Omul de castane, Soren Sveistrup

 .............................................................

7.

                Cât timp așteaptă neliniștit tonul de apel ocupat din telefonul său mobil, privirea îi alunecă peste rafturile din cameră. Şi atunci îşi dă seama ce cantitate enormă de suferinţă umană trebuie să fi fost documentată de-a lungul timpului de statul danez şi care acum zace uitată prin diversele arhive, registre şi servere din toată ţara.

   - Sunteţi pe linia de aşteptare, cu numărul de ordine - 7.
   Brink l-a însoţit până în subsol şi a descuiat arhiva - o încăpere primitivă şi murdară, cu un şir lung de rafturi, cutii şi dosare. Nu exista nicio fereastră, doar neoane fluorescente de modă veche, aşa cum Hess mai văzuse la şcoală, iar încăperea îi amintea cât de mult ura subsolurile şi camerele subterane.
   Brink i-a spus că fuseseră atât de multe dosare, încât cazul respectiv fusese printre primele pe lista de digitalizare, pentru a elibera din spaţiul de stocare, cu câţiva ani în urmă, când fusese demarat procesul informatic. Şi, astfel, Hess a fost nevoit să parcurgă cazul pe vechiul calculator din colţul camerei. Brink s-a oferit să-l ajute şi aproape a insistat să rămână de faţă, dar Hess a preferat să parcurgă materialul fără să fie întrerupt.
   Telefonul mobil i-a sunat de mai multe ori, inclusiv câteva apeluri de la Francois, aşa că şi-a imaginat că, probabil, francezul îşi dăduse seama că nu a mai ajuns la Bucureşti.
   Hess ştia ce căuta în materialele respective, dar tot se lăsa prins în detalii. Descrierea primei întâlniri dintre agenţii de poliţie şi fraţii gemeni a fost o lectură teribilă.
   Când au fost găsiţi, stăteau îmbrăţişaţi într-un colţ al subsolului, băiatul cu braţele în jurul surorii sale, care părea apatică, parcă aflată într-o stare de şoc. Băiatul a fost separat cu forţa de ea când au fost duşi la ambulanţă, iar comportamentul lui era cel al unui „animal sălbatic”. Examinarea medicală a copiilor a confirmat abuzul şi violenţele a căror mărturie se găsea deja în subsol, după care s-a încercat o audiere a gemenilor, lucru care s-a dovedit imposibil. Băiatul rămăsese totalmente mut şi nu scosese un cuvânt, iar sora, dimpotrivă, a răspuns total anapoda, fără să fi părut a înţelege întrebările. Psihologul aflat la faţa locului a declarat că fetiţa trăia într-un soi de univers paralel, probabil încercând să-şi reprime experienţele.
   Un judecător a aprobat absenţa celor doi copii din sala de judecată şi, din acel moment, au fost trimişi la nişte familii adoptive din cealaltă parte a ţării. În acest context, Hess a reuşit să afle că autorităţile au decis să-i despartă pe cei doi, în speranţa de a-i ajuta să lase trecutul în urmă şi să meargă mai departe. Lui Hess nu i s-a părut o decizie tocmai înţeleaptă.
   Stând acolo la calculator, primul lucru pe care şi l-a notat pe carneţel a fost, desigur, numele fraţilor gemeni, Toke şi Astrid Bering, dar şi CNP-urile lor. Însă, în afară de acestea, raportul poliţiei nu conţinea prea multe alte informaţii utile despre trecutul lor. Dintr-o notă a responsabilului de caz reieşea că au fost găsiţi abandonaţi pe scările unei maternităţi din Aarhus, în 1979, la doar câteva săptămâni de la naştere, iar numele l-au primit de la moaşe. Fără a intra în detalii, nota spunea că fraţii gemeni au trăit la alte familii adoptive înainte de a fi transferaţi în grijă la Ferma de Castane, cu doi ani înainte de masacru. Aşa se numea ferma lui Orum.
   Cu fiecare rând citit, Hess simţea că se apropie de o explicaţie, dar apoi a căutat CNP-urile gemenilor în bazele de date ale poliţiei, să vadă unde se aflau în prezent.
   - Sunteţi pe linia de aşteptare, cu numărul de ordine - 3.
   Registrul extins al poliţiei care interconectează diversele registre ce pot fi relevante pentru ancheta poliţiei arată, printre altele, unde şi când a trăit o anumită persoană. Pentru fiecare persoană este înregistrată o listă cronologică a adreselor, dar şi momentul schimbării domiciliului, apoi dacă persoana a fost căsătorită, divorţată, căutată, acuzată, condamnată, expulzată sau dacă s-a remarcat în vreun fel prin activităţi ce pot avea relevanţă pentru poliţie.
   Dar presupusa căutare de rutină s-a transformat într-un alt mister.
   După o şedere într-o instituţie de stat destinată copiilor defavorizaţi, din registru reiese că, la vârsta de 12 ani, Toke Bering a fost dat în plasament unei familii din Langeland. Apoi unei familii din Als, pe urmă altor trei familii, până pe la vârsta de 17 ani, când i s-a pierdut urma. Pur şi simplu, în baza de date nu se mai găsea nicio altă adresă sau vreun eveniment care să aibă legătură cu CNP-ul respectiv.
   Dacă Toke Bering ar fi murit, acest lucru ar fi trebuit să fie înregistrat, dar băiatul nu mai avea nicio urmă înregistrată în sistem, aşa că Hess a telefonat Direcţiei pentru Evidenţa Populaţiei pentru a solicita o explicaţie. Doamna care a răspuns la telefon nu a reuşit să obţină mai multe informaţii decât Hess, iar presupunerea ei era că Toke Bering ar fi plecat din ţară.
   Profitând de ocazie, Hess a întrebat şi despre sora băiatului, dar nici despre ea nu a primit mai multe informaţii decât găsise deja. Astrid Bering fusese şi ea dată în plasament mai multor familii, după şederea la Ferma de Castane. Însă era evident că angajaţii serviciilor sociale şi experţii în psihologia copilului schimbaseră strategia faţă de fetiţă, fiindcă au scos-o din sistemul de plasament, transferând-o în diverse instituţii de psihiatrie infantilă. De când avea 18 ani şi până la vârsta de 27 nu figura deloc în registru, sugerând că ar fi putut fi plecată din ţară, însă apoi şederile la instituţii psihiatrice s-au ţinut în lanţ. Până în urmă cu un an, când, la 38 de ani, părea să se fi evaporat.
   Hess a încercat la cea mai recentă adresă unde stătuse, dar clinica respectivă avea deja un nou manager, care habar nu avea unde ar fi putut pleca Astrid Bering după externare.
   - Sunteţi pe linia de aşteptare, cu numărul de ordine - 2.
   Neavând de ales, Hess a decis să o ia pe drumul mai anevoios. Adică să telefoneze tuturor familiilor care i-au avut în plasament pe gemeni, urmând să-i întrebe dacă au mai auzit de-a lungul anilor ceva de la băiat sau de la fată şi dacă ştiu unde se află aceştia în prezent. Hess a început cronologic, mai exact, cu familiile de dinaintea şederii la Ferma de Castane, însă după vreo două apeluri nu a reuşit să obţină nimic.
   Familiile adoptive păreau binevoitoare, dar nu mai fuseseră în legătură cu fraţii gemeni de atunci, iar Hess a ajuns astfel la familia cu numărul trei.
   - Consiliul Local din Odsherred, Direcţia pentru Familie, cu ce vă pot ajuta?
   Vechiul număr de telefon fix al familiei Petersen, din Odsherred, era nefuncţional, motiv pentru care Hess a adresat întrebările sale autorităţilor locale. S-a prezentat şi a explicat faptul că-i caută pe Poul şi Kirsten Petersen, cu domiciliul pe strada Kirkevej numărul 35, din Odsherred, fiindcă aceştia l-ar putea ajuta cu informaţii despre doi fraţi gemeni pe care i-au avut în plasament în 1987.
   - Nicio şansă, dacă nu cumva ai vreo pilă la Dumnezeu. Conform informaţiilor din calculatorul meu, Poul şi Kirsten Petersen sunt amândoi decedaţi. Soţul a murit acum 7 ani, iar soţia, 2 ani mai târziu.
   - Cum au murit?
   Întreabă mai mult din obişnuinţă, dar persoana cu voce obosită de la capătul firului nu are informaţia respectivă în faţa ochilor. Din moment ce soţul avea 74 de ani, soţia avea 79 şi au murit la o distanţă de câţiva ani, detaliile nu păreau interesante.
   - Dar copiii? Mai aveau copii care să fie în viaţă la vremea respectivă?
   Hess întreabă fiindcă e posibil ca fraţii, în special cei din familiile adoptive, să păstreze legătura, chiar dacă părinţii nu mai sunt în viaţă.
   - Din ce văd, nu.
   - În regulă, mulţumesc. La revedere.
   - Staţi, aşteptaţi o secundă. Au mai avut un copil luat în plasament, pe care l-au şi adoptat. Rosa Petersen.
   Hess era pe cale să închidă când a recepţionat mesajul funcţionarei. Ar putea fi o coincidenţă, dar intuiţia îi spune că sunt o mulţime de oameni cu acelaşi prenume. Şi totuşi...
   - Aveţi un CNP pentru Rosa Petersen?
   Doamna îi dă numărul, iar el o roagă să aştepte puţin pe fir, până se întoarce puţin la calculator. Câteva momente mai târziu, deja a reuşit să verifice baza de date şi a descoperit că Rosa Petersen se căsătorise în urmă cu 15 ani şi luase numele soţului, iar acum nu mai încape nicio urmă de îndoială: Rosa Petersen este Rosa Hartung. Hess începe să se agite.
   - Şi ce anume scrie despre şederea fraţilor gemeni la familia Petersen, în 1987?
   - Nimic. Văd numai faptul că familia Petersen i-a luat în plasament vreo 3 luni.
   - De ce nu mai mult?
   - Nu scrie aici. Iar acum ar trebui să închei programul. Deja e weekend.
   Când funcţionara închide telefonul, Hess încă rămâne cu mobilul la ureche. Cei doi fraţi gemeni au stat trei luni în Odsherred împreună cu Poul şi Kirsten Petersen şi cu Rosa, fiica lor adoptivă. După aceea au fost trimişi în Mon, la familia Orum. Hess nu ştie mai multe, dar aceasta e piesa de legătură: şederea la familia Petersen - băiatul din subsolul Fermei de Castane - oamenii de castane lăsaţi lângă corpurile victimelor - victimele, care au fost tranşate şi desfigurate până când arătau ca nişte păpuşi - criminalul, care îşi face propriul om de castane din bucăţi de corpuri umane.
   Lui Hess îi tremură degetele în timp ce imaginile i se rotesc în cap, iar el încearcă să le aranjeze logic. De la început a fost vorba despre Rosa Hartung. Amprentele i-au condus de fiecare dată spre ea, fără ca el să poată înţelege de ce, dar acesta era detaliul lipsă.
   O străfulgerare îl face să se ridice instant, dar apoi totul se întunecă în jurul lui, când îşi dă seama dintr-odată ce urmează să se întâmple.
   O apelează imediat pe Rosa Hartung. Telefonul nici nu mai sună, ci intră direct mesageria vocală, iar Hess închide. E pe cale să sune din nou, când primeşte un apel de la un număr necunoscut.
   - Brink la telefon. Scuză-mă dacă te-am întrerupt de la ceva. Am întrebat în stânga şi în dreapta, dar chiar nimeni nu ştie ce s-a întâmplat cu fraţii gemeni.
   - E în regulă, Brink, acum nu am timp pentru asta.
   Brink se oferise să-l ajute pe Hess, dând telefoane prin comunitatea locală, iar Hess fusese de acord numai ca să scape de Brink. Aşa că acum Brink mai mult îl enervează când sună să-i dea raportul.
   - În sistem nu există nicio informaţie, mai ales despre băiat. Am întrebat-o pe fata cea mică a surorii mele, care a fost în aceeaşi clasă cu gemenii, dar nici ea nu a reuşit să ia legătura cu ei când au avut reuniunea şcolară, acum vreo 2 ani.
   - Brink, trebuie să fug.
   Hess închide şi sună iar, rămânând agitat lângă calculator, dar Rosa Hartung nu-i răspunde. Îi lasă un mesaj vocal şi decide să încerce să-l sune pe soţul ei, dar apoi primeşte un SMS. Iniţial, crede că e de la Rosa, dar SMS-ul este de la Brink.
   - O fotografie cu clasa 5A, din 1989. Nu ştiu dacă îţi e de folos. Nepoata mea spune că probabil fata a fost bolnavă în ziua în care s-a făcut fotografia, dar băiatul este cel din partea dreaptă, de la margine.
   Hess deschide imediat fotografia ataşată şi o analizează. În imaginea ştearsă de timp sunt mai puţin de 20 de elevi, probabil fiindcă e o şcoală de la ţară. Un şir de elevi stă în picioare, iar celălalt stă pe scaune, în faţa lor. Sunt îmbrăcaţi în culori pastelate, unele fete au părul cârlionţat şi poartă bluze cu burete la umeri, în timp ce băieţii au încălţăminte Reebok şi pulovere Kappa sau Lacoste. În primul rând stă o fată foarte bronzată, cu cercei mari şi ţinând un mic poster pe care scrie „5 A”, iar majoritatea elevilor zâmbesc în faţa aparatului de fotografiat, de parcă cineva, poate fotograful, tocmai le-a spus ceva tare amuzant.
   Dar când ajunge la el, băiatul din marginea stângă atrage întreaga atenţie. Pentru vârsta lui, nu e înalt. De fapt, nu e la fel de dezvoltat ca restul băieţilor, iar hainele îi sunt murdare şi şifonate. Are însă o privire intensă. Se uită direct în aparatul de fotografiat, cu o figură inexpresivă, de parcă e singurul care nu a înţeles poanta tocmai spusă.
   Hess îl fixează cu privirea. Îi analizează părul, pomeţii, nasul, bărbia, buzele. Toate acele trăsături ce se schimbă radical în perioada următoare, în adolescenţă. Pe de o parte, Hess îl recunoaşte, pe de alta, chiar deloc, şi abia când măreşte fotografia şi acoperă figura băiatului, lăsând să se vadă doar ochii, îşi dă seama cine e. Vede cu ochii lui, dar e la fel de imposibil pe cât e de evident.
   Când conştientizează pe deplin situaţia, îşi spune că e prea târziu să se mai opună.

108.

       Gleznele ei sunt suple şi delicate, perfecte pentru pantofii cu toc înalt, pe care îi admiră când o invită să meargă în faţa lui pe coridor, în drum spre sala conferinţelor de presă.
   Ea se întoarce şi îi spune ceva, iar Nylander dă din cap aprobator, dar de fapt se gândeşte cum să dea startul acelei aventuri pe care se hotărâse s-o aibă cu ea. Lovitura de graţie ar putea avea loc în aceeaşi după-amiază, câteva ore mai târziu. I-ar putea oferi o cafea la unul dintre barurile hotelurilor de lângă gară, pentru ca apoi să discute cum vor proceda. I-ar mulţumi pentru eforturile depuse şi ar pălăvrăgi despre oportunităţile de a deveni ofiţer de informaţii în cadrul poliţiei. Şi, dacă a apreciat bine situaţia, n-ar avea nevoie de prea mult preludiu ca s-o ademenească într-o cameră de hotel pentru una-două ore. Apoi s-ar întoarce acasă şi ar pregăti băuturile pentru obişnuitele adunări de vineri seara, organizate de soţia lui.
   Nylander a hotărât cu mult timp în urmă că-şi iubea în continuare soţia sau cel puţin iubea ideea de a avea o viaţă de familie, însă soţia era mult prea preocupată de copii, de consiliul şcolar şi de toate detaliile acestea ce ţin de aparenţe. Aşa că nu i se pare deloc greşit să-şi savureze în secret doza de libertate. Şi chiar astăzi, în mod special, s-a înfiripat în mintea lui ideea că merită să se premieze după săptămâna ce trecuse.
   Conferinţa de presă finală se încheiase şi astfel prezentarea publică a cazului a ajuns la bun sfârşit. Ba chiar cu rezultatul dorit de Nylander. Foarte puţini oameni pricep ce act impresionant de echilibru este să laşi o senzaţie de seriozitate şi încredere presei, dar Nylander înţelesese de mult cum o declaraţie publică foarte bine pregătită poate să-ţi deschidă drumul către alte uşi, fie în Poliţie, fie la Procuratură sau chiar în Ministerul Justiţiei. Nylander a mai observat şi faptul că statutul său intern creştea odată cu tot mai numeroasele apariţii la diverse posturi de televiziune şi pe alte platforme. Criticii fuseseră puşi la punct, iar lui nu-i păsa câtuşi de puţin dacă alţii considerau că a avut prea multe apariţii publice. El însuşi simţea că fusese foarte generos cu laudele la adresa echipajului său, mai ales la adresa lui Tim Jansen, fără să-i pună însă în lumină pe Hess şi Thulin.
   Ce-i drept, Thulin găsise membrele amputate, dar, pe de altă parte, nu i-a respectat ordinele prin vizita făcută lui Linus Bekker, iar din după-amiaza aceasta se bucură că va scăpa de ea. Chiar dacă va pleca în NC3. În curând, departamentul lui va fi inundat de noi resurse umane şi, cu siguranţă, va avea suficienţi detectivi la fel de buni ca ea, deşi ceva îi spunea că totuşi ciudata asta mică avea ceva deosebit.
   Pe de altă parte, nu a avut nimic pozitiv de spus despre Hess. Evident, l-a lăudat până la cer într-o discuţie telefonică avută cu un şef din Europol, dar făcuse asta doar ca să se descotorosească de el. După închiderea cazului, Hess nu s-a prezentat la secţie nici măcar o dată, aşa că Nylander a fost nevoit să-i roage pe Thulin şi pe ceilalţi să scrie rapoartele de reconstituire a crimelor, care erau strict responsabilitatea lui Hess. Din acest motiv, era o veste bună să ştie că bărbatul va părăsi curând ţara. Şi tocmai în acest context Nylander constată cu surprindere că Hess îl sună pe telefonul mobil.
   Primul lui gând a fost, desigur, să respingă apelul când numele a apărut pe ecranul telefonului, dar apoi îşi dă seama brusc de ce îl sună şi abia aşteaptă să audă ce are de spus. Un coleg îl informase cu câteva minute mai devreme că un francez din Europol a sunat să întrebe de ce Hess nu s-a prezentat la datorie, conform înţelegerii, dar Nylander nici nu l-a băgat în seamă. Nu-i păsa. Însă acum şi-l imaginează pe Hess explicând cum şi-a pierdut zborul spre Bucureşti şi rugându-l să dea un telefon la Europol şi să vină cu o scuză salvatoare.
   Dar Hess merită s-o încaseze, aşa că Nylander duce telefonul mobil la ureche imaginându-şi ce ar trebui să se întâmple ca Hess să nu ajungă înapoi în ograda lui.
   Conversaţia s-a încheiat după 3 minute şi 38 de secunde.
   Durata exactă a apelului e afişată pe ecranul telefonului, la care Nylander continuă să se uite apatic. Sub picioarele sale s-a căscat un abis. Creierul lui încă protestează împotriva lucrurilor spuse de Hess, dar în sinea sa ştie că ar putea fi adevărat. Îşi dă seama că reprezentanta de relaţii publice încă îi vorbeşte cu buzele ei dulci, dar el se ridică, începe să alerge până ajunge la departamentul său, unde îl înşfacă pe primul detectiv din zonă. Îi spune:
   - Adună trupele de intervenţie. Găseşte-o pe Rosa Hartung. Acum!

109.

        Steen Hartung este ud leoarcă din cauza ninsorii care s-a pornit din nou în suburbia prin care conduce. Alcoolul din sticluţele sale e singurul lucru care-l mai încălzeşte, dar şi acesta se va termina curând, astfel că plănuieşte să se oprească la benzinăria din Bernstorffsvej. Urcă pe încă o alee invadată de zăpadă, trece pe lângă o altă paradă de dovleci de Halloween, şi aceştia troieniţi, apoi sună la un alt interfon.
   Aruncă o privire împrejur cât timp aşteaptă. Se uită la urmele paşilor săi imprimate în zăpadă şi la fulgii grei de zăpadă ce roiesc în aer prin acel cartier, de parcă ar fi un glob de cristal cu zăpadă mişcătoare înăuntru. Unele uşi se deschid, altele nu şi, judecând după cât a stat în faţa ei, Steen se aşteaptă ca nici uşa aceasta să nu se deschidă. Tocmai când se întorsese şi începuse să coboare scările, a auzit sunetul uşii ce se deschidea. Recunoaşte figura care apare din spatele ei. Deşi e un necunoscut, Steen are impresia că-l recunoaşte pe bărbat.
   Însă deja e obosit, a umblat neîncetat vreme de câteva ore, fără să obţină vreun rezultat, iar starea de epuizare îl face să se îndoiască de propria judecată. În sinea lui, şi-a dat seama că singurul scop al acestei căutări este acela de a-şi alina suferinţa. A analizat hărţi, desene şi schiţe, a sunat din uşă în uşă, dar în sinea lui a început să-şi dea seama că e în van.
   Căută să explice, cam bâlbâindu-se, despre încercarea sa de a afla noi informaţii. Mai întâi face o prezentare a situaţiei - apoi îşi exprimă speranţa că respectivul ar putea să-şi amintească vreun lucru, absolut orice, din după-amiaza de 18 octombrie a anului trecut, când fiica lui probabil mergea cu bicicleta prin cartier, poate chiar pe drumul acela. Pe lângă cele spuse, Steen arată o poză a fiicei sale, deja umezită de fulgii de zăpadă, culorile fotografiei scurgându-se precum un rimel pe obraz. Bărbatul din dreptul uşii clatină din cap, înainte ca Steen să termine ce avea de spus. El ezită o clipă, după care începe din nou, dar bărbatul mai scutură o dată din cap, voind să-i închidă uşa în faţă.
   În momentul acela Steen îşi iese din fire.
   - Ţin minte că te-am mai văzut şi înainte. Cine eşti? Ştiu sigur că te-am mai văzut!
   Vocea lui Steen transmite o doză de neîncredere, de parcă tocmai ar recunoaşte un potenţial suspect, aşa că blochează uşa cu piciorul, pentru ca bărbatul să n-o poată închide.
   - Şi eu îmi amintesc de tine şi nu e nimic ciudat la mijloc. Ai sunat la uşă şi luni, punându-mi exact aceleaşi întrebări.
   După câteva momente, Steen ştie că bărbatul are dreptate.
   Ruşinat peste măsură, îşi cere scuze şi, dezorientat, se retrage din faţa uşii, îndreptându-se spre drum. În urma sa îl aude pe bărbat întrebându-l dacă se simte bine, dar Steen nu-i răspunde. Aleargă prin furtuna de zăpadă şi nu se opreşte decât când ajunge la maşina parcată în capătul străzii, unde alunecă şi e nevoit să se prindă de capotă ca să nu cadă. Ca un prost demn de toată mila pentru că nu poate să accepte ce s-a întâmplat, se trânteşte pe scaunul şoferului şi izbucneşte în plâns.
   Stă în întunericul din maşina acoperită de zăpadă, plânge ca un copilaş şi simte cum telefonul începe să-i vibreze în buzunarul din interiorul hainei, dar nu-i pasă. Bagă mâna în buzunar să scoată telefonul abia când îşi aminteşte de Gustav, iar pe ecran vede că are multe apeluri pierdute. Frica îl cuprinde instantaneu. Răspunde la telefon, dar nu Gustav îl sunase, ci bona, iar primul impuls al lui Steen e să închidă, fără să spună nimic. Însă Alice îl informează că trebuie s-o găsească imediat pe Rosa: ceva nu e în regulă.
   Nu e foarte clar ce vrea să spună, dar cuvintele „oameni de castane” şi „poliţie” îl aruncă din coşmarul turelor prin cartier în alt coşmar, unul nou.

110.

      Cele trei dubiţe ale poliţiei, cu sirenele pornite, descongestionează imediat traficul de pe Aaboulevard.
   Nylander se află în coloana de maşini din spatele lor şi pe toată durata drumului dinspre oraş şi adresa primită se gândeşte că trebuie să existe şi o altă legătură, în afară de cea prezentată de Hess mai devreme la telefon. Analizează cu atenţie, iar şi iar, fotografia pe care Hess i-o trimisese prin SMS, cea cu elevii, şi, cu toate că recunoaşte figura puerilă din partea stângă a imaginii, nu-i vine să creadă că legătura e reală.
   Sirenele au fost oprite înainte să sosească la destinaţie, pentru a nu-l avertiza astfel pe suspect, şi, când dubiţele poliţiei ajung în faţa Departamentului de Criminalistică, se împart conform planului. Perimetrul clădirii e încercuit în 45 de secunde şi, în timp ce primii curioşi încep să se uite afară de la ferestrele clădirii cubice, Nylander îşi croieşte drum prin zăpadă spre intrarea principală, unde totul arată ca de obicei.
   La recepţie se aude o muzică de fundal şi câţiva colegi discută despre planurile de weekend, stând în jurul coşului cu fructe aşezat pe un birou. Când recepţionera al cărei parfum fructat, de lămâie, îi spune voioasă că Genz se află în laborator, într-o şedinţă organizată din scurt, Nylander deja începe să blesteme în sinea sa din cauză că-l ascultase pe Hess, dând astfel o alarmă generală.
   El ignoră oferta botoşeilor de plastic albaştri ce sunt puşi la dispoziţia oaspeţilor din cauza furtunii de zăpadă, în timp ce criminaliştii se ridică nedumeriţi de la mesele lor din birourile cu pereţi de sticlă, el şi trei detectivi înaintează spre laboratorul pe care el însuşi îl vizitase de atâtea ori, când dorise să constate în persoană că probele chiar arătau aşa cum erau descrise în rapoarte sau în discuţiile telefonice.
   Dar laboratorul e gol. La fel şi biroul lui Genz, situat în continuarea laboratorului. Starea de normalitate din ambele încăperi este liniştitoare - totul arată frumos şi bine aranjat, şi un pahar de plastic cu un rest de cafea încă se află pe biroul din faţa ecranului imens.
   Recepţionera, care mersese după ei în laborator, observă fără nicio urmă de mirare că şeful nu e în biroul său, apoi îi informează că se duce să-l caute. După plecarea ei, Nylander începe imediat să mediteze la cum ar putea să-i facă viaţa şi cariera lui Hess şi mai grele decât erau, ca răzbunare pentru gafa pe care tocmai îl convinsese s-o comită. Când va reveni în birou, Genz va da explicaţii, poate chiar va izbucni în plâns, spunând că nu el e băiatul din fotografie. Că numele lui nu a fost niciodată Toke Bering - că nu a plănuit ani la rând o răzbunare - că, în mod evident, nu e psihopatul şi criminalul descris de Hess.
   Dar apoi vede cu ochii lui. Stând acolo, în laborator, cercetând încăperea din priviri, se uită prin biroul lui Genz şi la obiectele de pe masă, pe care nu le observase când intrase în încăpere. Cartea de identitate a lui Genz, cheile, telefonul de muncă şi cardul de acces în clădire - toate sunt aşezate în ordine pe masa goală, de parcă lucrurile respective au fost părăsite acolo, pentru totdeauna. Dar nu asta îi dă fiori.
   Ci omuleţul de castane ce tronează pe cutia de chibrituri de lângă ele.

111.

       Hess reuşeşte să-l prindă pe Nylander la telefon tocmai când se află pe ultima porţiune de autostradă spre Copenhaga.
   Încercase să-l sune de câteva ori deja, dar idiotul abia acum răspunde - şi e clar că nu prea are chef de vorbă.
   - Ce vrei? Sunt ocupat!
   - I-aţi găsit?
   Laboratorul fusese golit. Nicio urmă de Genz, în afară de semnătura pe care o lăsase în întâmpinarea urmăritorilor săi.
   Colegii lui crezuseră iniţial că se dusese la o conferinţă de specialitate în Iutlanda, dar în urma unor verificări rapide s-a dovedit că Genz nici măcar nu era înscris la acel eveniment.
   - Aici suntem acum. În apartamentul mare, în stil penthouse, dintr-un complex imobiliar nou-construit, din Nordhavn. Dar e gol - şi prin asta vreau să spun că e complet gol: fără mobilă, fără urme, posibil fără nicio amprentă.
   Din cauza furtunii de zăpadă, Hess nu vede nimic pe autostradă. Cu toate astea, apasă mai tare pedala de acceleraţie.
   - Dar aţi găsit-o pe Rosa Hartung, nu? Toată povestea o priveşte pe Hartung şi dacă Genz...
   - Am găsit-o pe naiba. Se pare că nimeni nu ştie unde e, are telefonul închis şi din cauza asta nu poate fi localizat. Nici soţul ei nu ştie nimic, dar bona a văzut-o plecând cu maşina de acasă, după ce găsise o coroniţă din oameni de castane, lăsată în faţa uşii.
   - Ce coroniţă?
   - N-am văzut-o.
   - Genz nu poate fi localizat? Telefonul sau maşina lui...?
   - Nu. Şi-a lăsat telefonul pe birou şi maşinile de la Criminalistică nu au niciun fel de dispozitiv de localizare. Alte propuneri utile nu ai?
   - Şi calculatorul din laboratorul lui? Adu-o pe Thulin să spargă parola, ca să putem vedea ce conţine.
   - Deja am pus o echipă să se ocupe de spartul parolei.
   - Adu-o pe Thulin, acum! Thulin poate să rezolve chestia asta în numai...
   - Thulin a dispărut.
   Cuvintele lui Nylander par să fie de rău augur. Hess aude că acesta şi ceilalţi tocmai coboară pe nişte scări ce produc ecou, prin urmare presupune că percheziţia de la locuinţa goală a lui Genz s-a încheiat.
   - Ce vrei să spui?
   - Aparent, s-a dus să-l caute pe Genz la Departamentul de Criminalistică şi s-a întâlnit cu el mai devreme. Un criminalist din garaj a spus că i-a văzut acum vreo două ore, coborând pe scările din spate, urcându-se în maşina lui Genz şi plecând. Nu ştiu mai multe.
   - Acum vreo două ore? Dar sigur aţi încercat s-o sunaţi, nu-i aşa?
   - Da, dar degeaba. Tocmai am fost informat că telefonul ei mobil a fost găsit într-un coş de gunoi, aproape de Departamentul de Criminalistică.
   Cuvintele lui Nylander sunt copleşitoare. Hess frânează şi se strecoară spre banda de urgenţă a autostrăzii acoperite de zăpadă. Mai multe maşini îl claxonează şi el abia reuşeşte să evite coliziunea cu un camion de pe banda interioară, după care reuşeşte să ajungă în siguranţă pe banda de urgenţă şi opreşte maşina.
   - Genz nu are nevoie de ea. Ar fi putut să o lase undeva. Poate e acasă sau cu...
   - Hess, am verificat. Thulin a dispărut. Ai vreo informaţie utilă? Ai idee unde ar putea fi acum?
   Hess aude întrebarea. Maşinile trec în viteză pe lângă el. Încearcă să-şi revină din starea de paralizie, dar singura mişcare din maşină e făcută de ştergătoarele de parbriz, care alunecă dintr-o parte în alta.
   - Hess!
   - Nu. Nu ştiu.
   Hess aude portiera unei maşini trântindu-se, iar legătura telefonică se întrerupe. Abia după câteva clipe reuşeşte să ia telefonul de la ureche. Maşinile îşi croiesc drum în faţa lui, prin zăpadă, iar ştergătoarele continuă să se mişte dintr-o parte în alta.
   Ar fi trebuit s-o sune. Ar fi trebuit s-o sune din aeroport, din clipa în care-şi dăduse seama că ceva nu era în regulă. Dacă ar fi sunat-o, acum ar fi fost preocupată să analizeze fotografiile de la locurile crimelor, pe care Linus Bekker le accesase de mai multe ori şi nu i-ar mai fi trecut prin minte să se ducă la Genz. Dar nu a făcut asta, iar sentimentele care-i stau în gât ca nişte noduri îi transmit că a avut mai multe motive decât i-ar plăcea să recunoască.
   Hess încearcă să rămână raţional. Încă nu poate fi prea târziu. Nu are nicio idee de ce Thulin l-ar fi căutat pe Genz, dar, dacă s-a urcat de bunăvoie în maşina lui, probabil a făcut-o fără să ştie cu cine avea de-a face. Prin urmare, Genz nu avea niciun motiv să-i facă vreun rău, darmite să vrea să petreacă mai mult timp cu ea. Asta dacă nu cumva Thulin descoperise ceva şi din cauza asta l-a vizitat pe Genz, căutând un aliat cu care să poată sta de vorbă.
   E un gând înfiorător. Dar Thulin reprezintă cel mult un mic obstacol pentru Genz, aşa că n-ar trebui să-şi schimbe ţinta din cauza ei. Cazul o vizează pe Rosa Hartung, dintotdeauna a vizat-o pe Rosa Hartung. A fost vorba despre ea şi trecutul ei.
   Din senin, Hess îşi dă seama ce are de făcut. Mai degrabă şi-ar încerca norocul, e mai mult o intuiţie decât un gând raţional, dar celelalte variante sunt fie improbabile, fie deja verificate de Nylander şi detectivii din Copenhaga. Se uită peste umăr şi priveşte farurile şirurilor de maşini ce trec pe lângă el, împroşcând în toate părţile cu zăpadă cenuşie. Când găseşte o mică deschizătură de câteva secunde - în orice caz suficientă pentru ca următoarea coloană de maşini să poată frâna puţin şi să evite impactul - apasă puternic pedala de acceleraţie şi virează spre autostradă, îndreptându-se spre deschizătura din coloană, creată de lucrările de deszăpezire.
   Roţile îi derapează şi pentru un moment crede că maşina urmează să se rostogolească precum o minge blocată în şanţul de bowling. Dar apoi roţile capătă aderenţă şi el îşi continuă drumul spre banda din mijloc, de unde virează şi se întoarce în direcţia opusă.
   Hess nu se mai uită la maşinile de pe sensul opus, pur şi simplu claxonează şi se strecoară între două furgonete, îndreptând volanul abia când ajunge pe banda de viteză redusă.
   Se întoarce de unde a venit. Câteva secunde mai târziu, vitezometrul indică 140 kilometri la oră şi întreaga bandă exterioară e liberă, la dispoziţia lui.

112.

      - E o zi grozavă pentru o excursie în pădure, dar, din câte văd, pe aici sunt doar copaci obişnuiţi.
   Auzind cuvintele lui Genz, Thulin scrutează mai atent împrejurimile, uitându-se prin parbriz şi geamurile laterale, dar el pare să aibă dreptate. Chiar dacă nu ar fi zăpadă peste tot, probabil castanii ar fi fost greu de identificat. Şi fiindcă oraşul Mon este acoperit de stratul alb de nea, lui Thulin i se pare din ce în ce mai imposibil.
   Cei doi merg cu maşina pe un drum de ţară, îngust şi şerpuit, iar Genz, care e la volan, se uită la ceasul de mână.
   - A meritat încercarea. Dar acum ar fi mai bine să ne întoarcem spre pod, apoi te las în staţia de tren din Vordingborg, iar eu voi conduce mai departe, spre Iutlanda. Bine?
   - Da...
   Thulin acceptă faptul că drumul până acolo nu ajutase la nimic şi se lasă pe spate, cufundându-se în scaun.
   - Îmi pare rău că ţi-am irosit timpul.
   - N-are nimic. După cum ai spus şi tu, oricum mergeam în direcţia asta.
   Thulin încearcă să-i zâmbească şi ea lui Genz, chiar dacă dârdâie de frig şi e obosită.
   N-ar fi durat prea mult s-o găsească pe experta care-i ajutase pe criminalişti să identifice tipul de castană. Ingrid Kalke, profesoară de botanică la Facultatea de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Copenhaga, era foarte tânără pentru un profesor universitar, având poate vreo 35 de ani, dar tânăra academiciană s-a exprimat cu un aer autoritar. Din biroul ei, le-a confirmat prin Skype că acele castane pe care o rugaseră să le identifice erau diferite de castanele sălbatice, cele mai răspândite în Danemarca.
   - Tipul de castane din care au fost făcuţi omuleţii e un soi comestibil. În mod normal, clima de la noi este prea rece pentru castanele comestibile, dar există câţiva pomi răspândiţi prin zonă, spre exemplu în apropiere de Limfjord. Ca să fiu mai explicită, acest tip de castană comestibilă este un soi hibrid între cel european şi cel japonez, cunoscut sub denumirea de castanea sativa x crenata. La o primă vedere, pară să aparţină soiului Marigoule, care în sine nu ridică niciun semn de întrebare. Partea ciudată este că aceste castane analizate par să fie o încrucişare cu soiul Bouche de Betizac. Majoritatea experţilor consideră că tocmai acest soi încrucişat a dispărut de pe teritoriul ţării noastre şi ultima dată când am auzit ceva despre el a fost acum câţiva ani, când ultimii castani se pare că au fost decimaţi de un anumit tip de ciupercă. Dar v-am mai spus deja toate astea!
   Tânăra academiciană comunicase deja informaţiile importante despre castane unui asistent de-ai lui Genz, care luase legătura cu ea. Thulin a observat că Genz a devenit foarte tăcut când profesoara le-a reamintit despre acest fapt, cel mai probabil fiindcă era o situaţie compromiţătoare pentru departamentul său, din moment ce descoperirile nu fuseseră comunicate poliţiei până în ziua de azi.
   - În care parte a Danemarcei a fost văzut ultima oară acest soi Marigoule-Betizac?
   Profesoara Ingrid Kalle a confruntat încă o dată informaţia cu un coleg şi s-a dovedit că ultima înregistrare a castanilor din acest soi s-a făcut în câteva locuri din Mon, dar a repetat faptul că soiul e considerat dispărut.
   Cu toate acestea, Thulin a notat în detaliu toate localităţile de pe insulă înainte de a încheia conversaţia cu profesoara. Apoi a fost nevoită să ducă muncă de convingere cu Genz, care nu prea înţelegea ce semnificaţie avea descoperirea respectivă.
   Thulin i-a explicat că, dacă acele castane care aveau amprentele Kristinei Hartung nu erau castane sălbatice şi, prin urmare, nu aveau cum să provină de la standul ambulant al ei şi al Mathildei, atunci originea lor ar putea fi şi mai misterioasă decât s-a considerat iniţial. Nu părea să mai existe o explicaţie logică despre cum ar fi putut intra în posesia lor Benedikte Skans şi Asger Neergaard, cu atât mai puţin în posesia celor cu amprentele Kristinei Hartung, lucru care ridica semne de întrebare faţă de modul de soluţionare ales de Nylander. Pe de altă parte, lui Thulin i se părea încurajator că ultimele înregistrări ale soiului de castane ce aveau amprentele Kristinei Hartung puteau fi reperate în relativ puţine locuri din Danemarca, mai exact pe insula Mon.
   Dacă soiul era atât de rar cum spusese experta, localitatea respectivă putea să aducă noi piste în anchetă. În cel mai bun caz, informaţii noi despre criminal sau despre Kristine Hartung.
   Abia atunci Genz a înţeles că Thulin chiar credea că era posibil ca acele cazuri de omucidere să nu fie de fapt soluţionate. Că Hess ar fi putut avea dreptate. Că altcineva ar fi putut înscena totul, aşa încât să pară că tânărul cuplu a comis crimele.
   - Doar nu crezi asta. Glumeşti?
   Iniţial, Genz a izbucnit în râs şi a refuzat s-o ducă până pe insula Mon, ca să caute castani. Chiar şi după ce a încercat să-l convingă că se afla pe traseul lui, dacă el se ducea spre Iutlanda. Sau, în fine, cu un mic ocol. Dar el a refuzat categoric - până când şi-a dat seama că ea avea de gând să facă asta, cu orice preţ. Apoi s-a dat bătut, iar ea i-a fost recunoscătoare. Parţial, fiindcă în ziua respectivă nu avea o maşină la dispoziţie, parţial, fiindcă i-ar prinde bine ajutorul lui la identificarea soiului respectiv, presupunând că acesta nu dispăruse complet.
   Din păcate, lucrurile nu s-au desfăşurat conform speranţelor ei. Genz a condus o bună bucată de vreme. În ciuda zăpezii, au reuşit să parcurgă traseul într-o oră şi jumătate, dar când au ajuns în localităţile din Mon, cele menţionate de experta în botanică, au găsit fie doar nişte cioturi uscate, acoperite de zăpadă, fie copacii fuseseră de mult timp îndepărtaţi de acolo pentru a facilita construcţia de noi clădiri. Pentru a verifica o ultimă posibilitate, Thulin l-a rugat pe Genz să iasă de pe drumul principal şi să se întoarcă spre podul din Sjælland, un traseu ce-i ducea pe un drum de ţară şi mai înzăpezit, flancat pe o parte de pădure şi pe cealaltă de câmpuri. Dar zăpada de pe drum îi îngreuna tot mai mult înaintarea lui Genz şi, chiar dacă a încercat să fie optimist, în cele din urmă au fost nevoiţi să renunţe la demersul lor.
   Thulin îşi aminteşte de fiica sa şi de bunic - cu siguranţă plecaseră deja de la petrecerea organizată la şcoală - şi se hotărăşte să-i sune pentru a-i asigura că e în drum spre casă.
   - Mi-ai văzut telefonul mobil?
   Scotoceşte prin buzunarele hainei, dar, indiferent cât de adânc cotrobăie, nu găseşte ceea ce caută.
   - Nu. Dar am o teorie despre cum castanele din acel soi rar din Mon ar fi putut să ajungă în casa familiei Hartung. Familia ar fi putut oricând să facă o excursie pe insula Mon, să viziteze faleza şi să adune câteva castane, pe care apoi să le ia acasă.
   - Da, poate.
   Thulin îşi scosese ultima dată telefonul când l-a aşezat pe biroul din laboratorul lui Genz şi acum e foarte surprinsă să constate că l-ar fi uitat acolo. Niciodată n-a făcut asta. Tocmai se pregăteşte să mai scotocească o dată prin toate buzunarele, când privirea îi cade întâmplător asupra unui detaliu de pe marginea drumului. Ezită preţ de o secundă, dar imaginea rămâne acolo, iar ea înţelege imediat ce anume i-a distras atenţia.
   - Opreşte! Opreşte-te aici! Opreşte!
   - De ce?
   - Am spus să te opreşti! Opreşte-te!
   Genz apasă pedala de frână şi maşina se zgâlţâie puţin, înainte să se oprească de tot. Thulin deschide uşa şi iese în liniştea de afară. E încă mijlocul zilei, dar soarele va apune în curând.
   În dreapta ei se întind câmpuri întregi acoperite de zăpadă, cât vezi cu ochiul, până acolo unde zăpada şi cerul se contopesc la orizont. În dreapta se află pădurea, întunecată şi încărcată de greutatea zăpezii. Şi acolo, puţin mai în spate, la marginea drumului, e un copac enorm. Mai înalt decât ceilalţi.
   Trunchiul lui e gros ca un butoi, în înălţime are 20, poate 25 de metri şi scheletul bogat şi greoi de crengi e acoperit de zăpadă.
   De fapt, nici nu seamănă cu un castan. În afară de zăpada care-l acoperă, în rest e golaş şi cojit, dar Thulin e destul de sigură pe ea. Se apropie de copac şi zăpada scrâşneşte în aerul rece, iar când ajunge dedesubtul crengilor, unde stratul de zăpadă nu mai e atât de gros, simte aceleaşi biluţe rotunde sub picioare.
   Nu are mănuşi la ea, aşa că începe să scormonească în zăpadă cu mâinile goale şi scoate la iveală castanele căzute din copac.
   - Genz!
   O enervează când îl vede pe Genz rămânând lângă maşină şi neimplicându-se la fel de mult ca ea. A şters zăpada de pe castane şi bilele reci şi maro-închis din mâna ei stângă par să semene cu castanele pe care s-au găsit amprentele Kristinei Hartung. Thulin încearcă să-şi aducă aminte caracteristicile la care experta spusese că ar trebui să fie atenţi.
   - Vino să le vezi. Pot fi acelaşi soi!
   - Thulin, chiar dacă sunt aceleaşi castane, asta nu dovedeşte nimic. Familia Hartung ar fi putut să vină aici, pe faleză, şi în drum spre casă să se fi întors pe drumul acesta, iar fetiţa să fi luat câteva castane cu ea.
   Thulin nu răspunde. Ceva mai devreme, când trecuseră pe lângă copac, nu observase, dar acum, de sub castan, vede foarte bine că pădurea nu e atât de deasă pe cât crezuse. Din dreptul copacilor începe un drum şerpuit ce duce în adâncul pădurii, unde zăpada pare neatinsă.
   - Ne urcăm în maşină, mergem pe drumul ăsta şi vedem ce găsim.
   - De ce? Nu e nimic acolo.
   - Nu ai de unde să ştii. Cel mai rău lucru care se poate întâmpla ar fi să rămânem blocaţi.
   Thulin mărşăluieşte energic prin zăpadă, întorcându-se spre maşină. Genz încă stă lângă portiera şoferului şi se uită la ea, dar, când trece pe lângă el şi se duce în cealaltă parte ca să urce în maşină, privirea lui ocheşte un punct invizibil, undeva, ascuns pe drumul îngust din pădure.
   - Bine, fie. Dacă îţi doreşti atât de mult.

113.

      Toamna anului 1987
   Mâinile băiatului sunt murdare şi are pământ sub unghii.
   Încearcă destul de neîndemânatic să facă nişte găuri în castane cu sula, dar Rosa trebuie să-i arate cum se face. Nu doar s-o înfigă, ci să scobească. Învârţi sula până când străpunge coaja şi miezul castanei. Mai întâi faci o gaură pentru gât, în ambele castane, apoi înfigi bine o jumătate de scobitoare într-una dintre castane şi pe urmă pe cealaltă deasupra ei. După aceea mai faci cu sula câteva găuri pentru braţe şi picioare - de preferat, nişte găuri adânci, ca scobitorile să fie bine fixate.
   Fata învaţă prima tehnica. Degetele băiatului parcă sunt prea rigide şi lipsite de delicateţe, iar castanele îi cad una după alta din mâini, aterizând pe iarba umedă. Rosa trebuie să le adune ca să încerce din nou. Rosa şi fata râd de el, nu ca să facă mişto de el şi nici băiatul nu interpretează aşa râsul lor. Poate a făcut-o puţin, la început, în primele dăţi când s-au dus până sub castanul cel înalt ca să culeagă castane, cu mama şi tata. După aceea se duceau în curtea din spate, ca acum, aşezându-se pe scările vechii căsuţe de joacă, între frunzele galbene şi arămii, iar Rosa râdea de lipsa lui de îndemânare cu castanele.
   El părea speriat, la fel şi sora lui, dar apoi Rosa i-a ajutat pe amândoi şi ei au înţeles că râsul ei nu era răutăcios.
   „Omuleţule de castane, haide, vino înăuntru. Omuleţule de castane, haide vino înăuntru.”
   Rosa cântă acel cântecel în timp ce-i arată băiatului ce şi cum să facă pentru ca şi oamenii lui de castane să fie gata şi să poată fi aşezaţi pe raftul de lemn, alături de ceilalţi făcuţi împreună. Cu cât vor face mai mulţi, cu atât vor câştiga mai mulţi bani când îi vor vinde la ghereta de la marginea drumului. Asta le-a spus Rosa. Ea n-a mai avut fraţi până atunci şi, chiar dacă ştie că gemenii nu vor rămâne acolo pentru totdeauna, poate nici măcar până la Crăciun, nu vrea să se gândească la asta. E frumos să-i aibă aproape dimineaţa, când se trezeşte.
   Sâmbătă sau duminică dimineaţa, când nu se ţin ore la şcoală, se duce în camera de oaspeţi aflată dincolo de dormitorul părinţilor şi, chiar dacă îi trezeşte pe cei doi fraţi gemeni, ei nu se supără. Somnoroşi, se freacă bine la ochi şi aşteaptă să le spună ce au de făcut.
   Ascultă curioşi diversele propuneri de jocuri ale Rosei, iar pe ea n-o deranjează câtuşi de puţin că gemenii nu vorbesc la fel de mult, nici că nu au nicio propunere proprie. Ea se bucură de fiecare dată doar povestindu-le ce năzdrăvănie i-a mai trecut prin minte. Şi imaginaţia ei pare din ce în ce mai bogată: vine cu o mulţime de idei şi invenţii care mai de care mai amuzante, acum, că are la dispoziţie un alt public, nu doar pe mama şi pe tata, care de obicei spun un „oh” sau „ah” sau „Acum am văzut-o şi pe asta”.
   - Rosa, poţi să vii pentru câteva secunde?
   - Nu acum, mamă, ne jucăm!
   - Ba poţi, haide. Nu durează mult.
   Rosa traversează grădina în fugă, trece pe lângă bucătăria de vară din curte, unde lopata tatălui ei este înfiptă între cuiburile de cartofi şi tufişurile de agrişe.
   - Ce e?
   Rămâne fără astâmpăr în dreptul uşii, dar mama îi spune că va trebui să-şi dea jos cizmele de cauciuc şi să vină înăuntru. Rosa e surprinsă să vadă că amândoi părinţii se află deja în uşa spălătoriei şi o întâmpină cu un zâmbet ciudat şi abia atunci îşi dă seama că probabil stătuseră acolo o bună bucată de timp, privindu-i cum se joacă în grădină.
   - Îţi place să te joci cu Toke şi Astrid?
   - Da. Ce-i, de ce m-aţi chemat? Suntem ocupaţi.
   O enervează la culme că trebuie să zăbovească în spălătorie, cu pelerina pe ea, în vreme ce gemenii o aşteaptă lângă căsuţa de joacă. Dacă vor reuşi să termine de pregătit castanele în timpul dimineţii, vor avea suficient timp să aducă din garaj cutiile pentru fructe şi să pregătească standurile înainte de prânz, aşa că nu au vreme de pierdut.
   - Am decis să-i păstrăm pe Toke şi pe Astrid, să poată rămâne la noi pentru totdeauna. Ce părere ai despre asta?
   Părinţii stau şi o privesc pe Rosa.
   - Au avut o viaţă grea şi au nevoie de o familie bună, iar tatăl tău şi cu mine credem că la noi acasă ar fi cel mai potrivit. Sigur, dacă eşti şi tu de acord. Ce părere ai?
   Întrebarea o ia pe Rosa prin surprindere. Nu ştie ce să spună. Se aşteptase ca părinţii s-o întrebe dacă mai vor să le aducă nişte gustări afară. Sau nişte suc, sau poate nişte biscuiţi. Dar au întrebat-o cu totul altceva. Aşa că dă exact răspunsul pe care feţele zâmbitoare îl aşteptau.
   - Da, e în regulă.
   În clipa următoare, mama şi tata traversează grădina plină de apă, mama în cizme şi tata în papuci de casă. Îşi dă seama că sunt fericiţi. Nu şi-au mai luat nicio haină pe ei, nici măcar vreun pulover mai gros, dar şi-au croit drum până la căsuţa de joacă, unde gemenii stăteau pe trepte, încă ocupaţi cu castanele. Rosa rămâne la uşa spălătoriei, unde îi dăduseră vestea. Nu aude ce vorbesc, dar mama şi tata s-au apropiat de gemeni şi nu grăbesc lucrurile. Rosa vede figurile gemenilor.
   Din senin, fetiţa se aruncă în braţele tatălui şi se cuibăreşte acolo. La scurt timp, băiatul izbucneşte în plâns. Rămâne pe loc şi continuă să plângă. Mama îl consolează cu o îmbrăţişare, după care mama şi tata se uită unul la celălalt, cu un zâmbet pe care Rosa nu-l mai văzuse până atunci, din câte îşi amintea. Cerul se dezlănţuie, ploaia cade torenţial şi, în vreme ce Rosa rămâne în uşa spălătoriei, ceilalţi se înghesuie sub micul acoperiş şi continuă să plângă.
   - Vă înţelegem perfect decizia. Unde sunt?
   - În camera de oaspeţi. Mă duc să-i aduc.
   - Fiica dumneavoastră ce mai face?
   - Destul de bine, având în vedere situaţia de faţă.
   Rosa e aşezată la masa din bucătărie, dar aude foarte clar vocile din coridor. Mama trece pe lângă uşa întredeschisă şi se îndreaptă spre camera de oaspeţi, în timp ce tatăl rămâne în hol, cu doamna şi domnul care aşteaptă acolo. Rosa tocmai îi văzuse sosind cu maşina albă şi coborând pe aleea din faţa ferestrei de la bucătărie. Vocile din coridor devin tot mai şoptite, transformându-se într-un murmur indescifrabil pentru Rosa.
   În ultima săptămână s-a vorbit mult în şoaptă. Rosa îşi doreşte ca totul să se termine cât mai repede. Întreaga situaţie a început după ce le-a povestit întâmplarea aceea. Nu ştie de unde a aflat-o. Cine ştie, poate chiar în ziua respectivă, la grădiniţă. Încă îşi aminteşte cum au reacţionat toţi când o fetiţă pe nume Berit le-a spus ce s-a întâmplat în camera de joacă, plină cu perne de relaxare.
   Fetiţa se jucase cu băieţii, până când unul dintre băieţi a spus că ar vrea să-i vadă păsărica. Se oferise să plătească o jumătate de coroană daneză pentru asta. Berit îi arătase păsărica, după care a întrebat dacă nu vor şi ceilalţi băieţi s-o vadă. Mai mulţi dintre ei au fost interesaţi, iar Berit a făcut o mulţime de bani de la băieţi. Dacă voiau, puteau să mai şi bage ceva înăuntru în păsărică, dar asta îi costa încă un sfert de coroană.
   Se vedea de la o poştă că părinţii intraseră în panică. După incidentul respectiv din camera de joacă s-a vorbit mult în şoaptă, pe la colţuri, inclusiv părinţii au avut discuţii în garderobă, şi la scurt timp s-au impus multe reguli noi, destul de stricte. Rosa aproape uitase episodul respectiv. Dar, într-o seară, când mama şi tata stătuseră toată ziua să cumpere paturi noi, să le asambleze şi să zugrăvească în camera de oaspeţi, şi-a amintit din senin de incidentul acela, într-un mod foarte firesc, fără măcar să se gândească prea mult la asta.
   Prin deschizătura uşii poate vedea cele două siluete mergând spre coridor, cu capetele plecate. Le aude paşii pe treptele din faţa uşii de la intrare, unde tata le pusese deja bagajele. O aude pe mama în coridor, întrebând-o pe doamnă unde vor fi trimişi copiii.
   - Încă nu le-am găsit o altă familie, dar sperăm să nu dureze prea mult.
   Părinţii îşi iau rămas-bun, iar Rosa se duce în camera sa.
   Nu vrea să-i vadă pe fraţii gemeni fiindcă o doare burtica, de parcă ar avea un nod înăuntru. Însă acum e prea târziu să-şi mai retragă cuvintele şi povestea. Ce a spus e bun spus şi nici nu-i bine să minţi despre astfel de lucruri. Acum nu mai poate decât să tacă, să ţină totul pentru ea şi să nu mai povestească nimic nimănui, niciodată. Cu toate acestea, simte o mare durere în piept când vede cadoul de pe patul său.
  Cei 5 omuleţi de castane sunt aşezaţi în formă de coroniţă, de parcă s-ar ţine de mână. Sunt prinşi unul de celălalt cu un fir de oţel, iar doi dintre omuleţi sunt mai mari decât ceilalţi, de parcă ar fi 2 părinţi împreună cu cei trei copii ai lor.
   - E în regulă, Rosa, au plecat...
   Rosa o zbugheşte prin dreptul părinţilor ei. Când iese din casă alergând, îi aude strigând în urma ei, extrem de miraţi.
   Maşina albă tocmai pornise de pe aleea din faţa casei şi înainta cu viteză spre curbă. Doar cu şosetele în picioare, Rosa aleargă cât poate ea de repede, până când maşina se face nevăzută. Ultimul lucru pe care îl vede sunt ochii întunecaţi ai băiatului, care o fixează pătrunzător prin geamul din spate.

114.

      Când au cotit pe drumul ce coboară spre pădure şi au accelerat, lumina zilei dispăruse aproape complet, începuse iar să ningă, iar zăpada acoperise destul de bine urmele vagi pe care Rosa le poate zări în faţa sa, în lumina farurilor.
   Iniţial, a condus prea departe şi a fost nevoită să se oprească, să coboare din maşină şi să ceară indicaţii de la una dintre case. Nu mai fusese vreodată pe insula Mon şi, chiar dacă ar fi fost, deja nu mai conta. Abia după ce a urmat indicaţiile doamnei din casa respectivă şi a făcut cale întoarsă şi-a dat seama că trecuse complet cu vederea castanul imens şi aleea ce conducea în pădure. Înconjurat de copaci bătrâni şi scorojiţi şi de pini înalţi, drumul acela e mărginit de alei şerpuite, pe jumătate ascunse, dar, datorită urmelor de roţi, ea poate să înainteze cu o viteză constantă, fără să derapeze.
   Pe măsură ce urmele de pe zăpadă se estompează, acoperite de ninsoarea puternică, femeia începe să se panicheze. În zonă nu e nicio fermă. Niciun om, absolut nimic, doar drumul şi pădurea şi-ar putea fi deja prea târziu dacă o luase iar în direcţia greşită.
   Pe când Rosa se îndoieşte de alegerile făcute, pădurea parcă se deschide în faţa sa, iar drumul continuă în mod miraculos spre o fermă uriaşă, acoperită de straturi zdravene de zăpadă şi înconjurată de copaci enormi. Nu arată deloc aşa cum şi-o imaginase. Descrierea din raportul de pe calculatorul ministerului o făcuse să creadă că e un loc dărăpănat, urât şi neîngrijit. Dar nu arată deloc aşa. E un loc idilic.
   Rosa parchează maşina, opreşte motorul şi uită cu desăvârşire să încuie portiera când înaintează grăbită prin zăpadă şi se uită în jur, respiraţia ei transformându-se într-un adevărat nor de aburi.
   Casa este alcătuită din două aripi, are două etaje şi acoperişul e făcut din stuf, iar la o primă vedere seamănă cu o gospodărie bine renovată, ca dintr-un film al regizorului Morten Korch. Faţada zugrăvită în alb e iluminată de lămpi de exterior moderne, a căror lumină ajunge până departe în curte, unde se află ea. Pe cârligele prinse sub acoperişul de stuf sunt montate un fel de clopote de sticlă, despre care Rosa îşi dă seama că sunt camere de supraveghere. Prin ferestrele aburite se poate vedea o lumină caldă, pâlpâind undeva la parter şi e sigură că a ajuns la locul potrivit când observă inscripţia de deasupra uşii de la intrare, unde, cu litere negre şi bine îngrijite, stă scris „Ferma de Castane”. Rosa nu mai poate aştepta. Ţipă cât o ţin plămânii de tare, iar după ce inspiră şi scoate cuvintele din piept, numele pe care tocmai îl strigase se aude cu ecou prin toată curtea, ajungând până departe, între copaci.
   - Kristine...!
   Un stol de ciori îşi ia zborul din copacii aflaţi în spatele fermei. Se năpustesc prin ninsoare şi zboară în zare şi abia după ce ultima cioară s-a pierdut în depărtare, observă silueta ce stă la uşa hambarului.
   E un bărbat înalt, de aproximativ 1,85 metri. E îmbrăcat într-un impermeabil din piele, cu o găleată albastră de zidărie într-o mână, plină cu lemne de foc, şi cu un topor în cealaltă.
   Faţa îi e blândă şi tinerească şi iniţial ea nu-l recunoaşte.
   - Ai reuşit să găseşti locul... Bine ai venit!
   În vocea lui se simte un soi de constatare, cu un ton aproape prietenos şi, după un scurt schimb de priviri, el traversează curtea şi se îndreaptă spre uşa casei, cu zăpada scârţâindu-i sub picioare.
   - Unde e?!
   - Aş vrea să încep prin a-mi cere scuze că ferma nu mai arată ca pe vremuri. Când am cumpărat-o, plănuisem să recreez locul aşa încât să-l poţi vedea în starea lui iniţială, dar ideea în sine era prea deprimantă.
   - Unde e?!
   - Nu e aici. Poţi să verifici dacă vrei.
   Rosei îi bubuie inima în piept. Toată scena e ireală şi ea abia respiră. Bărbatul se opreşte în faţa uşii, o deschide politicos, scuturându-şi bine zăpada de pe cizme.
   - Haide, Rosa. Să terminăm cu povestea asta.

115.

      În casa întunecată şi rece, Rosa îi strigă numele pe toate holurile şi verifică toate încăperile. Aleargă pe scări în sus, până la etajul întâi, unde verifică fiecare colţişor din fiecare cameră, dar fără niciun rezultat. Înăuntru nu e nimic. Niciun pic de mobilă, niciun obiect personal, doar mirosul de lac şi lemn proaspăt, răspândit pretutindeni. E o casă goală, proaspăt renovată, şi lasă impresia că n-a fost niciodată folosită la ceva.
   Când coboară scările ce duc la parter, îl aude. Bărbatul fredonează ceva, un vechi cântecel de leagăn şi ei îi îngheaţă sângele în vene când recunoaşte melodia. Tocmai când Rosa traversează pragul dinspre holul de la intrare spre sufragerie, el stă pe vine, cu spatele la ea, aranjând cu vătraiul lemnele ce ard în şemineu. În găleata albastră de lângă el se află toporul şi ea îl prinde într-o fracţiune de secundă. El nici nu clipeşte.
   Rămâne chircit în faţa sobei când îşi ridică privirea asupra ei, iar ei încep să-i tremure mâinile, dar încearcă să apuce mai strâns mânerul toporului, în caz că va trebui să-l folosească.
   - Spune-mi ce-ai făcut...
   El închide cu grijă uşa şemineului şi prinde bine închizătoarea.
   - Acum e într-un loc mai bun. Nu aşa se spune?
   - Te-am întrebat ce-ai făcut!
   - În orice caz, asta mi-au spus de fiecare dată când am întrebat ce s-a întâmplat cu sora mea. Puţin paradoxal, aş zice. Întâi trimiţi doi fraţi gemeni într-o pivniţă şi-l laşi pe bărbat să-şi satisfacă toate poftele, în timp ce mamei îi vine ideea genială de a filma toată treaba. După aceea, îi desparţi pe cei doi fraţi, ani întregi, fără să aibă niciun fel de contact, doar pentru că ai considerat că asta le-ar prinde cel mai bine...
   Rosa nu ştie ce să-i răspundă, dar strânge şi mai bine toporul în mâini când el se ridică în picioare.
   - Dar un loc mai bun să ştii că nu prea ajută lucrurile astea. Cred că partea cea mai grea e să nu ştii nimic. Nu eşti de acord?
   Bărbatul e nebun. Toate ideile care-i veniseră Rosei pe drum încoace sunt absolut inutile. Niciun argument raţional, nicio strategie sau vreun plan nu funcţionează în faţa privirii lui fixe şi calme, aşa că Rosa se hotărăşte să facă un pas în faţă.
   - Nu ştiu ce vrei. Nici nu-mi pasă. O să-mi spui ce-ai făcut şi unde e Kristine. Ai priceput!?
   - Sau ce? O să mă loveşti cu chestia aia?
   El ridică mâna şi arată foarte calm spre topor. Doar din cauza acestui gest, toporul parcă stă să se sfarme în mâinile ei.
   Rosa simte cum o podidesc lacrimile. Bărbatul are dreptate. Ea nu va folosi toporul, nu poate, fiindcă astfel nu va afla niciodată adevărul. Deşi încearcă să se abţină, lacrimile încep să i se scurgă pe faţă şi observă că el schiţează un mic zâmbet.
   - Hai să sărim peste partea asta. Amândoi ştim ce vrei să afli de la mine, iar eu vreau să-ţi spun. Întrebarea este cât de mult îţi doreşti să afli?
   - Fac orice... Doar spune-mi ce s-a întâmplat. De ce nu poţi să-mi spui...
   El face o mişcare bruscă şi ea nu apucă să reacţioneze când se apropie, o prinde strâns şi-i acoperă gura cu o cârpă umedă.
   Mirosul tăios îi invadează nările. Încearcă să scape din strânsoarea lui, dar bărbatul e prea puternic şi îl aude şoptind mult prea aproape de urechea ei.
   - Linişteşte-te... Inspiră. Se va termina curând.

116.

       Lumina e stridentă şi orbitoare. Rosa încearcă să clipească, se străduieşte să-şi deschidă ochii şi prima dată observă tavanul alb şi pereţii, tot albi.
   În stânga ei, ceva mai încolo, vede o masă joasă din oţel ce străluceşte în lumina puternică şi, alături de monitoarele pâlpâitoare de pe peretele opus, toate acestea o fac să creadă că se află la spital. Stă întinsă într-un pat de spital şi totul a fost doar un vis, însă, când încearcă să se ridice, îşi dă seama că nu poate. De fapt, nu stă într-un pat. E o masă de operaţii, tot din oţel, iar mâinile şi picioarele ei dezgolite sunt întinse în lateral şi imobilizate cu nişte curele din piele, legate la rândul lor de masă. Îi vine să urle, dar cureaua care-i ţine capul fixat îi trece şi peste gura deschisă, astfel că strigătul ei e aproape imperceptibil şi neinteligibil.
   - Bună, ne vedem din nou. Eşti bine?
   Rosa e ameţită şi nu-l poate vedea.
   - Efectul va dispărea în vreo 10 minute. Nu ştiu prea mulţi asta, dar soiul comun de castane sălbatice conţine esculină, care are aceeaşi eficacitate precum cloroformul, dacă o prepari corespunzător.
   Rosa se uită în toate părţile, dar nu-i aude decât vocea.
   - În orice caz, avem multe de făcut, aşa că ai face bine să rămâi trează de-acum încolo. Ne-am înţeles?
   Din senin, apare în câmpul ei vizual, îmbrăcat într-o salopetă albă de plastic. Într-una dintre mâini duce o valiză cu formă alungită, pe care o aşază pe masa de oţel. Când se apleacă s-o descuie, îl aude spunând că povestea Kristinei a început în ziua în care a recunoscut-o pe Rosa la ştiri, total întâmplător, după mulţi ani de căutări.
   - Deja începusem să cred că nu te voi mai găsi niciodată. Dar, de pe băncile din spate ale Parlamentului, ai fost promovată la rangul de ministru al Afacerilor Sociale. Îţi dai seama ce ironie! Te-am găsit numai datorită acelei numiri în funcţie...
   Rosa îşi dă seama că salopeta albă seamănă perfect cu cele folosite de criminalişti. Gura îi este acoperită cu o mască albă, capul, cu o bonetă albastră şi, purtând mănuşi chirurgicale, deschide capacul valizei. Când Rosa îşi smuceşte cu putere capul spre stânga, nu reuşeşte să vadă decât două cavităţi în suportul de spumă aflat înăuntru. Din cauza poziţiei lui nu se poate vedea conţinutul primei cavităţi, dar în celălalt capăt Rosa zăreşte o tijă metalică ce luceşte.
   Unul dintre capetele tijei este prevăzut cu o bilă de metal de mărimea unui pumn şi pe suprafaţa bilei sunt ţepi mici şi ascuţiţi. În celălalt capăt e mânerul, însă acolo unde mânerul ar fi trebuit să se termine, partea de metal se continuă sub forma unei sule de 5 sau 6 centimetri lungime. La vederea acestora, ea se zbate şi încearcă să rupă curelele de piele, timp în care-l aude povestind că, în urmă cu multă vreme, după ce a accesat un registru al autorităţilor locale din Odsherred, a înţeles de ce el şi sora lui au fost trimişi la Ferma de Castane.
   - Bineînţeles, tu erai doar o copilă mică şi nevinovată, care avea nevoie să fie în centrul atenţiei, să primească totul pe loc. Dar mica ta minciună a rămas nedescoperită, afectând 5 vieţi şi, de fiecare dată când te prezentai ca ministru la conferinţe de presă şi începeai să vorbeşti despre bieţii copilaşi, din expresia ta îngâmfată îmi dădeam seama că ai uitat totul.
   Rosa urlă. Vrea să-i spună că nu-i adevărat, dar ţipătul ei sună mai degrabă ca acela al unui animal sălbatic şi cu coada ochiului îl vede cum scoate obiectul.
   - Pe de altă parte, ar fi prea simplu dacă te-aş ucide şi cu asta basta. Marea mea dorinţă a fost să-ţi arăt suferinţa pe care ai provocat-o - doar că nu ştiam cum să procedez. Până când am descoperit că aveai o fată care are cam tot atâţia ani câţi avea şi sora mea pe atunci - şi aşa mi-a venit ideea. Am început să vă studiez viaţa, obiceiurile, în special pe ale Kristinei. Şi, din moment ce nu era grozav de deşteaptă sau ieşită din comun, trăind tipica viaţă comodă a familiilor înstărite, nu a fost prea greu să-i descifrez tiparele şi să pun la cale un plan. Apropo, tu ai învăţat-o să facă oameni de castane?
   Rosa încearcă să se orienteze în spaţiu. În câmpul ei vizual nu e nicio fereastră, nu sunt scări sau uşi şi totuşi începe să strige cu disperare. Cu toate că ţipetele îi sunt în mare parte atenuate de cureaua de piele ce-i acoperă gura, întreaga cameră răsună şi asta îi dă puterea de care are nevoie ca să se smucească dintr-o parte în alta, încercând să se elibereze. Dar când oboseşte, vocea lui e mult mai aproape şi îl vede mânuind un obiect în dreptul ei.
   - A fost o adevărată plăcere s-o privesc. La momentul respectiv, nu ştiam cum să mă folosesc de asta, dar felul în care vindea omuleţii de castane cu prietena ei, la marginea drumului, toată scena avea un aer poetic. Chiar m-a făcut să dau înapoi câteva zile, apoi am urmărit-o plecând de la sala de sport, la fel ca de multe ori până atunci. La numai câteva străzi de casa ta, am oprit-o şi am rugat-o să-mi arate drumul spre Radhuspladsen, numai ca s-o pot prinde şi trânti în portbagaj. Am drogat-o şi i-am lăsat bicicleta şi geanta de sport în pădure, să aibă şi poliţia cu ce să-şi ocupe timpul, apoi am plecat. A fost bine crescută, trebuie să recunosc. Avea încredere, era politicoasă. Crede-mă, te comporţi aşa numai dacă ai părinţi buni...
   Rosa plânge în hohote. Pieptul său se ridică şi coboară în ritmul plânsetului, care-şi croieşte drum pe gât în sus şi încearcă să se facă auzit. Se simte copleşită de sentimentul că merită să se afle aici. E vina ei şi-şi merită pedeapsa.
   Indiferent ce s-a întâmplat, nu a avut destulă grijă de fiica ei.
   - În regulă... întreaga poveste are patru capitole, iar ăsta a fost primul. Acum vom lua o pauză şi după aceea îţi povestesc mai departe. Ce zici, eşti de acord?
   Sunetul care se aude o face pe Rosa să-şi întoarcă privirea spre el. Instrumentul e din oţel sau aluminiu, posibil de dimensiunea unui fier de călcat. Are prindere dublă pentru mâini, un ecran metalic şi o şină de ghidare cu urme de sudură grosiere, improvizate. În clipa aceea, Rosa pricepe că sunetul provine de la lama fierăstrăului rotativ montat în partea din faţă a instrumentului. Atunci înţelege de ce braţele şi picioarele îi sunt legate aşa încât mâinile şi tălpile depăşesc marginea mesei de operaţie.
   Când fierăstrăul îi secţionează oasele încheieturii de la mână, începe să urle, în ciuda curelei de piele care îi blochează gura.
   - Eşti bine? Mă auzi?
   Aude vocea, iar lumina orbitor de albă îi pâlpâie din nou prin faţa ochilor. Încearcă să se orienteze şi să-şi aducă aminte ce se întâmplase înainte să leşine. Pentru o clipă e liniştită că nu s-au întâmplat mai multe, dar apoi simte starea de paralizie de pe partea stângă. Când îşi întoarce privirea într-acolo, o cuprinde panica.
   O clemă mare de laborator, făcută dintr-un plastic negru, opreşte sângerarea masivă din rana deschisă, în locul în care fusese odată mâna ei stângă, iar în găleata albastră de pe podea zăreşte nişte vârfuri de degete.
   - Al doilea capitol începe în acest subsol. Când ai început să simţi că lucrurile nu sunt tocmai în ordine, o adusesem deja aici pe Kristine.
   Îi aude vocea în timp ce se mută pe cealaltă parte a ei, împreună cu instrumentul de tăiat şi cu găleata albastră.
   Salopeta albă e împroşcată cu sânge, cu sângele ei, până la nivelul umerilor şi chiar şi pe masca ce acoperă gura. Rosa se zvârcoleşte în toate părţile.
   - Am ştiut că dispariţia ei va provoca haos în toată ţara, aşa că mă pregătisem bine. Atunci, subsolul arăta diferit şi aranjasem toate lucrurile aşa încât dacă oricine ar fi ajuns aici şi ar fi descoperit casa, tot n-ar fi găsit subsolul. Evident, Kristine a fost extrem de surprinsă când s-a trezit aici. Sau speriată - cred că e un cuvânt mai potrivit. Am încercat să-i explic că eram nevoit să îi retez mâna ei mică şi frumoasă pentru că aveam nevoie de ADN-ul ei pentru a-i determina pe poliţişti să caute un alt criminal, iar ea a dat dovadă de mult curaj. Din păcate, mare parte a timpului şi l-a petrecut singură, eu trebuind să merg la slujba din Copenhaga. Sunt sigur că te întrebi cum s-a simţit. Dacă a fost tristă sau speriată. Ca să-ţi spun sincer, da, a fost speriată. M-a implorat şi m-a rugat de multe ori să-i dau voie să se întoarcă acasă, la tine. A fost într-adevăr mişcător, dar nimic nu ţine o veşnicie, iar după vreo lună, când tot haosul s-a calmat, sosise timpul să ne luăm rămas-bun.
   Cuvintele auzite o sfâşie mai tare decât durerea din braţ.
   Rosa începe iar să plângă, de parcă întreg pieptul i-ar fi fost sfâşiat.
   - Acesta a fost capitolul al doilea. Acum mai luăm o pauză. De data asta, încearcă şi tu să rămâi trează mai multă vreme: n-am toată ziua la dispoziţie.
   Bărbatul plasează găleata albastră sub mâna ei dreaptă şi Rosa îl imploră să se oprească, dar din gura ei nu ies decât nişte sunete fără noimă. Instrumentul începe să bâzâie, lamele se învârt, iar ea urlă din nou de durere când îi pătrund în mână.
   Corpul i se arcuieşte în sus, spre tavan, când simte lamele tăindu-i osul, atingând un loc mai moale prin care pătrunde tot mai adânc. Durerea e inimaginabilă. Şi continuă, chiar şi când instrumentul cedează brusc şi este oprit.
   Urletele înfundate ale Rosei sunt acoperite de bipăitul unei alarme. Acel sunet i-a distras atenţia bărbatului, făcându-l să oprească procedura. Se întoarce spre monitoarele montate pe peretele opus, cu instrumentul încă în mână, iar Rosa încearcă să-şi dea seama la ce se uită. Pe unul dintre ecrane zăreşte ceva mişcându-se şi atunci ghiceşte că vede imaginile capturate de camerele de supraveghere. Ceva se apropie din depărtare. O maşină, poate.
   E ultimul gând care-i trece prin minte înainte să leşine din nou.

117.

       Din cauza efortului depus, sângele ţâşneşte din rana capului, scurgându-se pe faţa lui Thulin, care e nevoită să inspire adânc ca să nu-şi piardă cunoştinţa.
   Banda adezivă i-a fost înfăşurată teribil de neglijent în jurul capului, prin urmare poate să respire printr-o singură nară, iar mâinile îi sunt bine legate, să nu cumva să poată rupe banda. Zace pe o parte în portbagaj şi, după ce reuşeşte să inhaleze suficient oxigen, începe să izbească iar cu genunchiul în acel loc din spaţiul întunecat în care presupune că se află încuietoarea. Corpul îi e încordat la maximum. Cu gâtul şi cu omoplaţii se sprijină de peretele din spate. Nu se opreşte, lovind în continuare cu genunchiul în încuietoare, până când din singura sa nară liberă ţâşnesc muci şi sânge. Refuză să se lase bătută.
   La un moment dat, simte cum o şurubelniţă îi sfâşie şi mai adânc rana de sub rotulă şi, când lipsa de oxigen o epuizează, renunţă şi se prăbuşeşte, încercând din răsputeri să tragă aer în piept.
   Thulin habar nu are cât timp a zăcut în portbagaj. Ultimele minute i-au părut o eternitate, fiindcă reuşea să audă zgomotul îndepărtat al unei maşinării electrice, amestecat cu urletele unei femei. Deşi urletele sunt estompate, de parcă gura femeii ar fi fost acoperită şi de parcă sunetele ar veni dintr-un canal de ventilaţie, Thulin nu mai auzise niciodată un ţipăt atât de sfâşietor. Şi-ar acoperi urechile dacă ar putea, mai ales pentru că-şi poate imagina dureros de realist care ar putea fi cauza acelor ţipete, dar are mâinile şi picioarele legate, atât de strâns, încât braţele i-au amorţit deja.
   Când s-a trezit din starea de leşin, nu avea nici cea mai vagă idee unde se află. Stătea într-o beznă deplină, dar, pipăind pereţii şi suprafaţa metalică de deasupra sa, a ajuns la concluzia că se afla în portbagajul unei maşini. Poate era chiar maşina lui Genz.
   După ce au găsit intrarea prin pădure şi au ajuns în curte, şi-a concentrat toată atenţia asupra fermei. A urcat puţin dealul, prin zăpada neatinsă, analizând castanii înalţi şi bătrâni ce înconjurau curtea, şi, când a văzut inscripţia de deasupra uşii de la intrare, a scos imediat pistolul.
   Construcţia cu acoperiş de paie era întunecată şi părea neprimitoare. Când s-a apropiat mai mult, senzorii luminoşi au declanşat aprinderea lămpilor de exterior, făcând vizibile globurile în care se aflau camerele de supraveghere. Uşa de la intrare era încuiată şi în casă nu aveai ce sau pe cine să vezi, era complet goală. Dar ea nu avea nicio urmă de îndoială, sigur ajunsese unde trebuia.
   Thulin începuse să dea târcoale curţii, căutând o altă modalitate de a intra şi tocmai când se hotărâse se spargă un geam de la sufragerie ca să pătrundă în casă, în spatele ei a apărut Genz, spunând că a găsit o cheie sub preşul de la intrare. Nu a surprins-o. Dimpotrivă, i-a trecut prin minte că ar fi trebuit să se gândească şi ea la varianta asta.
   Au intrat amândoi. Ea a luat-o înainte şi, odată ajunsă în hol, a lovit-o un miros de lac şi lemn proaspăt. De parcă ar fi fost o casă nouă, nelocuită vreodată. Dar, de îndată ce a ajuns în faţa şemineului din colţul sufrageriei, pe care de afară nu-l puteai vedea, a ajuns la concluzia că ferma era locuită. Pe o masă de lucru de culoare albă fuseseră lăsate două laptopuri, diverse dispozitive electronice, telefoane mobile, nişte castroane cu castane, planşe tehnice ale clădirii, flacoane din sticlă, echipament de laborator şi, pe podea, câteva canistre metalice.
   Pe peretele din faţă erau atârnate fotografii ale Laurei Kjær, Anne Sejer-Lassen şi Jessie Kvium. Fotografia Rosei Hartung fusese plasată deasupra celorlalte şi tot acolo se mai găseau câteva fotografii în stil paparazzi, cu ea şi cu Hess.
   Thulin s-a înfiorat groaznic văzând toate acestea. Şi-a deblocat arma, pregătindu-se să percheziţioneze restul casei, şi, din moment ce nu avea la ea telefonul mobil, l-a rugat pe Genz să-l informeze imediat pe Nylander despre descoperirile de aici.
   - Mi-e teamă că nu pot să fac asta, Thulin. Aştept un musafir şi n-aş mai putea să lucrez în linişte.
   Vorbise pe un ton atât de ciudat, încât ea s-a întors şi l-a privit nedumerită. Genz stătea la intrarea din sufragerie. În spatele lui, luminile din curte erau încă aprinse, aşa că Thulin nu putea să-i vadă figura, ci doar silueta.
   O imagine fulgurantă i-a venit în minte: silueta care s-a furişat după prelata prinsă de schele, vizavi de apartamentul ei.
   - Ce mama dracului tot spui acolo? Sună-l acum.
   Brusc, şi-a dat seama că Genz ţinea în mână un topor.
   Atârna lejer, ca o extensie a propriului braţ.
   - Folosirea castanelor de la fermă a fost un risc pe care mi l-am asumat. Mai târziu poate vei avea şansa să înţelegi de ce-a trebuit să procedez astfel.
   Thulin îngheaţă. Apoi înţelege ce-a spus Genz şi înţelege ce greşeală teribilă a făcut când l-a rugat s-o ajute. Şi-a ridicat mâna ca să îndrepte pistolul spre el, dar în aceeaşi clipă el a lovit-o cu mânerul toporului. Ea şi-a ferit capul, dar nu suficient, după care s-a trezit direct în bezna din portbagaj, cu o insuportabilă durere de ţeastă. S-a trezit din cauza vocilor - vocea lui Genz şi un glas disperat de femeie, care semăna cu al Rosei Hartung. Veniseră din curte, apoi au dispărut iar şi, puţin mai târziu, femeia a început să urle.
   Thulin îşi ţine respiraţia şi ascultă. Instrumentul acela electric s-a oprit. La fel şi strigătele şi nu ştie dacă liniştea aceea înseamnă că în curând va veni şi rândul ei să fie torturată. Se gândeşte la Le şi la bunicul care o aşteaptă acasă, apoi îşi dă seama că e posibil să nu-şi mai vadă niciodată fiica.
   Dar în liniştea de afară aude sunetul unui motor ce se apropie. La început nu-i vine să creadă, apoi se aude tot mai clar, de parcă o maşină ar sosi într-acolo, până în curte. Când se opreşte motorul, ştie cu certitudine că asta e.
   - Thulin!
   Îi recunoaşte vocea. Iniţial se gândeşte că nu poate fi el. E imposibil să fie aici - trebuia să fie pe drum, călătorind undeva departe de tot, dar numai ideea că totuşi s-ar putea afla aici îi insuflă speranţă. Thulin răspunde cu un strigăt, cât o ţin plămânii de tare. Dar strigătul ei răzbate prea puţin dincolo de portbagajul încuiat. Nu o poate auzi, cel puţin nu de acolo din curte, aşa că, de disperare, începe să lovească prin întunericul din jur cu picioarele.
   Izbeşte în lateral, aude un pocnet dintr-un loc ce sună a gol şi continuă să lovească în locul respectiv, iar şi iar.
   - Thulin!
   El continuă să strige. Abia când nu-i mai aude vocea, Thulin se gândeşte că probabil intrase în clădire, îndreptându-se spre Genz, care cu siguranţă prinsese deja de veste de sosirea lui, altfel instrumentul de tăiat nu s-ar mai fi oprit niciodată. Cu această certitudine, ea continuă să se zbată în bezna din jur, lovind cu picioarele.

118.

       Uşa de la intrare e descuiată şi Hess constata destul de rapid că atât parterul, cât şi primul etaj sunt pustii.
   Cu pistolul ridicat, se întoarce în viteză de la etaj la parter, coborând pe scările învăluite în întuneric, dar în casă nu pare să fie niciun semn de viaţă, în afară de propriile urme lăsate pe podeaua din scânduri late. Când ajunge în sufragerie şi găseşte spaţiul de lucru de lângă şemineu, unde fotografiile victimelor sunt agăţate pe perete împreună cu cele ale Rosei Hartung, ale lui Thulin şi ale lui, se opreşte şi ascultă cu atenţie. Nu aude nimic. Nici măcar un sunet, în afara respiraţiei proprii, dar şemineul încă e cald şi simte prezenţa lui Genz prin toată casa.
   L-a surprins cum arată ferma. Nu seamănă deloc cu clădirea dărăpănată şi gata să se prăbuşească despre care citise în descrierile raportului de poliţie, iar mirarea i-a indus o stare de nesiguranţă. Totuşi a observat rapid maşina Rosei Hartung parcată în curtea fermei, aproape îngropată în zăpadă, motiv pentru care a estimat că trebuie să se fi aflat acolo de cel puţin o oră. Dar nu a reuşit să detecteze şi maşina cu care veniseră Genz şi Thulin, prin urmare, fie fusese ascunsă, fie se afla în altă parte. Hess spera să fie prima opţiune.
   La sosire, a observat camerele de supraveghere plasate în diverse locuri de pe faţada casei, aşadar, dacă Genz era acolo, cu siguranţă ştia deja de sosirea lui. Din acest motiv nu a ezitat nicio clipă să strige întâi numele lui Thulin şi abia apoi pe al Rosei Hartung.
   Dacă cele două se aflau în apropiere - şi dacă mai erau în viaţă - exista posibilitatea să-l audă. Dar nu s-a auzit niciun răspuns, doar liniştea ameninţătoare, pe care încă stă s-o asculte cu sufletul la gură.
   Chiar dacă fusese deja acolo, aleargă înapoi în bucătărie, încercând să-şi amintească vechea fotografie din arhiva de la scena crimei. Cei doi adolescenţi fuseseră ucişi şi zăceau inerţi în câte un capăt al mesei dezordonate, dar nu asta îl interesează. Ce-şi aminteşte el e uşa din fundalul fotografiei.
   Îşi imaginase că trebuia să fie uşa ce ducea spre pivniţă, unde fuseseră găsiţi Marius Larsen şi gemenii, dar acum, când el însuşi se află în bucătăria renovată - care aşa, neatinsă cum pare, seamănă cu un colţ tematic din IKEA - n-o mai recunoaşte. Pereţii sunt deplasaţi, unghiurile sunt diferite. În mijloc se află o insulă extinsă şi nefolosită, destinată gătitului, alcătuită dintr-o plită cu şase ochiuri, o hotă din crom, iar în apropiere se află un frigider în stil american, un dulap alb din două corpuri, o chiuvetă de porţelan, maşină de spălat vase şi un cuptor mare, cu uşa de sticlă încă îmbrăcată în folie protectoare.
   Nu e nicio uşă acolo, cu atât mai puţin vreuna care să ducă spre vreo pivniţă, ci doar un hol ce duce spre spălătorie.
   Hess se întoarce agitat în antreu, analizează priveliştea de deasupra şi dedesubtul scărilor, în speranţa că undeva va reuşi să zărească o uşă ce duce spre subsol sau o trapă în podea. Dar nu vede nici una, nici alta. Se gândeşte că poate nu mai există nicio pivniţă. Că Genz, sau cum şi-o mai spune el, ar fi acoperit-o de mult cu beton, să nu cumva să-i mai amintească vreodată despre ce s-a întâmplat când el şi sora lui geamănă au locuit acolo.
   Sunetul unei lovituri îndepărtate îl fac brusc să înlemnească, dar nu-l poate descifra. Nici nu ştie dincotro vine şi nu vede nicio mişcare, doar fulgii de zăpadă care se aştern peste curtea fermei, în lumina lămpilor.
   Se întoarce rapid în bucătărie, de data aceasta cu gândul de a traversa spălătoria şi de a merge până în celălalt capăt al casei, să vadă dacă există vreo fereastră sau vreun puţ sau orice altceva care ar putea să-i ofere un răspuns la întrebarea sa despre existenţa pivniţei. Dar se opreşte când trece prin dreptul mesei de gătit. Prin minte îi  trece un gând banal.
   Se îndreaptă spre primul dulap alb, aflat oarecum în locul în care-şi aminteşte că era intrarea spre pivniţă în fotografia din arhivă. Deschide ambele uşi, dar înăuntru nu găseşte nimic, în afara rafturilor goale. Apoi deschide dulapul alăturat şi imediat îi cad ochii pe mânerul alb al uşii. Rafturile şi peretele din spate al dulapului sunt înlăturate. Pipăind, simte conturul unei uşi grele, din oţel alb, în peretele bucătăriei.
   Face un pas în faţă, intrând în dulapul gol pe dinăuntru, şi apasă clanţa albă, iar uşa greoaie se deschide spre exterior şi dezvăluie o scară.
   O lumină albă şi ascuţită se întinde pe podea, până la capătul scării de beton, la vreo trei metri mai jos. Îşi aminteşte cât de mult urăşte pivniţele. Pivniţa blocului din parcul Odin, garajul Laurei Kjær, complexul rezidenţial din Urbanplanen şi Secţia de Poliţie din Vordingborg, acum şi locul acesta. Îşi deblochează pistolul şi coboară treptele una câte una, rămânând cu privirea îndreptată spre podeaua de la capătul scărilor.
   După ce a coborât şi a cincea treaptă, vede ceva care-l face să se oprească. Pe treapta următoare e ceva, un obiect de plastic, mototolit şi lipicios, iar când îl împinge cu pistolul, observă că e vorba de nişte şoşoni albaştri din plastic, pe care el şi colegii lui criminalişti îi poartă de obicei la scenele crimelor. Dar setul acesta este folosit şi pătat cu sânge. Şi când îşi îndreaptă privirea pe scări în jos, vede urme însângerate de paşi, care merg de jos în sus, dar care se opresc la treapta pe care fuseseră lăsaţi şoşonii de plastic. Ştie ce înseamnă asta.
   Se întoarce dintr-o mişcare şi priveşte în sus, spre uşa albă, dar silueta se află deja acolo, la intrare. Cu un şuierat, toporul se abate asupra lui şi, înainte să-i lovească fruntea, lui Hess îi zboară gândul la Marius Larsen, poliţistul ucis.

119.

      Pivniţa de sub casa bunicii sale era veche şi plină de mucegai. Podeaua de piatră era neregulată şi pereţii construiţi într-o manieră grosieră, luminaţi pe alocuri de becuri electrice prinse de tavan, încadrate de nişte rame negre din porţelan, cu cablurile roase, îmbrăcate într-un material protector. O lume labirintică, cufundată în dezordine şi mizerie, camere şi culoare stranii, un univers cu totul diferit de cel aflat de cealaltă parte a uşii.
   Parterul era de o culoare gălbuie. Mobilă masivă, tapet cu model floral, tavan cu ornamente decorative, draperii şi duhoarea trabucurilor bunicii. Scrumul se adunase ca o piramidă impunătoare în bolul Krenit, aşezat lângă scaunul tapiţat din living, pe care se aşeza mereu, până în ziua în care a fost dusă la un azil de bătrâni.
   Hess nu suporta să fie acolo, dar în subsol era cel mai urât. Nicio fereastră, niciun pic de aer, nicio cale de ieşire, în afară de scara şubredă pe care alerga întotdeauna în zigzag când se întorcea, cu întunericul în spatele său, de fiecare dată când cobora să mai aducă o sticlă pentru măsuţa de lângă scaunul tapiţat al bunicii.
   Hess se trezeşte în subsolul Fermei de Castane cu aceeaşi greaţă şi senzaţie de panică din copilărie. Cineva stă lângă el şi-l loveşte peste faţă, iar Hess simte cum sângele începe să-i curgă peste unul dintre ochi.
   - Cine ştie că eşti aici? Răspunde-mi!
   Hess e aşezat pe podea, pe jumătate sprijinit de perete.
   Genz e cel care-l loveşte, cu dosul palmei. E îmbrăcat într-o salopetă albă şi doar ochii i se văd prin crăpătura din masca plină de sânge cu care şi-a acoperit faţa. Pe cap are boneta albastră. Hess ar vrea să se apere, dar îi e imposibil, fiindcă mâinile îi sunt legate la spate cu nişte cabluri de plastic.
   - Nimeni.
   - Dă-mi încoace degetul sau ţi-l tai de tot. Dă-l încoace!
   Genz îl trânteşte la pământ şi-l întoarce pe burtă. Cu obrazul lipit de podea, Hess se uită în jur după pistol, care e aruncat pe podea, câţiva metri mai încolo. Simte că Genz îi pune degetul pe cititorul de amprente al unui telefon, iar când Genz se ridică şi se uită la ecran, Hess îşi dă seama că e telefonul său.
   Încearcă să se pregătească pentru avalanşa de furie ce va urma, dar şutul pe care-l primeşte în cap este atât de violent, încât e pe-aproape să-şi piardă iar cunoştinţa.
   - L-ai sunat pe Nylander acum 9 minute. Probabil când erai în curtea fermei, chiar înainte să cobori din maşină.
   - Ah, da. Uitasem de asta.
   Hess mai simte o lovitură în aceeaşi parte a feţei, iar acum e nevoit să scuipe sânge ca să nu se înece. Îşi promite că va înceta cu glumele, dar informaţia primită e utilă. Dacă au trecut 9 minute de când sosise la fermă, recunoscuse maşina Rosei Hartung şi-l sunase pe Nylander, nu poate dura prea mult până când vor ajunge aici Brink şi echipajele de urgenţă din Vordingborg. Dacă nu ar fi nins...
   Hess scuipă din nou, însă de data asta observă că balta de sânge de lângă picioarele lui nu are cum să fie de la el. Cu privirea urmăreşte dâra de sânge de pe podea şi brusc zăreşte rana deschisă a unei mâini tăiate. Rosa Hartung zace inertă pe o masă metalică, ca într-o sală de operaţie. În locul în care odinioară se afla mâna ei stângă este prinsă o clemă de plastic, pentru a opri hemoragia. Şi mâna dreaptă pare să-i fie tăiată pe jumătate, dar sub ea, pe podea, o găleată albastră aşteaptă pregătită.
   Hess întrezăreşte conţinutul găleţii şi senzaţia de greaţă i se accentuează.
   - Ce-ai făcut cu Thulin?
   Dar Genz nu mai e în câmpul său vizual. Acum o secundă, trântise telefonul mobil lângă Hess şi se dusese spre cel mai îndepărtat capăt al încăperii. Îl auzea zdrăngănind ceva, în vreme ce încerca în zadar să se ridice în picioare.
   - Genz, renunţă. Au aflat cine eşti şi te vor găsi. Ea unde e?
   - Nu vor găsi nimic. Ai uitat cumva cine e Genz?
   Mirosul de petrol e uşor de recunoscut, iar Genz reapare cu canistra de metal. Începe să împroaşte lichidul pe pereţi şi când ajunge lângă patul Rosei Hartung toarnă petrol peste corpul ei inert, apoi continuă operaţiunea şi în restul încăperii.
   - Genz are ceva experienţă în criminalistică. Nu va rămâne nicio urmă a lui când vor sosi. Personajul Genz a fost inventat cu un singur scop, iar când vor afla asta va fi mult prea târziu.
   - Genz, ascultă ce-ţi spun...
   - Nu, haide să sărim peste partea asta. E clar că ai aflat cumva ce s-a întâmplat aici acum multă vreme. Dar nu te deranja să-mi spui că-ţi pare rău că am trecut prin aşa ceva, că voi primi o pedeapsă mai uşoară dacă mă predau şi alte porcării din astea.
   - Nu-mi pare rău pentru tine. Probabil ai fost un psihopat din naştere. De fapt, îmi pare rău că ai reuşit să scapi din pivniţa aia.
   Genz se uită la el. Zâmbeşte uşor surprins şi Hess, prins pe picior greşit, primeşte o a treia lovitură în figură.
   - Ar fi trebuit să te omor de mult. În orice caz, cel târziu când stăteai cu spatele şi te holbai la curva de Kvium, agăţată de copacul din colonia de vacanţă.
   Hess scuipă şi mai mult sânge, pipăindu-şi interiorul gurii cu limba. Un gust de fier şi câţiva dintre dinţii de pe maxilarul superior se clatină. Ucigaşul stătuse în umbră în colonia de vacanţă în care se aflase Jessie Kvium, iar lui Hess nici măcar nu-i trecuse prin cap posibilitatea asta.
   - Sincer, m-am gândit că eşti irelevant. Ceilalţi spuneau despre tine că eşti un nemernic ratat şi egoist, care a fost dat afară din Europol, dar apoi ai apărut din senin ca să disecăm porci sau ca să discutăm despre Linus Bekker. Atunci mi-am dat seama că nu doar la Thulin ar trebui să fiu atent. Pe lângă asta, v-am văzut jucându-vă de-a familia, chiar înainte să plecaţi spre Urbanplanen. Doar nu te-ai îndrăgostit de curva aia, nu?
   - Unde e?
   - În orice caz, nu eşti primul care face asta. Am observat o serie de vizite la apartamentul ei şi, din păcate, nu eşti genul ei. Dar am s-o salut din partea ta înainte să-i tai gâtul.
   Hess simte cum lichidul i se scurge peste corp când Genz goleşte canistra cu petrol. Îi ard ochii, la fel şi rănile vechi şi mai noi de la cap şi-şi ţine respiraţia până când nu mai curge nimic din canistră. Îşi scutură capul ca să scape de picăturile rămase şi, când deschide ochii, Genz îşi dezbrăcase salopeta şi aruncase pe jos costumul alb, masca şi boneta. Stă în capătul încăperii, în faţa unei uşi metalice albe, probabil cea care duce spre scările de beton şi, mai departe, spre bucătărie. În mână are un omuleţ de castane şi, privindu-l pe Hess în ochi, freacă chibritul din capul omului de castane de o cutie de chibrituri.
   Sulful scoate scântei. Când flacăra e suficient de mare, trânteşte omuleţul de castane peste lichidul de pe podea şi închide uşa în urma sa.

120.

      Bancheta din spate scoate un zgomot puternic, ca şi cum ar fi crăpat, şi se înclină în faţă, creând un spaţiu de trecere către interiorul maşinii.
   În sfârşit, Thulin întrezăreşte o urmă de lumină. Rămâne pe loc o clipă, transpirată şi epuizată, cu corpul în portbagaj şi capul strecurat în deschizătura formată.
   Întoarce capul şi sus, în partea dreaptă, reuşeşte să vadă ceva prin geamul lateral din spate: o rază de lumină, îngustă şi verticală, venind de la lămpile din curte, îi spune că maşina în care se află trebuie să fie parcată în hambar.
   Încuietoarea părea imposibil de deschis. În schimb, a observat că peretele din spate începuse să cedeze când îl izbea cu genunchii, aşa că s-a sprijinit cu spinarea pentru a lovi cu mai multă forţă. Acum loveşte din nou, de data asta ca să se propulseze mai mult spre bancheta din spate. Dacă reuşeşte să găsească vreun obiect cu care să taie banda izolatoare din jurul mâinilor şi picioarelor, poate că nu-i prea târziu.
   Liniştea din casă e insuportabilă, dar, dacă ar reuşi să se întoarcă în casă, poate chiar să-şi găsească pistolul, ar fi doi oameni împotriva unuia singur. Pe lângă asta, Hess nu-i prost deloc. Dacă a ajuns până la fermă, cu siguranţă îşi dăduse seama că totul fusese orchestrat de Genz, aşa că ar şti cum să-şi poarte de grijă.
   Abia apucă să se gândească la asta când aude trosnetul focului care tocmai s-a aprins. Ca o rafală bruscă de vânt care umflă vela până când o rupe de tot. Nu e departe de Thulin. Probabil undeva prin casă şi posibil chiar în locul de unde auzise strigătele care amuţiseră de mult.
   Thulin îşi ţine respiraţia şi ascultă. Da, e un foc ce arde cu putere şi începe să simtă mirosul de fum. În timp ce se zvârcoleşte ca să-şi tragă întreg corpul pe bancheta din spate, încearcă să-şi dea seama care-i treaba cu focul. Brusc, îşi aminteşte de cele două canistre metalice aşezate lângă masa din sufragerie. Le observase într-o fracţiune de secundă când intrase în living, dar atenţia i-a fost apoi atrasă de fotografiile de pe perete şi de Genz. Dar, dacă focul face parte din scenariul gândit de Genz, pentru Hess poate fi ceva catastrofal.
   Îşi strecoară abdomenul pe bancheta din spate şi acum îşi trage după ea şi partea inferioară a corpului, astfel încât ajunge dincolo, întinsă pe o parte. Folosindu-se de coate, reuşeşte să se ridice şi să se întindă spre mânerul uşii, cu mâinile legate. În mintea ei, deja a găsit un instrument cu care să se elibereze, urmând să alerge în casă, dar apoi îl zăreşte prin deschizătura dintre porţile curţii.
   Genz iese pe uşa principală, cu una dintre canistre în mână, şi, după ce coboară pe scările acoperite de zăpadă, începe să verse lichidul. Aruncă bidonul înăuntru prin uşa de la intrare şi, imediat ce a aprins chibritul şi l-a aruncat pe jos, se îndreaptă spre hambar. Vine direct spre ea.
   În spatele lui, Thulin aude cum focul cuprinde ferma, transformându-se într-un incendiu teribil. Când ajunge la crăpătura dintre porţi, flăcările din fereastră cuprinseseră deja tavanul şi doar silueta lui mai e vizibilă.
   Thulin se aruncă înapoi pe bancheta din spate tocmai când porţile se deschid larg. Silueta pătrunde înăuntru, iar ea se ascunde cât poate de mult. Se deschide portiera din faţă şi, când se urcă la volan, simte greutatea care-i apasă obrazul. O cheie intră în contact, motorul porneşte şi, când maşina o ia din loc şi se îndepărtează de ferma acoperită de zăpadă, Thulin aude primele ferestre explodând în urma ei.

121.

        Hess privea de mult timp moartea cu un soi de indiferenţă.
   Nu pentru c-ar fi urât viaţa, ci pentru că existenţa era dureroasă. Nu încercase să solicite vreun fel de ajutor, nu apelase la puţinii prieteni pe care-i avea şi nici nu acceptase sfaturile primite. În schimb, a fugit de toate. A fugit cât a putut de repede, cu întunericul pe urmele lui, şi uneori chiar funcţionase. Mici oaze în colţurile străine ale Europei, în care mintea lui era fascinată de noile senzaţii şi provocări. Dar întunericul revenea de fiecare dată. Împreună cu amintirile şi figurile cadavrelor pe care le văzuse de-a lungul timpului.
   Nu avea pe nimeni, nu era decât un nimeni, iar datoriile sale nu erau faţă de cei vii, aşa că-i era indiferent dacă moartea îl va ajunge din urmă. Aşa se simţea, dar, stând acolo în subsol, o altă stare l-a cuprins.
   Când uşa s-a închis în urma lui Genz şi focul a început să se răspândească, el s-a târât imediat spre instrumentul plin de sânge pe care-l văzuse trântit pe podea, dincolo de Rosa Hartung. N-a fost greu de ghicit la ce fusese utilizat şi i-a luat doar câteva clipe să folosească zimţii de diamant pentru a tăia cablurile ce-i ţineau mâinile legate la spate. A folosit acelaşi instrument pentru a-şi tăia şi cablurile de la picioare.
   Focul ajunsese pe la jumătatea încăperii şi se îndrepta spre masa pe care zăcea Rosa Hartung, iar el reuşise deja să pună mâna pe telefonul mobil şi pe pistol şi se ridicase în picioare. Nori negri de fum se plimbau deja pe sub tavanul subsolului şi, sub presiunea flăcărilor care se apropiau de el, a dezlegat curelele de piele, una câte una, cât de repede a putut.
   Tocmai când focul zvâcnea de pe podea, cuprinzând masa metalică, Hess reuşise deja să ridice corpul Rosei şi să-l care în singurul colţ în care Genz nu turnase petrol.
   Dar răgazul e mult prea scurt. Focul cuprinsese plăcile din fibre lemnoase ale pereţilor şi la scurt timp tavanul, iar atât el, cât şi Hartung erau îmbăiaţi în petrol. Nu va trece mult până ce focul se va extinde spre colţul în care se află ei sau până când temperatura din încăpere va creşte atât de mult, încât trupurile amândurora se vor aprinde spontan. Singura ieşire este uşa prin care dispăruse Genz, dar e imposibil de deschis, iar mânerul este deja atât de încins, încât haina pe care Hess şi-o scoate ia imediat foc când încearcă s-o folosească pe post de protecţie. Covorul negru de fum de sub tavan devine tot mai dens, dar Hess observă cum micile vârtejuri sunt aspirate într-o îmbinare a plăcilor din fibre lemnoase din peretele de deasupra lui.
   El înşfacă fierăstrăul de pe podea, poziţionează lama cu diamant în dreptul îmbinării plăcilor şi o foloseşte ca pe o rangă. Din prima încercare reuşeşte să rupă colţul placajului, suficient cât să-şi bage mâna şi să tragă cu putere, până se rupe.
   Hess se trezeşte în faţa unei ferestre din pivniţă, blocată din interior cu două bare de fier. În întunericul de afară se văd farurile unei maşini, luminând curtea. Trage de bare cu disperare şi fără folos şi, când maşina dispare în beznă, Hess se gândeşte că acum i-a venit şi lui sfârşitul. Se întoarce spre flăcări şi spre Rosa Hartung, care zace la picioarele lui, şi ciotul braţului ei îi dă o idee.
   Apucă fierăstrăul, se întoarce spre fereastră şi primul gând care îi trece prin minte este că, din fericire, barele nu par mai groase decât oasele ce fuseseră tăiate cu instrumentul respectiv. Lama secţionează prima bară ca un cuţit ce trece prin unt şi toate stinghiile sunt îndepărtate după încă trei tăieturi.
   Hess deblochează fereastra şi o deschide.
   În vreme ce pielea de pe spate îi arde, o ridică şi o împinge pe Hartung în deschizătura geamului, apoi se ridică şi el, târându-se pe lângă ea. Când se rostogoleşte pe fereastră afară, trăgând-o după el, simte cum focul îi arde ceafa şi haina, dar apoi aterizează pe spate în zăpada rece de lângă fereastră.
   Tuşind, se ridică în picioare şi începe imediat s-o tragă pe Rosa Hartung spre curte. Simte cum îi arde corpul şi ar vrea să se trântească în zăpadă, să se răcorească şi să-şi tragă puţin sufletul. Dar când ajunge la vreo 20 de metri depărtare de ferma în flăcări, o lasă jos pe Hartung şi o sprijină de un gard de piatră.
   Apoi o ia la fugă.

122.

        Thulin simte din toată fiinţa că ar trebui să facă ceva.
   Ghemuită în întunericul din spatele scaunului şoferului, analizează viteza maşinii şi fiecare cotitură, încercând totodată să-şi amintească drumul ce duce prin pădure, pentru a estima în ce moment ar putea Genz să fie mai neatent. Zăpada şi întunericul ar trebui să joace în favoarea ei. Genz trebuie să se concentreze asupra drumului - e învăluit într-o beznă deasă şi s-a depus un strat de cel puţin 5-10 centimetri de zăpadă.
   În mintea ei încropeşte diverse scenarii, încercând să-şi dea seama cum l-ar putea înfrânge cel mai uşor, având mâinile şi picioarele legate. Însă fiecare clipă în care nu întreprinde nicio acţiune pare o pierdere de timp. Trebuie să revină cât mai repede la fermă. Chiar dacă nu îndrăznise să ridice capul şi să arunce o privire pe fereastră când maşina a ieşit din hambar şi a traversat curtea fermei, totuşi auzise şi simţise amploarea incendiului.
   Din senin, Thulin simte cum şoferul încetineşte. Maşina intră într-o curbă lungă şi toţi muşchii corpului ei sunt întinşi la maximum. Îşi dă seama că trebuie să fi ajuns la arcul aflat cam pe la jumătatea distanţei spre şosea. Se ridică brusc.
   Dintr-o singură mişcare, îşi ridică mâinile legate cu multă fermitate şi le aruncă peste scaunul şoferului, ca un cordon.
   Ochii din oglinda retrovizoare, care e slab luminată de tabloul de bord, o observă prea repede. Parcă ar fi pregătit, iar mâna lui parează atacul cu o lovitură puternică, împingându-i mâinile înapoi. Când ea mai încearcă o dată, el ia picioarele de pe pedale şi se întoarce spre ea, iar Thulin simte ploaia de pumni abătându-se asupra capului său. În cele din urmă, maşina se opreşte şi motorul merge în gol.
   Ea zace nemişcată pe bancheta din spate şi se chinuie să-şi recapete suflul.
   - Dacă vrei să ştii, ai fost singura persoană din Direcţia Omoruri pe care chiar am simţit că trebuie s-o ţin sub supraveghere. Asta înseamnă că ştiu totul despre tine. Până şi mirosul pe care-l emani când te încordezi şi transpiri ca o scroafă. Eşti bine?
   Întrebarea lui nu are niciun sens. Ştiuse tot timpul că ea se afla acolo, iar când scoate un cuţit şi-l strecoară în dreptul benzii izolatoare de pe gura ei, Thulin îşi închipuie că i-l va înfige adânc în cap. În schimb, el crestează o deschizătură în banda izolatoare, astfel încât ea poate inspira.
   - Unde sunt? Ce-ai făcut cu ei?
   - Deja ştii asta.
   Thulin încă zace pe bancheta din spate, respirând cu lăcomie şi rememorând scena fermei în flăcări.
   - Hess nu s-a prea chinuit să respire. De altfel, m-a rugat să te salut înainte să-ţi tai gâtul. Dacă te consolează cu ceva.
   Thulin închide ochii. Este copleşită peste măsură şi simte cum îi dau lacrimile. Plânge pentru Hess şi pentru Rosa Hartung, dar mai ales pentru Le, care o aşteaptă acasă şi nu a greşit cu nimic.
   - Fetiţa familiei Hartung... Tot tu ai...?
   - Da, a fost necesar.
   - Dar de ce...?
   Vocea îi e subţire şi fragilă şi detestă asta. Pentru o clipă se aşterne liniştea. Aude o respiraţie greoaie, ca un oftat şi când îşi îndreaptă privirea spre silueta lui, el pare că stă în întuneric, căzut pe gânduri. Apoi îşi revine din starea meditativă şi-şi întoarce figura umbrită spre ea.
   - E o poveste lungă. Iar eu sunt ocupat şi tu trebuie să dormi.
   Mâna în care ţinea cuţitul se mişcă dintr-odată, iar ea îşi aruncă mâinile în faţă, să se protejeze.
   - Geeeeeeeeeeenz...!
   Strigătul străpunge tăcerea, dar ea nu recunoaşte vocea răguşită. Vine din depărtare, parcă din adâncul pădurii sau de undeva mult mai jos. Genz înlemneşte şi se întoarce iute spre întunericul de afară. Ea nu poate să-i vadă figura, dar el pare să se holbeze la ceva, nevenindu-i să creadă. Thulin se chinuie să se ridice ca să se poată uita pe geam afară, spre capătul raze de lumină de peste drum.
   Apoi înţelege de ce.

123.

       Pieptul parcă stă să-i explodeze şi inima i se izbeşte ca un ciocan de coastele răvăşite de durere. Aerul pe care-l expiră formează în faţa sa un şir de nori albi şi asimetrici, iar braţele îi tremură în ger când încearcă să îndrepte pistolul spre maşina din faţa sa.
   Sunt cel puţin 75 de metri până acolo şi el stă în zăpada din mijlocul drumului, la marginea zonei luminate de faruri, exact acolo unde, cu câteva momente în urmă, sosise în goană din bezna adâncă a pădurii, ca un mort revenit la viaţă.
   Prima parte a traseului din pădure fusese luminată de ferma arzând în spatele său. Flăcările îşi aruncaseră valurile fierbinţi după el, iar el alergase spre umbrele prelungi ale copacilor. Îşi amintise că drumul de la fermă nu era drept, ci, înainte să se intersecteze cu şoseaua, mergea într-un fel de arc, semănând cu un C foarte larg, astfel că sperase să alerge pe scurtătură şi să ajungă acolo înaintea maşinii. Dar imediat ce s-a afundat în pădure, lumina emanată de flăcări devenise tot mai slabă.
   Reflexiile de pe suprafaţa zăpezii albe îl mai ajutau întru câtva, dar, cum pădurea părea să se închidă în jurul său, ajunsese să alerge aproape ca un orb. În jur era beznă totală, însă contururile copacilor aveau o nuanţă mai închisă, astfel că s-a hotărât să alerge în direcţia aceea, indiferent de obstacolele ce s-ar fi putut ivi. Se prăbuşise în zăpadă de mai multe ori, până când nu-şi mai putea da seama încotro ar fi trebuit să se îndrepte.
   Chiar în acel moment a văzut lumina slabă din partea stângă, undeva în depărtare. Lumina se afla în faţa lui, cu mult în faţa lui şi se deplasa constant. Dar, la un moment dat, maşina a încetinit şi, când a reuşit într-un final să ajungă la şosea, vehiculul se afla în spatele lui, pe loc, cu motorul mergând în gol şi cu farurile aprinse.
   Hess nu ştie de ce maşina a rămas pe loc, dar nici nu-i pasă.
   Genz se află undeva în întunericul din spatele parbrizului şi Hess nu are de gând să se mişte acum. Rămâne răbdător în mijlocul drumului, cu pistolul îndreptat înainte, în timp ce vântul şuieră lin printre copaci. Apoi, pe neaşteptate, aude sunetul ireal al unui telefon mobil care sună. Îşi dă seama că e al său. Se uită iar spre maşină şi vede o lumină slabă venind de la un ecran din scaunul şoferului. Ezitând, îşi scoate telefonul din buzunar, rămânând cu ochii pe maşină.
   Vocea e rece şi monotonă.
   - Unde e Hartung?
   În întunericul din spatele parbrizului, Hess poate să distingă silueta de pe scaunul şoferului. Întrebarea îi aminteşte că tortura Rosei Hartung este singurul lucru important pentru Genz, aşa că încearcă să-şi regleze respiraţia, să pară cât mai calm cu putinţă.
   - E bine. Stă în curte şi aşteaptă să-i spui ce s-a întâmplat cu fiica ei.
   - Minţi. Nu ai reuşit s-o scoţi de-acolo.
   - Fierăstrăul tău improvizat poate să taie şi alte lucruri, nu numai oase. Un criminalist bun s-ar fi gândit la chestia asta înainte să-l lase în urmă. Nu crezi?
   La celălalt capăt se lasă tăcerea. Hess ştie că în clipa asta Genz rememorează interiorul subsolului şi succesiunea evenimentelor, pentru a-i verifica afirmaţiile, iar tăcerea îl face pentru un moment să se teamă că Genz se va întoarce cu maşina la fermă, cu toate că poliţia e pe drum încoace.
   - Spune-i că mă voi întoarce altă dată să-i fac o vizită. Acum mişcă-te, o am pe Thulin.
   - Puţin îmi pasă. Ieşi din maşină şi culcă-te la pământ, cu mâinile în lateral.
   Tăcere.
   - Genz, ieşi din maşină!
   Hess ocheşte maşina şi singurul punct de focalizare la care se poate raporta înăuntrul ei. Dar ecranul luminos din spatele ecranului dispare şi legătura telefonică e întreruptă. Iniţial, Hess nu ştie la ce să se aştepte. Apoi motorul se ambalează.
   Maşina accelerează violent, de parcă pedala a fost apăsată până la capăt. Anvelopele se rotesc în zăpadă şi gazele de eşapament se ridică în lumina roşie a farurilor din spate. Apoi cauciucurile capătă aderenţă şi maşina pleacă în viteză.
   Hess azvârle telefonul mobil şi ţinteşte. Maşina vine direct spre el, prinzând tot mai multă viteză cu fiecare metru parcurs.
   Trage un prim foc, apoi altul, apoi încă unul. Trage primele 5 focuri spre radiatorul maşinii, dar nu se întâmplă nimic, iar mâna lui tremurândă trădează motivul. Încearcă din nou, prinzând arma cu ambele mâini, trage iar şi iar, dar încrederea în sine îl părăseşte. Parcă maşina ar fi protejată de un scut invizibil şi, când ajunge la vreo 50 de metri de el, îşi dă seama că riscă s-o împuşte pe Thulin dacă ea se află în maşină.
   Degetul îi îngheaţă pe trăgaci. Aude motorul ambalându-se, iar el rămâne nemişcat în mijlocul drumului, cu pistolul ridicat şi degetul de pe trăgaci neclintit. Ştie că va fi lovit - că e prea târziu să se arunce într-o parte.
   În ultima clipă, zăreşte o mişcare în spatele parbrizului şi maşina îşi schimbă cursul.
   Simte căldura emanată de motor când maşina trece chiar pe lângă şoldul lui drept, iar când se întoarce, vede cum sare de pe drum. Se aude o explozie. Metalul zdrobindu-se, sticla spărgându-se, acceleraţia motorului învârtindu-se în gol şi emiţând un scârţâit asurzitor. Alarma maşinii se declanşează.
   Două siluete contorsionate sunt aruncate prin parbriz, proiectate direct în copaci, ca nişte păpuşi neajutorate. Parcă se ţin una de cealaltă cât timp se învârt în aer, dar apoi se desprind şi una îşi continuă mişcarea, în vreme ce cealaltă se izbeşte de copaci şi se prăbuşeşte în întuneric.
   Hess aleargă într-acolo. Capota maşinii s-a izbit de trunchiul unui copac, dar farurile continuă să lumineze, iar silueta din copacul înalt e primul lucru pe care-l observă.
   Ramura groasă şi strâmbă îi străpunge pieptul. Picioarele i se zvârcolesc în gol şi, când îl vede pe Hess, îşi forţează privirea să focalizeze.
   - Ajută-mă...
   - Unde e Kristine Hartung?
   Îl fixează cu privirea pe Hess, parcă surprins.
   - Genz, răspunde-mi.
   Apoi viaţa i se scurge din corp. Atârnă lipit de copac, e aproape una cu copacul, cu capul aplecat în faţă şi braţele întinse în exterior, ca una dintre figurinele sale.
   În timp ce Hess se uită în jur cu disperare, strigând-o pe Thulin, simte castanele zdrobindu-se în zăpada de sub picioarele sale.

         Marţi, 3 noiembrie, prezent

124.

       Soarele răsare încet pe cer când micul convoi format din 3 maşini coboară pe rampă şi părăseşte portul de feriboturi.
   În Rostock e rece şi bate vântul. Convoiul porneşte spre destinaţia aflată la câteva ore distanţă. Hess stă la volanul ultimei maşini şi, chiar dacă nu vede ce rezultat ar putea obţine din această călătorie, nu-l deranjează o mică evadare. În ultimele zile, atmosfera dominantă de la Secţia de Poliţie şi de prin diversele departamente ale instituţiei fusese una de totală consternare şi toată lumea era ocupată să-şi asigure spatele, însă pe autostrada germană străluceşte soarele de noiembrie.
   Hess poate porni liniştit radioul, fără să fie prins în scandalul imens şi în vânătoarea de ţapi ispăşitori.
   Faptul că Genz era Omul de Castane a fost un şoc pentru toată lumea. Ca şef al Departamentului de Criminalistică, bărbatul fusese un mentor pentru colegii săi, şi în echipă încă existau unii cărora le venea greu să creadă că şeful abuzase de funcţia sa şi că avea mai multe vieţi pe conştiinţă. În tabăra opusă, criticii săi susţineau că Genz devenise mult prea influent şi că obiecţiile lor ar fi trebuit ascultate cu mult timp în urmă.
   Dar nici criticile, nici îndemnurile la autoanaliză nu s-au oprit acolo. Şi nici în mass-media. Departamentul de Investigaţii Criminale, care apelase la Genz şi la abilităţile sale fără a avea cea mai mică suspiciune, se afla acum într-o situaţie extrem de gravă. La fel şi echipa de conducere, desigur, care fusese prima responsabilă de promovarea lui.
   Toate consecinţele pentru greşelile comise au fost amânate temporar de ministrul justiţiei - pus într-o situaţie extrem de delicată în contextul de faţă - cel puţin până la elucidarea faptelor lui Simon Genz.
   Cu presa pusă pe jar, Hess şi ceilalţi detectivi s-au străduit să analizeze pistele neacoperite.
   Hess fusese şocat de gradul în care Genz reuşise să manevreze investigaţia crimelor: cum chiar de la început îi ghidase pe Thulin şi pe el să găsească omuleţul de castane cu amprenta fetei, astfel încât Rosa Hartung să fie atrasă în joc; cum i-a făcut pe Thulin şi pe Hess să deducă legătura între livrarea telefonului mobil al Laurei Kjær şi persoana lui Erik Sejer-Lassen, în timp ce Genz însuşi dăduse buzna peste soţia lui Sejer-Lassen în casa din Klampenborg; cum reuşise să pătrundă în baza de date a Secţiei de Pediatrie a Spitalului Universitar, găsind motive să studieze copiii Laurei Kjær, Anne Sejer-Lassen şi Jessie Kvium - se dovedise că şi Olivia Kvium fusese internată acolo în urma unui incident petrecut în casă - urmând ca apoi să trimită plângeri anonime către autorităţile locale, astfel încât poliţia şi autorităţile să se lovească de incompetenţa sistemului; cum reuşise să fie la curent cu ambuscada din Urbanplanen, menită să-l ademenească pe criminal, şi cum pesemne se simţise presat de vizitele făcute de Thulin şi Hess la Linus Bekker, motiv pentru care a plasat membrele amputate la domiciliul lui Skans şi Neergard, când el însuşi se dusese să cerceteze locul respectiv, în calitate oficială.
   Şi, nu în ultimul rând, cum reuşise să-i găsească pe cei doi tineri în pădure, urmărind dispozitivul de localizare din furgoneta închiriată şi cum reuşise să-i ucidă înainte să-l sune pe Nylander ca să-i spună unde se aflau aceştia.
   Descoperirile fuseseră de-a dreptul înfiorătoare şi era posibil să mai apară şi altele. În special datorită faptului că nu se putuse stabili ce rol jucase Genz în dispariţia Kristinei Hartung, din anul anterior.
   În ceea ce priveşte povestea personală a lui Genz, informaţiile găsite de Hess în bazele de date au fost şi ele examinate şi aprofundate. Cei doi fraţi gemeni, rămaşi orfani, fuseseră despărţiţi după şederea la familia Orum, iar când autorităţile au epuizat toate posibilităţile de a găsi o familie adoptivă pentru Toke Bering, pe atunci în vârstă de 17 ani, băiatul a fost trimis la o şcoală cu internat, în partea de vest a Insulei Sjælland. Aici norocul s-a întors în favoarea sa.
   Un om de afaceri mai în vârstă, fără copii, care înfiinţase deja o fundaţie ce susţinea elevii defavorizaţi din şcoală, a ajuns să-l adopte pe băiat. Bărbatul, al cărui nume de familie era Genz, i-a dat şansa s-o ia de la capăt la o şcoală elitistă din Soro - sub numele de adopţie, Simon Genz - iar în acest loc băiatul s-a făcut remarcat cu o viteză uimitoare.
   Însă experimentul social al filantropului se transformase într-un succes doar la suprafaţă, căci la vârsta de 21 de ani Genz a fost admis la un program de studii de IT, cu specializare în economie şi afaceri, la universitatea din Aarhus, unde se pare c-o cunoscuse pe asistenta de laborator care a devenit victima crimei comise în 2001, în Risskov.
   În urma unei analize mai amănunţite, din dosarul de caz al Poliţiei din Aarhus a reieşit că „studentul Simon Genz, care locuia în apartamentul de vizavi, fusese audiat pentru a se stabili dacă în ziua crimei observase vreun indiciu relevant legat de fostul iubit al victimei”. Cu alte cuvinte, Genz locuia vizavi de victimă şi se oferise să contribuie la soluţionarea unei crime pe care, cel mai probabil, el însuşi o comisese.
   Când binefăcătorul său a decedat, la scurt timp, în urma unui atac de cord, Genz a moştenit o sumă uriaşă de bani şi s-a folosit de libertatea proaspăt câştigată mutându-se în capitală şi transferându-se la Academia de Poliţie, cu modestul obiectiv de a deveni tehnician criminalist. Talentul şi dedicarea lui faţă de materia studiată au fost observate de îndată, dar, cum era de aşteptat, primul lucru învăţat acolo a fost cum să pătrundă în registrul naţional de evidenţă a populaţiei şi cum să-şi modifice informaţiile, aşa încât să nu mai poată fi identificată vreo legătură între el şi Toke Bering.
  Ascensiunea ulterioară a carierei sale era într-adevăr o lectură impresionantă, însă lăsa totodată mari urme de îndoială, având în vedere faptul că două alte decese violente ale unor femei, crime comise în perioada 2007-2011 şi rămase neelucidate, fuseseră acum redeschise pentru că în fotografiile de la locul faptei se descoperiseră omuleţi de castane.
   Din 2014, în calitate de expert de renume internaţional, colaborase cu cunoscutele Bundespolizei şi Scotland Yard, dar încetase ambele colaborări cu vreo 2 ani în urmă, când primise postul de şef în cadrul Poliţiei din Copenhaga.
   Adevăratul motiv pentru care dăduse concurs pentru postul respectiv fusese, probabil, intenţia de a se folosi de poziţia sa în planurile legate de Rosa Hartung, care tocmai devenise cunoscută la nivel naţional ca ministru al Afacerilor Sociale.
   Imediat după aceste întâmplări, Genz a cumpărat Ferma de Castane, pe care a renovat-o din banii rămaşi din moştenire, iar anul trecut, când se lăsase toamna şi frunzele începuseră să cadă din copaci, el era deja pregătit să-şi pună în practică prima parte a răzbunării faţă de Rosa Hartung.
   Ca şef al Departamentului de Criminalistică, putea să controleze cu uşurinţă diversele piste ale anchetei: iniţial, a fost vorba de dovezile ce plasau răpirea Kristinei Hartung în locul greşit, dar, după aceea, şi dovezile care au condus la condamnarea lui Linus Bekker.
   În cursul weekendului, cercetând calculatorul lui Genz din laborator, Thulin a descoperit că Genz îl depistase pe Linus Bekker, dar şi detaliile despre spargerea arhivei foto de la scenele crimelor, cu mult timp înaintea poliţiei. Evident, fără să menţioneze cuiva descoperirea făcută, Genz înţelesese că se putea folosi de Linus Bekker pe post de ţap ispăşitor şi cu siguranţă n-a fost mare scofală să plaseze maceta cu sângele Kristinei Hartung în garajul acestuia, apoi să trimită poliţiei un pont anonim. Iar faptul că Bekker ajunsese să recunoască fapta cu siguranţă fusese o surpriză amuzantă pentru Genz, cu toate că nu era necesară, doar probele fiind suficiente pentru a obţine condamnarea.
   Pentru Hess, cea mai gravă problemă era faptul că printre puţinele obiecte ale lui Genz, de care în mare parte se descotorosise deja, nu exista nicio dovadă care să sugereze ce se întâmplase cu adevărat cu Kristine Hartung. Toate fuseseră şterse, distruse sau incinerate, întocmai ca în cazul Fermei de Castane, arsă din temelii. Din acest motiv, îşi făcuse speranţe în legătură cu informaţiile din cele două telefoane mobile găsite în maşina din pădure, distrusă în totalitate, dar ambele telefoane se dovediseră a fi nou-nouţe, folosite prima dată chiar în ziua în care fuseseră descoperite.
   Pe de altă parte, istoricul GPS-ului din maşină a dezvăluit o serie de vizite într-o anume zonă, la sud-est de Rostock, în nordul Germaniei.
   Iniţial, informaţia nu părea de o relevanţă deosebită, ţinând cont de fosta colaborare dintre Genz şi Bundespolizei. Însă când Hess a luat legătura cu terminalele în care s-au oprit feriboturile daneze în ziua precedentă, Falster şi Lolland, pista Rostock începuse să devină interesantă.
   O maşină închiriată, de un verde-închis, aştepta să fie luată în primire la terminalul din Rostock şi se afla acolo încă de vineri, ziua în care Genz a rămas atârnat în castanul de lângă drum.
   Contactând compania germană de închiriere auto, Hess a aflat că maşina fusese închiriată pe numele unei femei.
   - Der Name der Mieterin ist Astrid Bering, i s-a spus de la celălalt capăt al telefonului.
   Ancheta a prins viteză din acel moment. Hess şi-a folosit imediat contactele din poliţia germană şi, din câteva încercări, a aflat că sora geamănă a lui Genz figura acum ca rezidentă în Germania, iar adresa putea fi localizată într-o zonă nu departe de sătucul Bugewitz, la vreo două ore distanţă de Rostock şi nu departe de graniţa cu Polonia.
   Din verificările anterioare ale bazelor naţionale de date, Hess şi-a amintit că sora vitregă dispăruse fără urmă după ce fusese externată dintr-o instituţie psihiatrică - nici nu trecuse 1 an de atunci. Dar, dacă ea şi Genz păstraseră legătura, după cum indica istoricul GPS-ului din maşina lui Genz, sora ar putea fi singura persoană care să ştie ceva despre soarta Kristinei Hartung.
   - Thulin, trezeşte-te.
   Un telefon mobil începuse să sune din grămada de lucruri puse pe scaunul din dreapta, iar Thulin îşi scoate capul somnoros din haina cu care se înfofolise ca să doarmă.
   - Ar putea fi germanii. Din moment ce eu sunt la volan, i-am rugat să te sune pe tine dacă apare ceva, aşa că dă-mi odată telefonul.
   - Nu sunt invalidă, vorbesc o germană fluentă.
   Hess zâmbeşte în sinea sa, în timp ce Thulin, somnoroasă şi morocănoasă, se străduie să scoată telefonul mobil din buzunarul hainei.
   Mâna stângă îi este ruptă în două locuri, motiv pentru care e legată într-o faşă. Dacă adăugăm şi vânătăile de pe faţă, Thulin arată ca proaspăt ieşită dintr-un accident rutier. Nici Hess nu arată mai bine, aşa că împreună au format un cuplu încântător cu o jumătate de oră mai devreme, când au luat micul dejun la bufetul de pe feribot.
   Odată întorşi în maşină, îl întrebase dacă ar fi în regulă să tragă un pui de somn, iar el n-a avut nimic împotrivă. De sâmbătă după-amiaza lucraseră contra cronometru, încercând să afle informaţii noi despre Kristine Hartung. Superiorii amândurora le puseseră la dispoziţie câteva zile să închidă cazul şi să se recupereze, iar Hess presupunea că Thulin nu prea dormise. În plus, el îi era extraordinar de recunoscător. Ar fi fost călcat cu maşina şi omorât dacă Thulin nu l-ar fi lovit pe Genz.
   O găsise pe Thulin zăcând inconştientă în zăpadă, dincolo de copacul în care atârna trupul lui Genz, şi nu avea cum să ştie dacă leziunile ei erau grave. Când s-au auzit sirenele, a ridicat-o şi a cărat-o până în drum, unde aşteptau tărgile ambulanţelor, şi cu prima maşină sosită la faţa locului a trimis-o la cel mai apropiat spital.
   - Yes... Gut... I understand... Danke.
   Thulin închide şi se luminează la faţă.
   - Ce-au spus?
   - Trupele de intervenţie ne aşteaptă într-o parcare aflată la 5 kilometri de adresă. Unul dintre poliţiştii locali spune că în casa aia chiar locuieşte o femeie, iar din descriere reiese că e de aceeaşi vârstă cu Astrid Bering.
   - Şi ce-au mai spus?
   Hess citeşte pe faţa lui Thulin că primise mai multe detalii, dar nu-şi poate da seama dacă sunt sau nu de bun augur.
   - Femeia stă cam izolată. Dar de vreo două ori a fost văzută la plimbare prin pădure împreună cu un băiat de 12-13 ani, despre care s-a presupus că e fiul ei...

125.

       Soarele străluceşte dincolo de geamul îngheţat.
   Bagajele se află pe covorul din nucă de cocos aflat sub picioarele ei şi Astrid, agitată, aşteaptă în hol ca familia de biciclişti să se îndepărteze de casă, să nu cumva s-o vadă când deschide uşa şi iese afară. Sunt doar vreo 15 paşi până la garajul în care e parcat vechiul Seat, dar, odată ieşită, merge cu paşi mărunţi şi e tot mai agitată, de parcă ar prefera să se întoarcă în casă şi s-o ia pe Mulle, înainte să mai treacă vreun ciclist sau vreo maşină.
   Astrid n-a dormit mai deloc. O bună parte din noapte a stat trează, gândindu-se neîncetat la ce s-ar fi putut întâmpla, şi abia dimineaţa, pe la şase şi un sfert, a decis să sfideze ordinele fratelui său şi să plece de acolo. A descuiat debaraua îngustă şi a scuturat-o blând pe Mulle, spunându-i să se trezească şi să se îmbrace cât timp ea pregăteşte micul dejun.
   Astăzi aveau doar nişte felii de pâine cu dulceaţă şi un singur măr pentru Mulle. Nu îndrăznise să iasă la cumpărături de săptămâna trecută. Aveau bagajele pregătite încă de vineri seara, când fratele îi spusese să fie gata de plecare când va sosi şi el acolo. Dar nu a mai sosit.
   Astrid l-a tot aşteptat şi, din locul ei de lângă chiuvetă, în dreptul geamului de la bucătărie, urmărise constant mişcările de pe drum, tresărind de fiecare dată când nişte faruri apăreau în întuneric. Însă de fiecare dată acestea treceau pe lângă căsuţa singuratică înconjurată doar de câmp şi pădure. Se simţea şi speriată, şi uşurată, dar nu îndrăznise să facă nimic, doar să aştepte încă o zi. Apoi încă una şi încă una.
   În mod normal, el suna de fiecare dată la oră fixă, dimineaţa şi seara, voind să se asigure că lucrurile erau aşa cum trebuiau să fie. Dar de vineri dimineaţa nu se mai întâmplase absolut nimic şi ea nu avea cum să-l sune, fiindcă nu-i ştia numărul. Ar fi prea periculos, îi spusese el cu mult timp în urmă, iar ea s-a conformat. La fel cum se conformase mai tuturor propunerilor lui, doar el era cel puternic, doar el ştia ce-i mai bine.
   Dacă n-ar fi fost fratele ei, Astrid ar fi cedat de mult în faţa drogurilor, alcoolului şi urii de sine. Acesta a bătut neobosit la uşile multor case şi centre de tratament, încercând să găsească alte metode şi strategii medicale pentru a o ajuta. Stătuse de fiecare dată să-i asculte pe specialişti vorbind despre traumele cauzate psihicului ei, dar nu înţelesese că suferinţa ei era şi suferinţa lui. Bineînţeles, ştia de ce era în stare fratele ei, doar văzuse cu ochii ei în ziua aceea la ferma lui Orum, însă fusese cufundată în propria durere atâta amar de vreme, încât a observat suferinţa lui abia când era deja prea târziu.
   Cam cu 1 an în urmă, când ea se afla într-un alt centru de tratament, el venise s-o scoată de acolo. O băgase într-o maşină, au condus până la feribot, apoi au mers mai departe, până undeva la sud de Rostock, unde el cumpărase o căsuţă pe numele ei. Ea nu pricepea nimic din ce se întâmpla. Dar locul respectiv şi culorile toamnei erau incredibil de frumoase în ziua respectivă, iar ea a fost extrem de copleşită şi recunoscătoare pentru dragostea fratelui ei. Până când i-a spus de ce cumpărase casa şi la ce urmau s-o folosească.
   Se întâmplase într-o seară, când el se întorsese cu fetiţa sedată şi închisă în portbagaj. Astrid fusese îngrozită.
   Recunoscuse figura fetiţei din reportajele difuzate în ultima lună la televizorul din sufrageria centrului de tratament, iar el îi amintise cu un aer triumfător cine era mama fetiţei. Când Astrid s-a opus planului, el a avut un acces de furie şi i-a spus că era nevoit s-o ucidă pe fată imediat dacă Astrid nu voia să aibă grijă de ea. După scena respectivă, el o instalase pe fetiţă într-o cămară special concepută pentru acest plan, apoi plecase, spunându-i lui Astrid că pusese suficiente camere video în casă, ca să le poată urmări şi cea mai mică mişcare, în orice moment al zilei.
   Se temuse de el şi înainte, însă de data asta o speriase mult mai tare decât atunci, când îl văzuse în pivniţă, cu toporul în mână, lângă cadavrul poliţistului.
   La început a evitat orice contact cu fetiţa. Stătea în preajma ei doar de două ori pe zi, când deschidea uşa cămării pentru a-i duce de mâncare. Dar plânsetul constant era insuportabil şi suferinţa fetiţei îi amintea de propria sa încarcerare.
   Curând, Astrid i-a dat voie să iasă din cămară şi să mănânce împreună cu ea, la masa din bucătărie. Sau în sufragerie, să vizioneze o emisiune pentru copii, difuzată la vreun post german. Astrid simţea că amândouă sunt prizoniere sub acelaşi acoperiş, iar timpul parcă trecea mai repede când stăteau împreună. Însă, când fetiţa a încercat să fugă spre uşă, Astrid a trebuit să-i taie calea şi s-o încuie iar în cămară.
   În zonă nu era niciun vecin, deci zgomotul făcut chiar nu mai conta, dar, cu toate acestea, era deranjant şi Astrid şi-a dat seama că-i părea rău pentru fetiţă. Prin urmare, imediat după Crăciun şi Anul Nou, pe care nu a avut energia să le sărbătorească, a decis să introducă o altă rutină, astfel încât să poată petrece timpul cu folos.
   Ziua începea cu micul dejun, apoi continua cu pregătirea şcolară. Când fusese într-unul dintre oraşele mai mari din apropiere, Astrid cumpărase un penar roz şi manuale de engleză şi matematică, apoi s-a străduit cum a ştiut ea mai bine să se ocupe de educaţia fetei, predându-i la masa din bucătărie.
   Cursurile de daneză le-a pregătit cu ajutorul unei pagini găsite pe internet, iar fetiţa a acceptat recunoscătoare iniţiativa.
   Dimineaţa era împărţită în 3 ore diferite, apoi luau împreună micul dejun, pe care îl preparau împreună, după care urma ultima oră, care întotdeauna consta în gimnastică improvizată în sufragerie. Aici au râs prima dată împreună, când încercaseră să alerge pe loc şi să ridice genunchii la piept, arătând amândouă tare caraghios. Se întâmplase pe la sfârşit de martie, iar Astrid se simţea mai fericită decât fusese de-a lungul multor ani.
   Fetei începuse să-i spună Mulle, pentru că era cel mai frumos nume din câte cunoştea.
  Atmosfera se schimba când fratele venea în vizită, adică măcar o dată pe săptămână. Astrid şi Mulle deveneau temătoare şi tăcute, de parcă în casă ar fi intrat un călău. El simţea legătura creată între ele şi o mustrase de mai multe ori pe Astrid, inclusiv la telefon, când camerele video au surprins cât de multă libertate îi oferea fetei. Când mâncau toţi trei, de obicei în linişte, el o privea deseori pe Mulle cu o expresie sumbră în timp ce ea strângea farfuriile şi spăla vasele, iar Astrid era mereu atentă la mişcările lui. Dar niciodată nu s-a întâmplat nimic. Numai după o tentativă de evadare din vară o lovise pe Mulle - şi doar cu dosul palmei.
   Înaintea episodului respectiv fusese insuportabil de cald şi nu se putea sta înăuntru, astfel că-şi mutaseră cursurile pe terasa din spatele casei; la fel şi ora de gimnastică. Într-o zi, Mulle o întrebase dacă n-ar putea să se plimbe puţin prin pădure. Astrid nu vedea niciun pericol în asta. Pădurea era mare şi rareori întâlnise alţi oameni. Mai mult, se aflau departe de Danemarca şi înfăţişarea lui Mulle se schimbase de când fusese adusă aici - datorită părului tuns scurt şi a hainelor diferite, ai fi zis că e băiat.
   Dar Mulle a luat-o la fugă într-una dintre plimbările pentru care Astrid cu greu reuşise să obţină aprobarea fratelui său. În pădure văzuseră nişte trecători, aşa că făcuseră stânga împrejur, voind să se întoarcă acasă, cum făceau de fiecare dată când zăreau pe cineva. Dar Mulle reuşise să scape şi încercase să ajungă din urmă cuplul de pensionari care treceau prin zonă. Astrid a fost nevoită s-o târască până acasă pe fetiţa care plângea isteric şi pe camerele video se văzuse clar că se întâmplase ceva. Câteva ore mai târziu a sosit şi fratele, iar pedeapsa primită a fost o lună de carantină: timp de 30 de zile, fetiţa n-a mai avut voie să iasă din debara decât pentru a merge la toaletă.
   După perioada asta, Astrid a scos-o pe terasă şi i-a dat cea mai mare îngheţată pe care o găsise în magazin. I-a explicat cât de dezamăgită fusese de gestul ei, Mulle şi-a cerut iertare, iar Astrid i-a îmbrăţişat trupul fragil. Ulterior, lucrurile au decurs bine, cu programul obişnuit, pregătire şcolară şi gimnastică, iar Astrid îşi dorea ca lucrurile să continue la fel. Dar curând a sosit toamna - şi odată cu ea fratele său, cu castanele lui.
   - Rămâi aici, Mulle. Mă întorc repede.
   Familia de biciclişti nu se mai vedea, aşa că Astrid deschide uşa de la intrare şi iese afară, în aerul rece, cu câte un bagaj în fiecare mână. Merge repede spre garaj, estimând în minte cam cât de departe ar putea să ajungă azi, dacă va conduce cu viteză.
   N-a avut timp să facă vreun plan, doar fratele ei se ocupă de obicei de lucrurile astea, iar acum s-a trezit din senin pe cont propriu. Cu toate astea, totul e bine câtă vreme Mulle e cu ea. Ştia că există o legătură între ele şi de mult timp nu se mai gândise la faptul că fata a avut, de fapt, un alt cămin.
   Poate are chiar un avantaj din moment ce fratele nu e cu ele. În sinea ei, Astrid se temea că el îi va face rău fetei după ce-şi va fi dus la capăt planul.
   Este ultimul gând care-i trece prin minte înainte să intre în garaj, unde o mână în mănuşă îi acoperă gura. Este trântită cu putere de peretele garajului de nişte bărbaţi îmbrăcaţi în negru, care poartă cagule şi puşti şi arată ca nişte soldaţi.
   - Wie viele gibt es im Haus?!
   - Das Madehen, wo ist sie?!
   - Antworte!
   Bagajele îi sunt smulse din mâini, dar Astrid este prea şocată ca să mai poată reacţiona. Abia când un bărbat înalt, plin de vânătăi, cu ochi de culori diferite, i se adresează în daneză, ea reuşeşte să deschidă gura şi să spună, tremurând, să nu-i ia fetiţa.
   Simte un nod în gât şi-i dau lacrimile, fiindcă el nu are de gând s-o asculte.
   - Unde e? continuă s-o întrebe.
   Îi spune ce vrea să audă abia când îşi dă seama că bărbaţii aceia cu puşti şi cagule înfiorătoare vor da năvală în casă şi vor scormoni peste tot, apoi se prăbuşeşte la picioarele lui.

126.

      Modul în care a fost golită bucătăria îi transmite că nu se vor mai întoarce niciodată acolo.
   Stă cu haina pe ea, pe scaunul de lângă masa acoperită cu muşama, aşteptând ca mama să vină s-o ia, asta pentru că nu are voie să iasă afară de una singură.
   Nu e mama ei adevărată, dar femeia o rugase să-i spună „mamă”. În loc de Astrid. În special când ieşeau din casă. Şi-i aminteşte încă pe părinţii ei adevăraţi şi pe fratele ei mai mic şi visează în fiecare zi să-i revadă. Dar visele dor, aşa că s-a învăţat să facă tot ce i se spune până când va reuşi să fugă.
   Încercase de multe ori, atât în realitate, cât şi în mintea ei, dar nu reuşise niciodată să ajungă prea departe. Dar acum, stând pe scaun şi privind atentă spre garaj, o speranţă stranie se naşte în sinea ei.
   Poate că speranţa începuse să se înfiripe cu câteva zile în urmă, când bărbatul n-a mai apărut. Mama împachetase totul şi li se spusese să aştepte împreună, chiar pe scaunul pe care stătea ea acum. Dar bărbatul nu mai venise. Nici în ziua următoare, nici în cea de după. Nici apeluri telefonice n-au mai primit. Mama părea mai agitată şi mai nesigură decât de obicei. Şi în dimineaţa asta, când o trezise, din tonul vocii ei simţise imediat că mama luase o decizie.
   Plecarea ar putea fi un lucru bun. Să plece departe de casa pe care o ura, de bărbat şi de camerele lui video, care o urmăreau constant. Dar încotro şi în ce situaţie vor ajunge - poate urma ceva şi mai rău? Încă nu îndrăznise să-şi ducă până la capăt gândul. Aşa că nu de la asta se născuse în ea o urmă de speranţă - ci datorită razelor de soare ce pătrundeau înăuntru prin uşa deschisă şi datorită faptului că mama încă nu se întorsese.
   Îşi pune cu grijă picioarele pe podea şi se ridică de pe scaun, rămânând cu privirea fixată spre spaţiul gol din faţa garajului. Poate asta era ultima ei şansă.
   În colţul tavanului din bucătărie pâlpâie luminiţele roşii ale camerei video, iar ea, ezitând, începe să se deplaseze cu paşi mărunţi.

127.

       Nylander urăşte faptul că se află la marginea unei păduri, împreună cu forţele germane de intervenţie, aşteptând să afle dacă în căsuţa de lemn se află sau nu Kristine Hartung.
   Treptat, absolut toate lucrurile par să-i scape de sub control şi la fel de haotic s-au desfăşurat ostilităţile încă de vineri, când i-a fost tras covorul de sub picioare. Umilinţa sa a fost difuzată pe toate ecranele. La încurajările specialistei în comunicare - pe care, de altfel, el se gândise s-o seducă într-o cameră de hotel - superiorii lui l-au forţat să dea cărţile pe faţă şi să recunoască faptul că evaluase greşit situaţia, ajungând la o soluţie greşită. Ba chiar, a fost obligat să recunoască şi că toate meritele pentru rezolvarea cazului le reveneau tocmai lui Hess şi lui Thulin.
   În ochii lui Nylander, conducerea ar fi putut la fel de bine să-i taie testiculele şi să le bată în cuie pe gardul Secţiei de Poliţie. Dar a procedat aşa cum i se ordonase, apoi a fost nevoit să-şi supervizeze propria echipă de detectivi şi experţi în timp ce analizau puţinele rămăşiţe lăsate de Genz, în speranţa că vor descoperi vreun indiciu despre fetiţa Hartung, un caz pe care Nylander îl încheiase definitiv cu câteva zile în urmă, în faţa sumedeniei de bliţuri ale reporterilor.
   Nylander simte că s-a înfundat în rahat până la gât, dar a ajuns până în locul acesta ca parte a unui convoi alcătuit din trei maşini ce azi-dimineaţă au pornit în viteză de la Secţia de Poliţie din Copenhaga. În curând va fi eliberat de tensiunea teribilă sub care se află şi va şti dacă va primi sau nu lovitura fatală.
   În cazul în care Kristine Hartung nu se află în casă, prejudiciul poate fi trecut cu vederea, iar cazul ei va rămâne, cel mai probabil, un mister - va reuşi el să născocească vreo poveste pentru presă. Dar dacă este în casă, atunci va fi un adevărat coşmar. Desigur, dacă nu reuşeşte cumva să-şi scape pielea, argumentând că soluţiile sale greşite sunt absolut de înţeles şi, în mod evident, se datorează faptului că altcineva a comis greşeala crucială de a-l pune pe un psihopat ca Genz într-o funcţie atât de importantă.
   Forţele germane de intervenţie au înconjurat casa, iar oamenii au început să se deplaseze spre clădire, doi câte doi.
   Apoi se opresc brusc. Uşa de la intrare se deschide şi o siluetă plăpândă ţâşneşte afară în viteză. Nylander o urmăreşte cu privirea. Când ajunge în mijlocul grădinii cu iarbă înaltă şi umedă, crescută haotic, se opreşte uimită şi se uită la mulţimea de oameni.
   Toţi înlemnesc. Trăsăturile i se schimbaseră. Crescuse şi privirea îi e sălbatică şi întunecată. Dar Nylander i-a văzut fotografia de sute de ori şi o recunoaşte pe loc.

128.

      Durează prea mult, iar Rosa simte că e un semn de rău augur.
   Nu au cum să vadă căsuţa din drumul principal, unde aşteptau acum, dar fuseseră informaţi că se află la numai jumătate de kilometru mai încolo, de cealaltă parte a câmpului şi a gardului sălbatic, flancat de copaci înalţi şi tufişuri.
   Soarele străluceşte pe cer, dar gerul e aprig, chiar dacă sunt adăpostiţi în spatele celor două furgonete masive ale poliţiei germane.
   Cu o seară în urmă, când li s-a adus la cunoştinţă că poliţia va cerceta o pistă ce ducea în Germania, Rosa şi Steen insistaseră amândoi să se alăture. Aparent, sora criminalului trăia într-o căsuţă, aproape de graniţa cu Polonia, şi găsiseră indicii ce sugerau că Genz urma să se ducă într-acolo, înainte să moară la marginea unui drum de pădure, nu departe de Ferma de Castane. Se pare că exista o şansă reală ca sora să fie complice şi să ştie ceva despre Kristine.
   Din moment ce nu aveau vreo altă pistă de care să se agaţe, părinţii au insistat să se alăture convoiului. În special acum, când criminalul nu mai poate dezvălui nimic.
   Tocmai aceasta fusese prima întrebare a Rosei, când se trezise în spital, în urma operaţiilor. Văzuse figura devastată a lui Steen şi când a înţeles unde se afla, adică într-un spital adevărat, nu în pivniţa aceea albă de coşmar, şi-a întrebat soţul dacă bărbatul spusese ceva. Steen a scuturat din cap, iar ea i-a citit în privire că în momentul de faţă nu mai conta. Pentru el fusese o enormă uşurare să afle că Rosa era în viaţă şi aceeaşi uşurare o văzuse şi în ochii lui Gustav. În mod clar, erau foarte afectaţi de felul în care ea fusese torturată şi mutilată.
   Clema de laborator ce-i ţinuse strâns capătul mâinii stângi îi salvase viaţa, fiindcă împiedicase extinderea hemoragiei, dar mâna secţionată fusese devorată de flăcări. Medicul le spusese că durerile vor dispărea. La un moment dat, în viitor, îşi va putea pune o proteză adaptată corpului ei, se va obişnui cu ea şi nu se va mai opri şocată, cum se întâmplă acum, când mai uită pentru o clipă de dureri şi surprinde o reflexie a propriului corp şi a ciotului bandajat din capătul mâinii.
   Oricât de straniu ar părea, pe Rosa nu o afectează. Nu s-a simţit zdrobită de asta. În schimb, totul i se părea un sacrificiu banal. Ar fi fost dispusă să renunţe la tot. Şi la mâna dreaptă, care-i fusese cusută la loc, la ambele picioare şi chiar la propria viaţă, numai de-ar fi putut să dea timpul înapoi s-o salveze pe Kristine.
   Stând în patul din spital, a cuprins-o un puternic sentiment de vinovăţie, reproşându-şi în lacrimi păcatul comis cu mult timp în urmă, pe când era şi ea doar o fetiţă. Era vina ei şi, chiar dacă încercase să se revanşeze în toată viaţa ei de om adult, n-a fost de niciun folos. Dimpotrivă, răzbunarea a căzut asupra Kristinei, care nu făcuse nimic, în afară de faptul că era fiica ei. Era îngrozitor să ştie acest lucru.
   Steen a încercat s-o convingă că n-ar trebui să se chinuie cu gândurile acelea, dar Kristine nu mai era, nici bărbatul care spusese că o răpise. Nu trecea nicio clipă în care Rosa să nu-şi dorească să fi fost ea cea răpită de bărbatul acela.
   Cu o seară în urmă, chiar în toiul suferinţei şi gândurilor de autoînvinovăţire, au fost informaţi de noua pistă şi, înainte de răsăritul soarelui, au fost primiţi în convoiul de maşini ce pornise spre Germania. Câteva ore mai târziu, când au sosit la parcarea în care aşteptaseră iniţial forţele germane de intervenţie, dintr-un schimb de informaţii dintre ofiţerii danezi şi cei germani, Steen a înţeles că femeia din casa respectivă fusese văzută în cursul verii plimbându-se cu un copil. Posibil de vârsta Kristinei.
   Detectivii danezi nu au dorit să confirme nimic şi când s-a dat startul intervenţiei, Rosa şi Steen au fost lăsaţi în maşină împreună cu doi poliţişti germani.
   Brusc, Rosa îşi dă seama că nici măcar nu îndrăzneşte să creadă că fiica ei ar putea fi în viaţă. Îşi făcuse încă o dată speranţe, îşi crease un vis, un castel în nori, care putea fi spulberat în orice clipă. Noaptea trecută, când se trezise să se pregătească pentru călătorie, s-a pomenit alegând haine pe care ştia că fiica ei le-ar fi recunoscut. Jeanşii albastru-închis, puloverul verde, haina purtată toamna trecută şi cizmuliţele îmblănite, pe care Kristine le numise dintotdeauna „cizme de ursuleţ”.
   Îşi găsea diverse scuze, spunându-şi că oricum trebuia să se îmbrace cu ceva, dar alesese îmbrăcămintea respectivă dintr-un singur motiv - fiindcă începuse iar să spere că într-o zi va avea şansa să alerge spre ea, s-o îmbrăţişeze strâns de tot şi s-o învăluie în toată dragostea ei.
   - Steen, vreau să ne întoarcem acasă. Cred că ar trebui să plecăm acum.
   - Poftim?
   - Deschide maşina. Nu e aici.
   - Dar poliţiştii încă nu s-au întors...
   - N-ar trebui să lipsim prea mult de-acasă. Vreau să mă întorc la Gustav.
   - Rosa, rămânem aici.
   - Deschide uşa! Nu auzi ce-ţi spun? Deschide portiera!
   Ea smuceşte mânerul portierei, dar Steen nu vrea s-o lase să iasă. Zăreşte ceva în spatele ei, iar ea se întoarce imediat să vadă ce se întâmplă.
   Două siluete se îndreaptă spre ei, venind dinspre gardul sălbatic de copaci şi tufişuri. Traversează câmpul arat, îndreptându-se spre drum, unde se află maşinile de poliţie, şi înaintează cu paşi mari, fiindcă încălţămintea li se afundă în noroiul din câmp. Una dintre siluete e poliţista, cea pe care o cheamă Thulin.
   Cealaltă, pe care Thulin o ţine de mână, pare, la o primă vedere, un băiat de vreo 12-13 ani. Are părul scurt şi e cam neîngrijit. Hainele atârnă pe copil ca pe o sperietoare de ciori. Băiatul stă cu privirea în pământ, străduindu-se să calce prin câmpul noroios. Dar când copilul îşi ridică privirea şi se uită sfios spre maşinile lângă care stau acum Rosa şi Steen, Rosa o recunoaşte într-o clipită.
   Simte un mare gol în stomac şi, când se uită spre Steen să verifice dacă şi el vede acelaşi lucru, vede că figura acestuia e deja răvăşită şi lacrimile i se scurg pe obraji. Rosa începe să alerge. Lasă în urmă maşinile de poliţie şi ajunge în câmp.
   Când Kristine se desprinde de mâna poliţistei şi începe să fugă spre ea, Rosa înţelege că e adevărat: chiar e fiica ei.

      Miercuri, 4 noiembrie, prezent

129.

       Ţigara nu mai are acelaşi gust ca pe vremuri şi Hess nu se grăbeşte să revină în atmosfera internaţională cu care este atât de obişnuit. Stă în faţa intrării, la Terminalul 3 al aeroportului şi chiar dacă plouă torenţial, aşteaptă acolo, să vadă dacă va veni şi Thulin.
   Încă simte emoţiile zilei de ieri şi, dacă le uită cumva preţ de o clipă, şi le aminteşte de îndată ce zăreşte ecranul vreunui televizor, telefon mobil sau iPad. Reuniunea dintre familia Hartung şi fiica lor înlocuise toate reportajele despre Simon Genz şi devenise ştirea zilei, depăşită ca importanţă numai de posibilitatea unui nou război în Orientul Mijlociu. Până şi Hess se străduise să-şi suprime lacrimile când i-a văzut pe părinţi stând acolo în bătaia vântului, îmbrăţişându-şi fiica în mijlocul câmpului. Şi, pentru prima dată în ultimii 10 ani, dormise 10 ore neîntrerupte după ce, noaptea trecută, se prăbuşise în patul din apartamentul din parcul Odin.
   Se trezise cu o stare de bine de mult uitată. Apoi le luase cu maşina pe Thulin şi pe fiica sa, care se aflau într-o vacanţă de toamnă cam întârziată, ducându-le până la centrul în care fusese transferat Magnus Kjær.
   Hans Henrik Hauge, fostul tată vitreg al lui Magnus Kjær, fusese descoperit în cursul weekendului şi arestat de Poliţia Rutieră într-un popas din Iutlanda. Dar nu din cauza asta voia Hess să-l viziteze pe Magnus. Cei 2 copii, Le şi Magnus, se împrieteniseră repede datorită interesului comun pentru jocul League of Legends, iar directorul departamentului îi informase pe Hess şi Thulin că reuşiseră să-i găsească băiatului o familie adoptivă potrivită.
   Familia era din Gilleleje, avea 10 ani de experienţă cu copii ţinuţi în plasament şi acum aveau un alt copil luat în plasament, puţin mai mic decât Magnus, care şi-ar fi dorit un frate sau o soră. Întâlnirea dintre Magnus şi familia respectivă a decurs bine, cu toate că Magnus a spus ulterior că, dacă ar fi fost alegerea lui, ar fi preferat să rămână la „poliţistul cu ochi diferiţi”. Preferinţa lui nu avea nicio logică, dar Hess şi Magnus s-au jucat vreo oră, cât Thulin s-a dus la o plimbare cu Le. Victoria a constat în cucerirea unui turn, decimarea unei armate întregi de minioni, dar şi a unui campion. Înainte să plece, Hess i-a dat lui Magnus o bucată de hârtie cu numărul lui de telefon. Apoi a mai discutat încă o dată cu directorul de departament, dorind să se asigure că familia adoptivă era suficient de bună, după care a plecat.
   La Muzeul de Ştiinţe ale Naturii mâncase oferta zilei împreună cu Thulin şi, cât timp Le fusese preocupată să se întoarcă în Labirintul Luminii, cei doi au rămas la masa din cafenea, înconjuraţi de toate familiile acelea cu copii care strigau întruna. Amândoi erau conştienţi că el urma să plece spre Bucureşti, dar intimitatea şi normalitatea care se instalaseră între ei doi în ultimele zile au dat curs unei conversaţii uşor ciudate.
   Hess se pierduse în profunzimea ochilor ei şi încercase să-i spună ceva. Dar chiar atunci a revenit Le, alergând spre ei ca să-i târască până la Bârlogul Leului, unde puteai să-ţi măsori puterea răgetului dacă îţi introduceai capul prin gaura unei cutii şi apoi urlai cât de tare te ţineau plămânii. După toată aventura de acolo, Thulin a trebuit să plece, dar la despărţire îi spusese că va veni la aeroport să-şi ia rămas-bun.
  Hess s-a bucurat să audă asta şi s-a întors în grabă la apartament, unde urma să-i întâlnească pe adjunct şi pe agentul imobiliar.
   Din păcate, agentul imobiliar se dăduse bătut. Cumpărătorul îşi retrăsese oferta, găsind ceva „mai sigur”, în cartierul Osterbro. Întreaga situaţie părea să-l supere mai tare pe pakistanez decât pe Hess. Hess i-a mulţumit şi i-a predat cheile, iar pe drum spre aeroport se simţea atât de binedispus, încât l-a rugat pe şoferul de taxi să facă o oprire la Cimitirul Vestre.
   Era prima dată când Hess venea la mormânt. Nu ştia exact unde se află, dar cei de la administraţia cimitirului i-au indicat încotro s-o ia: trebuia să coboare pe o cărare, spre o pădurice.
   Mormântul arăta la fel de trist pe cât se temuse. O piatră funerară acoperită de muşchi, nişte iarbă crescută la întâmplare şi ceva pietriş pe jos. L-a făcut să se simtă vinovat.
   Hess a cules o floare din pădure şi a aşezat-o pe pietriş, apoi şi-a scos verigheta şi a îngropat-o sub piatra funerară. Ea şi-ar fi dorit ca Hess să fi făcut de mult gestul acesta, dar nici măcar acum nu-i fusese deloc uşor.
   Stând lângă mormânt, şi-a deblocat amintirile, lăsându-le să zboare libere. Nu mai făcuse asta de mult prea multă vreme şi, când s-a întors spre ieşire, s-a simţit mai uşurat decât la sosire.
   Un alt taxi trece prin dreptul Terminalului 3, iar Hess îşi stinge ţigara şi decide să plece. Thulin nu va veni şi poate e mai bine aşa. El trăieşte ca un nomad şi absolut toate lucrurile din viaţa lui merg pe dos. Bagă mâna în buzunar şi scoate telefonul mobil ca să-şi pregătească biletul de îmbarcare. Pe drum spre scările rulante ce duc la controlul de securitate îşi dă seama că a primit un SMS.
   Scrie doar „Drum bun”. Vede de la cine e mesajul şi deschide poza ataşată.
   La început nu îşi dă seama ce reprezintă. E un desen ciudat, făcut de mâna unui copil, ilustrând un copac gros cu mai multe ramuri, pe care sunt lipite nişte poze cu el, un papagal şi un hamster. Apoi izbucneşte în râs. Râde din toată inima. Până când ajunge la controlul de securitate se uită de mai multe ori la fotografia primită şi încă nu se poate opri din râs.
   - Ai trimis-o? A văzut-o?
   Le stă lângă Thulin şi o priveşte insistent, iar Thulin lasă jos telefonul mobil şi se uită în jur prin bucătărie, să vadă pe care dulap ar putea să pună posterul.
   - Da, am trimis. Acum du-te şi deschide-i uşa bunicului.
   - Când se întoarce?
   - Nu ştiu. Acum du-te şi deschide uşa.
   Le se duce în fugă spre uşa la care sună cineva.
   Pentru Thulin, trimiterea acelei fotografii fusese punctul culminant al unei zile extrem de ciudate. Fusese emoţionant să meargă în vizită la băiatul familie Kjær împreună cu Hess şi Le, apoi situaţia nu se îmbunătăţise deloc când Le i-a convins să facă o excursie în infernul familial de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii. Stând în cafenea, printre copiii care urlau şi printre pacheţelele lor cu mâncare, simţise cum o paşte pericolul unei vieţi similare cu cea a familiilor din jur. Ştia foarte bine că  Hess nu era genul ăsta de bărbat, dar când o privise lung şi îşi făcuse curaj să-i spună ceva, în mintea ei deja răsăriseră gânduri legate de case cu curte, economii pentru pensie şi toată paleta aceea de minciuni gogonate despre viaţa de familie.
   Câteva momente mai târziu, îi spusese lui Hess că va trece pe la aeroport, dar făcuse gestul acesta doar ca să scape de acolo şi să ajungă în siguranţă acasă.
   Odată ajunsă acasă, Le o bătuse la cap să scoată la imprimantă una dintre fotografiile cu Hess, făcute cu telefonul mobil la Bârlogul Leului. Voia să-l adauge pe Hess în planşa şcolară a arborelui ei genealogic.
   Thulin avea mari rezerve. Dar, după ce poza a fost lipită pe planşă, Hess arăta aproape la fel de firesc precum animalele din stânga şi din dreapta sa. Fetiţa insistase să-i trimită această fotografie a arborelui genealogic.
   Thulin ezită stând acolo lângă bufet, dar continuă să zâmbească. În timp ce o aude pe Le poftindu-l pe bunic în casă, decide că planşa poate să stea pe peretele din bucătărie.
   Nu într-un loc prea important. Doar undeva în dreptul hotei. În orice caz, măcar o zi sau două.

130.

      Linus Bekker inspiră aerul proaspăt, dar deasupra lui se adună nori grei şi cenuşii.
   Peronul staţiei din Slagelse e pustiu, iar la picioare are rucsacul cu puţinele lucruri personale pe care dorise să le ia cu el de la Secţia de Maximă Securitate.
   Tocmai fusese eliberat şi ar fi trebuit să se simtă fericit şi uşurat, dar nu e deloc aşa. Fusese pus în libertate - dar încotro să se ducă?
   Încă ia în considerare sugestia avocatului: să solicite daune morale pentru cele suferite. Fusese închis prea mult timp, având în vedere singura faptă penală comisă în realitate, adică accesarea ilegală a arhivei cu fotografii de la locurile crimelor.
   Desigur, banii sunt bine-veniţi, însă în acelaşi timp simte că nu vor schimba nimic şi nu-i vor alina dezamăgirea. Întreaga situaţie cu Omul de Castane nu se sfârşise aşa cum sperase.
   Când anul trecut, în timpul unei audieri, îşi dăduse seama că el însuşi devenise o parte importantă a marelui plan, chiar se bucurase. La început nu reuşise să-şi dea seama cine ar fi putut să-i plaseze maceta în garaj, dar, după ce detectivii încercaseră de nenumărate ori să-l convingă să recunoască fapta, confruntându-l cu fotografia armei ascuţite ce fusese găsită pe raft, în fundalul fotografiei a observat un omuleţ de castane.
   Linus a pus cap la cap toate faptele. A mărturisit crima şi în fiecare zi petrecută în infernul Secţiei de Maximă Securitate aştepta cu nerăbdare sosirea toamnei, când Omul de Castane urma să-şi execute următorul pas din plan. Meritase toată aşteptarea, în special când începuseră să apară ştirile despre crime, dar apoi toată treaba s-a dus dracului şi Omul de Castane s-a dovedit a fi un amator neglijent, care nu-i meritase încrederea.
   Trenul opreşte în staţie, iar Linus Bekker îşi ridică rucsacul şi urcă în vagon. Când se aşază la fereastră, e încă agasat de plictisul vieţii. Până când observă o mamă singură care stă vizavi de el, în colţul opus, alături de fetiţa sa. Mama zâmbeşte şi dă din cap politicos. Bekker răspunde amabilităţii doamnei, zâmbindu-i la rândul lui.
   Trenul porneşte. Norii cenuşii se risipesc şi Linus Bekker se gândeşte că, în cele din urmă, va reuşi cumva să facă timpul să treacă.

                                                SFÂRȘIT