins, nu se știe în ce împrejurări, dar bănuiesc că Vivien a negat public că o cunoaște. Mama a fost ofensată și rușinată, supărată, cu siguranță, dar părea să se fi resemnat, până când peste vreo lună și ceva a aflat că ea născocise un fel de plan cu care să pună totul la punct.
   - I-a spus mama asta?
   - Nu, nu cred... a spus Gerry citind atent bilețelul. Nu spune de unde știe, dar am impresia - după felul în care era formulat - că această informație nu i-a parvenit direct de la mama.
   Laurel și-a mușcat buza, cântărind cele auzite. Expresia „să pună totul la punct” i-a amintit de vizita ei la Kitty Barker și mai ales de povestea bătrânei despre seara când a ieșit la dans cu mama. Comportarea ciudată a lui Dolly, „planul” de care tot vorbea, prietena pe care o adusese cu ea - o fată cu care fusese prietenă în copilărie la Coventry. Laurel a tras din țigară căzând pe gânduri. Fiica doctorului Rufus... ea trebuie să fie... și i-a povestit după aceea tatălui ei ce a auzit.
   Lui Laurel i s-a făcut milă de mama ei la vremea aceea: renegată de o prietenă, pârâtă de alta. Își aducea bine aminte de intensitatea propriilor ei visuri și închipuiri din adolescență; ce mare ușurare a fost când s-a făcut actriță și a putut să le canalizeze în creații artistice! Dar Dorothy nu a avut aceeași șansă...
   - Și ce s-a întâmplat, Gerry? A mers mai departe cu închipuirea asta, sau a devenit alt om?
   Și-a amintit povestea mamei cu crocodilul. Era exact ceea ce sugera ea în poveste, nu-i așa? Trecerea de la Dolly cea din amintirile de război ale lui Kitty Barker la Dorothy Nicolson de la Greenacres.
   - Da.
   - Oare ar fi posibil?
   - Sigur că da, așa s-a și întâmplat, iar mama e dovada, a spus Gerry, ridicând din umeri.
   Laurel a clătinat din cap uimită.
   - Voi, oamenii ăștia de știință, chiar credeți tot ce vă spun dovezile!
   - Bineînțeles, că de-aia se numesc dovezi.
  - Și-atunci cum se face, Gerry, că totuși... s-a mirat ea, voind să afle mai mult de-atât, cum de-a scăpat de... trăsăturile astea?
   - Ei, dacă ne uităm la teoriile doctorului Rufus, bunul nostru prieten, se pare că în timp ce unii capătă în timp o dereglare de personalitate, alții scapă de trăsăturile narcisiste ale adolescenței atunci când ajung la maturitate. Și foarte relevant pentru cazul mamei este teoria lui că o întâmplare extrem de traumatică - știi, un șoc, sau o pierdere, o nenorocire - ceva din afara sferei directe a personalității narcisistului poate, în unele cazuri, să-l „vindece”.
   - Adică vrei să zici... să-l azvârle înapoi în realitate? Să-l facă să se uite în afară mai degrabă decât înăuntru?
   - Da.
   Asta era exact ce se gândiseră și ei în noaptea aceea la Cambridge: că mama fusese implicată în ceva ce se terminase foarte prost și asta schimbase total.
   - Bănuiesc că se-ntâmplă la fel cu noi toți, a spus Gerry, creștem și ne schimbăm în funcție de situațiile în care ne pune viața.
   Laurel a încuviințat din cap gânditoare și și-a terminat țigara. Gerry își punea carnețelul în geantă și se părea că ajunseseră la capătul drumului, dar atunci i-a trecut ceva prin minte.
   - Ziceai mai-nainte că doctorul Rufus studia fantezia ca mecanism de apărare. De ce, de cine... să se apere, Gerry?
   - De multe... deși doctorul Rufus era convins că asta se întâmpla mai ales copiilor care nu se simțeau în largul lor în propria familie - știi și tu, ținuți la distanță de părinți, făcuți să se simtă ciudat sau diferiți - erau susceptibili să dezvolte trăsături narcisiste ca forme de apărare.
   Laurel se gândea la refuzul mamei de a vorbi de trecutul ei la Coventry sau de familia ei. Crezuse întotdeauna că era din pricina durerii că îi pierduse pe toți, acum însă se întreba dacă nu cumva tăcerea ei se datora și altei pricini. Mereu aveam probleme cu părinții când eram mică, și-a amintit Laurel că-i spunea mama (de obicei când ea nu se purta cum se cuvine), mereu gândeam diferit...nu cred că știau ce să facă cu mine.
   Dar dacă tânăra Dorothy Smitham nu fusese niciodată fericită acasă? Dacă s-a simțit o străină toată viața și singurătatea ei a împins-o să-și închipuie fantasmagorii mărețe într-o încercare disperată de a umple golul din suflet? Dacă totul i-a ieșit rău și toate visurile ei s-au prăbușit și a fost nevoită să trăiască cu această neîmplinire până când, în cele din urmă, i s-a acordat o a doua șansă, o ocazie de a da trecutul la o parte și de a o lua de la capăt, pentru a deveni, de data aceasta, omul care a vrut întotdeauna să fie, cu o familie care a adorat-o?
   Așa că nu e de mirare că fusese atât de zguduită să-l vadă, după atâta timp, pe Henry Jenkins venind pe aleea casei ei. Trebuie că l-a văzut atunci ca pe un alt eșec al visului ei, apariția lui făcând trecutul să se ciocnească cu prezentul ca într-un coșmar. Poate că șocul acesta a făcut-o să ridice cuțitul.
   Șocul amestecat cu teama că ar putea să-și piardă familia pe care și-o crease și pe care o iubea nespus. Asta nu o făcea pe Laurel să se împace cu ceea ce văzuse atunci, dar lămurea lucrurile, desigur, într-o anumită măsură.
   Dar în ce o fi constat „întâmplarea extrem de traumatică” ce i-a schimbat viața într-așa o măsură? Laurel era în stare să pună pariu pe orice că avea legătură cu Vivien, cu planul mamei. Dar ce era de fapt? S-ar putea oare afla mai multe decât știau deja? Unde ar mai fi putut să caute?
   Laurel s-a gândit din nou la cufărul încuiat din pod, acolo unde mama ascunsese cartea și fotografia. Mai erau foarte puține alte lucruri înăuntru, doar haina albă, figurina aceea sculptată cu domnul Punch și cartolina cu „Mulțumesc”. Haina făcea parte din poveste - biletul din 1941 trebuie să fi fost cu siguranță cel pe care l-a cumpărat mama când a fugit din Londra - cât despre figurină, era imposibili de ghicit... Dar cartolina din plicul cu timbrul de la încoronarea reginei? Îi dăduse sentimentul de deja-vu când dăduse de ea prima oară, așa că s-a gândit dacă n-ar merita să mai arunce încă o privire.

      Mai târziu în seara aceea, când căldura zilei se mai ostoise și se întuneca, Laurel i-a lăsat pe ceilalți să se uite prin albume și s-a făcut nevăzută în pod.
   Luase cheia din noptiera mamei fără nicio mustrare de conștiință. Poate și faptul că știa exact ce va găsi înăuntru i-a atenuat vinovăția că umbla pe furiș. Să fi fost asta, sau simțul ei moral îi dispăruse cu desăvârșire? Orice ar fi fost, nu a pierdut timpul, ci a luat ceea ce căuta și s-a întors iute jos.
  Când a pus cheia la loc, Dorothy încă mai dormea, cu cearșaful tras până sus și chipul vlăguit așezat pe pernă. Venise o asistentă medicală care o ajutase pe Laurel să îi facă baie. Când o săpunea cu buretele pe brațe, s-a gândit: Acestea sunt brațele care m-au îngrijit pe mine. Și când i-a apucat mâna atât de îmbătrânită s-a pomenit încercând să simtă reacția inversă, a degetelor ei mici de copil vârâte în palma ocrotitoare a mamei. Până și vremea, căldura neobișnuită pentru acel anotimp, aerul încins de soare care răzbea din când în când pe hornuri îi stârnea o nostalgie inexplicabilă. Cum să nu fie explicabil, îi suna o voce în cap, mama e pe moarte, sigur că ești tristă. Lui Laurel nu i-a plăcut vocea asta și a alungat-o.
   Rose a băgat capul pe ușă și a spus încet:
   - Tocmai a sunat Daphne. Aterizează mâine la Heathrow pe la prânz.
   Laurel a dat din cap. Bine făcea! Când a plecat, ceva mai devreme, asistenta medicală le-a spus, cu o delicatețe pe care Laurel a apreciat-o, că era cazul să cheme restul familiei acasă.
   - Nu mai are mult, a spus ea. Se apropie de capătul drumului.
   Și chiar fusese un drum lung... Dorothy trăise o altă viață înainte ca Laurel să se fi născut, o viață pe care ea începea abia acum să o descopere.
   - Ai nevoie de ceva? a întrebat Rose aplecându-și capul într-o parte în așa fel încât părul ei cărunt vălurit i-a căzut pe umăr. Ce-ai zice de un ceai?
   - Nu, mulțumesc.
   Rose a ieșit. De jos, din bucătărie răzbăteau tot felul de sunete: fâsâitul ceainicului, ceștile puse pe masă, zornăitul tacâmurilor așezate în sertar.
   Erau zgomote plăcute ale vieții de familie și lui Laurel îi părea bine că mama era acasă să le audă. S-a dus mai aproape de pat și s-a așezat pe scaun, mângâindu-i ușor obrazul cu dosul degetelor.
   Era atât de liniștitor să-i urmărească ridicarea și coborârea molcomă a pieptului. Laurel se întreba dacă oare auzea prin somn ceea ce se întâmpla în jur, dacă se gândea cumva: Copiii mei sunt jos, copiii mei ajunși oameni în toată firea, fericiți și sănătoși, simțindu-se bine împreună. Greu de știut. Cu siguranță că mama dormea mai liniștită acum, nu a mai avut coșmaruri de atunci și, deși avea momente rare de luciditate, acestea erau minunate.
   Părea că scăpase de agitația - de vinovăție, bănuia Laurel - care o bântuise în ultimele câteva săptămâni și se îndrepta către locul de pocăință.
   Lui Laurel îi părea bine, indiferent ce se întâmplase în trecut, era insuportabil gândul că mama - care și-a trăit mare parte din viață cu bunătate și dragoste (poate și căință?) - să fie măcinată de vinovăție chiar la final. Și totuși o parte egoistă a sufletului lui Laurel o îmboldea să afle mai mult, o împingea să vorbească cu mama înainte de a se stinge. Nu putea să conceapă că Dorothy Nicolson ar putea să moară fără să fi vorbit despre ceea ce se întâmplase în ziua aceea din 1961 și despre ce se întâmplase înainte de asta, în 1941, „întâmplarea traumatică” ce o schimbase. Să mă mai întrebi și altă dată, când vei fi mai mare, îi spusese mama când Laurel se mirase cum de putuse să se transforme din crocodil în om.
   Ei bine, venise momentul să o întrebe acum. Nu numai pentru ea însăși, ci mai ales ca să îi poată da alinarea și iertarea după care tânjea cu siguranță.
   - Povestește-mi despre prietena ta, mami, a întrebat-o încetișor în camera întunecată și tăcută.
   Dorothy s-a mișcat și Laurel a repetat, ceva mai tare:
   - Spune-mi despre Vivien.
   Nu se aștepta la niciun răspuns, căci asistenta îi făcuse morfină înainte de a pleca. Laurel s-a lăsat pe speteaza scaunului și a scos cartolina veche din plic.
   Mesajul era același, scria tot Mulțumesc. Nu mai apăruse niciun alt cuvânt de când se uitase la ea ultima dată, fără nicio indicație despre identitatea trimițătorului, fără niciun răspuns la misterul pe care se străduia să-l dezlege.
   Laurel a răsucit cartolina pe toate părțile, întrebându-se dacă o socotea atât de importantă pentru că nu mai avea alte alegeri. A pus-o la loc în plic și, în timp ce făcea asta, ochii i-au căzut pe timbru.
   A simțit că zvâcnește același fior de amintire ca data trecută. Cu siguranță îi scăpa ceva, ceva legat de timbrul acela.
   Laurel l-a ridicat să se uite mai bine la chipul tinerei regine, la veșmintele ei de încoronare... îi venea greu să creadă că trecuseră aproape 60 de ani. A scuturat plicul, căzută pe gânduri. Poate că impresia ei că acea cartolină ar fi fost importantă avea mai puțin de-a face cu misterul mamei, cât cu reprezentarea unui eveniment care a rămas atât de pregnant în mintea ei pe când avea opt ani. Își amintea cum se uitaseră la televizorul pe care părinții ei îl împrumutaseră special pentru această ocazie, se adunaseră cu toții în fața lui și...
   - Laurel, s-a auzit vocea moale ca un fir de fum.
   Laurel a pus cartolina deoparte și s-a sprijinit cu coatele pe saltea, luându-i mâna.
   - Sunt aici, mami!
   Dorothy abia a zâmbit. A clipit din ochii lucioși către fiica sa cea mare.
   - Ești aici, a repetat ea, credeam că am auzit... mi s-a părut că ai spus... Să mă mai întrebi și altă dată, când vei fi mai mare.
   Laurel s-a simțit pe marginea prăpastiei, crezuse întotdeauna în momente de răscruce. Și acesta era unul dintre ele, și-a dat ea seama.
   - Te-am întrebat despre prietenii tăi, mami. Din Londra, în timpul războiului.
   - Jimmy.
   Numele a țâșnit iute, însoțit de o privire panicată și îndurerată.
   - El... eu nu...
   Chipul mamei era măcinat de spaimă și Laurel s-a grăbit să o liniștească.
   - Nu Jimmy, mami, de Vivien vorbeam.
   Dorothy nu a spus nimic, Laurel îi vedea buzele mișcându-se, încărcate de atâtea cuvinte nerostite.
   - Mamă, te rog.
   Simțind poate disperarea din vocea fiicei ei, Dorothy a oftat, cu pleoapele zbătându-i-se, slobozind o veche durere:
   - Vivien... a fost slabă... o victimă.
   Lui Laurel i s-a făcut pielea ca de găină. Vivien a fost o victimă. Victima lui Dorothy... suna a mărturisire.
   - Ce s-a întâmplat cu Vivien, mami?
   - Henry era o brută...
   - Henry Jenkins?
   - Un sălbatic... o bă...
   Mâna îmbătrânită a lui Dorothy a apucat-o pe a lui Laurel, iar degetele ei încovoiate tremurau.
   Laurel s-a aprins pe măsură ce înțelegea. Gândul a dus-o la întrebările pe care și le pusese când citise jurnalul lui Katy Ellis. Vivien nu era suferindă sau infertilă... ci era căsătorită cu un bărbat violent. O brută care își maltrata soția, în spatele ușilor închise, și apoi ieșea zâmbitor în lume. Care îi producea acele suferințe ce o țintuiau la pat zile întregi în timp ce el o veghea.
   - Era o taină... nu știa nimeni...
   Dar asta nu era pe deplin adevărat totuși, Katy Ellis știuse: referirile ocolite pe care le făcea despre sănătatea și bunăstarea lui Vivien, grija excesivă față de prietenia ei cu Jimmy, scrisoarea pe care voia să i-o scrie să-i spună să se țină deoparte. Katy insista cu disperare ca Vivien să nu facă ceva să-i atragă mânia soțului ei. Oare de aceea o sfătuia pe tânăra ei prietenă să nu se mai ducă la spitalul doctorului Tomalin? Să fi fost Henry gelos pe locul pe care îl deținea celălalt bărbat în sufletul soției sale?
   - Henry... mi-a fost frică...
   Laurel s-a uitat la chipul palid al mamei. Katy fusese prietena și confidenta lui Vivien, era de înțeles să știe un secret atât de urât al căsniciei ei, dar cum se făcea de știa și mama așa ceva? Să se fi aflat de violența lui Henry? Ăsta să fi fost motivul pentru care planul tinerilor îndrăgostiți a dat greș?
   Brusc lui Laurel i-a trecut un gând îngrozitor. Henry îl omorâse pe Jimmy. Aflase despre prietenia lui cu Vivien și l-a omorât. De aceea nu se măritase mama cu bărbatul pe care îl iubea. Răspunsurile se potriveau ca piesele de domino: așa se face că aflase despre violența lui Henry și din această pricină era atât de speriată.
   - Asta era! a spus Laurel iute. Tu l-ai omorât pe Henry pentru ce i-a făcut el lui Jimmy!
   Răspunsul a sunat atât de ușor, de parcă ar fi fost aerul mișcat de aripa unui fluture care ieșea pe geamul deschis îndreptându-se spre lumină. Dar Laurel l-a auzit:
   - Da.
   Un simplu cuvânt, dar pentru Laurel era esențial. Cele două sunete ale sale cuprindeau răspunsul la o întrebare de o viață întreagă.
   - Ție ți-a fost frică atunci când a venit el la Greenacres că voia să-ți facă rău, căci totul dăduse greș și Vivien a murit.
   - Da.
   - Și-ai crezut că ar putea să-i facă rău și lui Gerry?
   - A spus...
   Mama a deschis brusc ochii și i-a strâns mai tare mâna lui Laurel.
   - A spus că avea să distrugă... tot ce iubeam...
   - Vai, mami!
   - Așa cum și eu... i-am făcut lui.
   Pe măsură ce mama își slăbea strânsoarea, istovită, lui Laurel îi venea să plângă. Se simțea copleșită de o ușurarea de-a dreptul zdrobitoare. După săptămâni de căutare, după atâția ani de întrebări, totul se explica în cele din urmă: ceea ce văzuse ea, amenințarea pe care o simțise văzându-l pe omul cu pălărie neagră apropiindu-se pe alee, faptul de neînțeles pentru ea că totul rămăsese tăinuit după aceea.
   Dorothy Nicolson îl omorâse pe Henry Jenkins când acesta a apărut la Greenacres în 1961 pentru că era un monstru violent care își bătea soția, el îl ucisese pe iubitul lui Dorothy și timp de 20 de ani o tot căutase. Când a găsit-o, a amenințat-o că îi va distruge familia pe care o iubea atâta.
   - Laurel!
   - Da, mami.
   Dar Dorothy nu a mai spus nimic. Buzele i se mișcau în timp ce-și răscolea colțurile prăfuite ale memoriei, ca să apuce fire de mult pierdute pe care s-ar putea să nu le mai prindă niciodată.
   - Haide, mami, a șoptit Laurel, mângâindu-i fruntea, totul o să fie bine, totul e bine acum.
   Laurel a aranjat cearșafurile și s-a ridicat, privind chipul liniștit al mamei care adormise. Atunci și-a dat seama că pornise în toată căutarea aceasta din dorința fierbinte de a se convinge că familia ei fericită, întreaga ei copilărie, dragostea trainică cu care se priveau mama și tata nu erau o minciună.
   Acum aflase.
   Simțea că o arde pieptul de un amestec de dragoste fierbinte, uimire și, în cele din urmă, de acceptare.
   - Te iubesc, mami, i-a șoptit ea la ureche, simțind că a ajuns la capătul căutărilor. Și te iert.
   De jos, din bucătărie, răzbătea vocea aprinsă, inconfundabilă a lui Iris și Laurel a simțit brusc nevoia să fie și ea cu fratele și cu surorile ei. A netezit pătura mamei și a sărutat-o pe frunte.
   Cartolina rămăsese pe scaunul de lângă ea și Laurel a ridicat-o, vrând să o ducă în dormitorul ei. Gândul îi zburase deja jos, la o ceașcă de ceai, așa că, mai târziu nu știa ce a făcut-o să observe semnele mici și negre de pe plic.
   Dar le-a văzut. Și-a încetinit pașii pe la mijlocul dormitorului mamei și s-a oprit. S-a îndreptat apoi spre locul unde lumina lămpii era mai bună, și-a pus ochelarii de citit și a apropiat plicul de ochi. Apoi a zâmbit încet, mirată.
   Se gândise atât de mult la timbru că scăpase din vedere adevăratul indiciu care îi sărea acum în ochi. Plicul fusese francat. Ștampila era foarte veche și greu de citit, dar putea totuși să deslușească data când fusese pusă la poștă: 3 iunie 1953, și chiar și locul de unde fusese trimisă: Kensington, Londra.
   Laurel și-a întors privirile spre mama ei, care dormea. Era chiar locul unde stătuse mama în timpul războiului, în casa din Campden Grove. Dar oare cine îi trimisese o cartolină cu mulțumiri cu mai bine de 10 ani mai târziu și de ce?

30.

     Londra, 23 mai 1941
   Vivien și-a aruncat privirea la ceasul de la mână, la ușa cafenelei și, în cele din urmă, la stradă.
   Jimmy spusese ora două și acum era deja două și jumătate și nu se vedea nici urmă de el. Poate că avea treabă la serviciu, poate se întâmplase ceva cu tatăl lui, dar Vivien nu credea că ar fi fost posibil. Mesajul lui fusese imperativ: trebuia neapărat săo vadă și fusese transmis atât de încifrat; lui Vivien nu-i venea să creadă că s-a expus în felul acela. Și-a mușcat buza de jos și s-a mai uitat încă o dată la ceas. Și-a plecat privirea la ceașca de ceai pe care o comandase cu 15 minute în urmă, la ciobitura de pe marginea farfurioarei, la picătura de ceai uscată din căușul linguriței. S-a mai uitat încă o dată pe geam, nu a văzut pe nimeni cunoscut și și-a lăsat mai jos borul pălăriei să-și acopere fața.
   Mesajul lui fusese o mare surpriză, minunată, care o făcuse să-i sară inima din piept. Când îi dăduse cecul, Vivien fusese convinsă că nu o să-l mai vadă niciodată. Nu fusese un truc ca să-l determine să o caute înfrigurat mai departe. Vivien ținea prea mult la viața lui, nu atât la a ei, ca să facă una ca asta. Alta fusese intenția ei.
   După ce a auzit povestea doctorului Rufus, dându-și seama de consecințe - pentru toți cei implicați - dacă Henry ar fi aflat despre prietenia ei cu Jimmy, despre activitatea ei de la spitalul doctorului Tomalin, i s-a părut că era singura soluție. De fapt, o soluție perfectă. În felul acesta Dolly primea bani, iar Jimmy era jignit suficient cât să se îndepărteze pentru totdeauna, cruțându-i astfel viața. Fusese nesăbuită să îl lase să se apropie atât de tare, ar fi trebuit să aibă mai multă minte. Ea singură era vinovată de asta.
   Pe de altă parte, cecul pe care i l-a dat lui Jimmy i-a oferit ei ceea ce și-ar fi dorit cel mai mult pe lume. Acum, gândindu-se la asta, zâmbea ușor.
   Dragostea ei pentru Jimmy era complet lipsită de egoism, nu pentru că ea era un om bun, ci pentru că așa trebuia să fie. Henry nu i-ar fi lăsat cu niciun chip să fie împreună, așa că și-a plămădit dragostea dorind ca Jimmy să se bucure de cea mai bună viață pe care și-ar fi dorit-o, chiar dacă ea nu ar fi făcut parte din ea. Acum Jimmy și Dolly puteau să facă tot ce visaseră: să plece din Londra, să se căsătorească, să trăiască fericiți până la adânci bătrâneți. Și, oferind banii pe care Henry îi păzea cu atâta strășnicie, Vivien îl lovea și pe el în singurul mod cu putință. El avea să afle, de bună seamă.
   Regulile stricte ale moștenirii ei nu puteau fi încălcate prea ușor, dar pe Vivien nu o interesau banii și ce se putea cumpăra cu ei - semna orice sumă îi cerea Henry și nu-i trebuia aproape nimic pentru ea. Cu toate acestea, el ținea morțiș să știe exact ce se cheltuia și când, așa că ea avea să plătească scump, așa cum se întâmplase cu donația pe care o făcuse pentru spitalul doctorului Tomalin, dar merita. O, da, câtă plăcere îi făcea să știe că banii după care era atât de ahtiat Henry se duceau în altă parte!
   Aceasta însă nu a însemnat că despărțirea de Jimmy nu fusese cel mai sfâșietor lucru pe care îl făcuse vreodată. Acum că îl va vedea din nou, bucuria pe care o simțea închipuindu-și cum va intra pe ușă, cu părul lui negru căzut pe frunte, cu zâmbetul care lăsa să se ghicească tot felul de taine, care o făcea să se simtă înțeleasă - recunoscută, chiar fără ca el să rostească vreo vorbă - o copleșea.
   A ridicat privirea spre chelnerița care se apropiase de masa ei și o întrebase dacă vrea să comande și de mâncare. Vivien i-a spus că nu și că îi ajunge ceaiul pentru moment. I-a trecut prin gând că poate Jimmy venise și plecase deja, că poate ajunsese în urma lui. Henry fusese neobișnuit de iritat în ultimele zile și nu fusese ușor să iasă din casă, dar, când o întrebase pe chelneriță, aceasta a clătinat din cap.
   - Știu de cine vorbiți, bărbatul ăla chipeș cu aparatul de fotografiat.
   Vivien a încuviințat din cap.
   - Nu l-am văzut de câteva zile, îmi pare rău.
   Chelneriță a plecat și Vivien s-a întors din nou să se uite pe fereastră, să vadă dacă nu apare Jimmy sau altcineva care ar fi putut s-o pândească. La început fusese înspăimântată de ce îi spusese doctorul Rufus la telefon, dar, pe când se îndrepta către casa lui Jimmy înțelesese: durerea lui Dolly când s-a văzut respinsă, dorința ei de răzbunare, aspirația ei de a se transforma și de a o lua de la capăt. Vivien era sigură că mulți ar putea considera planul acesta de neconceput, dar ea nu făcea parte dintre ei. Nu i se părea de neînțeles că cineva ar putea să se preteze la așa ceva dacă ar fi convins că ar găsi astfel o scăpare. Mai ales cineva ca Dolly, care își pierduse familia.
   Singurul lucru din toată povestea doctorului Rufus care o lovea ca o tăietură de cuțit era rolul lui Jimmy în planul acesta. Nu putea crede că tot ce se înfiripase între ei era fals. Știa că nu fusese așa. Indiferent ce l-a făcut pe Jimmy să dea peste ea pe stradă în ziua aceea, sentimentele lor au fost adevărate. Nu se înșela niciodată. Își dăduse seama chiar din prima seară, la cantină, când văzuse fotografia Nellei și s-a mirat și Jimmy și-a ridicat privirile, și ochii lor s-au întâlnit. Și mai știa și pentru că el nu voia să se dea deoparte. Ea îi dăduse cecul - ceea ce își dorise Dolly cu ardoare dar el nu se depărtase, refuza să o părăsească.
   Jimmy îi trimisese vorbă printr-o femeie pe care Vivien nu o cunoștea, o persoană micuță și veselă care bătuse la ușa casei de la numărul 25 din Campden Grove cu o cutie de metal pentru donații pentru Spitalul Militar.
   Când Vivien dădea să se întoarcă să-și ia portofelul, femeia a clătinat din cap și i-a șoptit că Jimmy voia neapărat să o vadă și să vină să se întâlnească aici în cafeneaua din gară, vineri la ora două. Și apoi femeia s-a făcut nevăzută și Vivien a simțit licărul unei speranțe, înainte de a ști cum să-i pună capăt.
   Numai că acum era aproape 3 - Vivien s-a uitat din nou la ceas - și el nu mai venea. Știa ea. Știuse prea bine în ultimele 30 de minute.
    Henry trebuia să sosească acasă într-o oră și avea de făcut anumite lucruri înainte de venirea lui, lucruri pe care el le pretindea. Vivien s-a ridicat, a împins scaunul sub masă. Dezamăgirea era acum de o mie de ori mai mare decât atunci când l-a părăsit ea. Dar nu mai putea aștepta. Stătuse deja mai mult decât se cuvenea. A plătit pentru ceai și, aruncând o ultimă privire prin cafenea, și-a îndesat mai tare pălăria pe cap și a pornit-o spre Campden Grove.

         - Ai fost la plimbare?
   Vivien a încremenit în holul de la intrare, aruncând o privire peste umăr pe ușa deschisă spre salon. Henry stătea în fotoliu, picior peste picior, cu pantofii lui negri strălucitori, uitându-se la ea pe deasupra unui raport gros de la minister.
   - Eu... am...
   Gândurile i-au luat-o razna. Venise mai devreme. Iar ea trebuia să-l fi întâmpinat la ușă când sosea acasă, să-i dea paharul cu whisky și să-l întrebe dacă a avut o zi grea.
   - E atât de frumos afară. N-am putut rezista.
   - Ai fost prin parc?
   - Da, a răspuns ea, încercând să-și domolească inima care i se zbătea ca un iepure în piept. Au înflorit lalelele.
   - Nu mai spune!
   - Da.
   El a ridicat raportul din nou, acoperindu-și fața și Vivien a răsuflat ușurată. A rămas pe loc însă, preț de o secundă, ca să se asigure. Grijulie, și-a pus pălăria pe măsuță, și-a scos eșarfa și a intrat cât a putut de încet.
   - Te-ai întâlnit cu ceva prieteni? s-a auzit vocea lui Henry tocmai când ajunsese la piciorul scării.
   Vivien s-a întors încet.
   El se sprijinea lejer de cadrul ușii salonului, netezindu-și mustața. Băuse. Avea ceva, o clătinare pe care ea o cunoștea prea bine, care-i răscolea stomacul de groază. Știa că alte femei îl socoteau atrăgător, cu expresia lui întunecată și sarcastică, cu modul în care le țintuia privirile, dar ei nu-i plăcuse niciodată. Chiar de atunci, din noaptea când se întâlniseră, când ea crezuse că era singură pe malul lacului la Nordstrom și dăduse cu ochii de el sprijinit de cabina de plajă, uitându-se la ea și fumând.
   Era ceva în ochii lui când o privea, dorință, desigur, dar și altceva care-i făcea pielea de găină. Și acum tot asta vedea în ochii lui.
   - Nu, Henry, de ce? a răspuns ea cât a putut de degajat, sigur că nu. Știi că nu am timp de prieteni, mai ales de când lucrez la cantină.
   Casa era pustie și tăcută, nu se auzea bucătăreasa jos, în bucătărie, frământând aluatul pentru plăcinta de la cină, nici servitoarea care să se lupte cu firul aspiratorului. Lui Vivien îi era dor de Sarah, biata fată plânsese, jenată și rușinată, când Vivien dăduse peste ei în după-amiaza aceea. Henry era turbat de furie, cu plăcerea stricată și cu demnitatea șifonată. A pedepsit cedarea servitoarei dând-o afară. Iar pe Vivien a pedepsit-o ținând-o mai departe lângă el.
   Așa că au rămas doar ei doi, Henry și Vivien Jenkins, soț și soție. Henry a fost unul dintre elevii mei cei mai inteligenți, i-a spus unchiul ei când i-a relatat ce vorbiseră ei doi, ca între bărbați, în biroul înecat de fum. E un adevărat gentleman. Ești foarte norocoasă că te place.
   - Cred că o să mă duc sus, să mă întind puțin, a spus ea după o pauză ce i s-a părut nesfârșită.
   - Ești obosită, iubito?
   - Da, a răspuns Vivien, străduindu-se să zâmbească. Cu raidurile astea... toată lumea în Londra trebuie să fie obosită.
   - Da, a urmat el, apropiindu-se cu buze zâmbitoare și ochi tăioși. Presupun că așa este.

             Pumnul lui Henry lovit-o mai întâi peste urechea stângă, cu un bubuit îngrozitor. Forța loviturii a izbit-o cu fața de peretele holului de la intrare. A căzut.
   Apoi Henry s-a năpustit la ea, sfâșiindu-i rochia, scuturând-o, iar chipul lui frumos se schimonosea de furie în timp ce o lovea. Striga cât putea, stropind-o cu salivă, iar ochii îi sclipeau, și-i repeta că ea îi aparține lui și îi va aparține veșnic, că e premiul lui și că nu va îngădui niciodată altui bărbat să se atingă de ea, mai degrabă s-o vadă moartă decât s-o lase să plece.
   Vivien a închis ochii; știa că îl înfurie peste măsură când refuza să-l privească. Așa că a zgâlțâit-o și mai tare, a apucat-o de grumaz, răcnindu-i la ureche.
   În mintea ei, Vivien căuta golfulețul, luminițele sclipitoare...
   Nu îi opunea rezistență niciodată, nici atunci când pumnii lui încleștați îi loveau coapsele, și acea parte ascunsă a sufletului ei, ceea ce fusese Vivien Longmeyer, pe care se străduise să o ascundă de mult, se lupta să iasă la suprafață. Poate că unchiul ei pecetluise afacerea în biroul lui învăluit în fum, dar Vivien avusese motivele ei să fie atât de docilă. Katy se străduise să o facă să se răzgândească, dar Vivien fusese întotdeauna încăpățânată. Știa prea bine că aceasta era pedeapsa ei, era ceea ce merita. Fusese pedepsită în primul rând din cauza pumnilor, și din această pricină familia ei s-a grăbit să se întoarcă de la picnic și a dispărut.
   Acum mintea ei era fluidă, se afla în tunel, înotând spre adâncuri cât mai jos, cu brațele și picioarele puternice, care o împingeau prin apă, către casă...
   Nu-i păsa că era pedepsită, se întreba doar când se va sfârși. Când o va răpune. Căci așa se va întâmpla într-o bună zi, era sigură de asta. Vivien și-a ținut răsuflarea, așteptând, cu speranța că acum a venit sfârșitul. Căci de fiecare dată când se trezea tot acolo, în casa din Campden Grove, valul de disperare din suflet i se adâncea și mai tare.
   Apa era mai caldă acum, se apropia și mai mult. Și-n depărtare... primele luminițe sclipitoare. Vivien înota spre ele...
   Ce se va întâmpla când Henry o va omorî, în cele din urmă? Cunoscându-l, știa că va avea tupeul să se asigure că vina cădea pe altcineva. Sau altminteri se va asigura că va părea a fi fost un accident - o cădere nefericită, un ghinion în timpul bombardamentului. Ghinion, să fie la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, va spune lumea, clătinând din cap, iar Henry va apărea și mai mult drept soțul credincios, îndurerat. Probabil că va scrie și o carte despre asta, despre ea, o variantă imaginară a lui Vivien, asemenea celeilalte, Muză fără voie, despre fata aceea îngrozitoare, supusă, care își adora soțul scriitor și nu visa la altceva decât la toalete și la petreceri.
   Luminițele erau mai strălucitoare acum și mai aproape și Vivien le vedea înșiruirea sclipitoare. A privit însă dincolo de ele. Căci ea venise să caute ceea ce se afla dincolo...
   Încăperea s-a înclinat. Henry încetase. A ridicat-o și și-a simțit trupul vlăguit, ca o păpușă de cârpă, inert în brațele lui. Mai bine ar face-o singură.
   Să ia pietre sau cărămizi - ceva greu - și să le pună în buzunare, să intre în lacul Serpentine, cu pași mici, până va vedea luminițele.
   El îi săruta fața, mânjind-o cu salivă. Respirația lui gâfâită, mirosul de briantină și alcool împletit cu duhoarea de sudoare.
   - Haide, haide! Știi că te iubesc, dar mă înfurii atât de tare... n-ar trebui să mă mai superi așa.
   Luminițele micuțe, atât de multe, și dincolo de ele, Pippin. El s-a întors spre ea și pentru prima dată a părut că o vede...
   Henry a dus-o sus pe brațe, ca un mire sinistru cu mireasa sa, și a așezat-o cu grijă pe pat. Sigur că ar putea să o facă singură. Îi era atât de limpede acum. Ea, Vivien, era lucrul cel mai de preț pe care i-l putea lua. I-a scos pantofii și i-a aranjat părul, ca să cadă în mod egal pe amândoi umerii.
   - Chipul tău, a spus el trist, chipul tău frumos.
   I-a sărutat dosul palmei și a pus-o încet pe pat.
   - Haide, odihnește-te acum, o să te simți mai bine când ai să te trezești.
   S-a aplecat spre ea până a ajuns cu buzele la urechea ei.
   - Și să nu-ți faci griji pentru Jimmy Metcalfe. Am avut eu grijă de el. E mort acum, putrezește pe fundul Tamisei. N-o să se mai bage între noi.
   Pașii grei, ușa trântită, cheia răsucită în broască.
   Pippin a ridicat brațul, făcându-i parcă cu mâna sau îmbiind-o să se apropie și Vivien s-a îndreptat spre el...

        S-a trezit peste un ceas, în dormitorul ei din Campden Grove, cu soarele amiezii revărsându-i-se pe chip. A închis iute ochii la loc.
   Simțea o durere cumplită de cap, pe la tâmple, în fundul ochilor, la baza gâtului, își simțea capul ca o prună coaptă care căzuse de sus pe pardoseala tare. A rămas nemișcată ca o scândură, încercând să-și amintească ce se întâmplase și de ce o dureau toate atât de tare.
   Și i-a revenit totul în minte, în valuri, amestecat, ca de obicei, cu închipuirile din mintea ei despre mântuirea din apă. Acelea erau amintirile cel mai greu de suportat – senzația vagă de bine, de dor, mult mai arzătoare decât amintirile adevărate, și totuși mult mai puternice.
   Vivien se crispa de durere pe măsură ce-și mișca fiecare mădular ca să vadă cât de rău se afla. Asta făcea parte din ritual, Henry se aștepta să se „aranjeze” până ajungea el acasă, nu-i plăcea când vindecarea ei dura prea mult. Picioarele îi păreau neatinse - asta era bine, căci șchiopătatul ar fi putut stârni întrebări stânjenitoare - brațele îi erau învinețite, dar nu erau rupte. Doar falca îi zvâcnea și îi țiuiau încă urechile, iar o parte a feței îi ardea. Asta era ceva neobișnuit. De obicei, Henry nu-i atingea fața. Avea mereu grijă să o lovească mai jos de gât. Ea era premiul lui, nimic nu trebuia să o atingă decât el, și nu-i plăcea să fie confruntat cu dovezi, căci îi reaminteau cât de mult îl supărase, cât de dezamăgitoare era. Voia ca urmele loviturilor să rămână ascunse sub haine, să le vadă doar ea, să-i amintească cât de mult o iubea - căci el nu ar fi lovit o femeie dacă n-ar fi iubit-o atât de mult.
   Vivien a alungat gândul la Henry. Altceva i se înfiripa în minte, ceva important, îl auzea ca un bâzâit de țânțar în puterea nopții, apropiindu-se zgomotos ca să fugă apoi, dar nu-l putea prinde. A rămas nemișcată pe măsură ce zumzăitul se apropia și-apoi...
   Vivien a tras aer în piept, și-a adus brusc aminte și a cuprins-o amețeala. Propria suferința i-a dispărut. Și să nu-ți faci griji pentru Jimmy Metcalfe. Am avut eu grijă de el. E mort acum, putrezește pe fundul Tamisei. N-o să se mai bage între noi.
   I se oprise respirația. Jimmy nu venise astăzi la întâlnire. Îl așteptase, dar el nu venise. Jimmy nu ar fi lăsat-o să aștepte, ar fi venit dacă ar fi putut.
   Henry știa cum îl cheamă. Aflase de undeva și „avusese grijă de el”. Mai fuseseră și alții, mai demult, care îndrăzniseră să i se pună în cale. Niciodată nu s-a ocupat el de ei, nu s-ar fi cuvenit... doar Vivien cunoștea duritatea pumnilor lui. Iar Henry avea oamenii lui... și Jimmy nu mai venise.
   Apoi a auzit un sunet ascuțit, ca icnetul unui animal lovit, și Vivien și-a dat seama că ea îl scosese. S-a ghemuit pe o parte, apăsându-și capul cu mâinile să-și ușureze durerea și nu a crezut că va mai fi în stare să se mai miște vreodată.

        Când s-a trezit, soarele pălise și încăperea era pătrunsă de lumina albăstrie a serii. O usturau ochii. Plânsese în somn, dar acum nu mai plângea.
   Se simțea golită pe dinăuntru, disperată. Dispăruse tot ce era bun pe lume, avusese Henry grijă de asta.
   Cum de aflase? Știa că are iscoadele lui, dar ea fusese foarte precaută. Mergea la spitalul doctorului Tomalin de 5 luni fără să fi avut vreo problemă, rupsese legătura cu Jimmy tocmai ca să nu se întâmple așa ceva, de îndată ce doctorul Rufus îi spusese despre ce avea Dolly de gând să facă, știuse...
   Dolly!
   Sigur că ea era. Vivien s-a străduit să-și amintească amănuntele din conversația ei cu doctorul Rufus; îi spusese că Dolly intenționa să trimită o fotografie a ei cu Jimmy și o scrisoare în care să-i spună că îl va informa pe soțul ei despre „aventura” lor dacă Vivien nu-i cumpără tăcerea.
   Vivien crezuse că cecul va fi de-ajuns. Dolly trebuie că trimisese totuși scrisoarea și în ea, pe lângă fotografie, precizase și numele lui Jimmy.
    Nesăbuită fată! Își închipuise că făcuse un plan inteligent, doctorul Rufus spunea că ea credea că nu făcea rău, era convinsă că nimeni nu va avea de suferit, dar nu știa cu cine avea de-a face. Henry, care era gelos și dacă Vivien se oprea să-l salute pe bătrânul care vindea ziare la colțul străzii, Henry, care nu-i îngăduia să aibă prieteni sau copii de teamă că o vor îndepărta de el, Henry, care avea oameni în minister și putea afla orice despre oricine, Henry, care folosise și altă dată banii ei ca să „aibă grijă” de alții.
   Vivien s-a ridicat cu greu în capul oaselor, simțind zvâcniri dureroase în orbite, în urechi, în cap. A tras aer în piept și s-a ridicat în picioare, bucuroasă că mai putea să pășească. Și-a zărit chipul în oglindă și s-a uitat mai bine: avea sânge închegat pe o parte a feței și începuse să i se umfle un ochi. Și-a întors ușor capul să vadă și partea cealaltă. O durea totul. Locurile dureroase nu se învinețiseră încă, a doua zi avea să fie mai rău.
   Cu cât stătea mai mult în picioare, cu atât își putea stăpâni durerea mai bine. Ușa dormitorului era încuiată, dar Vivien mai avea o cheie. S-a îndreptat încet spre ascunzișul din spatele tabloului bunicii, căznindu-se o clipă să-și aducă aminte cifrul și a răsucit cadranul.
   Ca prin ceață și-a amintit de ziua când, cu câteva săptămâni înainte de nuntă, unchiul o adusese la Londra să se întâlnească cu avocații familiei și după aceea să vadă casa. Când rămăseseră singure în dormitor, îngrijitoarea o trăsese deoparte, arătându-i tabloul și seiful din spatele lui, șoptindu-i:„Orice femeie are secretele ei!”
   Deși lui Vivien nu i-a plăcut privirea vicleană a bătrânei, tânjise întotdeauna să aibă un locșor al ei și și-a adus aminte de acest sfat.
   Ușița s-a deschis și a scos cheia pe care și-o făcuse data trecută când se mai întâmplase. A luat și fotografia pe care i-o dăduse Jimmy. Era ciudat, dar se simțea mai bine dacă o avea la ea. A închis ușița cu mare grijă și a potrivit tabloul la loc.

        A găsit plicul pe biroul lui Henry. Nici măcar nu se străduise să-l ascundă.
   Era adresat lui Vivien și datat cu două zile în urmă. Fusese deschis. Henry îi deschidea întotdeauna scrisorile și în asta a constat greșeala teribilă din planul infailibil al lui Dolly.
   Vivien știa ce conține scrisoarea, dar tot i s-a zbătut inima când a citit-o.
   Totul era cum se așteptase, scris chiar pe un ton amabil. Vivien i-a mulțumit lui Dumnezeu că fata nu se semnase, ci scrisese doar Un prieten în josul paginii.
   Când a privit fotografia a simțit că o năpădesc lacrimile, dar s-a stăpânit.
   Și, când din amintire au țâșnit ecouri ademenitoare ale clipelor minunate petrecute în mansarda doctorului Tomalin, cu Jimmy, cu felul în care o făcuse să se simtă, de parcă ar fi existat un viitor spre care să privească cu bucurie, le-a alungat pe toate. Știa prea bine că nu există cale de întoarcere.
   Vivien a răsucit plicul și i-a venit să plângă de disperare, căci pe spatele plicului scria: Un prieten, Rillington Place nr. 24, Notting Hill.

         Vivien a încercat să alerge, dar simțea că amețește și că i se învălmășesc gândurile. Trebuia să se oprească la fiecare felinar ca să-și tragă sufletul, în timp ce străbătea străzile întunecate spre Notting Hill.
  Nu mai pierduse timp în casă, doar își spălase fața, ascunsese fotografia incriminatoare și scrisese în grabă o scrisoare. A azvârlit-o în prima cutie poștală care i-a ieșit în cale și-a mers mai departe. Mai avea un singur lucru de făcut, ultimul ei act de penitență, înainte de a îndrepta totul.
   De îndată ce și-a dat seama de asta, totul s-a limpezit. Vivien s-a scuturat de disperare ca de o haină nedorită și a pășit spre luminițele strălucitoare.
   Era totul atât de simplu de fapt. Ea fusese cea care atrăsese moartea familiei ei, tot ea determinase moartea lui Jimmy, dar acum avea să se asigure că o salva pe Dolly Smitham. Și numai după aceea va putea să se ducă la lacul Serpentine și să-și umple buzunarele cu pietre. Vedea sfârșitul care era atât de frumos.
   Iute de picior ca fulgerul, îi spunea tata și, deși simțea că i se învârte capul și a trebuit să se sprijine de garduri de câteva ori ca să nu se prăbușească, Vivien era o bună alergătoare și nu s-a mai oprit. Își închipuia că era un cangur care alerga printre tufișuri un câine dingo ce se strecura printre umbre, o șopârlă care se furișa prin întuneric...
   Din depărtare se auzeau avioane și Vivien privea din când în când cerul, împiedicându-se de fiecare dată. O parte a sufletului ei își dorea ca ele să treacă pe deasupra capului ei și să-și azvârle încărcătura dacă aveau curajul.
   Dar nu încă, nu acum, căci mai avea ceva de făcut.

         Se înnoptase de-a binelea când a ajuns în Rillington Place și nu-și luase o lanternă cu ea. Se căznea să găsească numărul când s-a trântit o ușă în spatele ei și a deslușit o siluetă care cobora pe treptele casei din apropiere.
   - Vă rog să mă scuzați! a strigat Vivien.
   - Da? a răspuns o voce.
   - Vă rog să-mi dați o mână de ajutor, caut numărul 24.
   - Aveți noroc, e chiar aici. Dar nu sunt camere libere deocamdată, poate c-o să se mai elibereze în curând.
   Femeia a scăpărat un chibrit ca să-și aprindă o țigară și Vivien i-a văzut chipul. Nu-i venea să creadă ce noroc avea, deși la început credea că e doar o închipuire.
   - Dolly? a strigat ea, repezindu-se spre tânăra frumoasă, îmbrăcată cu o haină albă. A, tu erai, slavă Domnului! Eu sunt, Dolly! Sunt...
   - Vivien?
   - Credeam că nu te mai găsesc, că am venit prea târziu.
   - Prea târziu pentru ce? a întrebat Dolly bănuitoare. Ce s-a întâmplat?
   - Nimic... a spus Vivien râzând dintr-odată. Adică o mulțime de...s-a bâlbâit ea, simțind că i se învârtește capul.
   - Ai băut ceva? a întrebat Dolly, trăgând din țigară.
   Ceva s-a mișcat în întuneric, se auzeau pași.
   - Trebuie să vorbim... repede!
   - Nu pot... tocmai plecam.
   - Dolly, te implor!
   Vivien s-a uitat peste umăr, îngrozită că ar putea da cu ochii de unul dintre oamenii lui Henry îndreptându-se spre ea.
   - E ceva important!
   Cealaltă femeie nu a răspuns imediat, probabil speriată de această vizită neașteptată. În cele din urmă, împotriva voinței ei, a luat-o pe Vivien de braț și i-a spus:
   - Haide! Să mergem înăuntru.
   Vivien a răsuflat ușurată când s-a închis ușa după ele, nu a luat în seamă privirile curioase ale unei bătrâne cu ochelari și a urmat-o pe Dolly pe scări, apoi pe un coridor care mirosea a mâncare stricată. Camera din capul coridorului era mică, întunecoasă și neaerisită.
   Când au intrat, Dolly a răsucit comutatorul și s-a aprins un bec gol deasupra capului.
   - Îmi pare rău că e așa cald aici, a spus ea scoțându-și haina albă, grea, de blană pe care o purta și agățând-o într-un cui pe ușă. Nu am geamuri, dar nu-i nicio pagubă, e mai ușor de camuflat, dar nu prea ajută la aerisire. Nici scaun n-am. Doamne Dumnezeule, ce ai pățit? a întrebat ea întorcându-se spre Vivien și văzându-i fața la lumină.
   - Nimic, a răspuns Vivien, care uitase ce îngrozitor arată. Un mic accident pe drum. M-am lovit de un felinar. Așa-mi trebuie, că mă grăbesc prostește.
   Dolly nu a părut convinsă, dar nu a insistat, făcându-i semn să se așeze pe pat. Era îngust și jos, iar cuvertura avea semne vizibile de vechime și îndelungă folosință. Vivien nu a făcut mofturi. Ce ușurare era să stea jos! S-a prăbușit pe salteaua subțire chiar când a izbucnit alarma de bombardament.
   - Las-o să sune, i-a spus ea iute, când Dolly a dat să iasă. Stai aici, e mult mai important.
   Dolly a tras nervoasă din țigară și și-a încrucișat brațele.
   - E vorba de bani? a întrebat ea cu o voce aspră. Îi vrei înapoi?
   - Nu, lasă asta!
   Gândurile lui Vivien se învălmășiseră și se străduia să și le adune, să capete limpezimea de care avea nevoie. Totul păruse atât de simplu până atunci, dar acum își simțea capul greu, tâmplele îi pulsau și sirena nu înceta să scoată șuieratul acela drăcesc.
   - Jimmy și cu mine... a început Dolly.
   - Da, s-a repezit Vivien, și mintea i s-a limpezit. Da, Jimmy.
   S-a oprit apoi străduindu-se să găsească cuvintele de care avea nevoie ca să-i spună adevărul. Uitându-se atentă la ea, Dolly a început să clatine capul de parcă ar fi ghicit cumva ce voia să-i spună. Gestul acesta i-a dat curaj și a spus, tocmai când sirena se oprise:
   - Dolly, Jimmy... s-a dus...
   Cuvântul a răsunat în liniștea încăperii.
   Dus!
   - Doll... ești înăuntru? s-a auzit o voce și o bătaie în ușă. Noi mergem în adăpost.
   Dolly nu a răspuns, cu ochii ațintiți la Vivien. Și-a ridicat țigara cu degete tremurătoare și a tras febril câteva fumuri. Cineva a ciocănit din nou la ușă, dar, neprimind niciun răspuns, a luat-o la fugă pe coridor și a coborât iute scările.
   În timp ce se lăsa pe pat, alături de Vivien, pe chipul lui Dolly s-a înfiripat un zâmbet, nesigur, plin de speranță.
   - Nu, le încurci tu... l-am văzut ieri și mă întâlnesc cu el din nou în seara asta. O să plecăm împreună, nu pleca el fără mine...
   Nu înțelesese și, pentru o clipă, Vivien nu a mai spus nimic, țintuită de mila ce o cuprinsese. Sigur că Dolly nu înțelegea, cuvintele ar fi ca așchii de gheață care s-ar topi la dogoarea neîncrederii ei. Vivien știa prea bine cum e să primești așa o veste îngrozitoare, să afli din senin că toți cei dragi au murit.
   Dar apoi s-a auzit un avion deasupra, un bombardier, și Vivien și-a dat seama că nu mai era timp de milă, că trebuia să-i explice, să o facă pe Dolly să priceapă adevărul să o facă să înțeleagă că trebuia să plece acum dacă voia să se salveze.
   - Henry, a început ea, soțul meu... știu că e greu de crezut... dar este foarte gelos și violent. Din pricina asta a trebuit să mă port așa, Dolly, când ai venit atunci să-mi aduci medalionul. Nu mă lasă să am prieteni.
   Undeva, foarte aproape, s-a auzi o explozie puternică și un șuierat a mișcat aerul dintre ele. Vivien s-a oprit o clipă, simțind cum o doare fiecare fibră a corpului, și apoi a continuat să vorbească, mai repede și mai concentrat, mulțumindu-se să spună doar lucrurile esențiale.
   - A primit scrisoarea și fotografia ieri și s-a simțit umilit. L-ai făcut să se creadă încornorat, Dolly, și și-a trimis oamenii să îndrepte lucrurile... așa știe el: și-a trimis oamenii să te pedepsească pe tine și pe Jimmy.
   Chipul lui Dolly s-a făcut alb ca varul. Era șocată, se vedea clar, dar Vivien își dădea seama că auzise, căci începuseră să-i curgă lacrimi pe obraz.
   - Trebuia să mă întâlnesc cu Jimmy azi, la o cafenea, dar nu a mai venit. Îl știi și tu pe Jimmy, Dolly, nu s-ar fi putut să nu apară, mai ales când a promis. Așa că m-am dus acasă și l-am găsit pe Henry, care era supărat, Dolly, foarte furios, a spus ea ducându-și mâna, fără să-și dea seama, la obrazul care-i pulsa de durere. Mi-a spus ce se întâmplase și că oamenii lui l-au ucis pe Jimmy pentru că s-a apropiat de mine. Nu-mi dădeam seama de unde știa, dar după aceea am găsit plicul de la tine. L-a deschis - întotdeauna îmi deschide corespondența - și ne-a văzut împreună în fotografie. Vezi, Dolly? A ieșit totul foarte rău, planul tău a dat greș îngrozitor.
   Când a auzit de plan, Dolly a apucat-o de braț, cu ochii măriți și i-a spus în șoaptă:
   - Dar cum s-a putut... fotografia... ne înțeleseserăm că nu o s-o mai trimitem, nu mai era nevoie...
   S-a uitat în ochii lui Vivien și a scuturat din cap înnebunită.
   - N-am vrut să se întâmple așa ceva, și acum Jimmy...
   Vivien nu mai avea nevoie de explicații, dacă Dolly intenționase să trimită fotografia sau nu nu mai avea nicio importanță în ceea ce o privea, nu venise aici ca să o confrunte pe Dolly cu propria ei greșeală. Nu mai era timp acum pentru învinuiri, cu voia lui Dumnezeu, Dolly va avea timp după aceea să-și facă reproșuri.
   - Ascultă-mă, e foarte important să mă asculți. Ei știu unde locuiești și o să vină să te caute.
   - E vina mea! a strigat Dolly, cu chipul scăldat în lacrimi. E numai vina mea!
   Vivien i-a apucat mâinile subțiri, durerea lui Dolly era adevărată, puternică, dar nu ajuta la nimic.
   - Te rog, Dolly, sunt la fel de vinovată ca și tine, a urmat ea, ridicând vocea să se audă în zgomotul bombelor. Nu mai contează acum. O să vină după tine. Probabil că se apropie deja, de aceea am venit.
   - Dar eu...
  - Trebuie să fugi din Londra, chiar acum, fără să te mai întorci vreodată. Te vor căuta peste tot, mereu...
   S-a auzit încă o explozie și întreaga clădire s-a zgâlțâit, era mult mai aproape decât cealaltă și, în ciuda faptului că încăperea nu avea ferestre, o lumină sinistră a pătruns prin toți porii clădirii. Dolly avea ochii ieșiți din orbite de groază. Zgomotul era asurzitor, șuieratul bombei în cădere, detunătura, bubuitul tancurilor antiaeriene.
   Vivien a trebuit să strige când a întrebat-o dacă are familie, prieteni, dacă are unde să se ducă la adăpost. Dar Dolly nu a răspuns. A clătinat capul, plângând disperată, acoperindu-și obrajii cu palmele. Apoi Vivien și-a amintit că Jimmy îi spusese despre familia ei, și o impresionase atunci știind că și ea suferise o pierdere atât de cumplită.
   Casa se zgâlțâia și zornăia, iar când dopul a sărit din chiuveta mică și urâtă, Vivien a simțit cum o cuprinde groaza.
   - Gândește-te, Dolly, a implorat-o ea, în timp ce s-a mai auzit încă o explozie asurzitoare. Trebuie să te gândești.
   Se auzeau mai multe avioane acum, avioane de luptă și bombardiere și mitralierele țăcăneau asurzitor. Vivien simțea că i se învârtește capul de atâta zgomot și își imagina cum trec peste acoperiș, și în ciuda podului de deasupra parcă le vedea burțile ca de balenă.
   - Dolly! a țipat ea.
   Dolly stătea cu ochii închiși. În ciuda exploziilor și a împușcăturilor, a zuruitului avioanelor, pentru o clipă chipul i s-a luminat părând aproape liniștit și apoi și-a ridicat capul cu un zvâcnet și a spus:
   - Am făcut cerere pentru o slujbă acum câteva săptămâni. Jimmy mi-a găsit-o...
   A luat o foaie de hârtie de pe măsuța de lângă pat și i-a întins-o lui Vivien.
   Dorothy a citit hârtia, era o ofertă de slujbă pentru domnișoara Dorothy Smitham la o pensiune numită Marea Albastră.
   - Da, e perfect, acolo trebuie să te duci.
   - Dar nu vreau să merg singură. Noi...
   - Dolly...
   - Trebuia să mergem împreună. Nu trebuia să iasă așa... trebuia să mă aștepte...
   Și a izbucnit din nou în plâns. Pentru o clipă, Vivien s-a lăsat înmuiată de durerea celeilalte femei; era atât de ușor să se prăbușească, să renunțe, să se scufunde...
   Dar nu rezolva nimic, știa că trebuie să aibă curaj, Jimmy era deja mort și la fel se va întâmpla și cu Dolly dacă nu vrea să asculte. Henry nu va pierde timpul. Vlăjganii lui s-au pornit deja. Cuprinsă de panică, i-a tras o palmă peste față, nu foarte tare, dar cu hotărâre. A avut efect, căci Dolly și-a înghițit suspinul, apucându-și fața în mâini și sughițând.
   - Dorothy Smitham, i-a spus Vivien aspru, trebuie să pleci din Londra cât mai repede.
   - Nu cred că am să pot, a răspuns Dolly clătinând din cap.
   - Eu știu că poți. Ești o luptătoare.
   - Dar Jimmy...
   - Ajunge.
   A prins-o pe Dolly de bărbie și a forțat-o să se uite la ea.
   - L-ai iubit pe Jimmy, știu bine - și eu l-am iubit - și el te-a iubit pe tine - Doamne, cât de bine știu. Dar acum trebuie să mă asculți.
   Dolly a înghițit și a încuviințat din cap printre lacrimi.
   - Du-te la gară în seara asta și cumpără-ți bilet. Trebuie să...
   Becul a pâlpâit în timp ce o altă bombă cădea prin apropiere cu o bufnitură ca de tunet, ochii lui Dolly s-au mărit, dar Vivien a rămas calmă, refuzând să-i dea drumul.
   - Urcă-te în tren și du-te unde vezi cu ochii, până la capătul liniei. Nu te uita îndărăt. Ia-ți slujba aia și vezi-ți de viața ta!
   Ochii lui Dolly se schimbau pe măsură ce Vivien vorbea, o vreme o priviseră fix și Vivien își dădea seama că acum o asculta, că auzea fiecare cuvânt și că, mai mult de-atât, chiar înțelegea.
   - Trebuie să pleci, nu pierde ocazia asta, e o nouă șansă, după toate câte ți s-au întâmplat, după câte ai pierdut...
   - Așa am să fac, a spus Dolly iute. Am să plec.
   S-a ridicat, a scos un cufăr mic de sub pat și a început să-l umple cu haine.
   Vivien era atât de istovită acum, ochii începuseră să-i lăcrimeze de oboseală. Era pregătită să se sfârșească totul. Era pregătită de mult. Afară se auzeau peste tot avioanele, mitralierele loveau și reflectoarele sfâșiau cerul întunecat. Cădeau bombe și pământul se cutremura atât de tare, că simțeau asta chiar sub picioarele lor.
   - Dar tu ce-ai să faci? a întrebat-o Dolly, închizând cufărul și ridicându-se.
   A întins mâna să ia scrisoarea de la pensiune.
   Vivien a zâmbit, o durea obrazul și era cumplit de obosită, simțea cum se scufundă în apă, spre luminițe.
   - Nu-ți face griji pentru mine. O să mă descurc. Mă duc acasă.
   Și-n timp ce pronunța cuvintele acestea s-a auzit o explozie îngrozitoare și s-a făcut brusc lumină. Totul părea încremenit.
    Chipul lui Dolly s-a luminat, apoi s-a încleștat de spaimă. Vivien s-a uitat în sus. Pe când bomba cădea prin acoperișul casei din Rillington Place și acoperișul se prăbușea prin tavan, iar becul din camera lui Dolly s-a făcut țăndări, Vivien a închis ochii, bucurându-se. În fine i se împlineau toate rugile. Nu va mai fi nevoie să meargă la lacul Serpentine în noaptea aceea. A văzut luminițele strălucitoare în întuneric, adâncul golfulețului, tunelul spre mijlocul pământului. Iar ea era acolo și înota tot mai adânc și vălul era dinaintea ei și era și Pippin acolo și-i făcea cu mâna și-i putea vedea pe toți ceilalți. Și ei o vedeau pe ea și Vivien Longmeyer a zâmbit. În fine ajunsese la capăt, după atât de mult timp.
   Făcuse ceea ce trebuia. Și-n cele din urmă ajunsese acasă.

PARTEA A PATRA
DOROTHY
31.

        Londra, 2011
   Laurel s-a dus direct în Campden Grove, nu știa clar de ce, doar că era convinsă că asta trebuia să facă.
   În adâncul sufletului ei, presupunea că va bate la ușă și îl va găsi încă în viață pe cel care îi trimisese mamei cartolina cu mulțumiri. Până atunci i se păruse ceva logic, deși acum, pe când se afla în holul casei de la numărul 7 din Campden Grove - un hotel cu apartamente de închiriat pentru turiști - adulmecând mirosul de odorizant de lămâie și de călători obosiți, simțea că e caraghioasă.
   Femeia de la recepția mică și înghesuită a ridicat capul deasupra telefonului ca să o întrebe din nou dacă nu cumva nu se simte bine, și Laurel a asigurat-o că e în regulă. A continuat să inspecteze covorul murdar și să încerce să-și rânduiască gândurile.
   Dar nu se simțea bine nici pe departe, de fapt era extrem de dezorientată.
   Fusese atât de bucuroasă seara trecută când mama îi povestise despre Henry Jenkins, despre ce fel de om fusese. Totul se lega și era sigură că ajunseseră la capăt, că înțelegea, în fine, ce se întâmplase în ziua aceea. Apoi a observat data ștampilei de pe plic și inima i-a luat-o razna. Era convinsă că era important - ba mai mult, lua această descoperire foarte personal, de parcă ea, Laurel, ar fi fost singura persoană care ar fi putut să dezlege acest ultim mister. Și iat-o acum, în mijlocul unui hotel de trei stele, la sfârșitul unei căutări de cai verzi, nemaiavând încotro să se îndrepte, nimic de căutat și nimeni cu care să vorbească și care să fi trăit acolo în timpul războiului.
   Ce însemna cartolina aceea? Cine i-o trimisese? Avea oare vreo importanță?  Laurel începea să creadă că nu avea.
   I-a făcut cu mâna recepționerei care a mimat un „pa-pa” peste receptorul telefonului și-apoi a ieșit afară. Și-a aprins o țigară și a început să fumeze nervoasă. Trebuia să o ia pe Daphne de la aeroport mai târziu, cel puțin nu-și irosise timpul degeaba. S-a uitat la ceas. Mai avea câteva ore de pierdut.
   Era frumos afară și cald, cerul era albastru și senin, străbătut doar de urma avioanelor care purtau oameni de colo-colo - Laurel s-a gândit că ar fi mai bine să-și cumpere un sandviș și să se ducă în parc, lângă lacul Serpentine.
   Trăgând din țigară, și-a amintit cum a fost prima dată când venise în Campden Grove. În ziua când stătuse dinaintea casei cu numărul 25 și-l văzuse pe băiețelul acela.
   Laurel s-a uitat la casă. Căminul lui Vivien și al lui Henry, locul chinurilor tăinuite, locul în care Vivien suferise atât. Părea ciudat, dar cu tot ce citise în jurnalele lui Katy Ellis, Laurel știa mai multe despre casa aceasta decât despre cea din spatele ei. Și-a terminat țigara și s-a aplecat să o arunce în scrumiera de la intrare.
   Când s-a îndreptat la loc, știa ce avea să facă.

       A bătut la ușa casei de la numărul 25 și a așteptat.
   Decorațiile de Halloween dispăruseră de la fereastră și acum erau atârnate acolo palme de copii decupate și colorate - cel puțin patru perechi de diferite mărimi. Ce frumos! Ce bine că locuia o familie acolo acum! Amintirile urâte ale trecutului erau înlocuite cu altele noi. Dinăuntru răzbăteau zgomote - sigur era cineva acasă - dar nu răspundea nimeni, așa că a mai bătut o dată. S-a întors apoi cu spatele pe dalele dinaintea ușii și s-a uitat peste drum la casa cu numărul 7, încercând să și-o imagineze pe mama ei în tinerețe, camerista unei doamne, urcând treptele acelea.
   Ușa s-a deschis și femeia aceea frumoasă, pe care o văzuse data trecută, a apărut în prag, cu un prunc în brațe.
   - O, Doamne! a exclamat ea, clipind uimită din ochii ei albaștri. Sunteți chiar... dumneavoastră!
   Laurel era obișnuită să fie recunoscută, dar era ceva diferit în exclamația femeii aceleia. A zâmbit și femeia a roșit, ștergându-și mâna pe blugi și întinzându-i-o lui Laurel.
   - Vă rog să mă scuzați, a spus ea. Ce nepoliticoasă sunt! Mă cheamă Karen, iar pe el Humphrey, a urmat ea, lovind ușor spatele pruncului, și un ciuf de păr blond s-a mișcat ușor pe umărul ei și un singur ochi albastru a privit-o pieziș pe Laurel. Știu cine sunteți, desigur. E o mare onoare să vă cunosc, doamnă Nicolson.
   - Spuneți-mi Laurel.
   - Bine, Laurel, a urmat ea, mușcându-și ușor buza de jos, emoționată, dar bucuroasă, clătinându-și capul uimită. Julian a spus că v-a văzut, dar am crezut... uneori el... a zâmbit ea. Dar n-are importanță, sunteți aici! Soțul meu va fi extrem de fericit să vă vadă.
    „Ești doamna lui tati!”
   Laurel simțea că se petrece ceva mai mult decât își dă ea seama.
   - Să știți că nici măcar nu mi-a spus că veniți.
   Laurel nu a mai adăugat că nu se anunțase dinainte. Nici nu știa cum să explice de ce se află acolo. Așa că a zâmbit.
   - Intrați, vă rog. Să-l chem pe Marty de sus.
   Laurel a urmat-o pe Karen în holul plin de lucruri, trecând pe lângă un cărucior care arăta ca un modul lunar, pe lângă o grămadă de mingi și zmeie și pantofiori desperecheați, intrând într-un salon cald și luminos. Pereții erau acoperiți de sus până jos de rafturi cu cărți, și peste tot erau împrăștiate cărți, iar pe pereți erau agățate desene de copii și fotografii de familie cu oameni fericiți și zâmbitori. Laurel era să se împiedice de un trupșor pe podea, era băiețelul pe care îl văzuse data trecută, așezat pe spate cu genunchii îndoiți. Ținea un braț în aer agitând un avion din lego și scoțând sunete ca de motor, cufundat pe de-a întregul de zborul avionului său.
   - Julian! l-a strigat mama lui. Juju... fugi sus, scumpule, și spune-i tatei că avem un musafir.
   Băiatul s-a uitat în sus la ele, rupându-se de jocul lui. Când a văzut-o pe Laurel, ochii i s-au luminat, recunoscând-o. Fără să scoată vreun cuvânt sau să se oprească din imitarea sunetului de motor, și-a îndreptat avionul spre altă direcție, s-a ridicat în picioare și-a pornit-o pe scările acoperite cu mochetă.
   Karen a insistat să se ducă să pună ceainicul la fiert și Laurel s-a așezat pe o canapea comodă cu urme de cariocă pe cuvertura de creton roșu cu alb, a zâmbit la bebelușul așezat acum pe un covoraș pe podea și lovind o zornăitoare cu piciorul lui dolofan.
   Scările au scârțâit sacadat și a apărut în pragul salonului un bărbat înalt, arătos, cu părul lung și castaniu, destul de ciufulit și cu ochelari cu rame negre. Micul pilot venea în urma lui. Bărbatul a întins mâna, zâmbind când a dat cu ochii de Laurel, clătinându-și capul neîncrezător, de parcă ar fi fost o fantomă apărută brusc în casa lui.
   - Doamne, Dumnezeule! a exclamat el când li s-au atins palmele și s-a dovedit că era ea în carne și oase. Credeam că Julian glumește, dar uite că sunteți aici!
   - Da, eu sunt.
   - Mă cheamă Martin, dar spuneți-mi Marty. Și vă rog să-mi iertați uimirea... dar eu... predau studii de teatru la Queen Mary College și mi-am scris teza de doctorat despre dumneavoastră.
   - Nu mai spuneți! Ești doamna lui tati! Ei, acum se explică.
   - Da, Interpretări contemporane ale tragediilor lui Shakespeare. A fost mult mai puțin pompoasă decât sună.
   - Îmi închipui.
   - Și-acum uite c-ați apărut aici!
   A zâmbit, apoi s-a încruntat ușor, după care a zâmbit din nou.
   - Vă rog să mă scuzați, dar este o coincidență atât de extraordinară!
   - I-ai povestit doamnei Nicolson, scuze, lui Laurel, s-a repezit Karen, care a intrat din nou în cameră, despre bunu’?
   A pus o tavă cu ceștile de ceai pe măsuță, împingând cu mâna o grămadă de desene și obiecte ale copiilor și s-a așezat pe canapea, lângă soțul ei. Fără să arunce măcar o privire, a întins un biscuit spre o fetiță cu cârlionți castanii care apăruse de undeva, adulmecând dulciurile.
   - Bunicul meu, a explicat Marty. Din cauza lui m-a pasionat cariera dumneavoastră. Sunt eu un mare admirator, dar el vă venera. Nu a scăpat niciuna dintre piesele dumneavoastră.
   Laurel a zâmbit, încercând să-și ascundă încântarea. Era fermecată de familia aceasta și de învălmășeala minunată din casa lor.
   - Ei, sigur că i-o fi scăpat vreuna!
   - Nici pomeneală!
   - Spune-i lui Laurel de picior... l-a îmboldit Karen, trăgându-l ușor de braț.
   Marty a râs.
   - Odată și-a rupt un picior și nu s-a lăsat până nu i-au dat drumul de la spital ca să vă vadă în Cum vă place. M-a luat cu el încă de când eram mic de tot, de trebuia să-mi pună trei perne sub mine ca să pot vedea ceva peste scaunul din fața mea.
   - Se pare că avea gusturi bune, a cochetat Laurel, nu numai cu Marty, ci cu toți, căci se simțea prețuită.
   Ce bine că nu se afla Iris prin preajmă!
   - Să știți că avea! a spus Marty zâmbind. Tare l-am iubit. L-am pierdut acum 10 ani, dar mi-e dor de el în fiecare zi.
   Și-a împins ramele negre ale ochelarilor spre frunte și a urmat:
   - Dar v-am tot povestit despre noi. Vă rog să mă scuzați... am fost atât de surprins să vă văd... că nici nu v-am întrebat de ce ați venit. Bănuiesc că nu ca să auziți povești cu bunu’.
   - De fapt, e o poveste ceva mai lungă, a început Laurel, luând ceașca de ceai ce i se oferea și amestecând laptele. Cercetez istoria familiei mele, mai ales din partea mamei, și se pare că ea a fost cândva... a șovăit ea... prietenă cu cei care locuiau în casa aceasta.
   - Aveți vreo idee când a fost asta?
   - Pe la sfârșitul anilor ’30 și la începutul războiului.
   Lui Marty i-a zvâcnit sprânceana.
   - Formidabil!
   - Și cum a chemat-o pe prietena mamei dumneavoastră? a întrebat Karen.
   - Vivien, a spus Laurel. Vivien Jenkins.
   Marty și Karen s-au uitat unul la celălalt, iar Laurel i-a privit uimită.
   - Am spus ceva nelalocul lui?
   - Deloc, doar că...
   Marty a zâmbit uitându-se la mâini și încercând să-și adune gândurile.
   - Numele ăsta ne este foarte cunoscut aici, în casa asta.
   - Îl știți?
   Lui Laurel începuse să-i bată inima cu putere. Ei erau urmașii lui Vivien cu siguranță, vreun copil despre care Laurel nu apucase să afle, apoi un nepot...
   - E o poveste destul de ciudată, de fapt, a devenit o legendă în familia noastră.
   Laurel a dat din cap emoționată, îmbiindu-l să continue în timp ce ea sorbea din ceai.
   - Să vedeți... Străbunicul meu, Bertie, a moștenit casa asta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Era bolnav și se spune că era foarte sărac. Muncise toată viața, dar erau vremuri grele, era război doar... și locuia într-o cămăruță în Stepney, unde îl îngrijea o vecină bătrână. Și-ntr-o bună zi, așa, din senin, a primit vizita unui avocat simandicos care i-a spus că i se lăsase casa asta.
   - Nu înțeleg, a spus Laurel.
   - Nici el n-a înțeles. Dar avocatul i-a spus limpede că o femeie numită Vivien Jenkins, de care străbunicul nu auzise niciodată, îi lăsase unicul beneficiar al testamentului ei.
   - Și el nu o cunoștea?
   - N-auzise niciodată de ea.
   - E tare ciudat.
   - De acord. Și la început nici nu a vrut să vină aici. Suferea de demență, nu-i plăceau schimbările, și vă închipuiți ce șoc a fost... așa că a rămas acolo unde locuia și casa a rămas goală până când s-a întors din război fiul lui, adică bunicul meu, și l-a convins pe bătrân că nu era nicio păcăleală.
   - Atunci înseamnă că bunicul dumneavoastră o cunoscuse pe Vivien Jenkins?
   - Așa se pare, dar n-a vorbit niciodată despre ea. Era destul de deschis, bunul meu, dar erau câteva lucruri despre care nu vorbea niciodată. Despre ea și despre război.
   - Bănuiesc că asta nu-i ceva neobișnuit. Câte orori au văzut bieții oameni!
   - Așa e, a spus Marty, încruntându-se, dar pentru bunu’ a fost mai mult d-atât.
   - Cum așa?
   - A fost trimis la război din pușcărie.
   - Aaa, înțeleg.
   - Nu ne-a povestit prea multe, dar am făcut și eu niște investigații... a urmat Marty fâstâcit, cu voce joasă. Am căutat în documentele de la poliție și am aflat că în 1941, într-o noapte, a fost scos din Tamisa bătut crunt.
   - De către cine?
   - Nu sunt sigur, dar când se afla în spital a apărut poliția. Erau convinși că fusese implicat într-o încercare de șantaj și l-au luat la interogatoriu. Fusese o neînțelegere, așa jura el, și dacă l-ați fi cunoscut pe bunu’ v-ați fi dat seama că nu era în stare să mintă, dar polițiștii nu l-au crezut. După cum scria în documente, avea la el un cec cu o sumă mare și nu a vrut să spună cum intrase în posesia lui. Așa că l-au aruncat în pușcărie, nu-și putea permite să angajeze un avocat, desigur, și până la urmă poliția nu a avut nicio dovadă și atunci l-au înrolat să plece în război. E straniu, dar el spunea că i-au salvat viața.
   - L-au salvat? Cum?
   - Nu știu, n-am putut niciodată să-mi dau seama. Poate că glumea - știți, bunu’ era tare glumeț. L-au trimis în Franța în 1942.
   - Dar el nu mai fusese în armată până atunci?
   - Nu, dar văzuse destule din război, fusese la Dunkirk de fapt, doar că nu avusese pușcă, ci aparat de fotografiat. Era reporter de război. Haideți să-i vedeți fotografiile.

    - Doamne, a exclamat Laurel, dându-și seama, în timp ce studia fotografiile alb-negru care acopereau întreg peretele, bunicul dumitale a fost James Metcalfe!
   - Sigur că da, a răspuns Marty zâmbind mândru și îndreptând o ramă.
   - Le recunosc, am văzut expoziția de la Muzeul Victoria și Albert acum vreo 10 ani.
   - Da, a fost imediat după ce a murit.
   - Are niște lucrări incredibile. Știți că mama avea una dintre fotografiile lui pe perete când eram copil, una foarte mică... de fapt o mai are încă. Spunea că îi reamintește de familia ei. De ce li s-a întâmplat lor. Fuseseră omorâți în bombardamentul de la Coventry.
   - Îmi pare rău să aud asta. Groaznic. Greu de imaginat.
   - Fotografiile bunicului dumitale ne ajută mult să ne imaginăm.
   Laurel a privit fiecare fotografie pe rând. Erau cu adevărat excepționale, oameni care fuseseră scoși de bombe din case, soldați pe front. Una reprezenta o fetiță cu niște haine foarte ciudate, cu pantofi de dans și pantaloni uriași.
   - Îmi place asta!
   - E mătușa Nella, a spus el zâmbind. De fapt așa îi spunem noi, deși nu suntem rude. Era orfană de război. Fotografia a fost făcută în noaptea când i-a fost omorâtă familia. Bunu’ a ținut legătura cu ea și când s-a întors din război a căutat-o și a găsit-o la familia adoptivă. Au rămas prieteni pe viață.
   - Ce frumos!
   - Așa era el, foarte fidel. Știți, înainte de a se căsători, s-a dus să-și caute o fostă iubită să vadă cum se află. Nimic nu l-ar fi împiedicat să se însoare cu bunica, desigur, se iubeau foarte mult, dar a spus că asta era ceva ce trebuia să facă neapărat. Fuseseră despărțiți de război și nu a văzut-o decât o singură dată, și atunci de departe. Ea era pe plajă cu soțul ei și el nu a vrut să-i deranjeze.
   Laurel îl asculta încuviințând din cap și brusc cioburile colorate ale caleidoscopului s-au aranjat în ordine: Vivien Jenkins îi lăsase casa familiei lui James Metcalfe. James Metcalfe, al cărui tată era bătrân și bolnav... dar acesta era... Jimmy, nu-i așa? Sigur că el era. Jimmy al mamei, cel de care se îndrăgostise și Vivien, împotriva căruia o avertizase Katy Ellis, temându-se de ce ar fi fost în stare Henry dacă ar fi aflat. Ceea ce înseamnă ca mama fusese femeia pe care Jimmy o căutase înainte de a se căsători.
   Laurel simțea că leșină și nu numai pentru că era vorba de mama ei, ci pentru că mai era ceva ce-i umbla prin minte.
   - Ce-ați pățit? a întrebat Karen îngrijorată. Arătați de parcă ați văzut o stafie.
   - Eu... s-a bâlbâit Laurel. Îmi închipui prin ce a trecut bunicul dumitale, Marty. Cred că știu de ce a fost bătut și cine l-a lăsat acolo ca mort.
   - Știți dumneavoastră?
   Ea a încuviințat din cap, întrebându-se de unde să înceapă. Erau atâtea de povestit.
   - Haideți înapoi în salon, a spus Karen. Mai pun ceainicul la fiert încă o dată. Vai, știu că pare prostește, a exclamat ea cutremurându-se emoționată, dar nu e grozav să poți dezlega un mister?
   Tocmai dădeau să iasă din cameră, când Laurel a văzut o fotografie care i-a tăiat răsuflarea.
   - E frumoasă, nu-i așa? a întrebat Marty, zâmbind când i-a văzut reacția.
   Laurel a încuviințat din cap și i-a stat pe limbă să strige: „Asta e mama mea!”
   Dar Marty a spus:
   - Asta e ea, Vivien Jenkins! Femeia care i-a lăsat casa asta lui Bertie!

32.

       Capătul drumului, mai 1941
   Vivien a parcurs pe jos ultima parte a drumului.
   Trenul fusese înțesat cu soldați și londonezi istoviți - a stat în picioare, dar până la urmă i s-a oferit un loc. Erau și avantaje, și-a dat ea seama, în faptul că arăta de parcă ar fi fost scăpată din bombardament. Pe bancheta din fața ei stătea un băiat cu un geamantan în poală și cu un borcan pe care îl ținea strâns în mâini. Nu conținea nimic altceva decât un peștișor auriu și, de fiecare dată când trenul încetinea sau o pornea mai iute sau trăgea pe o linie moartă să aștepte vreo alarmă, apa se izbea de pereții borcanului și el îl ridica să vadă dacă peștișorul lui s-a speriat. Oare peștii se sperie și ei?
   Vivien era convinsă că nu, deși gândul de a fi captiv într-un borcan de sticlă îi producea o tensiune atât de mare a corpului, încât abia mai putea respira.
   Când nu își privea peștișorul, băiatul se uita la Vivien, ochii lui mari și triști cercetându-i rănile, haina groasă de blană albă, deși primăvara era pe sfârșite. Cam după o oră de la pornirea trenului, când li s-au întâlnit privirile, ea i-a zâmbit ușor și el a făcut la fel, dar foarte scurt. Printre atâtea gânduri care îi năpădeau mintea luptându-se să-i atragă atenția, se întreba cine o fi fost băiatul și de ce călătorea singur în toiul războiului, dar nu a întrebat nimic - era prea tensionată ca să poată vorbi cu cineva, de teamă să nu se dea în vileag.
   Era un autobuz care mergea în oraș din jumătate în jumătate de oră - așa auzise de la niște bătrâne, când se apropiau de gară, și care se minunau că mai exista ceva care funcționează - dar Vivien a hotărât să meargă pe jos.
   Nu putea să scape de senzația că numai fiind permanent în mișcare poate să se ferească de bucluc.
   O mașină a încetinit în spatele ei și a simțit cum i se încordează tot trupul.
   Se întreba dacă va înceta vreodată să se mai teamă. Doar când Henry va fi mort, căci doar atunci va reuși să-și dobândească libertatea. Șoferul mașinii era un militar a cărui uniformă nu o recunoștea. Își închipuia ce o fi crezând despre ea: o femeie îmbrăcată în haină de blană, cu o față învinețită și amărâtă, mergând singură spre oraș, cu un cufăr micuț după ea.
   - Bună ziua, a spus el.
   A răspuns cu o înclinare a capului, fără să se întoarcă. Își dădea seama că erau aproape 24 de ore de când nu mai vorbise cu voce tare.
   Era o superstiție prostească, dar nu se putea dezbăra de gândul că, de îndată ce ar deschide gura, jocul s-ar termina și o va auzi Henry sau vreunul dintre acoliții lui și ar porni pe urmele ei.
   - Mergeți spre oraș?
   Ea a dat din nou din cap, dar era conștientă ca la un moment dat va trebui să zică ceva, măcar să-i arate că nu era spion german. Ultimul lucru de care avea nevoie ar fi să fie târâtă la poliție de vreun membru zelos al Gărzii Civile dornic să descopere invazia.
   - Puteți veni cu mine dacă doriți, i-a spus el. Pe mine mă cheamă Richard Hardgreaves.
  - Nu, a răspuns ea răgușită după atâta timp de tăcere. Vă mulțumesc, dar îmi place să merg pe jos.
   Acum era rândul lui să dea din cap. Apoi s-a uitat prin parbriz spre direcția în care se îndrepta, după care s-a întors spre Vivien.
   - Ați venit la cineva din oraș?
   - Am căpătat o slujbă, a răspuns ea, la pensiunea Marea Albastră.
   - A, la pensiunea doamnei Nicolson? Ei bine, atunci, ne mai vedem prin oraș, sunt sigur, domnișoara...?
   - Smitham, a răspuns ea. Dorothy Smitham.
   - Domnișoara Smitham, a repetat el zâmbind. Minunat.
   Și apoi i-a făcut cu mâna și și-a văzut de drum.
   Dorothy a rămas privind după mașină până s-a făcut nevăzută după creasta dealului plin de iarbă și apoi a izbucnit în lacrimi de ușurare. Vorbise și nu se întâmplase nimic. Făcuse o conversație întreagă cu un străin, se prezentase cu un nume nou și nu se prăbușise cerul și nici pământul nu se căscase să o înghită. Trăgând încet și cu grijă aer în piept, a lăsat să i se înfiripe o undă de speranță că poate totul va fi bine. Că i se îngăduia această a doua șansă. Aerul mirosea a sare și, în depărtare, un stol de pescăruși zbura în cercuri.
   Dorothy Smitham și-a ridicat cufărul și a pornit mai departe.

      În cele din urmă, femeia mioapă din casa din Rillington Place fusese cea care îi dăduse ideea.
   Când a deschis ochii în norul de praf stârnit de bombă, Vivien și-a dat seama că trăiește încă și a început să plângă. Se auzeau sirene și voci de oameni curajoși care veneau la locul bombei ca să stingă focul, să oblojească rănile și să ridice morții. De ce oare, se întreba ea, nu se afla și ea printre ei - de ce viața asta nu o lăsa în pace?
   Nu era nici măcar rănită grav - Vivien știa prea bine să-și dea seama cât de rău era lovită. Ceva căzuse peste ea, probabil o ușă, se gândea, dar a reușit să iasă printr-o parte. A rămas în picioare, amețită în întuneric. Era frig, nespus de frig și tremura. Nu cunoștea încăperea, dar a simțit ceva moale lângă ea - o haină de blană! Și a tras-o de unde fusese prinsă sub ușă.
   În buzunar a găsit o lanternă și când i-a aprins lumina firavă a văzut că Dolly murise, strivită de cărămizi, de tencuiala tavanului și de un cufăr mare de metal căzut din pod.
   I s-a făcu greață de spaimă și durere și de deznădejdea cumplită că nu-și îndeplinise misiunea. S-a străduit să se ridice în picioare. Tavanul dispăruse și se vedeau stelele de pe cer. Și-a ridicat ochii spre ele, clătinându-se nesigură, întrebându-se cât îi va lua lui Henry să o găsească.
   Atunci a auzit-o pe bătrână strigând:
   - Domnișoara Smitham, domnișoara Smitham trăiește!
   Vivien s-a întors nedumerită către locul de unde se auzea vocea, căci știa că Dolly nu mai e în viață. Tocmai dădea să spună asta și să arate spre Dolly, dar nu a putut rosti nicio vorbă, doar un sunet răgușit, iar bătrâna tot striga că domnișoara Smitham trăiește, arătând spre Vivien. Atunci și-a dat seama de greșeala proprietăresei.
   Era o șansă! Capul îi pulsa și mintea îi era încețoșată, dar și-a dat seama pe loc că i se oferea o șansă. De fapt, în toată învălmășeala uimitoare de după căderea bombei, asta părea foarte simplu. O nouă identitate, o nouă viață se puteau dobândi cu aceeași ușurință ca haina pe care o îmbrăcase pe întuneric. Nu va face nimănui niciun rău, nu mai era nimeni căruia să i se facă rău - Jimmy se dusese, ea făcuse tot ce putuse pentru domnul Metcalfe, Dolly Smitham nu mai avea pe nimeni din familie, iar pe Vivien nu era nimeni să o plângă.
   Și-atunci s-a hotărât...
   Și-a scos verigheta, s-a lăsat în genunchi în întuneric și a vârât-o pe degetul lui Dolly. Era un zgomot asurzitor peste tot, oamenii strigau, ambulanțele veneau și plecau, molozul tot mai cădea în fumul întunecat, dar Vivien nu-și auzea decât bătăile puternice ale inimii - nu de frică, ci de îndârjire. Scrisoarea de la doamna Nicolson cu oferta de slujbă se afla încă în mâna încleștată a lui Dolly și Vivien și-a luat inima în dinți și-a smuls-o, vârând-o apoi în buzunarul hainei albe.
   Mai erau și alte lucruri acolo, un mic obiect tare și o carte, pe care le-a simțit cu vârful degetelor, dar nu s-a uitat la ele.
   - Domnișoara Smitham?
   Un bărbat cu caschetă își sprijinise scara de marginea podelei distruse și a urcat până a ajuns la nivelul ei.
   - Nu vă speriați, domnișoară, o să vă scoatem de aici. Totul o să fie bine!
   Vivien s-a uitat la el și s-a întrebat dacă era oare adevărat.
   - Prietena mea... a spus răgușită, îndreptând lanterna spre trupul de pe podea. E...?
   Omul s-a uitat la Dolly, care avea capul zdrobit de cufărul de metal și membrele împrăștiate în toate direcțiile.
   - Ce blestemăție! a exclamat el. Așa aș spune... Puteți să-mi spuneți cum o cheamă? Putem anunța pe cineva.
   Vivien a dat din cap.
   - O chemă Vivien, Vivien Jenkins, și are un soț care ar trebui să știe că nu va mai veni acasă.

        În restul timpului cât a mai durat războiul, Dorothy Smitham a făcut paturile și a curățat în urma oaspeților din pensiune doamnei Nicolson.
   Își ținea capul plecat, încercând să nu facă ceva care să atragă o atenție nedorită, nu accepta niciodată invitații la dans. Lustruia, spăla, mătura și noaptea, când închidea ochii să se culce, încerca să nu mai vadă ochii lui Henry holbându-se la ea în întuneric.
   În timpul zilei era cu ochii în patru, la început îl vedea peste tot: mersul trufaș al vreunui bărbat care cobora de pe ponton, trăsăturile aspre ale vreunui străin care trecea pe-acolo, vocea ridicată a cuiva din mulțime o făcea să i se furnice pielea. Cu timpul a început să-l vadă tot mai rar, și i-a părut bine, dar nu a încetat să stea la pândă, căci știa că într-o zi o va găsi - doar când și unde... nu știa - și avea de gând să fie pregătită.
    A trimis doar o singură carte poștală. După vreo șase luni de când era la pensiunea Marea Albastră, a ales cea mai frumoasă ilustrată pe care a găsit-o - cu un vapor mare de croazieră, dintr-acelea cu care călătoresc oamenii de la un capăt al lumii la altul - și a scris pe spatele ei:
   Vremea e minunată aici. Toți suntem bine. Te rog distruge-o după ce o citești și a adresat-o dragei ei prietene - singura, de altfel - Katy Ellis din Yorkshire.

     Viața a căpătat un ritm.
   Doamna Nicolson își conducea corabia cu mână de fier, ceea ce-i convenea de minune lui Dorothy: îi făcea bine să se conformeze standardelor de-a dreptul militărești de curățenie și își elibera mintea de amintirile ei întunecate când turna ulei pe balustrada scărilor („Fără risipă, Dorothy, e încă război, să știi!”).
   Și într-o zi, în iulie 1944, la o lună și ceva după Ziua Z, când se întorcea de la băcănie a dat peste un bărbat în uniformă așezat la masa din bucătărie.
   Era de bună seamă ceva mai matur și mai istovit, dar l-a recunoscut pe dată din fotografia adolescentului pe care mama lui o ținea la loc de cinste deasupra șemineului din sufragerie. Dorothy o ștersese de praf de nenumărate ori, și-i știa prea bine ochii vii, obrajii osoși, gropița din bărbie.
   A roșit toată când l-a văzut acolo, de parcă ar fi prins-o uitându-se pe gaura cheii.
   - Dumneata trebuie să fii Stephen.
   - Da, eu sunt, a răspuns el sărind să-i ia sacoșa cu cumpărături.
   - Eu sunt Dorothy Smitham, lucrez aici, la mama dumitale. Știe că ai venit?
   - Nu, am găsit ușa deschisă și am intrat.
   - E sus... să mă duc să...
   - Nu... a replicat el iute, cu chipul luminat de zâmbet. E foarte frumos din partea dumneavoastră, domnișoară Smitham, și nu vreau să vă faceți o impresie greșită. Îmi iubesc mama - m-a adus pe lume, nu? dar, dacă nu vă deranjează, am să mai rămân aici câteva clipe să mă bucur de pace și liniște, înainte de a începe adevărata militărie...
   Dorothy a râs și senzația a surprins-o. Și-a dat seama că râdea pentru prima dată de când sosise de la Londra.
    Mulți ani mai târziu, când copiii lor i-au rugat să le povestească (a câta oară?) cum se îndrăgostiseră unul de altul, Stephen și Dorothy le vor spune cum se furișaseră noaptea să danseze tocmai la capătul pontonului dărâmat. Stephen își adusese și vechiul lui gramofon și-i dăduse drumul, găurind apoi scândurile pe ritmul cântecului „La lumina lunii argintii”. Mai târziu, Dorothy a alunecat și a căzut, când încerca să-și țină echilibrul pe balustradă (aici urma o pauză cu sfaturi părintești: „Să nu încercați niciodată să mergeți pe o balustradă înaltă, scumpilor!”), și Stephen nu a mai avut timp să-și scoată pantofii că s-a azvârlit și-a scos-o din apă. „Și-așa am pescuit-o pe mama voastră!” obișnuia el să spună, iar copiii se prăpădeau de râs închipuindu-și-o pe mama prinsă în cârligul unei undițe. După aceea cei doi au rămas pe nisip, căci era vară și cald, și au mâncat scoici dintr-un cornet de hârtie și au stat de vorbă ore întregi până când s-a ivit soarele la orizont și-au pornit-o încetișor spre pensiune.
   Atunci și-au dat seama, fără ca vreunul din ei să rostească vreo vorbă, că se îndrăgostiseră. Era una dintre poveștile preferate ale copiilor, care și-i imaginau cum mergeau ei de-a lungul pontonului, cu hainele șiroind de apă, mama lor cu spiritul ei liber și tatăl în postură de erou. Dar Dorothy știa că asta era adevărat doar parțial. Căci ea se îndrăgostise de el atunci, în prima zi, în bucătărie, când o făcuse să râdă.
   Lista calităților lui Stephen ar fi fost foarte lungă, dacă i-ar fi cerut cineva să le înșiruie. Era curajos și ocrotitor, avea simțul umorului, avea răbdare cu mama lui, deși era genul de femeie ale cărei cuvinte, oricât de prietenoase ar fi fost, conțineau suficient venin ca să desprindă varul de pe pereți. Avea mâini mari și puternice cu care făcea tot felul de lucruri deștepte: putea repara aproape orice, putea desena (deși nu atât de bine cât i-ar fi plăcut lui). Era chipeș și avea un fel de a se uita la ea care o făcea să roșească, era visător, dar nu într-atât cât să se piardă în propriile închipuiri. Îi plăcea muzica și cânta la clarinet jazz, care îi plăcea atât de mult lui Dorothy și o înnebunea pe maică-sa.
   Uneori când Dorothy stătea cu picioarele încrucișate pe băncuța de sub geamul din camera lui, uitându-se la el cum cântă, doamna Nicolson, la etajul de jos, lua mătura și bătea în tavan, ceea ce-l făcea pe Stephen să cânte și mai tare și cu și mai multe înflorituri și pe Dorothy să râdă atât de tare, că trebuia să-și astupe gura cu amândouă mâinile. În prezența lui se simțea în siguranță.
   Dar în capul listei se afla ceea ce ea prețuia cel mai mult: tăria lui de caracter. Stephen Nicolson avea curajul să-și exprime convingerile, nu ar fi lăsat-o pe iubita lui să-i înmoaie voința și lui Dorothy îi plăcea asta, căci credea că dragostea care-i face pe oameni să se poarte altfel decât le e felul e periculoasă.
   Și mai avea un mare respect față de taine.
   - Tu nu vorbești prea mult de trecutul tău, i-a spus el într-o seară când stăteau pe plajă.
   - Nu.
   Tăcerea care s-a așternut între ei avea forma unui semn de întrebare, dar ea nu a mai spus nimic.
   - De ce?
   Oftatul ei a fost luat de adierea vântului. Știa că mama lui îi tot șușotea la ureche tot felul de minciuni groaznice despre trecutul ei ca să-l convingă să mai aștepte puțin, să mai cunoască și alte femei, gândindu-se la fete de pe acolo, care nu ar fi avut „purtări de londoneze”.
   Mai știa că Stephen îi spusese mamei lui că lui îi plac misterele, că viața ar fi foarte plicticoasă dacă ai ști totul despre cineva înainte de a traversa strada să-l saluți.
   - Din același motiv pentru care nici tu nu vorbești pre mult despre război, i-a răspuns Dorothy.
   El i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
   - Înțeleg ce vrei să spui.
   Era convinsă că îi va povesti totul într-o bună zi, dar trebuia să fie cu băgare de seamă. Stephen era genul de om care s-ar fi dus drept la Londra să îl aranjeze pe Henry cu mâna lui. Și Dorothy nu voia să-l piardă pe cel pe care îl iubea din pricina lui Henry Jenkins.
   - Ești un om bun, Stephen Nicolson.
   El a clătinat din cap, îi simțea fruntea mișcându-se lângă a ei.
   - Nu... sunt doar om.
   Dorothy nu l-a contrazis, i-a luat mâna și și-a sprijinit obrazul de ea în întuneric. Cunoscuse și alți oameni înainte, buni și răi, și Stephen Nicolson era un om bun. Cel mai bun. Și îi amintea de cineva pe care-l cunoscuse cândva.

        Dorothy se gândea la Jimmy la fel cum se gândea la frații și surorile ei, la mama și la tatăl ei.
   El hălăduia acum în casa de lemn de la tropice, conviețuind în pace cu Longmeyerii din mintea ei. Nu îi era greu să și-l închipuie acolo, dincolo de văl. Căci el îi amintea mereu de bărbații din familia ei. Prietenia lui fusese o lumină în întuneric, îi dăduse speranță și, dacă ar fi avut norocul să se cunoască mai bine și mai îndelung, poate că s-ar fi prefăcut în acel tip de iubire care a legat-o de Stephen. Dar Jimmy îi aparținea lui Vivien și Vivien era moartă.
   O singură dată i s-a părut că îl zărește.
   La câteva zile după nuntă, se plimba cu Stephen, ținându-se de mână, pe malul mării și el s-a aplecat să o sărute pe gât. Ea a râs și a dat să scape, luând-o la fugă și privind înapoi ca să-i spună ceva. Și atunci a zărit o siluetă, departe, pe faleză, care se uita la ei. Ei i s-a tăiat răsuflarea, dar Stephen a prins-o din urmă și a luat-o în brațe.
   Dar se poate să fi fost doar o închipuire, căci, atunci când a întors capul să-l vadă din nou, dispăruse.

33.

       Greenacres, 2011
   Mama ceruse cântecul acela și voia să-l asculte în salon.
   Laurel s-a oferit să-i aducă un CD player în dormitor ca să nu trebuiască să se miște, dar sugestia nu i-a fost acceptată și nu a vrut să se certe... Oricum, nu cu mama, nu astăzi, când avea acea privire ca de pe altă lume. Era așa de două zile, de când se întorsese Laurel din Campden Grove și-i povestise ce descoperise.
   Drumul lung și încet de la Londra, cu Daphne care turuia tot timpul despre... Daphne, nu a reușit să-i risipească bucuria și s-a dus să stea de vorbă cu mama de îndată ce au putut rămâne singure. Și au vorbit, în cele din urmă, despre tot ce s-a întâmplat, despre Jimmy, despre Dolly și Vivien, despre familia din Australia, mama i-a povestit despre sentimentul de vinovăție care nu o părăsise niciodată că s-a dus la Dolly în seara aceea și că a forțat-o să intre înapoi în casă.
   - Nu și-ar fi găsit moartea acolo dacă n-aș fi venit eu. Tocmai ieșea din casă când am ajuns acolo.
   Laurel i-a reamintit că se dusese ca să-i salveze viața, ca să o avertizeze, așa că nu avea de ce să se învinuiască pentru faptul că avioanele nemțești aruncau bombe la întâmplare.
   Mama a rugat-o să-i caute fotografia lui Jimmy - nu o copie, ci cea adevărată - printre cele câteva rămășițe ale trecutului pe care nu le aruncase din viața ei. Șezând acolo, lângă mama ei, Laurel a privit din nou fotografia: zorile care se revărsau după un raid, sticla spartă din prim-plan care sclipea ca niște luminițe, oamenii care ieșeau din adăpost, pe fundal, prin fum.
   - Era un cadou, a spus mama încetișor, a însemnat atât de mult când mi-a dat-o. N-aș fi putut suporta să mă despart de ea.
   Amândouă au plâns și Laurel se întreba, din când în când, pe măsură ce mama găsea o rămășiță de energie ca să vorbească - cu destulă greutate, dar foarte concentrată - despre cea ce văzuse și simțise, dacă șuvoiul acela de vechi amintiri - unele îngrozitor de dureroase - nu va fi prea mult, dar poate bucuria de a afla despre Jimmy și familia lui sau ușurarea de a se elibera, în fine, de secretele ei au făcut-o să-și adune toate forțele.
   Asistenta medicală îi avertizase că nu va dura prea mult, să nu-și facă iluzii, și că, atunci când va veni, sfârșitul va fi rapid, dar în același timp a zâmbit și le-a spus să se bucure de ea cât mai pot. Și așa au făcut, au înconjurat-o cu dragoste, cu toată zarva veselă și ciorovăiala vieții de familie pe care Dorothy Nicolson o iubise întotdeauna.
    Acum, în timp ce Gerry o ducea în brațe să o așeze pe canapea, Laurel căuta printre discurile de vinil. Le dădea iute la o parte, dar s-a oprit o clipă când a ajuns la cel cu Barber’s Jazz Band și a zâmbit. Discul era al tatei, Laurel își aducea aminte ziua când a venit cu el acasă. Își scosese și el clarinetul și a cântat odată ore în șir soloul cu Monty Sunshine, stând în picioare, chiar acolo în mijlocul covorului, oprindu-se din când în când să-și clatine capul admirativ la măiestria lui Monty.
   Și-n timpul cinei din seara aceea, a rămas foarte tăcut, neluând în seamă gălăgia fetelor sale în timp ce trona în capul mesei, cu chipul iluminat de o satisfacție deplină.
   Cuprinsă de emoția acestei amintiri duioase, Laurel a lăsat deoparte discul cu Monty Sunshine, și a continuat să dea mai departe discurile, până l-a găsit pe cel pe care îl căuta, La lumina lunii argintii în varianta lui Ray Noble și Snooky Lanson. Și-a întors privirea spre locul unde Gerry o așezase pe mama, aranjându-i pătura cu blândețe ca să-i acopere trupul firav și s-a oprit, gândindu-se ce noroc avea să fi venit și el zilele acestea la Greenacres.
   El era singurul căruia îi mărturisise adevărul despre trecut. Cu o noapte în urmă stătuseră de vorbă, bând vin roșu, în căsuța din copac, ascultând un post de rock-and-roll din Londra pe care îl găsise Gerry pe Internet și vorbind la întâmplare despre prima dragoste și bătrânețe și toate celelalte dintre ele.
   Când au vorbit despre secretul mamei, Gerry a spus că nu vede niciun motiv să le spună și celorlalte.
   - Doar noi am fost acolo, în ziua aia, Lol, e o parte din noi. Rose, Daphne și Iris... a urmat el ridicând din umeri și sorbind din vin. S-ar putea să le tulbure și la ce bun?
   Laurel nu era convinsă. Desigur nu era o poveste ușor de spus, le-ar fi produs multă durere, mai ales lui Rose. Dar, în același timp, Laurel se gândise mult în ultima vreme la tot felul de taine, la cât de greu era să fie păstrate și la obiceiul pe care îl aveau să alunece tăcute și să se strecoare dintr-odată printr-o crăpătură a voinței celui care le păstrează. Așa că credea că era mai bine să mai aștepte o vreme să vadă cum se așază lucrurile.
   Gerry și-a ridicat ochii spre ea și a zâmbit, cocoțat pe brațul canapelei pe care o pusese pe mama, făcându-i semn cu capul să pună cântecul. Laurel a scos discul din coperta de hârtie și la pus pe pick-up, așezând acul pe marginea lui. Sunetul pianului a umplut ungherele tăcute ale încăperii și Laurel s-a așezat la celălalt capăt al canapelei, închizând ochii, cu mâna pe picioarele mamei.
   Dintr-odată avea din nou nouă ani. Era într-o noapte de vară în 1945.
   Laurel era îmbrăcată cu o cămașă de noapte cu mâneci scurte și fereastra de deasupra patului ei era deschisă să intre adierea răcoroasă a nopții. Ținea capul pe pernă, cu părul lung împrăștiat ca un evantai și cu picioarele sprijinite de pervaz. Mama și tata aveau musafiri la cină și Laurel stătea așa pe întuneric de ore întregi, ascultând valurile ușoare de vorbe și râsete care se ridicau câteodată peste icnetele și oftaturile surorilor ei adormite.
   Fumul de țigară se strecura în sus pe scări și intra pe ușa deschisă; din sufragerie se auzea clinchet de pahare și Laurel era fericită să știe că lumea oamenilor mari era caldă și luminoasă și pulsa dincolo de pereții dormitorului ei.
   După o vreme s-a auzit zgomotul scaunelor împinse sub masă și pași în holul de la intrare și Laurel își închipuia bărbații care își dădeau mâna și femeile care se sărutau pe obraji spunându-și „La revedere! Vai, ce seară plăcută a fost!”, promițându-și să se mai întâlnească și altă dată. Portierele mașinilor s-au trântit, motoarele și-au pornit huruitul și au ieșit pe aleea luminată de lună, și în cele din urmă s-a lăsat liniștea peste casa Greenacres.
   Laurel aștepta să audă pe scări pașii părinților care se duceau la culcare, dar nu au venit și ea s-a legănat pe muchia somnului, fără să vrea încă să se lase să se scufunde. Și-apoi, un râs de femeie a răzbătut prin podele, răcoros și înfundat, și Laurel a deschis ochii larg. S-a ridicat și a ciulit urechile să audă și alt râs, al tatei de data aceasta, urmat iute de zgomotul a ceva greu care era împins. Laurel nu avea voie să se scoale din pat noaptea, decât dacă i-ar fi fost rău sau ar fi avut nevoie la toaletă sau ar fi fost trezită de vreun coșmar, dar acum nu mai putea să închidă ochii și să adoarmă. Jos se întâmpla ceva și trebuia să afle.
   Chiar dacă curiozitatea îi poate veni de hac pisicii, fetițele se descurcă de obicei mult mai bine.
   S-a dat jos din pat și a pornit în vârful picioarelor pe coridorul tapetat cu mochetă, cu cămașa de noapte fluturându-i pe lângă picioarele goale. Tăcută ca un șoricel, s-a strecurat pe scări oprindu-se la primul palier și a auzit muzică răzbătând prin ușa de la salon. A coborât restul scărilor în grabă și a îngenuncheat cu grijă, sprijinindu-și o mână de ușă și uitându-se cu un ochi pe gaura cheii. A clipit uimită, cu răsuflarea tăiată.
   Fotoliul tatei fusese tras într-un colț, lăsând un loc gol destul de mare în mijlocul camerei, iar el și mama stăteau unul lângă altul, în mijlocul covorului, cu corpurile unite într-o îmbrățișare. Mâna mare și puternică a tatei se sprijinea pe spatele mamei, iar obrazul îi era lipit de al mamei și se legănau în ritmul muzicii. Avea ochii închiși și expresia chipului său a făcut-o pe Laurel să i se aprindă obrajii.
   Părea pătruns de o mare durere, dar și de fericire. Era tatăl ei și parcă n-ar fi fost și o tulbura să-l vadă așa, dar se simțea și un pic invidioasă, ceea ce nu mai înțelegea deloc.
   Muzica a pornit apoi mai iute și trupurile părinților ei s-au depărtat, în timp ce Laurel îi privea mai departe. Dansau, dansau cu adevărat, ca în filme, ținându-se de mâini și tropăind din picioare, iar mama se învârtea pe sub brațul tatei.
   Mama avea obrajii îmbujorați și buclele îi erau mai răvășite, breteaua rochiei ei ecru îi căzuse ușor pe un umăr și fetița de 9 ani se gândea că, chiar dacă ar trăi 100 de ani, nu ar mai putea să vadă pe cineva atât de fericit.

     - Lol!
   Laurel a deschis ochii. Cântecul se terminase și discul se învârtea în gol.
   Gerry se aplecase deasupra mamei care ațipise și i-a mângâiat părul încetișor.
   - Lol! a strigat-o el din nou, cu o voce stranie, aproape imperioasă.
   - Ce-i?
   El se uita atent la chipul mamei și Laurel i-a urmărit privirea. Și-atunci și-a dat seama. Dorothy nu dormea. Plecase.

         Laurel stătea în leagănul de sub copac, împingându-l ușor cu piciorul.
   Nicolsonii își petrecuseră mai toată dimineața discutând despre înmormântare cu preotul, iar acum Laurel lustruia medalionul pe care mama îl purtase întotdeauna. Fuseseră cu toții de acord să o înmormânteze cu el. Mama nu prețuia niciodată obiectele, dar ținea în mod deosebit la acest medalion, refuzând să-l scoată vreodată. „Cuprinde cele mai scumpe comori ale mele”, spunea ea, ori de câte ori venea vorba de el, deschizându-l să le arate fotografia copiilor ei dinăuntru.
   Când era mică, lui Laurel îi plăcea nespus cum se mișca mica balama și cum pocnea închizătoarea lui.
   L-a închis și l-a deschis din nou, uitându-se la chipurile zâmbitoare al fratelui, ale surorilor ei mai mici și al ei, imagini pe care le văzuse de sute de ori. Și-atunci a băgat de seamă că una din bucățile ovale de sticlă avea o ciobitură într-o parte. Laurel s-a încruntat, atingând locul cu degetul. Unghia i s-a agățat de ciobitură și sticla s-a mișcat - nu era atât de fixă cât crezuse - și i-a căzut în poală. Fără apăsarea ei, fotografia s-a bombat la mijloc, în așa fel încât Laurel a putut să vadă sub ea. S-a uitat mai atent și a vârât degetul sub ea și a scos-o.
   Era exact cum își închipuise. Dedesubt se afla o altă fotografie, cu alți copii din alte vremuri. A verificat atunci, grăbită, și cealaltă parte, trăgând afară fotografia lui Iris cu Rose, și de sub ea a apărut altă fotografie veche: încă doi copii.
   Laurel i-a privit pe toți patru și i s-a oprit respirația: după vechimea hainelor pe care le purtau, după sugestia de căldură toridă ce reieșea din felul în care se uitau cu ochii aproape închiși la aparatul de fotografiat, după neastâmpărul încăpățânat al celei mai mici dintre fete și-a dat seama pe dată cine erau: Longmeyer-ii din Tamborine Mountain, frații și surorile mamei, înainte de a fi dispărut în accidentul îngrozitor din pricina căruia a fost trimisă în Anglia sub aripa ocrotitoare a lui Katy Ellis.
   Laurel era atât de absorbită de descoperirea ei și se întreba cum ar putea afla mai multe despre familia aceasta îndepărtată pe care tocmai o descoperise, încât nu a observat mașina care se apropia pe alee decât atunci când a ajuns aproape de gard. Venise tot felul de lume toată ziua să își exprime condoleanțele, toți având câte o poveste despre Dorothy, făcându-i pe copiii ei să zâmbească și pe Rose să plângă tot mai tare în numeroasele șervețele de hârtie pe care le cumpăraseră special pentru asta. Uitându-se mai bine la mașina care se apropia a văzut că era poștașul.
   S-a ridicat și s-a dus să îl salute; desigur că auzise vestea și și-a exprimat condoleanțele. Laurel i-a mulțumit și a zâmbit auzindu-l povestind despre îndemânarea uimitoare a lui Dorothy Nicholson în mânuirea ciocanului.
   - N-ai fi zis, o doamnă așa drăguță ca ea să fie în stare să bată ulucile de la gard, dar uite că știa s-o facă!
   Laurel a dat din cap admirativ și-n timp ce se întorcea la leagăn gândul i-a zburat la tăietorii de cedri din Tamborine Mountain.
   În corespondența primită era o factură de electricitate, un pliant despre alegerile locale și încă un plic destul de voluminos. Laurel a ridicat din sprâncene văzând că îi era adresat ei. Nu se putea gândi cine ar fi putut ști că ea se află la Greenacres, în afară de Claire, care nu-și bătea capul să trimită scrisori dacă putea rezolva totul cu un telefon.
   A răsucit plicul și a văzut că expeditorul era Martin Metcalfe, din Campden Grovenr. 25.
   A deschis plicul, mirată, și a scos ce se afla înăuntru: ghidul oficial al expoziției bunicului lui, James Metcalfe, de la Muzeul Victoria și Albert, cu 10 ani în urmă.
   „Am crezut că v-ar plăcea să vedeți asta. Salutări, Marty scria pe biletul prins de copertă. P.S. Vă rugăm să veniți să ne vedeți data viitoare când sunteți în Londra.”
    Laurel era convinsă că o va face: îi plăceau Karen și Marty și copiii lor, și băiețelul cu avionul lui de Lego și privirile pierdute. Îi simțea ca pe niște rude, toți fiind legați într-un mod ciudat și complicat de întâmplările cumplite din 1941.
   A frunzărit broșura, impresionată încă o dată de minunatul talent al lui James Metcalfe, de felul în care reușea să redea mai mult decât o imagine cu aparatul său de fotografiat, reușind să alcătuiască o poveste întreagă din elementele disparate ale unui singur moment. Și ce poveste! Fotografiile acestea erau adevărate documente despre o experiență istorică ce ar fi fost aproape de neconceput fără ele.
   Se întreba dacă Jimmy își dăduse seama de asta la vremea aceea, dacă, în timp ce înregistra pe film mici exemple de dureri și pierderi personale, era conștient că alcătuiește o mărturie extraordinară pentru viitor.
   Laurel a zâmbit văzând fotografia Nellei și s-a oprit dând de o altă fotografie prinsă la sfârșitul ghidului, o copie a celei pe care o văzuse în casa din Campden Grove, portretul mamei. Laurel a desprins-o, aducând-o mai aproape de ochi ca să-i vadă mai bine trăsăturile frumoase. Când a pus-o la loc, a băgat de seamă ultima fotografie din ghid, un autoportret al lui James Metcalfe din 1954.
   Uitându-se la ea, a avut un sentiment ciudat, pe care l-a pus mai întâi pe seama rolului hotărâtor pe care Jimmy îl jucase în viața mamei și a celor aflate de la ea despre bunătatea lui, despre felul cum o făcuse să se simtă fericită într-un moment când nu avea altă lumină în viață. Dar apoi, uitându-se mai bine la fotografie, era tot mai sigură că mai era și altceva care o făcea să simtă asta, ceva și mai puternic și mai personal.
   Și dintr-odată și-a amintit.
   Laurel s-a lăsat pe speteaza leagănului, ridicându-și ochii spre soare, cu un zâmbet larg luminându-i fața uimită. Atunci și-a dat seama de ce a fost surprinsă atât de tare în ziua aceea, la spital, când a auzit-o pe Rose pronunțând numele Vivien; de unde a știut Jimmy să-i trimită lui Vivien cartolina anonimă cu mulțumiri lui Dorothy Nicolson, la Greenacres și de ce i se părea cunoscut acel timbru de la încoronarea reginei.
   Doamne, Dumnezeule - a râs Laurel acum înțelegea chiar și vorbele ciudate spuse de omul acela care o așteptase la intrarea actorilor. Citatul acela misterios, atât de cunoscut, dar pe care nu știa de unde să-l ia. Nu era din nicio piesă, de aceea îi fusese atât de greu să-l identifice - nu căutase în partea potrivită a minții ei.
   De fapt era un citat dintr-o conversație de demult, despre care uitase pe de-a întregul, până acum...

34.

      Greenacres, 1953
   Cel mai bun lucru la vârsta de 8 ani era să poți face roata cum trebuie.
   Laurel făcuse asta toată vara și atinsese recordul de 326 la rând, de-a lungul aleii de la intrare până la locul unde era tractorul tatei. În dimineața aceasta își pusese în gând ceva și mai grozav: să vadă câte ar fi făcut dacă dădea ocolul casei cât de iute putea.
   Problema era însă portița din spate. De fiecare dată când ajungea acolo (47 sau 48 de roți) făcea un semn în țărâna unde găinile ciuguliseră iarba, alerga să deschidă portița și-apoi dădea fuga înapoi la locul marcat, gata să pornească roata din nou. Dar, până să-și ridice mâinile deasupra capului, pregătindu-se să se rostogolească, poarta s-a închis la loc. S-a gândit să o fixeze cu ceva, dar găinilor atât le-ar fi trebuit, erau atât obraznice, că ar fi fost în stare să dea năvală în grădina de zarzavaturi.
   Totuși nu vedea cum ar fi putut altfel să facă o răsucire completă. Și-a dres vocea, așa cum făcea domnișoara Pimpton, profesoara ei, când avea ceva important de anunțat și a spus, arătând cu degetul spre găini: „Ei, voi de colo, eu o să las poarta asta deschisă doar un minut. Dacă vreuneia dintre voi îi trece prin cap să iasă afară cât mă răsucesc eu și mai ales să intre în grădina tatei, vreau să vă reamintesc că mama face diseară salată de pasăre pentru încoronare și poate are nevoie de ceva voluntari!”
   Mamei nici prin cap nu i-ar fi trecut să-și bage în oală vreuna din fetițele ei - găinile aveau garantată moartea de bătrânețe dacă aveau norocul să se fi născut la ferma Nicolson dar Laurel nu vedea de ce ar fi trebuit să le spună asta.
   A luat cizmele de cauciuc ale tatei de la ușa din față și le-a sprijinit de portiță una lângă alta. Pisoiul Constable, care urmărea toate acestea de pe treptele de la intrare, a miorlăit exprimându-și rezervele față de ideea asta, dar Laurel s-a prefăcut că nu bagă de seamă. Mulțumită că a reușit să fixeze portița, le-a mai amenințat încă o dată pe găini, s-a uitat la ceas așteptând ca secundarul să ajungă în dreptul cifrei douăsprezece, a strigat „haide!” și-a pornit să facă roata.
   Planul i-a reușit de minune. A dat ocolul de câteva ori, cu cozile ei lungi târându-se prin praf, ca apoi să-i sară pe spate ca o coadă de cal, trecând prin curtea găinilor, prin portița deschisă („ura!”) și înapoi de unde pornise.
   Optzeci și nouă de roți în nici mai mult, nici mai puțin de trei minute și patru secunde.
   Laurel era fericită - până a băgat de seamă că „fetițele” acelea obraznice făcuseră exact ce le spusese ea să nu facă. Alergau acum bezmetice printre răzoarele tatei, ciugulind porumbul tatei de parcă n-ar fi primit nimic vreodată de mâncare.
   - Hei, a strigat Laurel, voi, alea de acolo, veniți înapoi în țarcul vostru!
   Ele nu au luat-o în seamă și ea a alergat într-acolo, fluturându-și mâinile și tropăind din picioare, dar ele au tratat-o cu profund dispreț.
   Laurel l-a observat pe bărbatul acela doar când i-a spus:
   - Bună!
   Și-a ridicat privirea și l-a văzut în locul în care își parca tata de obicei Morrisul.
   - Bună ziua!
   - Pari cam supărată.
   - Sunt foarte supărată. Fetele astea au scăpat și mănâncă tot porumbul tatei și-o să cadă vina pe mine!
   - Vai de mine, asta e grav!
   - Sigur că e.
   Buza ei de sus era gata să înceapă să tremure, dar s-a stăpânit.
   - Uite ce-i, nu prea știe lumea, dar se întâmplă că eu cunosc limba găinilor destul de bine. Ce-ar fi să vedem ce putem face ca să le scoatem afară de-acolo?
   Laurel a încuviințat și amândoi au gonit găinile din grădină, omul scoțând tot soiul de cotcodăceli sub privirile uimite ale lui Laurel. Când ultima pasăre a fost trecută dincolo de poartă, el a ajutat-o și să șteargă urmele dezastrului din porumbul tatei.
   - Ați venit la părinții mei? a întrebat Laurel, gândindu-se că poate omul acela o fi avut și alt scop decât să o ajute pe ea cu găinile.
   - Da, am cunoscut-o pe mama ta, demult de tot. Am fost prieteni, a răspuns el cu un zâmbet ce a făcut-o pe Laurel să creadă că-i plăcea de el, nu numai din pricina găinilor.
   - Puteți să veniți în casă să-i așteptați, dacă vreți, a spus ea, fâstâcindu-se la gândul acela. Eu tot ar trebui să fac curat.
   - Bine.
   A urmat-o în casă, scoțându-și pălăria când a intrat. A privit în jur, observând, după cum credea Laurel, văruiala proaspătă făcută de tata.
   - Părinții tăi nu sunt acasă?
   - Tata e la câmp și mama s-a dus să împrumute un televizor să vedem încoronarea.
   - A, da, sigur... ei bine, vezi-ți de treabă atunci. Eu stau aici.
   Laurel a încuviințat din cap, dar nu s-a clintit.
   - Știți că eu o să mă fac actriță, a început ea, năpădită brusc de dorința de a-i vorbi despre ea.
   - Nu mai spune!
   Ea a încuviințat din nou.
   - Ei bine, atunci. Va trebui să te urmăresc. Ai să joci și la teatrele din Londra?
   - O, da, a răspuns Laurel, strângându-și buzele așa cum fac oamenii mari când se gândesc. Cred că s-ar putea...
   Omul zâmbea, dar chipul i s-a schimbat brusc și la început Laurel a crezut că era din pricina a ceea ce spusese sau făcuse ea. Dar apoi și-a dat seama că el nu se mai uita la ea, ci rămăsese cu ochii ațintiți la fotografia de la nuntă a mamei și a tatei, pe care o țineau pe măsuța din holul de la intrare.
   - Vă place?
   El nu a răspuns. Se dusese la măsuță și ținea fotografia în mână, uitându-se la ea de parcă nu i-ar fi venit să-și creadă ochilor.
   - Vivien, a spus el încetișor, atingând fața mamei.
   Laurel s-a încruntat, mirându-se ce o fi vrut să spună.
   - Ea e mama mea, și o cheamă Dorothy.
   Omul a privit-o cu gura căscată, de parcă ar fi vrut să spună ceva, dar nu a vorbit. A închis-o la loc și s-a luminat pe dată de un zâmbet ghiduș, de parcă ar fi dezlegat o enigmă și ceea ce descoperise îl făcea fericit și trist în același timp. Și-a pus pălăria pe cap și Laurel și-a dat seama că voia să plece.
   - Mama vine repede, a spus ea, neînțelegând nimic. E dusă doar până-n satul vecin.
   Omul nu s-a răzgândit însă și s-a îndreptat către ușă și a ieșit afară, sub bolta cu glicină, în soarele puternic. I-a întins mâna lui Laurel și i-a spus:
   - Ei bine, colega de alergat după găini! Mi-a făcut plăcere să te cunosc. Vizionare plăcută a încoronării!
   - Mulțumesc.
   - Pe mine mă cheamă Jimmy și să știi că am să te urmăresc la teatrele din Londra.
  - Pe mine mă cheamă Laurel, a răspuns ea, scuturându-i mâna. Și o să ne întâlnim la teatru.
   - Nici nu mă îndoiesc, a râs el. Mi se pare că ești genul care ascultă cu urechile, cu ochii și cu inima deodată.
    Laurel a încuviințat din cap pătrunsă de importanță.
   Omul dădea să plece, dar s-a oprit și s-a întors încă o dată.
  - Înainte de a pleca, Laurel, poți să-mi spui dacă mama și tata sunt fericiți?
  Laurel și-a încrețit nasul, neînțelegând ce vrea să spună.
   - Adică glumesc împreună, râd, dansează, se joacă?
   - A, da, a răspuns ea, dându-și ochii peste cap. Sigur că da, tot timpul.
   - Și tata e un om bun?
   Laurel s-a scărpinat în cap și a încuviințat din cap.
   - Și foarte nostim, mereu o face să râdă și-i face mereu ceai. Și știți că i-a salvat viața? Așa s-au îndrăgostit ei... mama a căzut de pe o stâncă înaltă și era singură și-i era frică, poate chiar în pericol de moarte, dar tata s-a aruncat în apă, chiar dacă acolo erau rechini și crocodili, și cu siguranță că erau și pirați, și-a salvat-o.
   - Nu mai spune!
   - Așa a fost. Și după aia au mâncat scoici.
   - Ei, atunci, Laurel, a spus bărbatul acela pe care îl chema Jimmy, cred că tatăl tău este omul potrivit pentru mama ta.
   Și și-a plecat ochii la cizme, cu înfățișarea aceea a lui veselă și oarecum tristă și i-a făcut cu mâna în semn de rămas-bun.
   Laurel s-a uitat o vreme după el, dar apoi a început din nou să se întrebe câte roți ar putea face până la râu. Și până a venit mama acasă și surorile ei cu televizorul într-o cutie, uitase cu totul de omul care venise în ziua aceea să o ajute cu găinile.

                                        SFÂRȘIT