Omul de castane, Soren Sveistrup

 ............................................................

4-7

                  Laura Kjaer nu avea cum să ştie despre acele agresiuni, dar plângerea anonimă primită de autorităţile locale trebuie să fi reprezentat un semnal de alarmă pentru ea.

   A respins acuzaţia de neglijenţă, însă probabil a căzut pe gânduri. Cine ştie, poate bănuia ceva, fiindcă în perioada în care a primit reclamaţia şi-a sistat complet celelalte activităţi în afara casei, când băiatul nu era cu ea sau la şcoală. Poate se temea de Hauge. În orice caz, când a fost trimis la târg, ea a schimbat yala de la intrare. Din păcate, a fost în zadar.
   A fost ucisă, corpul ei a fost mutilat, iar lui Thulin nu i se pare că în ultimele două ore au făcut cine ştie ce progrese.
   - Mulţumesc, la revedere.
   Hess închide telefonul.
   - Se pare că până mâine-dimineaţă nu-l găsim nici pe responsabilul de caz, nici pe altcineva din primărie care să ne poată spune mai multe.
   - Tu crezi că ne interesează expeditorul anonim.
   - Poate. Merită verificat.
   - De ce nu crezi că Hauge a comis crimele?
   Thulin ştie foarte bine care e răspunsul, dar nu poate să nu întrebe, iar Hess nu se grăbeşte să răspundă.
   - O parte dintre indicii sugerează că ambele crime au fost comise de aceeaşi persoană. Poate că Hauge avea un motiv s-o ucidă pe Laura Kjær, dar nu şi pe Anne Sejer-Lassen. De altfel, pentru cea de-a doua are alibi. În plus, probele găsite în laptopul din subsol arată că Hauge e pedofil. Exploatarea sexuală a copiilor e zona lui de interes. Nu neapărat violenţa, amputarea membrelor sau uciderea femeilor.
   Thulin nu răspunde. Toată mânia ei e îndreptată spre Hauge şi acum şi-ar dori să-l poată găsi exact pe el.
   - Eşti bine?
   Hess se uită la ea întrebător, dar ea nu are chef să discute mai mult despre Hauge şi despre fotografiile găsite pe laptopul lui.
   - Tu să-mi spui dacă eşti bine.
   El o priveşte puţin dezorientat şi, chiar dacă Thulin e cu ochii la drum, îi arată că un şiroi de sânge îi curge din ureche.
   Hess se şterge cu colţul unui prosop de bucătărie, în timp ce ea conduce spre blocul în care locuieşte. Brusc, lui Thulin îi vine o idee.
   - Dar cum ar fi putut reclamantul să ştie despre agresiunile asupra lui Magnus Kjær, dacă nimeni altcineva nu a ştiut de ele?
   - Nu ştiu.
   - Şi dacă reclamantul ştia ce se petrece, poate chiar că mama nici nu-şi imaginează ce se întâmplă, de ce a omorât-o pe ea, nu pe Hauge?
   - Nici asta nu ştiu. Dar când pui întrebarea aşa, poate... Poate că din punctul de vedere al reclamantului mama ar fi trebuit să ştie. Poate pentru că n-a reacţionat la plângere. În orice caz, nu destul de rapid.
   - Sunt cam multe ipoteze.
   - E destul de plauzibil. Şi dacă te gândeşti că responsabilul de caz a negat că ar exista o plângere similară pentru Anne Sejer-Lassen, atunci lucrurile se potrivesc foarte bine.
   Ca să-şi continue teoria, Hess respinge un apel primit pe telefonul mobil după ce verifică ecranul. Thulin opreşte maşina.
   - Pe de altă parte, Anne Sejer-Lassen se pregătea să plece. Îşi luase copiii şi o geantă de voiaj. Şi acum, că ştim ce s-a întâmplat de fapt cu Magnus Kjær, ar fi o idee bună să verificăm dacă accidentul fiicei mai mari a lui Anne Sejer-Lassen a fost într-adevăr un accident sau un simptom pentru ceva total diferit.
   Hess se uită la ea. Ea observă că Hess înţelege aluzia. El nu-i răspunde imediat, iar ea îşi dă seama că remarcile ei deja i-au împins gândurile într-o direcţie complet nouă.
   - Ai spus că sunt prea multe ipoteze.
   - Poate că nu sunt.
   După cele descoperite în garajul Laurei Kjær li se pare destul de aiurea să zâmbească, dar Thulin nu se poate abţine.
   Umorul o distanţează de inimaginabil. Apoi, din senin, simte că au găsit o potenţială pistă. Cineva ciocăne în geamul lateral şi, când se uită afară, descoperă că Sebastian e în dreptul portierei şi o priveşte cu zâmbetul pe buze. Poartă costum şi un trenci negru. Într-o mână ţine un buchet de flori, înfăşurate în panglici şi celofan, iar în cealaltă mână - o sticlă de vin.

62.

        Thulin îşi deschide laptopul pe masa din sufrageria întunecată şi începe să parcurgă materialele adunate în timpul zilei de ceilalţi cercetători. Inclusiv notiţele despre Erik Sejer-Lassen.
   Sebastian plecase, exact asta îşi dorise să se întâmple, dar întâlnirea lor ar fi putut să decurgă mai bine.
   „Asta se întâmplă dacă nu-mi răspunzi la telefon - rişti să apar la tine acasă” - a tachinat-o el când au ajuns în apartament.
   Când a aprins lumina în bucătărie, locul părea cam dezordonat. Hainele ude leoarcă după cercetările nocturne din pădurea Klampenborg încă stăteau aruncate grămadă într-un colţ, iar pe masa din bucătărie era un castron cu iaurt uscat, de dimineaţă.
   - De unde ai ştiut că urma să vin acasă chiar acum?
   - Am riscat şi am avut noroc.
   Situaţia de afară fusese stânjenitoare şi încă o enerva că nu observase la timp Mercedesul gri-închis al lui Sebastian, parcat în şirul de maşini din faţa uşii sale, oricum, nu înainte să-i bată în parbriz. Ea a coborât din maşină. La fel a făcut şi Hess, ca să se mute pe scaunul şoferului - stabiliseră că poate folosi maşina pentru a merge acasă. Pentru o clipă, el şi Sebastian au stat faţă în faţă, salutându-se scurt din cap, Sebastian mai energic şi Hess mai rezervat. După care Thulin s-a îndreptat spre uşă. Situaţia era complet irelevantă, totuşi o enerva faptul că Hess l-a întâlnit pe Sebastian şi a întrezărit o fărâmă din viaţa ei personală. Sau oare Sebastian o irita?
   Fusese ca o întâlnire cu o fiinţă de pe altă planetă. Dar tocmai asta îi plăcea la el.
   - Uite cum stau lucrurile, trebuie să lucrez.
   - El e noul tău partener? Cel care a fost trimis acasă din Europol?
   - De unde ştii că e din Europol?
   - Azi am luat micul dejun cu cineva de la procuratură. A spus în treacăt că un tip a dat-o în bară la Haga şi a fost trimis acasă, la Direcţia Omoruri. Aşa că am pus lucrurile cap la cap, doar îmi povestiseşi de prostul ăsta care tocmai a venit şi care nu vrea să facă nimic. Cum merge cu cazul?
   Thulin a regretat că îi povestise despre Hess când o sunase de câteva ori în timpul săptămânii şi în weekend. Nu avusese timp să se vadă cu el din cauza cazului şi menţionase că era mai aglomerat decât de obicei, fiindcă noul ei partener nu era de niciun ajutor. Dar descrierea asta nu i se mai potrivea lui Hess.
   - Am văzut la ştiri că s-a întâmplat ceva la prima scenă a crimei. De asta avea faţa aia de parcă l-ar fi călcat trenul?
   Sebastian venise lângă ea, dar ea s-a dat la o parte.
   - Trebuie să pleci. Am de citit o grămadă de lucruri.
   Sebastian a încercat s-o mângâie, iar ea l-a respins. A încercat încă o dată, spunându-i că-i e dor de ea şi că o doreşte, i-a reamintit că fiica ei nu era acasă, aşa că puteau s-o facă unde aveau chef: pe masa din bucătărie, de exemplu.
   - De ce nu? S-a întâmplat ceva cu Le? Ce mai face?
   Dar Thulin nu avea niciun chef să vorbească despre Le, aşa că l-a rugat din nou să plece.
   - Deci aşa stau lucrurile. Tu hotărăşti când şi cum, iar eu nu am niciun cuvânt de spus?
   - Aşa au stat lucrurile dintotdeauna. Dacă nu te poţi împăca cu ideea asta, atunci îi punem punct.
   - Pentru că ţi-ai găsit un tip mai amuzant?
   - Nu, nici vorbă de aşa ceva. Mersi pentru flori.
   Sebastian a izbucnit în râs, dar cu greu a reuşit să-l scoată afară, iar ea s-a gândit că rareori a dat pe cineva afară când a apărut cu flori şi vin. Poate era ciudat că tocmai ea a făcut asta, aşa că şi-a promis să-l sune a doua zi.
   Thulin mănâncă jumătate de măr în faţa laptopului, înainte să-i sune telefonul mobil. E Hess. După discuţia din maşină, au stabilit că el va verifica accidentul fetiţei din familia Sejer-Lassen, aşa că nu e un gest exagerat. Partea ciudată este c-o întreabă, pe un ton politicos, dacă deranjează.
   - Nu, e în regulă. Ce vrei?
   - Ai avut dreptate. Am vorbit cu cineva de la Centrul de Traumatologie al Spitalului Universitar. După episodul cu fractura de nas şi claviculă pentru care a fost internată fata cea mare, ambele fetiţe ale familiei Sejer-Lassen au fost tratate pentru accidente casnice. Atât când locuiau în zona Islands Brygge, cât şi în Klampenborg. Nimic nu sugerează un eventual abuz, dar e posibil ca fetele să fi fost abuzate. Poate în alt fel decât Magnus Kjær.
   - Câte accidente?
   - Încă nu am un număr total. Prea multe.
   Thulin îi ascultă analiza. Când termină de povestit despre rapoartele de expertiză, senzaţia de greaţă avută în subsolul garajului revine. Nici nu mai aude bine după ce el sugerează că a doua zi ar trebui să facă o vizită la Primăria din Gentofte.
   - Casa din Klampenborg a familiei Sejer-Lassen aparţine municipalităţii Gentofte şi, dacă în căsuţa poştală găsim o plângere anonimă la adresa lui Anne Sejer-Lassen, atunci am ajuns unde trebuie.
   El încheie conversaţia cu un „Apropo, în caz că nu am spus-o deja, mulţumesc că te-ai întors din drum şi că m-ai găsit”, iar ea se trezeşte răspunzând: „În regulă, ne vedem”, după care închide telefonul.
   După asta, nu reuşeşte să se liniştească. Decide să-şi mai distragă atenţia o vreme, bând un Red Bull din frigider, ca să nu pice de somn. Când se ridică, se uită pe fereastră, cu totul întâmplător.
   De regulă, de la etajul al patrulea, Thulin poate să vadă priveliştea de deasupra acoperişurilor şi turnurilor din oraş, până aproape de lacuri. Dar schelele de pe construcţia rezidenţială din faţă ocupă mare parte din acea privelişte încă de luna trecută, când au fost ridicate. Când este vânt puternic, la fel ca astă-seară, toate prelatele flutură, iar schelele se contractă şi scârţâie din toate articulaţiile lor metalice, de parcă ar ameninţa să se prăbuşească. Însă acum Thulin se uită la silueta de acolo. Să fie o siluetă? În spatele prelatei de pe pasarela dintre schele, chiar în dreptul apartamentului ei, i se pare că vede o siluetă.
   Pentru o clipă, aceasta pare că se uită direct la ea. Thulin se gândeşte brusc la silueta care a măsurat-o din priviri în mijlocul traficului, când şi-a lăsat fiica în faţa şcolii, cu o săptămână în urmă. Instinctul îi spune că e vorba de aceeaşi persoană. Dar când vântul mai smuceşte încă o dată prelata, rotind-o ca pe o pânză uriaşă, silueta dispare.
   Când prelata revine la poziţia iniţială, nu mai e acolo.

    Thulin stinge lumina şi închide laptopul. Timp de câteva minute rămâne în sufrageria întunecată, uitându-se la schele înspăimântată.

        Vineri, 16 octombrie, prezent

63.

      E dimineaţă devreme, dar Erik Sejer-Lassen nu ştie ce oră e, fiindcă ceasul lui marca TAG Heuer, de 45.000 de euro, e încuiat la etajul al doilea al Secţiei de Poliţie, de aseară, împreună cu cureaua şi şireturile sale. Şi el, la rândul său, e închis într-o celulă din subsol.
   Când uşa grea de metal se deschide, un ofiţer îi spune că va fi interogat din nou. Erik Sejer-Lassen traversează subsolul şi urcă scările sinuoase, îndreptându-se în sus, spre lumina zilei şi spre civilizaţie, timp în care se căzneşte să-şi potolească furia.
   Ieri-seară, poliţia a apărut neanunţată la el acasă. Tocmai stătea de vorbă cu copiii care plângeau în pătuţurile lor când bona l-a chemat până la uşă, unde doi poliţişti aşteptau să-l ducă la interogatoriu. Bărbatul a susţinut că nici nu se punea problema să plece de acasă în momentul respectiv, dar poliţiştii nu i-au dat de ales şi chiar l-a surprins faptul că i-au adus soacra ca să aibă grijă de copii.
   Erik nu mai vorbise cu soacra sa după moartea lui Anne. Ştia că va întreba îngrijorată despre starea nepoatelor şi că-i va oferi ajutorul, pe care Erik însă nu-l voia. Dar acum ea se afla jos, la capătul scărilor de piatră, în spatele poliţiştilor, aproape complice, fixându-l la el cu o privire înfricoşată, de parcă el i-ar fi omorât fiica. În timp ce Erik a fost condus la maşina de poliţie care staţiona afară, ea a trecut pragul casei, iar fetiţele au venit s-o întâmpine, agăţându-se de picioarele ei.
   Odată ajuns la secţie şi fără niciun fel de explicaţii, a fost întrebat de accidentele şi rănile suferite de fetiţe de-a lungul timpului. Nu înţelegea nimic. Nu înţelegea nici ce relevanţă avea întrebarea, aşa că a urlat că vrea să discute cu un superior sau să fie dus imediat acasă. În schimb, a fost reţinut la secţie pentru „ascunderea de informaţii în ancheta uciderii lui Anne Sejer-Lassen”, pomenindu-se închis în celula din subsol ca un infractor de rând.
   Prima dată când Erik Sejer-Lassen şi-a lovit soţia a fost în noaptea nunţii. Tocmai intraseră pe uşă în apartamentul matrimonial, când şi-a prins nevasta de braţ şi a târât-o prin apartament, şoptindu-i printre dinţi cât de mult o ura.
   Au avut o nuntă de lux. Familia lui Erik a plătit totul - faimosul bucătar suedez, cele 12 feluri de mâncare exotică, chiria pentru sălile din Palatul Havreholm şi toate cele necesare - din moment ce familia lui Anne era săracă. Dar, drept răsplată, Anne a stat la poveşti prea mult şi prea intim cu unul dintre foştii lui colegi de la prestigioasa şcoală Herlufsholm, lucru care l-a umilit atât de mult pe Erik, încât a fiert de furie până când şi-au luat rămas-bun şi au ajuns la hotelul D’Angleterre, unde au rămas singuri. În lacrimi, Anne şi-a cerut iertare. A susţinut că a vorbit cu colegul lui din politeţe, dar Erik, cuprins de furie, i-a sfâşiat rochia, a lovit-o de mai multe ori, după care a violat-o.
   În ziua următoare şi-a cerut scuze pentru comportamentul său şi i-a mărturisit cât de mult o iubeşte. A doua zi, la micul dejun, obrajii ei roşii ca focul au fost interpretaţi de oaspeţi drept rezultatul unei nopţi pasionale.
   Ura lui faţă de ea s-a născut acolo - fiindcă ea acceptase, fiindcă îl iubea în continuare, clipind cochet cu genele sale lungi.
   Anul petrecut în Singapore a fost unul dintre cei mai fericiţi ani ai lor. El îşi clădise o carieră fulgerătoare prin câteva investiţii inteligente în companii de biotehnologie, iar cuplul a fost rapid acceptat în lumea mondenă a expatriaţilor britanici şi americani. Rar se enerva pe ea, de obicei fiindcă nu se ridica la standardele lui de loialitate. De exemplu, ar fi trebuit să-i spună absolut tot ce făcea. Pe de altă parte, el mai îndulcea relaţia cu câte o excursie în Maldive sau cu vreo escapadă în Nepal. Dar viaţa s-a schimbat odată cu venirea copiilor.
   Iniţial, el s-a opus acestei dorinţe puternice a lui Anne. Mai târziu a descoperit trăsăturile patriarhale atât de fermecătoare ale reproducerii, despre care el însuşi a discutat şi a auzit discutându-se la diversele întâlniri ale consiliilor de conducere din companiile de biotehnologie. L-a durut faptul că sperma sa era atât de proastă, încât au fost nevoiţi să consulte clinica de fertilitate sugerată de Anne, motiv pentru care, iniţial, i-a administrat câteva bătăi zdravene în apartamentul lor luxos, pentru a o aduce pe calea cea bună. Nouă luni mai târziu, nu a simţit niciun pic de bucurie la naşterea fetiţei lor, la Spitalul Raffles, dar s-a gândit că la un moment dat va veni şi bucuria.
   N-a fost aşa: nici când s-a născut primul copil, nici măcar când s-a născut al doilea. Medicii au trebuit să recurgă la cezariană, iar naşterea a fost atât de dificilă, încât nu mai avea rost să spere la băieţelul pe care şi-l dorea Erik. În plus, viaţa lor sexuală a încetat complet.
   În ceilalţi ani petrecuţi în Singapore s-a consolat cu diversele aventuri şi cu ideea că instinctul lui de antreprenor rămăsese intact. Dar, fiindcă Anne şi-a dorit să-i dea pe copii la o şcoală daneză, s-au întors din Asia, mutându-se în apartamentul luxos din Islands Brygge, unde au locuit în primul an, până când a fost gata casa din Klampenborg.
   Societatea din Copenhaga era înghesuită şi claustrofobică, reprezentând, desigur, o mare schimbare în comparaţie cu atmosfera internaţională şi cu libertatea cu care se obişnuise în Singapore. La scurt timp a început să dea peste vechi prieteni prin centrul vechi, oameni pe care îi dispreţuia împreună cu toate rahaturile, cu toate simbolurile ce indicau statutul social şi cu soţiile-trofeu, care vorbeau numai despre copii şi despre case. Dar dezamăgirea lui venea şi din faptul că fetiţele începuseră să semene tot mai mult cu Anne. Erau nişte clone grosiere şi stângace, care bâjbâiau cu naivitate pe urmele gândirii sentimentale ale mamei lor. Partea cea mai rea era că arătau aceeaşi lipsă de coloană vertebrală ca femeia cu care se căsătorise.
   Într-o seară, la ora de culcare, ele au început să plângă isteric din cauza unei chestii total nesemnificative, iar când Anne şi bona au ieşit, a rămas el să se descurce cu ele. În cele din urmă, le-a plesnit, iar plânsetele au amuţit. Câteva săptămâni mai târziu, fiica cea mare nu a reuşit să înveţe cum să păstreze mâncarea în farfurie, în ciuda repetatelor stăruinţe şi exemple pedagogice. El a lovit-o, iar ea a căzut de pe scaun.
   La centrul de traumatologie unde a fost tratată pentru comoţie cerebrală, i-a spus foarte clar lui Judith să-şi ţină gura, altfel o va trimite cu primul avion înapoi pe câmpul de orez. Anne a venit în fugă de la mama sa, unde fusese în vizită, iar el chiar s-a mirat cât de uşor i-a fost să scornească o poveste despre cât de aiurită e fetiţa. În ciuda naivităţii sale, cea mică a înţeles foarte bine că nu trebuie să-i spună mamei sale adevărul.
   Accidentele din Islands Brygge au fost multe, poate prea multe, dar au avut importanţa lor. De-a lungul timpului, Anne a început să privească bănuitor, dar nu l-a întrebat nimic, cel puţin nu înainte să apară responsabilul de caz de la municipalitate, cu puţin timp înainte să se mute din zonă.
   Consiliul local primise o plângere anonimă despre abuzul asupra fetiţelor, iar pentru o vreme Erik a trebuit să suporte întrebările băgăcioase ale responsabilului de caz. Cu ajutorul avocaţilor, a reuşit să-l trimită la plimbare, spunându-i să nu le mai treacă vreodată pragul. Erik şi-a propus să se stăpânească mai bine în viitor, cel puţin până când urma să afle cine a îndrăznit să depună plângerea.
   După aceea Anne l-a întrebat pentru prima oară dacă el a provocat accidentele. Evident, a negat totul, dar când s-au mutat în Klampenborg, unde s-a întâmplat episodul cu scările, a încetat să-l mai creadă. A început să plângă, s-a învinovăţit şi a spus că vrea să divorţeze. Sigur, se aştepta la aşa ceva. Dacă intenţiona să vină cu astfel de iniţiative, îşi va asmuţi avocaţii asupra ei, asigurându-se că nu-şi va mai vedea niciodată copiii.
   Cu mult timp în urmă, semnase un contract prenupţial care-i punea la adăpost toate câştigurile şi, dacă ei nu îi convenea viaţa în colivia de aur din Klampenborg, trebuia să accepte ideea de a se întoarce acasă la maică-sa, unde va trăi din ajutor social.
   Atmosfera din casă nu s-a mai schimbat în bine, dar el a crezut că Anne a renunţat, cel puţin până când poliţia i-a spus că ea nu plecase la mama sa, ci, de fapt, se pregătea să fugă de acasă. Intenţiona să-l părăsească şi să-l facă pe el ţap ispăşitor.
   Dar, ca prin minune, tocmai ea a dispărut din peisaj. Erik încă nu reuşea să înţeleagă cum s-a întâmplat asta, însă simţea că s-a făcut dreptate. Relaţia cu copiii, rămaşi în custodia lui, urma să se simplifice de acum încolo. Nu mai era nevoie să ţină cont de părerea altcuiva.
   Erik Sejer-Lassen păşeşte foarte încrezător în sala de interogatoriu a Serviciului de Investigaţii Criminale. În faţa lui sunt doi detectivi. Îi văzuse şi mai devreme. Tipul cu ochi de culoare incertă şi frumuşica aia cu ochi de căprioară, căreia într-un alt context i-ar trage-o de nu l-ar uita vreodată.
   Amândoi arată ca naiba. Obosiţi şi răvăşiţi, mai ales tipul, care are urme galbene şi vineţii pe faţă, de parcă tocmai ar fi luat bătaie. Erik îşi dă seama instant că le poate face faţă. Va fi eliberat imediat. Nu au nicio dovadă.
   - Erik Sejer-Lassen, am vorbit din nou cu bona voastră şi, de data asta, ne-a explicat în detaliu cum de cel puţin patru ori te-a văzut lovindu-ţi copiii.
   - Nu am nici cea mai vagă idee despre ce vorbiţi. Dacă Judith spune că am pus mâna pe copii înseamnă că e o mare mincinoasă.
   După acel argument, Erik îşi închipuie că va reuşi să devieze discuţia, dar cei doi idioţi nu ţin cont de spusele lui.
   - Ştim că spune adevărul. Am vorbit la telefon şi cu cele două bone filipineze care au lucrat pentru voi în ture, pe când locuiaţi în Singapore. Toate cele trei fete ne-au spus acelaşi lucru, fără să discute una cu cealaltă. Prin urmare, Procuratura tocmai a decis să te acuze de violenţă faţă de copiii tăi, conform descrierilor din şapte rapoarte de spitalizare întocmite cât aţi locuit în Danemarca.
   Tipul continuă, iar Sejer-Lassen simte privirea rece a femeii cu ochi de căprioară.
   - Momentan, arestul preventiv va fi prelungit cu 48 de ore. Ai dreptul la un avocat şi, dacă nu-ţi permiţi unul, vei primi un avocat din oficiu. Până la pronunţarea sentinţei, autorităţile sociale vor acţiona în interesul copiilor tăi, în strânsă colaborare cu bunica acestora, care deja s-a oferit să le fie tutore. Dacă se va dovedi că eşti vinovat şi vei fi condamnat, se va hotărî dacă poţi păstra custodia copiilor şi dacă vei avea voie să-ţi vezi copiii, sub supraveghere.
   În cameră se lasă tăcerea. Pentru o clipă, Erik Sejer-Lassen priveşte în gol. Apoi îşi coboară privirea. În faţa lui, pe masă, sunt înşirate rapoartele de spitalizare, cu descrierile făcute de medici, fotografii şi radiografii ale rănilor suferite de fetiţe, iar el are brusc impresia că situaţia pare foarte gravă. O aude pe Ochi de Căprioară spunând de la distanţă că Judith a relatat şi faptul că, înainte să se mute din Islands Brygge, au fost vizitaţi de un responsabil de caz de la autorităţile locale din Copenhaga, din cauză că a fost depusă o plângere anonimă.
   Acesta e singurul lucru despre care vor să discute acum cu Sejer-Lassen, înainte să dea mai departe cazul lui.
   - Ştii cine a depus acea plângere?
   - Ai idee cine ar fi putut fi?
   - În afară de bonă, cine altcineva ar fi putut şti că-ţi băteai copiii?
   Detectivul cu urme galbene şi vineţii insistă să spună cât de important este să le dea un răspuns, dar Erik Sejer-Lassen nu poate să scoată niciun cuvânt.
   Rămâne cu ochii căscaţi în faţa imaginilor. După ce e dus de-acolo şi după ce uşa celulei se trânteşte în urma lui, el cedează nervos şi, pentru prima oară în viaţa sa, îi e dor de fiicele lui.

64.

         Hess simte c-o să-i explodeze capul şi regretă că n-a rămas afară, în frig, în faţa primăriei. Amorţeala puternică a capului, după lupta cu Hans Henrik Hauge în garajul din Husum, s-a transformat în cursul săptămânii într-o migrenă persistentă.
   Nu-l ajută deloc nici faptul că Hauge e în continuare de negăsit, iar în dimineaţa asta a trebuit să participe la interogarea lui Erik Sejer-Lassen, la secţie. După care a fost nevoit să meargă repede la Primăria Capitalei, pentru a-i interoga pe responsabilul de caz Henning Loeb şi pe şeful acestuia, împreună cu care se află acum într-un birou mult prea călduros, la Direcţia de Protecţie a Copilului şi Tinerilor.
   Atmosfera rigidă de birou şi tipicele lambriuri înalte de mahon nu au un aer prea prietenos.
   Responsabilul de caz e preocupat să se apere, inclusiv în faţa şefului de departament, care se foieşte agitat pe scaunul alăturat.
   - După cum am spus, s-a blocat sistemul, de asta nu v-am putut ajuta.
   - Nu asta ai spus marţi, când am vorbit la telefon. Ai spus că n-ar trebui să fie nicio sesizare făcută pentru copiii lui Anne Sejer-Lassen, dar nu era adevărat.
   - Sau poate am spus că sistemul nu arăta niciun rezultat chiar atunci.
   - Nu, nu asta ai spus. Ţi-am dat CNP-urile fetiţelor şi mi-ai spus că...
   - Bine, bine. Nu îmi amintesc exact cum am formulat...
   - De ce mama dracului nu ai spus adevărul?
   - Dar nu voiam să ascund nimic...
   Henning Loeb continuă să bată câmpii, aruncând câte o privire speriată către şeful său, iar Hess se învinovăţeşte pentru că nu l-a căutat pe bărbat în urmă cu câteva zile, aşa cum se gândise.
   Suspiciunea faţă de reclamantul anonim al Laurei Kjær a fost lăsată deoparte la o zi după descoperirea subsolului din garaj, pentru simplul fapt că nu părea să existe o reclamaţie similară pentru Anne Sejer-Lassen. Responsabilul de caz îl asigurase deja pe Hess că o astfel de plângere nu a fost trimisă către autorităţile din Copenhaga în perioada în care familia a locuit în Islands Brygge, motiv pentru care Thulin s-a adresat Municipalităţii Gentofte, de care aparţinea reşedinţa din Klampenborg. Cu toate acestea, Primăria din Gentofte nu avea cunoştinţă de vreo plângere făcută la adresa lui Anne Sejer-Lassen, iar teoria care susţinea că elementul comun al celor două crime ar fi fost violenţa domestică împotriva copiilor începuse să se năruie: nicio persoană din anturajul familiei Sejer-Lassen nu ştia că rănile fetelor ar putea avea altă cauză, în niciun caz nu una accidentală.
   Răspunsurile date de bonă au fost cele mai ezitante, dar abia ieri după-amiază, după ce au asigurat-o c-o vor proteja de posibila răzbunare a lui Erik Sejer-Lassen, aceasta a izbucnit în lacrimi şi a spus tot ce avea pe inimă. Tot atunci le-a zis că un responsabil de caz de la autorităţile din Copenhaga a venit cu ceva timp în urmă la vechea adresă din Islands Brygge, să le pună întrebări. Un reclamant anonim o acuzase pe Anne că nu se ocupă de copiii săi.
   Hess fierbea de nervi, dându-şi seama că pierduseră timp preţios.
   Responsabilul de caz nu i-a lăsat cea mai bună impresie lui Hess după conversaţia telefonică de marţi, iar impresia nu s-a ameliorat deloc pe durata interogatoriului pe care l-a efectuat singur, fiindcă Thulin şi IT-iştii criminalişti începuseră deja să caute prin calculatoarele secţiei eventuale urme digitale ale reclamaţiei.
   Responsabilul de caz şi-a susţinut minciuna, spunând că e vorba de o „eroare tehnică”, dar, recitind cele două plângeri anonime la adresa Laurei Kjær şi a lui Anne Sejer-Lassen, Hess s-a gândit la o altă teorie care explica de ce responsabilul de caz a minţit la telefon.
   Plângerea pe numele lui Anne Sejer-Lassen a fost recepţionată de serviciul de sesizări cam la două săptămâni după aceea făcută Laurei Kjær şi cu puţin timp înainte ca familia Sejer-Lassen să se mute în Klampenborg. Este formulată diferit şi umple aproape o pagină A4. Pe scurt, se solicită ca fetele Annei Sejer-Lassen, Lina şi Sofia, să fie luate cu forţa de acasă, fiindcă sunt abuzate. Dar tonul este diferit, stilul e dezordonat, frazele nu au virgule aproape deloc, fiind ca un lung flux de conştiinţă, în contrast puternic cu plângerea concisă la adresa Laurei Kjær, care avea un aer rece şi sobru.
   Anne Sejer-Lassen e descrisă drept o gâscă burgheză, mai preocupată de propria persoană decât de fete. S-a pierdut complet în bani şi lux, iar necesitatea luării cu forţa a fetelor va fi evidentă în ochii oricui dacă persoana respectivă se deranjează să verifice rapoartele de spitalizare.
   Fontul şi mărimea scrisului din cele două plângeri sunt şi ele foarte diferite, dar dacă le citeşti una după cealaltă e imposibil să nu observi că în ambele cazuri expeditorul a folosit expresiile „curvă egoistă” şi „ar fi trebuit să se ocupe mai bine de copii”.
   În cazul lui Anne Sejer-Lassen, chiar de mai multe ori. Prin urmare, lasă impresia că expeditorul poate fi una şi aceeaşi persoană, iar diferenţa introdusă intenţionat. Hess se gândeşte că tocmai acest lucru l-a pus pe gânduri pe Henning Loeb, făcându-l să mintă când a fost întrebat despre fiicele lui Anne Sejer-Lassen.
   În acest timp, Henning Loeb se apără cu toată iscusinţa, inclusiv când vine vorba de gestionarea cazului: totul a fost făcut ca la carte şi, în ambele cazuri, părinţii au negat orice acuzaţie de neglijenţă la adresa copiilor. Repetă acest lucru de mai multe ori, de parcă ar fi de aşteptat ca părinţii să-şi recunoască vina de îndată ce autorităţile le bat la uşă.
   - Dar ancheta poliţiei pune cazurile într-o lumină cu totul nouă şi, bineînţeles, vreau să recomand efectuarea unei reevaluări interne minuţioase, spune şeful de secţie.
   Această remarcă îl face pe responsabilul de caz să amuţească, în timp ce şeful de secţie continuă să dea asigurări poliţiştilor.
   Hess simte cum îi pulsează din nou capul. Înţelege c-ar fi trebuit să se lase consultat marţi, când au trecut pe la centrul de traumatologie, dar a preferat să se întoarcă acasă, la haosul cunoscut. A adormit gândindu-se că un tip a aşteptat-o pe Thulin în faţa uşii cu flori şi o sticlă de vin şi, dintr-un motiv sau altul, îl călca pe nervi faptul că a fost luat prin surprindere când un tip o aştepta deja acolo. Nu că ar fi treaba lui.
   A doua zi, când i-a sunat telefonul mobil, s-a trezit cu o durere de cap imensă. Era Francois, care nu reuşea să înţeleagă de ce Hess nu s-a străduit să-l convingă pe Freimann după teleconferinţa tranşantă. Până la urmă, nu voia să-şi recapete slujba? La ce naiba îi stătea mintea? Hess i-a spus că-l va suna mai târziu, apoi a închis. Pakistanezul băgăcios de la 34C probabil şi-a dat seama că e treaz, fiindcă la scurt timp i-a apărut la uşă, uitându-se şocat la tot haosul din jur, în timp ce-i transmitea că administratorul a venit degeaba în ziua precedentă.
   - Şi ce faci cu găleţile cu vopsea şi cu laminatorul de parchet de pe coridor? Trebuie să te gândeşti şi la ceilalţi locatari.
   Hess a promis lucruri mari, dar nu s-a ţinut de cuvânt. El şi Thulin au fost ocupaţi să facă săpături în cazul Sejer-Lassen.
   - Dar ce poţi spune despre reclamant? Ai găsit ceva când ai vizitat familiile - cel puţin susţii că le-ai vizitat? încearcă Hess din nou.
   - Chiar am fost la ei acasă, să anchetăm cazul. Nu susţin nimic, dar, după cum am spus...
   - Încetează. Un băiat a fost abuzat sexual într-o pivniţă şi două fetiţe au fost bătute în repetate rânduri, dar e treaba ta să explici de ce nu s-au depistat chestiile astea. Tot ce mă interesează e să-mi spui dacă ştii ceva despre reclamant.
   - Nu ştiu mai mult. Dar nu-mi place tonul tău. După cum am spus...
   - E în regulă. Ia o pauză.
   Sosise Nylander. Stă la uşa biroului şi, printr-un semn scurt făcut cu capul, i-a dat de înţeles lui Hess că vrea să discute cu el. Hess se bucură să părăsească încăperea mult prea călduroasă ieşind pe scări şi trecând pe lângă funcţionarii şi sindicaliştii care-i privesc curioşi.
   - Nu e treaba ta să evaluezi munca autorităţilor locale.
   - O să încerc să mă abţin.
   - Unde e Thulin?
   - În camera de lângă. Ea şi tipii de la IT încearcă să-l identifice pe expeditorul celor două plângeri.
   - Credem că e ucigaşul?
   Hess încearcă să-şi stăpânească enervarea când aude acel „noi”. Şi Freimann vorbeşte la fel, iar Hess se întreabă dacă acesta şi Nylander au participat la acelaşi curs de management.
   - Asta e pista noastră. Când o putem interoga pe Rosa Hartung?
   - Despre ce s-o interogaţi?
   - S-o interogăm despre...
   - Doamna ministru a fost deja interogată. Nu are nicio legătură cu Laura Kjær sau cu Anne Sejer-Lassen.
   - Dar simplul fapt că suntem aici înseamnă că trebuie interogată încă o dată. Ambele victime au fost reclamate anonim, cu scopul de a fi separate cu forţa de copiii lor. Sau poate că nu ăsta era scopul criminalului. Poate a făcut-o numai ca să arate cu degetul spre un sistem nefuncţional, dar trebuie să fii prost să nu vezi că Rosa Hartung poate avea legătură cu cazul. E ministrul Afacerilor Sociale şi, cu cât te gândeşti mai mult, cu atât e mai clar că prima crimă a avut loc cam pe când a revenit în scaunul de ministru.
   - Hess, faci o treabă bună. Şi în mod normal nu-s genul care judecă pe cineva cu reputaţie nefavorabilă. Dar mi se pare că tocmai m-ai făcut idiot.
   - Ai înţeles greşit. Problema este că... Dacă te gândeşti că amprentele de pe cele două figurine de castane găsite la locul crimelor sunt ale fiicei Rosei Hartung...
   - Ascultă-mă bine. Organizaţia ta din Haga m-a rugat să fac o evaluare a aptitudinilor tale profesionale şi, evident, vreau să te ajut să te întorci la datorie. Dar asta înseamnă că trebuie să te concentrezi asupra aspectelor importante. Rosa Hartung nu va mai fi audiată, fiindcă lucrul ăsta nu are nicio relevanţă. Ne-am înţeles?
   Informaţia despre organizaţia sa din Haga îl pocneşte direct în faţă. Pentru o clipă, e prea surprins ca să poată reacţiona.
   Nylander îi aruncă o privire lui Thulin, care între timp ieşise din cabinetul de informatică al Direcţiei.
  - Ambele plângeri au fost trimise de pe acelaşi server din Ucraina, dar furnizorul nu pare să fie pe lista de colaboratori a autorităţilor. Dimpotrivă. Abia în câteva săptămâni am putea identifica adresa de IP, dar la momentul respectiv nu ar mai conta.
   - Să mă interesez dacă ministrul justiţiei e dispus să ia legătura cu omologul său din Ucraina?
   - Nu cred că va fi de mare ajutor. Chiar dacă vor să ajute, vorbim de un timp pe care nu-l avem la dispoziţie.
   - A doua crimă a avut loc la numai şapte zile după prima. Dacă ucigaşul e atât de bolnav la cap precum spuneţi, nu putem sta cu mâinile în sân.
   - S-ar putea să nu fie cazul de aşa ceva. Ambele plângeri au fost trimise autorităţilor locale prin serviciul de sesizări. Prima, acum trei luni; a doua, două săptămâni mai târziu. Dacă pornim de la ideea că ucigaşul va mai face vreo mişcare...
   - Atunci trebuie să fi trimis deja o plângere anonimă pe numele următoarei victime.
   - Exact. Avem o singură problemă. Tocmai am aflat că Direcţia de Protecţie a Copilului şi Tinerilor primeşte în medie 5 plângeri anonime prin serviciul de sesizări. Anual, se ajunge la 260 de sesizări. Nu toate au ca subiect separarea cu forţa a copiilor de familii, dar nu există niciun sistem care să contorizeze asta, prin urmare nu ştim care e numărul real.
   Nylander dă din cap aprobator.
   - O să discut cu şeful de secţie. Au motive întemeiate să ne ajute. De ce aveţi nevoie? Hess?
   Capul îi pulsează, iar vestea despre alianţa dintre Freimann şi Nylander nu-l ajută deloc. Hess încearcă să gândească limpede, ca să-i poată da un răspuns lui Thulin.
   - Reclamaţii anonime de neglijenţă şi abuz asupra copiilor, primite în ultimele 6 luni. În special făcute la adresa mamelor cu vârste între 20 şi 50 de ani, dar şi care să solicite separarea copiilor de părinţi. Cazuri care au fost analizate. Dar în care nu s-a găsit niciun motiv pentru o eventuală intervenţie.
   Şeful de secţie a intrat pe uşă şi se uită la cei 3 de parcă aşteaptă ceva de la ei, iar Nylander se foloseşte de ocazie pentru a-l informa imediat de ce au nevoie.
   - Dar cazurile respective nu sunt centralizate undeva. Va dura să le identificăm, răspunde şeful de secţie.
   Nylander îi aruncă o privire întrebătoare lui Hess, care decide să se întoarcă în încăperea mult prea călduroasă.
   - Atunci, ar trebui să-ţi pui oamenii la treabă. Nu avem ce altceva să facem, aşa că avem nevoie de ele într-o oră.

65.

       Plângerile anonime trimise autorităţilor locale din Copenhaga la adresa unor femei cu copii par să fie destul de populare.
   În orice caz, pe măsură ce angajaţii Direcţiei aduc pe rând diversele dosare roşii, iar teancul de pe masă creşte tot mai mult, Hess începe să se îngrijoreze, întrebându-se dacă planul său şi al lui Thulin este într-adevăr cel mai potrivit. Dar, după discuţia cu Nylander, nu prea mai aveau altceva de făcut, decât să le parcurgă. În timp ce Thulin a preferat să citească dosarele pe un laptop Acer, în spaţiul cu birouri, Hess a acceptat să ia un loc în sala de şedinţe, unde acum răsfoieşte pagină după pagină. Unele dintre ele încă sunt calde, proaspăt scoase din imprimantă.
   Metoda lui e simplă. Deschide dosarul în cauză şi citeşte numai plângerea anonimă. Dacă plângerea nu pare relevantă, pune dosarul într-un teanc format în stânga sa. Dacă pare relevantă şi trebuie analizată mai atent, pune dosarul într-un teanc în dreapta sa.
   Îşi dă seama destul de repede că sortarea preliminară este mai dificilă decât şi-ar fi imaginat. Toate plângerile conţin aceeaşi furie îndreptată spre mame pe care o recunoaşte din reclamaţiile către Laura Kjær şi Anne Sejer-Lassen. Acestea sunt deseori scrise la nervi, unele cu referinţe atât de precise, încât e relativ uşor de ghicit că plângerea anonimă a fost trimisă de un fost soţ, o bunică sau o mătuşă, cineva care s-a simţit obligat să raporteze comportamentul defectuos al mamei. Dar e dificil să tragă o linie, aşa că teancul din dreapta sa tot creşte. Până şi lectura în sine e îngrozitoare. Reclamaţiile sunt o formă de exprimare a războiului domestic în care copiii s-au trezit fără nicio vină şi de care, cel mai probabil, nu au scăpat, din moment ce cazurile verificate de Hess s-au încheiat cu ignorarea hârtiilor.
   În orice caz, Direcţia avea obligaţia să cerceteze circumstanţele şi, deşi asta nu-l scuteşte pe Henning Loeb de răspundere, Hess are brusc o mai mare înţelegere faţă de cinismul responsabilului de caz. Deseori, plângerile nu sunt făcute în exclusivitate spre binele copiilor.
   Hess înghite în sec după ce reuşeşte să parcurgă cele vreo 40 de plângeri anonime cu solicitare de separare cu forţa a copiilor de părinţi, din ultimele şase luni. A durat mult mai mult decât şi-ar fi închipuit, adică vreo două ore, fiindcă a fost nevoit să răsfoiască şi desfăşurătorul de caz pentru a putea evalua corect situaţia. Dar partea groaznică e că, în principiu, ucigaşul ar putea fi autorul marii majorităţi a plângerilor. Şi nici măcar una nu menţionează expresiile „curvă egoistă” sau „ar fi trebuit să aibă mai multă grijă”, ca în cazul Laurei Kjær şi al lui Anne Sejer-Lassen.
   Un funcţionar îl informează că nu mai sunt alte cazuri care se încadrează în criteriile oferite de Hess, aşa că începe cu dosarele din vârful teancului. Afară se întunecase deja când a terminat cea de-a doua lectură. E doar patru şi jumătate, dar felinarele de afară s-au aprins pe Bulevardul H.C. Andersen, iar becurile colorate luminează copacii negri şi despuiaţi din grădinile Tivoli.
   De data aceasta, Hess a selectat cu greu 7 plângeri, dar nu e deloc convins că vreuna dintre ele e cea căutată. În toate 7 se solicită luarea cu forţa a unuia sau a mai multor copii de lângă mamă. Reclamaţiile sunt foarte diferite. Unele scurte, altele lungi. După o analiză mai atentă, la una dintre ele îşi poate da seama că un membru al familiei trebuie să fi depus plângerea, iar la alta bănuieşte că e vorba de un profesor, din moment ce conţine informaţii interne de la o şedinţă de after school.
   Dar pe ultimele 5 nu le poate decoda. Elimină încă una, fiindcă acolo se face uz de cuvinte de modă veche, parcă ar fi scrisă de bunici, şi încă una, pentru că e plină de greşeli ortografice. Aşa că mai rămân trei. O doamnă din Gambia, acuzată că şi-ar lăsa copiii să fie exploataţi pentru muncă forţată. O mamă invalidă, acuzată că şi-ar neglija copiii pentru că e dependentă de droguri. O mamă pensionată anticipat, acuzată că s-ar culca cu propriul copil.
   Toate cele 3 plângeri conţin nişte acuzaţii teribile, iar Hess îşi dă seama că, dacă una dintre ele e într-adevăr scrisă de ucigaş, acuzaţia ar putea să fie adevărată. Cel puţin aşa a fost în cazurile Laurei Kjær şi al lui Anne Sejer-Lassen.
   - Până unde ai ajuns? întreabă Thulin când intră, cu laptopul Acer în braţe.
   - Nu foarte departe.
   - Sunt trei care îmi sar în ochi. Una împotriva unei mame din Gambia, alta împotriva unei mame invalide şi încă una împotriva unei mame pensionate anticipat.
   - Da, poate.
   Nu e surprins că Thulin a selectat aceleaşi dosare. De fapt, începe să se întrebe dacă nu cumva ea s-ar descurca mai bine singură.
   - Cred că ar trebui să le verificăm. Pe toate trei.
   Thulin îl priveşte agitată. Pe Hess îl doare capul. Ceva îl face să simtă că tot efortul e greoi şi irelevant, dar nu reuşeşte să-şi dea seama care e problema. Se uită pe fereastră. Afară s-a întunecat şi mai mult şi ştie că trebuie să ia o decizie dacă vor să implementeze măsurile de precauţie încă de azi.
   - Probabil că ucigaşul se aşteaptă să descoperim la un moment dat că victimele au fost reclamate la autorităţile locale. Adevărat sau fals? întreabă Hess.
   - Adevărat. Poate asta intenţionează. Dar respectivul nu ştie cât de repede vom reuşi să facem asta.
   - Prin urmare, ucigaşul ştie şi că, la un moment dat, vom ajunge să citim cele două reclamaţii împotriva Laurei Kjær şi a lui Anne Sejer-Lassen. Adevărat sau fals?
   - De ce punem asta sub semnul întrebării? Dacă nu trecem la fapte, am putea la fel de bine să audiem din nou vecinii.
   Dar Hess continuă. Încearcă să-şi păstreze coerenţa.
   - Dacă tu ai fi ucigaşul şi dacă ai fi scris cele două plângeri - şi ai şti că le vom găsi şi te-ai simţi foarte deşteaptă - cum ai scrie o a treia plângere?
   După expresia ei, Hess îşi dă seama că s-a prins. Privirea ei revine rapid pe ecranul laptopului.
   - Procentul de similaritate nu e prea mare. Dar, dacă pornim de la ideea că intenţia este să fim induşi în eroare, atunci sunt două plângeri care ies în evidenţă. Cea cu greşeli de ortografie şi cea cu o limbă daneză de modă veche.
   - Care dintre ele e mai stupidă? întreabă Hess.
   Ochii lui Thulin parcurg rapid ecranul, în timp ce Hess bâjbâie după cele două dosare aflate pe birou, pe care le deschide. De data aceasta, brusc, observă ceva când citeşte plângerea plină de greşeli ortografice. Poate i se pare. Poate că nu. Thulin îşi întoarce ecranul spre Hess, iar el dă din cap aprobator.
   Au ajuns la acelaşi rezultat. Plângerea împotriva lui Jessie Kvium. 25 de ani. Locuieşte în zona Urbanplanen.

66.

        Jessie Kvium o ia repede din loc împreună cu fiica sa de 6 ani, dar, înainte să ajungă la colţ, tânărul profesor pakistanez cu privire prietenoasă o ajunge din urmă pe hol.
   - Jessie, putem sta puţin de vorbă?
   Înainte să poată spune că ea şi Olivia se grăbesc ca să ajungă la lecţiile de dans, citeşte pe faţa lui foarte hotărâtă că nu are scăpare. Mereu încearcă să-l evite, pentru că atitudinea lui te face să te simţi vinovat, dar de data asta femeia va trebui să facă uz de şarmul personal ca să poată scăpa. Clipeşte des şi-şi dă cochet părul la o parte cu unghiile lungi, proaspăt date cu ojă, ca el să poată vedea cât de frumoasă e astăzi. A stat două ore la coafor. E adevărat, a fost la salonul pakistanez de pe bulevardul Amager, dar acolo au preţuri mici şi fac machiaj şi manichiură gratis dacă ai mult de aşteptat, aşa cum s-a întâmplat azi. Fusta cea nouă, de culoare galbenă, îi este mulată pe şolduri; tocmai a cumpărat-o de la Ho Mog pentru numai 79 de coroane, fiindcă era un articol de vară, la lichidare de stoc şi fiindcă i-a putut dovedi vânzătoarei că s-a desprins cusătura. Lucru care e total irelevant pentru scopul purtării fustei.
   Dar zâmbetul şi privirea ei nu au niciun efect asupra profesorului. Mai întâi se aşteaptă să i se reproşeze că-şi ia copilul de la after school mult prea aproape de ora închiderii, adică la ora 5, aşa că e pregătită să răspundă rapid că oamenii au dreptul să profite cumva de impozitul plătit la stat.
   Dar astăzi se pare că Ali, cum îl cheamă pe profesor, vrea s-o întrebe despre pelerina şi cizmele de cauciuc care lipsesc din garderoba Oliviei.
   - Încălţămintea pe care o are acum e perfect în regulă, dar spune că-i e frig când se udă la picioare şi poate că nu e cea mai practică încălţăminte pe timp de toamnă.
   Profesorul se uită discret spre încălţămintea găurită a Oliviei, iar Jessie ar avea chef să strige la el şi să-i spună să tacă odată. Nu are 500 de coroane pentru toate astea, iar dacă ar avea banii ăştia, cel mai probabil ar prefera să-şi mute fetiţa cât mai departe de o şcoală în care 50 din copii vorbesc arabă şi în care la şedinţele cu părinţii fiecare cuvânt trebuie tradus de trei interpreţi diferiţi. Nu că ea ar merge la acele şedinţe, dar aşa a auzit.
   - Tocmai i-am cumpărat pelerină şi cizmuliţe. Doar că le-am uitat la casa de vacanţă. Data viitoare nu vom uita de ele.
   Evident, e o minciună. Nu are nici pelerină, nici pereche de cizme şi nici casă de vacanţă, dar, ca de fiecare dată, jumătatea de sticlă de vin pe care a băut-o acasă în Urbanplanen, înainte să se schimbe şi să vină încoace, o ajută să găsească formularea potrivită.
   - În regulă. Şi, altfel, cum merg lucrurile acasă?
   În timp ce povesteşte cum e acasă, Jessie observă privirile profesorilor care trec pe lângă ei. Pe un ton mai coborât, Ali spune că este uşor îngrijorat, fiindcă Olivia nu reuşeşte să-şi îmbunătăţească relaţia cu ceilalţi copii. Din păcate, Olivia pare foarte izolată, aşa că destul de curând vor trebui să aibă o nouă discuţie, iar Jessie acceptă cu uşurinţă, de parcă tocmai ar fi câştigat o excursie la parcul de distracţii.
   Ceva mai târziu, aşteaptă în mica Toyota Aygo, fumând o ţigară prin geamul coborât, în timp ce fiica ei stă pe bancheta din spate şi se schimbă în costumul de dans. Afară s-a întunecat, iar ea îi spune Oliviei că profesorul are dreptate şi că în curând îi va cumpăra pelerină şi cizmuliţe.
   - Dar ar trebui să te aduni şi să te joci mai mult cu ceilalţi copii, bine?
   - Mă doare piciorul.
   - Îţi trece după ce faci încălzirea. E important să mergi la fiecare oră, draga mea.
   Institutul de dans se află la ultimul etaj al Centrului Amager şi ele ajung cu două minute înainte de începerea orei. Din parcarea din subsol trebuie să fugă pe scări până la etaj, unde celelalte prinţese deja aşteaptă pregătite pe podeaua lăcuită, îmbrăcate în costume scumpe, după ultima modă. Olivia încă are costumul lila de la Føtex, pe care l-a purtat şi anul trecut, dar care încă o încape, deşi o strânge puţin la umeri. Jessie îi ia în grabă jacheta şi-şi trimite fiica pe ringul de dans, unde profesoara o întâmpină cu un zâmbet prietenos.
   Într-o parte a sălii stau adunate toate mamele, arătând foarte cochet şi povestind ba cum a fost în excursia de toamnă din Insulele Canare, ba despre wellness şi despre viaţa lor de lux, iar ea le salută frumos şi zâmbeşte, chiar dacă în sinea ei şi-ar dori să le ardă pe rug.
   Când fetele încep să danseze, ea se uită agitată în jur şi-şi aranjează fusta, dar el încă nu a venit. Preţ de o clipă, rămâne lângă celelalte mame şi e dezamăgită. Era sigură că va veni, iar faptul că nu e aici o face să se îndoiască de relaţia pe care credea că o au. E extrem de jenată şi, chiar dacă era hotărâtă să tacă mâlc, începe să turuie agitată:
   - Oh, ce frumoase sunt micile prinţese! Nici nu-mi vine să cred că fac dansuri doar de un an!
   Cu fiecare cuvânt rostit se simte îngropată în privirile pline de compătimire. Apoi, în cele din urmă, se deschide uşa şi el păşeşte înăuntru. Însoţit de fiica sa, care aleargă la celelalte fete şi se alătură dansului. Acesta se uită spre mame, le salută prietenos şi zâmbeşte fermecător, iar ea simte că inima îi bate mai repede. Păşeşte încrezător şi se joacă foarte relaxat cu cheile de la maşina Audi, pe care ea a ajuns s-o cunoască foarte bine.
   După ce schimbă câteva cuvinte cu celelalte mame, făcându-le să rânjească, îşi dă seama că nici măcar nu a privit-o. Deşi stă lângă ea ca un câine în călduri, o ignoră, motiv pentru care ea se trezeşte zicând că ar vrea să-i spună ceva. Ceva important despre „cultura de clasă” a şcolii ăsteia - o expresie pe care tocmai a prins-o de la celelalte doamne. El pare mirat, dar înainte să poată răspunde, ea se duce spre ieşire. Aruncă o privire în spate şi constată cu satisfacţie că ar fi prea ciudat pentru el să-i refuze invitaţia la o discuţie atât de importantă, aşa că e nevoit să se scuze şi s-o urmeze.
   După ce coboară pe scări şi iese pe uşa greoaie de la capătul holului, îi aude paşii în urma sa. Se opreşte şi aşteaptă, dar imediat ce-i vede figura îşi dă seama că e furios.
   - Ce naiba e cu tine? Nu pricepi că s-a terminat? Ce mama dracului, lasă-mă odată în pace!
   Îl apucă de pantaloni, îi desface şliţul, bagă mâna înăuntru şi găseşte imediat ceea ce caută. El încearcă s-o dea la o parte, dar ea se ţine bine şi imediat i-o scoate afară şi o ia în gură, iar gesturile lui de împotrivire se transformă în nişte gemete înăbuşite. Când e aproape gata, ea se întoarce şi cu cealaltă mână vrea să-şi ridice fusta. Dar el i-o ia înainte. Îi sfâşie fusta cea nouă şi galbenă în lateral, aşa încât ea să audă cum se rupe materialul. Simte cum intră în ea şi se împinge în spate, ca el să nu se poată opune, iar în câteva secunde el termină şi rămâne nemişcat, gâfâind. Ea se întoarce, îl sărută pe buzele înlemnite, dar el face un pas înapoi, de parcă tocmai l-ar fi speriat de moarte şi-i trage o palmă peste faţă.
   Jessie e prea şocată ca să mai spună ceva. Simte cum faţa i se aprinde, în timp ce el se încheie la pantaloni.
   - A fost ultima dată. Nu simt nimic pentru tine. Nimic. Şi n-o să-mi părăsesc niciodată familia. Ai priceput?
   Îi aude paşii şi apoi uşa cea grea care se trânteşte în spatele lui. Ea rămâne singură, cu o durere arzătoare în partea dreaptă a capului. Încă îl simte între picioare, dar într-un fel care o face să-i fie ruşine. Îşi vede reflexia într-o placă de metal de pe perete şi îşi aranjează hainele, dar fusta e complet distrusă.
   Ruptura continuă până în partea din faţă, aşa că trebuie să-şi încheie paltonul ca să nu se vadă. Îşi şterge lacrimile. În fundal aude muzica veselă din sala de dans şi-şi vine în fire. Jessie se întoarce pe unde a venit, dar acum uşa de la casa scărilor este încuiată. Trage de ea fără niciun folos şi când încearcă să strige după ajutor nu aude decât sunetul slab al muzicii.
   Jessie se hotărăşte s-o ia în cealaltă direcţie, pe coridorul lung cu conducte de încălzire, traseu pe care n-a mai fost până acum. Dar, la un moment dat, coridorul se bifurcă şi artera pe care o ia iniţial duce la o fundătură. Jessie încearcă să deschidă o altă uşă, dar şi aceasta e încuiată. Se întoarce şi străbate coridorul cu conducte de încălzire, dar după 20 de metri aude un zgomot slab în spate.
   - Alo? E cineva acolo?
   Pentru o clipă, încearcă să-şi închipuie că e el, că s-a întors să-şi ceară scuze, dar tăcerea din jur îi spune cu totul altceva.
   Nesigură, merge mai departe. În scurt timp, începe să alerge.
   Fiecare coridor dă într-altul, iar lui Jessie i se pare că aude paşi în urma sa. De data asta, nu mai zice nimic. Împinge fiecare uşă pe lângă care trece şi, când într-un final se deschide una, aleargă ca o bezmetică, iese pe uşă şi apoi o ia pe scări în sus. I se pare că aude uşa deschizându-se mai jos şi, când ajunge la următorul loc de popas, trânteşte uşa cu atâta forţă, încât aceasta se izbeşte de perete.
   Jessie Kvium ajunge la ultimul etaj, unde familiile se învârt cu coşuri de cumpărături, în căutarea ofertelor de toamnă.
  Când se uită spre intrarea Institutului de Dans, vede o femeie şi un bărbat înalt, cu zgârieturi pe faţă. Aceştia discută cu una dintre mame, care o zăreşte brusc şi arată cu degetul spre ea.

67.

           - Dar e ea sau nu e ea?
   - Nu ştim. S-a simţit urmărită prin clădire. Din păcate, nu e tocmai dispusă să ajute. Sau poate nu ştie mai multe.
   Thulin e cea care îi răspunde lui Nylander, iar în timpul acesta Hess se uită în camera de interogatoriu, prin geamul reflectorizant. Cealaltă parte e opacă, aşa încât el o poate vedea pe Jessie Kvium, dar Jessie Kvium nu-l poate vedea pe el. Nu e foarte sigur, dar instinctul îi spune că Jessie Kvium ar putea să aibă genul acela de secrete care-l interesează pe ucigaş. Totuşi e extrem de diferită faţă de victimele anterioare.
   Hess are impresia că Laura Kjær şi Anne Sejer-Lassen aveau o mentalitate mai burgheză şi erau mai preocupate de înfăţişarea lor, în timp ce Jessie Kvium pare nesăbuită şi făţarnică. Pe de altă parte, asta o scoate în evidenţă. Dintre câteva sute de femei, tocmai Jessie Kvium sare în ochi: atrăgătoare şi totodată intimidantă. Acum, femeia e furioasă şi are o discuţie aprinsă cu un biet ofiţer ce păzeşte uşa şi de care încearcă în zadar să treacă, iar Hess e fericit că sonorul difuzorului de pe perete e dat la minimum. Afară, cerul s-a făcut negru, iar Hess se gândeşte că ar fi minunat dacă l-ar putea pune pe mut şi pe Nylander.
   - Dar dacă ea nu vă poate ajuta, oare vă concentraţi pe detaliile greşite?
   - Poate e doar nervoasă. Avem nevoie de mai mult timp.
   - Şi mai mult timp?
   Nylander aude cuvintele lui Thulin şi, după o viaţă întreagă de suportat şefii imposibili din poliţie, Hess ştie imediat ce urmează.
   Thulin şi Hess plecaseră imediat de la Primărie spre Urbanplanen şi tocmai sunaseră la uşa apartamentului lui Jessie Kvium. N-a deschis nimeni iar femeia n-a răspuns nici la telefon. În dosarul de la primărie nu era menţionată nicio rudă, doar numărul consilierului local care păstra legătura săptămânal cu mama şi fiica sau, mai degrabă, făcea controale.
   La telefon, consilierul a spus că mamei i s-a oferit oportunitatea ca fiica ei să meargă la cursuri de dans, în fiecare vineri, de la ora 17:15, la ultimul etaj al centrului Amager.
   Imediat după ce au găsit-o pe Jessie Kvium, şi-au dat seama că ceva nu era în regulă. Tânăra le-a spus că s-a simţit urmărită când a coborât la subsol să ponteze parcarea. Poliţia a inspectat imediat scările, coridoarele şi subsolul, dar nu a găsit nimic suspect. Pe coridoare nu era nicio cameră de supraveghere, iar prin subsol treceau nenumăraţi oameni ce îşi făceau cumpărăturile pentru weekend.
   În timpul audierii de la Secţia de Poliţie, Jessie Kvium a devenit tot mai agresivă. Mirosea a vin şi când a fost rugată să-şi dea jos paltonul, au remarcat că fusta îi era făcută bucăţi.
   Femeia a spus că şi-a agăţat-o la portiera maşinii şi, în plus, ar vrea să ştie ce mama dracului căuta la Poliţie. Au încercat să-i explice despre ce era vorba, dar Jessie Kvium părea să nu deţină nicio informaţie utilă. În rest, nu se simţise deloc urmărită şi pentru ea era foarte clar cine a trimis autorităţilor, în urmă cu două luni, plângerea anonimă şi solicitarea de separare cu forţa, în care era acuzată că o bate şi o neglijează pe Olivia.
   - Una dintre mahalagioaicele de la şcoală. Întotdeauna critică şi îşi bagă nasul unde nu le fierbe oala. Femeile alea se tem că bărbaţilor lor libidinoşi o să le placă mai mult capra vecinului. Dar aia nici nu prea ştie să scrie.
   - Jessie, nu credem că reclamaţia a fost făcută de una dintre mamele de la şcoală. Cine altcineva ar fi putut fi?
   Jessie Kvium era de neînduplecat. Susţinea că lucrurile erau aşa cum le-a prezentat ea. Spre satisfacţia ei, autorităţile locale au ajuns să creadă că versiunea ei e cea adevărată. Le-a luat foarte mult să ajungă la concluzia asta.
   - Jessie, e extrem de important să ne spui adevărul. E spre binele tău. Nu am venit aici să te acuzăm, dar, dacă există o urmă de adevăr în plângerea respectivă, avem motive să credem că semnatarul ei va dori să-ţi facă rău.
   - Cine mama dracului vă credeţi?
   Jessie Kvium şi-a ieşit din pepeni. Nimeni, dar absolut nimeni, nu avea dreptul să-i spună că nu e o mamă bună. Şi-a crescut singură fiica, fără niciun ajutor de la taică-său, care de altfel nu i-a dat niciun ban în ultimii doi ani, sub pretextul că e la închisoare în oraşul Nyborg, condamnat pentru trafic de droguri.
   - Dacă nu mă credeţi, întrebaţi-o pe Olivia cum se simte!
   Hess şi Thulin nu se gândiseră deloc la asta. Fetiţa de 6 ani era încă îmbrăcată în costumul de dans. O doamnă poliţist îi ţinea companie în cantina clădirii, unde se uita cuminte la desene animate, bând un suc şi mâncând pâine prăjită, crezând că mama ei îşi rezolva o problemă la maşină. Hainele îi erau uzate şi pline de găuri, era cam slabă şi neîngrijită, însă nu aveai cum să-ţi dai seama dacă fetiţa a fost sau nu abuzată. În circumstanţele de faţă, nu era de mirare că era tăcută şi nu era cazul s-o ia la întrebări despre cum o tratează maică-sa.
   Din camera de interogatoriu se aud înjurăturile proferate de Jessie Kvium, în încercarea de a-i convinge pe paznici că are dreptul să plece, dar vocea ei e acoperită de Nylander.
   - Timpul s-a scurs. Aţi spus că pista asta e corectă. Ori scoateţi ceva util de la ea, ori pornim în altă direcţie.
    - Poate că ancheta s-ar mişca mai repede dacă am putea face interogatoriile necesare, spune Hess.
   - Doar nu aduci iar vorba despre Rosa Hartung.
   - Spun doar că n-am apucat să vorbim cu ea.
   - De câte ori trebuie să-ţi explic?
   - Nu ştiu. Nu mai ţin socoteala. Dar se pare că explici degeaba.
   - Ascultă aici! Nu avem de ales.
   Hess şi Nylander îşi opresc răfuiala şi se uită la Thulin.
   - Dacă suntem cu toţii de acord cu faptul că Jessie Kvium ar putea fi următoarea victimă, am putea-o lăsa să-şi vadă de viaţă, ţinând-o sub supraveghere, până când criminalul îşi va face apariţia.
   Nylander se uită la ea şi refuză complet ideea.
   - Sub nicio formă. După două crime, n-am de gând s-o las baltă pe Jessie Kvium, în timp ce noi stăm cu mâinile în sân, aşteptând după un psihopat.
   - Dar nu mă refer la Jessie Kvium. Mă refer la mine.
   Hess o priveşte mirat. Are cel mult 1,67 metri. Arată de parcă un vânt mai puternic ar lua-o pe sus, dar când te uiţi în ochii ei, începi să te îndoieşti de forţele proprii.
   - Am aceeaşi înălţime, aceeaşi culoare a părului şi cam aceeaşi constituţie ca Jessie Kvium. Dacă găsim o păpuşă care seamănă cu faţa ei, cred că-l putem păcăli pe criminal.
   Nylander o priveşte cu interes.
   - Şi când te gândeşti să facem asta?
   - Cât mai repede. Aşa, criminalul n-o să se întrebe pe unde e. Dacă Jessie Kvium e ţinta, atunci individul îi cunoaşte tabieturile. Tu ce spui, Hess?
   Sugestia lui Thulin e o soluţie simplă. De obicei preferă soluţiile simple, dar asta nu-i place. Ecuaţia are prea multe necunoscute. Până acum, ucigaşul a fost cu un pas înaintea lor şi ei s-au trezit tocmai acum că pot răsturna situaţia.
   - Lasă-ne să o mai audiem puţin pe Jessie Kvium. Poate că...
   Se deschide uşa. Apare Tim Jansen, iar Nylander se uită la el exasperat.
   - Nu acum, Jansen!
   - Nu am de ales. Sau poate preferi să dai drumul la ştiri.
   - De ce?
   Jansen se uită la Hess.
    - Se pare că cineva n-a ştiut să-şi ţină gura şi a ciripit despre amprenta Kristinei Hartung. Toate posturile TV susţin că poate cazul Hartung n-a fost rezolvat până la capăt.

68.

          Oalele au dat în clocot în apartamentul îngust din Vesterbro, iar Thulin e nevoită să dea stihie mai tare ca să nu mai audă hota şi soneria.
   - Du-te să-i deschizi uşa bunicului.
   - Poţi şi tu să-i deschizi uşa.
   - Ajută-mă şi tu. Eu stau să fac mâncarea.
   Fără prea multă tragere de inimă, Le se duce în hol, cu veşnicul iPad în mână. S-au certat, dar Thulin nu mai are energie să se gândească şi la asta.
   Presa a aflat că amprenta Kristinei Hartung a fost găsită pe figurinele de castane descoperite lângă cadavrele Laurei Kjær şi al lui Anne Sejer-Lassen. Din ce a găsit pe internet, primul reportaj a apărut cândva în cursul după-amiezii, publicat de unul dintre cele două tabloide importante, dar publicaţia rivală a replicat atât de repede, încât era greu de spus dacă informaţia a venit de la o sursă separată sau dacă era pur şi simplu o rescriere a primului articol. Titlul „ŞOC: KRISTINE HARTUNG E ÎN VIAŢĂ?” s-a răspândit ca un incendiu devastator, invadând fiecare canal media, toate citând cele două tabloide şi repetând acelaşi conţinut. „Surse anonime din Poliţie” susţin că probabil există o legătură între cele două crime şi cazul Kristinei Hartung, după ce nişte amprente, găsite în mod misterios pe două figurine de castane, pun la îndoială moartea Kristinei Hartung. E o versiune concentrată a adevărului, lăsând la o parte faptul că Nylander şi conducerea Poliţiei au negat orice speculaţie.
   Răsturnarea de situaţie era senzaţională şi a ajuns titlu pe toate posturile de ştiri, iar dacă Thulin a uitat cât de surprinsă a fost ea însăşi când a auzit prima dată de amprenta Kristinei Hartung, cu siguranţă şi-a amintit acum. Se vehiculau o sumedenie de teorii şi speculaţii, şi un ziar online a început chiar să vorbească despre criminal folosind expresia „Omul de castane”. În mod clar, articolul respectiv e doar vârful unui aisberg. Thulin a înţeles prea bine de ce Nylander i-a lăsat baltă într-o clipită, aruncându-se în şedinţe de stabilire a strategiei şi a contactului cu presa.
   Între timp, ea a început pregătirile pentru acţiunea de diseară, din Urbanplanen. Propunerea de a-i pregăti o ambuscadă criminalului a fost aprobată de Nylander, deşi Hess s-a împotrivit. Jessie Kvium a fost informată că ea şi fiica sa nu se pot întoarce acasă. Spre exasperarea ei, toate argumentele i-au fost spulberate de poliţişti. Vor primi periuţe de dinţi şi toate cele necesare, urmând să petreacă următoarele nopţi la o casă de vacanţă din Valby, pe care autorităţile locale o puneau la dispoziţie familiilor defavorizate social şi cu care Jessie Kvium şi fiica ei se familiarizaseră deja vara trecută, când petrecuseră acolo o săptămână de vacanţă.
   Jessie Kvium a acceptat să le dea detalii despre obiceiurile sale şi, pe măsură ce întrebările au devenit tot mai detaliate şi mai insistente, şi-a dat seama că toată povestea cu posibila ameninţare era serioasă. Însoţită de Hess, Thulin a condus interogatoriul, absorbind toate informaţiile, aşa încât să ştie exact cum s-ar comporta Jessie din momentul în care ar parca maşina în faţa casei, maşină pe care poliţia intenţiona s-o folosească în acţiune.
   Thulin era pregătită să plece imediat spre apartamentul din Urbanplanen, dar se pare că Jessie Kvium avea alte tabieturi.
   În fiecare vineri seara, după orele de dans ale fetiţei, era nevoită să meargă la întrunirea Alcoolicilor Anonimi, organizată la Christianshavns Torv, între orele 19 şi 21, şi la care Jessie Kvium a fost obligată de autorităţile locale să participe dacă voia să primească în continuare alocaţia pentru susţinerea familiei. De regulă, fiica ei dormea pe un scaun din hol până se termina şedinţa mamei sale, după care se duceau împreună la maşină. Din moment ce trecuse de ora 19, s-a hotărât că Thulin va interpreta rolul lui Jessie Kvium începând cu ora 21, când mama singură urma să plece de la Alcoolicii Anonimi.
   În timp ce şeful operaţiunii şi echipajul său studiau planurile clădirii şi traseul dus-întors, Thulin a luat-o pe Le de la Ramazan, cu care mersese la joacă, şi s-a întors acasă să gătească nişte paste, în aşteptarea bunicului care venea să-i ţină locul. Le a primit vestea cu mare nemulţumire: însemna că Thulin n-o va ajuta diseară să ajungă la următorul nivel din League of Legends, joc căruia îi dedicase tot timpul său liber.
   Thulin a fost nevoită să admită că lipsea prea mult de acasă.
   - Mâncarea e gata! Puteţi mânca împreună dacă bunicul nu a mâncat deja.
   Fiica se întoarce din hol cu o privire triumfătoare.
   - Nu e bunicul. E un coleg de-al tău de la serviciu, are nişte vânătăi pe faţă şi ochi de culori diferite. Spune că abia aşteaptă să-mi arate cum să ajung la nivelul următor.

69.

       Thulin nu se gândise că va avea timp să ia cina, dar apariţia lui Hess schimba total lucrurile.
   - Am venit mai devreme, pentru că am primit schiţele cartierului şi ale apartamentelor. Trebuie să le studiezi înainte să plecăm.
   - Prima dată mă ajuţi pe mine, spune Le, înainte ca Thulin să deschidă gura. Cum te cheamă?
   - Mark. După cum am spus, din păcate, nu te pot ajuta cu jocul chiar acum, dar te ajut cu plăcere altă dată.
   - Le, trebuie să mănânci, intervine Thulin.
   - Atunci şi Mark poate să mănânce cu noi. Haide, Mark. După aia, îmi explici ce să fac în joc. Iubitul mamei nu are voie să mănânce cu noi, dar tu nu eşti iubitul ei, aşa că poţi.
   Le dispare în bucătărie. Pentru o clipă, Thulin rămâne faţă în faţă cu Hess. I se pare ciudat să-şi refuze fetiţa, aşa că se dă la o parte, şovăind, şi-l invită pe Hess înăuntru.
   Ajuns în bucătărie, Hess se aşază lângă Le, care abandonează iPad-ul şi ia laptopul. Thulin scoate 3 farfurii. Le îi atrage atenţia oaspetelui său cu şarmul şi blândeţea unei prinţese. Iniţial, atitudinea ei ospitalieră e cel mai probabil o demonstraţie împotriva lui Thulin, dar, pe măsură ce Hess povesteşte despre joc - sursa cunoştinţelor lui fiind complet misterioasă - fetiţa e captivată de sfaturile care o pot ajuta să ajungă la mult-visatul nivel şase.
   - Îl ştii şi pe Park Su? E celebru!
   - Park Su? întreabă Hess.
   Curând, pe masă apar un poster şi o figurină a adolescentului coreean. Încep să mănânce şi conversaţia ajunge la alte jocuri - Thulin nu era conştientă că fiica ei le ştie - dar se dovedeşte că Hess cunoaşte doar primul joc şi nu le-a încercat pe celelalte. Fetiţa simte că are un ucenic. Îşi împărtăşeşte cunoştinţele într-un flux neîntrerupt de cuvinte, iar când subiectul e epuizat, îşi aduce colivia în care ţine peruşul, acesta urmând să aibă curând un tovarăş de joacă, aşa încât să poată trece mai mulţi membri în arborele genealogic.
   - Ramazan are 15 membri în arborele genealogic. Eu am doar trei. Cinci, dacă pun peruşul şi hamsterul. Mama nu vrea să-l trec pe iubitul ei, de asta nu am mai mulţi. Altfel, aş avea destui.
   În acel moment, Thulin spune că fetiţa ar trebui să-şi vadă de joc. În cele din urmă, după câteva sfaturi bune de la Hess, Le se aşază pe canapea, pregătindu-se de război.
   - Isteaţă fetiţă.
   Thulin dă din cap aprobator, pregătindu-se pentru obişnuita avalanşă de întrebări despre tatăl fetei, despre familie şi despre toată povestea, de care nu are niciun chef. Însă Hess se întinde spre haina de pe spătarul scaunului, din care scoate un teanc de hârtii, întinzându-le apoi pe masă.
   - Aruncă o privire. Hai să parcurgem planul împreună.
   Hess e minuţios şi Thulin îl ascultă cu atenţie în timp ce urmăreşte degetul lui pe planul clădirii, casa scărilor şi zonele din exteriorul clădirii.
   Vorbeşte şi despre păpuşă, care va fi înfăşurată într-o pătură, aşa încât Thulin să se poate preface că transportă copilul adormit. Thulin are doar câteva comentarii despre amplasarea echipajului de supraveghere, temându-se că-l vor alerta pe criminal, dar Hess insistă că e necesar.
   - Nu ne putem asuma niciun risc. Dacă Jessie Kvium e următoarea victimă, criminalul probabil cunoaşte cartierul, aşa că trebuie să fim la locul faptei, să putem interveni rapid. Dacă apare şi cel mai mic pericol, trebuie să ne informezi imediat. Şi te poţi retrage acum dacă vrei să intervină altcineva.
   - De ce m-aş retrage taman acum?
   - Pentru că nu-i tocmai sigur.
   Thulin îl priveşte în ochii albastru-verzui şi, dacă nu l-ar şti mai bine, s-ar gândi că bărbatul îşi face griji pentru ea.
   - E în regulă. Nu mă deranjează.
   - Pe ea o căutaţi?
   Neobservată, Le a ieşit din sufragerie şi a venit în bucătărie să-şi ia un pahar cu apă. Acum se uită la iPad-ul mamei sale, care e aşezat pe masă, proptit de perete, şi prezintă începutul unui nou buletin de ştiri. Ştirea principală este tot despre Kristine Hartung, prezentatorul trecând în revistă istoricul cazului.
   - N-ai voie să vezi asta. Nu-i pentru copii.
   Thulin se ridică şi reuşeşte să oprească tableta. I-a explicat lui Le că va trebui să meargă la serviciu mai târziu, iar când fiica a fost nemulţumită, vrând să ştie de ce, Thulin i-a povestit că trebuie să caute pe cineva. Nu a menţionat că se află în căutarea unui criminal, motiv pentru care fetiţa a făcut legătura cu Kristine Hartung.
   - Ce s-a întâmplat cu ea?
   - Întoarce-te la joc.
   - A murit?
   Întrebarea a fost pusă cu atâta inocenţă, de parcă ar fi întrebat dacă mai există dinozauri pe Insula Bornholm. Dar în spatele curiozităţii e o urmă de îngrijorare, motiv pentru care Thulin decide că în viitor va opri ştirile când Le e prin preajmă.
   - Nu ştiu, Le. Adică...
   Thulin nu ştie ce să răspundă. Indiferent ce ar răspunde, va cădea într-o capcană.
   - Nimeni nu ştie. Poate s-a rătăcit. Uneori, te poţi rătăci şi nu mai reuşeşti să te întorci acasă. Dar dacă s-a rătăcit pe undeva, o s-o găsim.
   Răspunsul e al lui Hess. E unul bun. Ochii fetiţei îşi recapătă buna dispoziţie.
   - Eu nu am încercat niciodată să mă rătăcesc. Copiii tăi s-au rătăcit vreodată?
   - Nu am copii.
   - De ce nu ai?
   Thulin vede că Hess îi zâmbeşte fetiţei, dar acum nu mai spune nimic. Apoi se aude soneria de la intrare. Aşteptarea a luat sfârşit.

70.

    Urbanplanen este un complex rezidenţial în vestul zonei Amager, la doar 3 kilometri de primăria capitalei.
   Blocurile au fost construite în anii ’60 pentru a compensa lipsa generală de apartamente, dar lucrurile au evoluat cam prost şi, la începutul anilor 2000, zona a ajuns pe lista de ghetouri a autorităţilor. Consiliul Local nu a rezolvat problema nici până acum şi, ca în zona parcului Odin, prezenţa poliţiştilor danezi, toţi albi, atrage toate privirile, chiar dacă-şi fac apariţia îmbrăcaţi în civil. Tocmai din acest motiv, ofiţerii de minoritate etnică au fost amplasaţi în zonele cele mai expuse, inclusiv în câteva dintre maşinile de poliţie oprite în parcările întunecate din dreapta blocului în care e amplasat Hess.
   Ceasul cuptorului din apartamentul de la parter indică ora unu. Apartamentul e liber, a fost scos la vânzare, aşa că poliţia a decis să-l folosească în operaţiune. Luminile sunt stinse şi, de la fereastra bucătăriei înguste, Hess are vedere directă spre complexul rezidenţial cufundat în întuneric, înconjurat de copaci desfrunziţi, un spaţiu de joacă şi băncuţe, oferind vizibilitate până la intrarea luminată ce duce la holul şi liftul din blocul lui Jessie Kvium. Deşi echipajele de supraveghere par amplasate în locaţiile potrivite, Hess e agitat. Blocul lui Jessie Kvium are patru puncte de acces: câte unul pentru fiecare punct cardinal. Toate sunt supravegheate fie de el, fie de ofiţerii postaţi în jurul clădirii, aşa că pot ţine o evidenţă constantă asupra persoanelor care intră şi ies din bloc. Pe acoperiş sunt lunetişti care pot nimeri o monedă de la 200 de metri şi, la numai două minute distanţă, aşteaptă un autobuz, cu trupele de intervenţie gata să acţioneze dacă e nevoie.
   Totuşi Hess simte că nu e de-ajuns.
   Sosirea lui Thulin a decurs bine. Hess recunoaşte imediat micuţa Toyota Aygo când virează din drum spre parcare, unde opreşte în locul stabilit, urmată îndeaproape de o maşină a poliţiei sub acoperire.
   Thulin a luat hainele, paltonul şi pălăria lui Jessie Kvium, doar fusta fiind înlocuită cu alta de culoare galbenă, aşa încât de la distanţă nimic nu trăda faptul că nu era persoana pe care încerca s-o substituie. De pe bancheta din spate, Thulin a scos păpuşa înfăşurată în pătură, s-a chinuit să încuie maşina, sprijinindu-se de portieră, după care s-a îndreptat spre uşa de la intrare, cărând fetiţa cu aceeaşi expresie exasperată pe care ar fi afişat-o şi Jessie Kvium. Hess a urmărit-o dispărând pe scări în sus, unde s-a aprins lumina. Nu s-au aşteptat ca liftul să fie ocupat o bună bucată de vreme, dar, din fericire, Thulin pur şi simplu a urcat pe scări până la etajul al treilea, reuşind să lase impresia că fetiţa e tot mai greu de cărat cu fiecare treaptă urcată.
   Câţiva vecini au trecut pe lângă ea, mergând în direcţia opusă, dar fără s-o bage în seamă. În cele din urmă, a dispărut din raza lor vizuală şi Hess şi-a ţinut respiraţia până când lumina s-a aprins în apartamentul cu balcon.
   Trecuseră trei ore şi nu s-a întâmplat nimic. Ceva mai devreme, prin clădire au circulat diverşi oameni - persoane care veneau târziu de la muncă sau care discutau despre ce se mai întâmplă în lume, în timp ce frunze uscate roiau în jurul lor - iar în blocul din dreapta se încinsese o petrecere în spaţiul comun din subsol. Acordurile unui sitar a răsunat printre blocuri câteva ore, dar în cele din urmă petrecerea s-a potolit şi în tot mai multe apartamente s-au stins luminile: se făcuse târziu.
   Lumina din apartamentul lui Jessie Kvium e încă aprinsă, dar Hess ştie că se va stinge în scurt timp. Jessie Kvium obişnuia să se culce cam pe atunci, cel puţin în rarele ocazii când rămânea acasă vineri seara.
   - 11-7, recepţie. V-am spus-o pe aia cu Călugăriţa şi cei Şapte Poliţişti Pitici din Europol? Terminat.
   - Nu, dar ne poţi povesti, 11-7. Te ascultăm.
   E Tim Jansen, care vrea să-şi distreze colegii prin staţia de emisie-recepţie, cu o ironie subtilă la adresa lui Hess. Acesta nu-l poate vedea de la geamul din bucătărie, dar ştie că tipul e într-o maşină, nu departe de intrarea din partea de vest, cu unul dintre ofiţerii mai tineri de minoritate etnică. Deşi nu e de acord ca echipamentul radio să fie folosit pentru glume, îi ignoră. La şedinţa de la secţie, înainte ca Hess să se ducă la Thulin acasă, Jansen îşi exprimase deja îndoielile faţă de întreaga operaţiune, pentru că Hess nu a putut să afirme cu certitudine dacă Jessie Kvium se afla cu adevărat în pericol.
   Evident, suspecta că Hess a ciripit în faţa presei. Suspiciunea era cauzată de faptul că şi-a permis să pună întrebări despre cazul Kristinei Hartung şi despre cum a fost soluţionat, iar lucrurile de genul ăsta nu rămân nepedepsite. De mai multe zile încoace, Hess a simţit cum îl urmăreşte privirea sfredelitoare a lui Jansen când trecea pe la secţie, dar după explozia din mass-media de astă-seară mai mulţi colegi îi aruncau priviri dubioase. Ce tâmpenie! Lucrurile nu decurgeau bine când presa se amesteca în cazurile de crime, motiv pentru care Hess a stat mereu departe de jurnalişti. De fapt, scurgerea de informaţii l-a enervat pe Hess - presupunând că ar fi fost vorba despre o scurgere de informaţii.
   În mod evident, ucigaşul ştia despre amprente, iar lui Hess îi trece prin minte că probabil s-ar amuza să vadă cum investigaţia era făcută de râsul curcilor în public. Îşi spune că vor trebui să verifice sursele ziarului şi se întinde enervat după staţia radio când Jansen începe o altă poantă.
   - 11-7, încetează cu transmisiunile care nu au legătură cu operaţiunea.
   - Sau ce, 7-3? Ce faci, suni la tabloide?
   Oamenii izbucnesc în râs, până când liderul de operaţiune intervine şi le ordonă să tacă. Hess se uită pe fereastră. La Jessie Kvium s-a stins lumina.

71.

     Thulin stă departe de ferestrele întunecate, dar din când în când se plimbă dintr-o cameră în alta pentru a-i lăsa criminalului impresia că ea - de fapt, că Jessie Kvium - e acasă. Sigur, presupunând că el e în zonă şi o urmăreşte.
   Jocul din parcare funcţionase. Păpuşa părea foarte reală şi părul ei artificial fusese în mare măsură acoperit cu pătura.
   Partea cu liftul a fost complet neprevăzută, dar Thulin s-a gândit că Jessie Kvium era impulsivă din fire, aşa că mai degrabă ar fi luat-o pe scări decât să aştepte. În timp ce urca, un cuplu a trecut pe lângă ea, dar cei doi nici nu s-au uitat la ea, aşa că a ajuns sus, a descuiat apartamentul cu cheia lui Jessie, după care a încuiat uşa la loc imediat.
   Deşi Thulin nu mai fusese în apartamentul respectiv, ştia deja cum e compartimentat, aşa că a cărat păpuşa până în dormitor, unde a culcat-o pe pat. În cameră erau două paturi: al ei şi al fetiţei. Ferestrele nu aveau perdele, oferind o privelişte spre un alt bloc de ciment. Ştia că Hess e undeva la parter, în spatele ferestrelor întunecate, dar nu ştia cine de la etajele superioare mai putea să vadă înăuntru. Aşa că a dezbrăcat păpuşa şi a învelit-o bine cu plapuma, comportându-se ca şi cum ar fi la ea acasă şi ar culca-o pe Le. I s-a părut paradoxal că, în loc să-şi culce propria fiică, îi şoptea noapte bună unei păpuşi, într-o misiune oficială. Dar nu era momentul potrivit pentru astfel de gânduri. Apoi s-a dus în sufragerie şi a pornit televizorul, aşa cum obişnuia să facă Jessie. S-a aşezat pe fotoliu, cu spatele la fereastră, cercetând apartamentul din priviri.
   Jessie Kvium a fost ultima care a intrat în apartament şi, în mod evident, nu s-a sinchisit să facă ordine. În casă era dezastru. Nenumărate sticle goale de vin, farfurii cu resturi de mâncare, cutii de pizza şi vase murdare. Cam puţine jucării.
   Deşi nu putea şti cu siguranţă dacă Jessie Kvium îşi abuza fetiţa, casa lor nu părea un loc prea primitor. Asta îi amintea lui Thulin de propria copilărie. Şi pentru că nu avea niciun chef să se gândească la asta, a preferat să se uite la TV.
   Cazul Kristinei Hartung încă avea prioritate şi fiecare detaliu era reinterpretat, presupunându-se că e posibil ca poliţia să nu fi elucidat complet dosarul. Buletinele de ştiri susţineau că Rosa Hartung a refuzat să dea declaraţii, iar lui Thulin îi părea rău pentru doamna ministru şi pentru familia ei: se confruntau încă o dată cu un trecut pe care voiau să-l lase în urmă. Dar avalanşa a atins un nou punct critic.
  - În câteva momente, Steen Hartung, tatăl Kristinei Hartung, va veni pe platoul de ştiri.
  Steen Hartung era invitatul ultimului buletin de ştiri şi, în cadrul unui interviu mai amplu, a spus foarte clar că există şanse ca fiica sa să fie în viaţă. Îi implora pe telespectatori să informeze poliţia dacă ştiau ceva şi s-a adresat în mod direct „persoanei care a luat-o pe Kristine”, cu rugămintea de a o aduce înapoi nevătămată.
   - Ne e dor de ea... E doar un copil şi are nevoie de părinţii ei.
   Thulin îl înţelegea prea bine pe Steen Hartung, dar nu era sigură că apelul lui va ajuta în vreun fel ancheta. Ministrul justiţiei şi Nylander au acceptat să fie intervievaţi şi s-au distanţat destul de dur de speculaţii. Nylander era foarte pornit - aproape furios - la adresa presei, dar vigoarea cu care reacţiona a făcut-o să creadă că-i place atenţia presei.
   În mijlocul operaţiunii, Thulin a primit un SMS de la Genz, care o întreba ce mama dracului se întâmplă. Reporterii începuseră să-l sune şi pe el. I-a spus că e important să nu spună nimic.
   Genz i-a replicat în glumă că promite să nu spună nimic dacă e de acord să alerge cu el vreo 15 kilometri în dimineaţa următoare. Ea nu i-a mai răspuns.
   Toată harababura mediatică despre cazul Kristinei Hartung a încetat în cele din urmă pe la miezul nopţii şi după ea s-au difuzat reluări plictisitoare ale serialelor curente. Optimismul şi avântul resimţite la pornirea din Christianshavn s-au transformat, treptat, în îndoială. Cum puteau fi siguri dacă Jessie Kvium era persoana corectă? Cum puteau fi siguri că ucigaşul va încerca să-i facă vreun rău? Când îl aude în staţie pe Tim Jansen cum bate câmpii spunând tot felul de bancuri proaste, îl poate înţelege, cât de cât. Evident, tipul e un idiot.
   Dar dacă s-au înşelat, ancheta va avea de suferit. Thulin se uită la telefon să vadă cât e ora, apoi se ridică să stingă lumina din sufragerie, aşa cum au convenit. Pe când să se aşeze, o sună Hess.
   - Totul bine?
   - Da.
   Simte că Hess se mai linişteşte. Discută puţin despre întreaga situaţie şi Thulin îşi dă seama că Hess e încă în stare de alertă, chiar dacă nu recunoaşte. În orice caz, e mai agitat decât ea.
   - Nu-l lua în seamă pe Jansen, spune ea din senin.
   - Mersi. Nu-l iau.
   - De când m-am angajat aici, se laudă încontinuu cu cazul Hartung. Când tu - acum şi presa - aţi început să puneţi la îndoială mersul anchetei, e ca şi cum l-aţi fi împuşcat în burtă cu o puşcă de vânătoare.
   - Vorbeşti de parcă ţi-ar plăcea să-i faci tu asta.
   Thulin zâmbeşte. Se pregăteşte să-i răspundă când, dintr-odată, tonul lui Hess se schimbă.
   - Se întâmplă ceva. Porneşte staţia radio.
   - Ce se întâmplă?
   - Porneşte-o. Acum!
   Convorbirea se întrerupe.
   Când Thulin lasă jos telefonul mobil şi se uită în bezna din jur, îşi dă seama cât e de singură.

72.

       Hess a înlemnit la fereastră. Ştie că nu poate fi văzut de afară şi totuşi nu se mişcă.
   La vreo sută de metri distanţă, la intrarea în blocul de beton al familiei Kvium, tocmai a văzut un cuplu de tineri, cu un cărucior de copil, deschizând magazia din subsol şi dispărând înăuntru. Uşa hidraulică se închide foarte lent în urma lor, iar Hess observă o mişcare în umbra clădirii de lângă. Pentru o clipă, se gândeşte că ar putea fi vântul ce bate prin crengile copacilor, dar apoi o zăreşte iar. O siluetă începe să alerge, apoi dispare înăuntru, chiar înainte să se închidă uşa. Hess pune mâna pe staţia radio.
   - Cred că ne-a sosit oaspetele. Uşa din est, terminat.
   - Am văzut şi noi, terminat.
   Hess ştie ce e în celălalt capăt al clădirii, chiar dacă nu a fost niciodată înăuntru. Intrarea duce la magazia de biciclete din subsol. De acolo poţi ajunge sub bloc şi apoi poţi urca spre scări şi lift, de unde ai acces la etajele superioare.
   Hess iese din apartament şi închide uşa în urma sa. În loc să meargă spre intrarea principală, el coboară pe scări, până la subsol. Nu aprinde lumina, dar îşi scoate lanterna. Pregătirile dau roade. Deja ştie încotro s-o apuce când ajunge la subsol.
   Cu lanterna aprinsă, aleargă prin coridorul subteran ce-l conduce până la blocul lui Jessie Kvium. Mai are doar vreo 50 de metri şi, când se apropie de uşa grea de metal a clădirii lui Jessie Kvium, aude prin staţia radio că liftul e folosit de cuplul cu cărucior de copii.
   - Persoana neidentificată ar trebui să fie undeva pe scări, dar nu s-a aprins lumina de pe hol, aşa că nu putem fi siguri. Terminat.
   - Vom cerceta clădirea de jos în sus şi începem chiar acum, răspunde Hess.
   - Dar nici măcar nu ştim dacă...
   - Începem acum. N-avem timp de discuţii.
   Hess închide staţia radio. Ceva e dubios. Persoana trebuie să fi sosit acolo la pas, după ce a traversat gazonul neluminat.
   Nu pare un gest premeditat. Hess nu s-ar mira câtuşi de puţin dacă ucigaşul şi-ar face apariţia coborând de pe acoperiş sau ieşind din vreo gură de canal. S-ar fi aşteptat la orice, mai puţin să-l vadă făcându-şi apariţia la intrarea principală. Îşi deblochează pistolul şi ajunge la primul punct de control când uşa de metal se închide în urma sa.

73.

      Thulin a ascultat schimbul de replici prin staţia radio. Se uită pe fereastră. Au trecut 8 sau 9 minute de când a fost anunţat oaspetele.
   În curte nu vede nimic şi abia acum îşi dă seama ce linişte domneşte în clădire. Muzica s-a oprit, doar vântul se mai aude. Când au stabilit detaliile acţiunii, a fost de acord să rămână în apartament, dar acum nu i se mai pare o idee prea bună. Niciodată nu i-a plăcut să aştepte. Pe lângă asta, nu mai există altă ieşire din apartament, nicăieri pe unde să fugă în caz de urgenţă. Se simte uşurată când aude bătăi în uşă, crezând că e Hess sau vreun alt coleg care i-a venit în ajutor.
   Aruncă un ochi prin vizor, dar coridorul e întunecos şi pustiu. Nici ţipenie. Se vede doar extinctorul, amplasat într-o nişă din celălalt capăt al holului. Se întreabă dacă nu cumva i s-a părut. Dar sigur a auzit o bătaie în uşă.
   Deşi îşi închipuie că pericolul a trecut, totuşi îşi deblochează pistolul şi se pregăteşte de acţiune. Iese din apartament şi păşeşte în hol, cu pistolul în mână.
   Câteva întrerupătoare luminează slab în întuneric, dar nu se atinge de ele. Bezna din jur îi dă o senzaţie de siguranţă. De-a lungul coridorului, toate uşile apartamentelor par închise şi, pe măsură ce ochii i se obişnuiesc cu întunericul, reuşeşte să vadă până în capătul peretelui din stânga. Se uită şi în partea opusă, unde sunt scările şi liftul, dar şi acolo e pustiu. Nu e nimeni pe coridor.
   Aude un hârâit venind din apartament, de la staţia radio.
   Cineva încearcă disperat să ia legătura cu ea, aşa că bate puţin în retragere. Dar imediat ce se întoarce cu spatele, silueta ţâşneşte din nişa unde era amplasat extinctorul. Stătuse acolo ghemuită, aşteptând tocmai acel moment.
   Fără să poată reacţiona, Thulin simte cum greutatea siluetei o împinge în uşă şi o trânteşte la pământ. Nişte mâini reci o prind de gât şi aude o voce şoptindu-i în ureche:
   - Scroafa dracului. Te omor dacă nu-mi dai pozele.
   Înainte ca bărbatul să mai poată zice ceva, Thulin îi trage două lovituri de cot şi-i sparge nasul. Pentru o clipă, individul rămâne în întuneric, în stare de şoc. Nici nu apucă să-şi dea seama ce l-a lovit, că Thulin îl pocneşte încă o dată, iar el se prăbuşeşte.

74.

      Pe când Hess ajunge în apartamentul familie Kvium, uşa e deschisă şi, când păşeşte înăuntru cu doi ofiţeri după el, aude cum bărbatul urlă de durere. Aprinde lumina.
   Apartamentul e un dezastru. Pe jos, între rufe murdare şi cutii de pizza, un bărbat zace cu mâinile legate la spate şi cu nasul spart. Thulin stă deasupra lui. Cu o mână îi ţine încheieturile la spate şi cu cealaltă mână îl percheziţionează.
   - Ce mama dracului faci? Dă-mi drumul, ce naiba!
   Când termină percheziţia, cei doi ofiţeri îl saltă, ţinându-i mâinile legate la nivelul umerilor, motiv pentru care el urlă şi mai tare.
   Are vreo 40 de ani. E musculos, arată ca un agent de vânzări, cu părul aranjat şi dat pe spate. Pe un deget are verighetă. Pe sub haină poartă doar un tricou şi nişte pantaloni de trening, de parcă tocmai ar fi coborât din pat. Are nasul strâmb şi umflat şi, din cauză că s-a tăvălit pe jos, toată faţa i s-a umplut cu sânge.
   - Nikolaj Moller. Mantuavej nr. 76, Copenhaga S.
   Thulin citeşte cu voce tare de pe asigurarea medicală a bărbatului, pe care a găsit-o în portofelul din buzunarul interior al hainei lui împreună cu nişte carduri bancare şi poze de familie. Tot acolo a găsit un telefon mobil şi o cheie de maşină cu logout de la Audi.
   - Ce se întâmplă? Nu am făcut nimic!
   - Ce cauţi aici? Te-am întrebat ce cauţi aici!
   Thulin se duce până la el şi-i ridică faţa plină de sânge, să îl poată privi în ochi. E încă în stare de şoc şi pare foarte surprins să vadă o femeie necunoscută îmbrăcată ca Jessie Kvium.
   - Voiam doar să vorbesc cu Jessie. Mi-a trimis un SMS şi mi-a spus să vin aici.
   - Minţi. Ce cauţi aici? Te-am mai întrebat o dată.
   - Nu am făcut nimic. Ea şi-a bătut joc de mine!
   - Arată-mi mesajul. Acum.
   Hess ia telefonul mobil de la Thulin şi i-l întinde bărbatului.
   Ofiţerii de poliţie îi dau drumul, iar el îşi tastează codul PIN cu degetele pline de sânge.
   - Mai repede, grăbeşte-te.
   Hess nu are răbdare. Simte că întrebările sale vor primi răspuns acum, dar nu ştie cum sau de ce.
   - Hai, arată-mi odată!
   Hess smulge telefonul din mâna bărbatului şi se uită pe ecran înainte ca acesta să-l poată lua înapoi.
   Nu apare numărul de telefon al expeditorului, doar „număr ascuns”, iar SMS-ul e scurt şi la obiect:
   „Treci încoace. Acum. Altfel, îi trimit pozele nevestei tale.”
   Hess vede că mesajul conţine o poză, aşa că o deschide şi o măreşte. Fotografia e făcută de la vreo 4-5 metri de subiect, iar Hess recunoaşte coşurile de gunoi din subsolul Institutului de Dans, la complexul comercial unde au găsit-o pe Jessie Kvium. Două persoane stau lipite una de alta şi e limpede ce fac acolo. Persoana din faţă e Jessie Kvium, îmbrăcată în hainele pe care le poartă Thulin chiar acum, iar în spatele ei e Nikolaj Moller, cu pantalonii în vine.
   Hess e bulversat.
   - Când ai primit mesajul ăsta?
   - Lăsaţi-mă să plec. N-am făcut nimic!
   - Când?
   - Acum jumătate de oră. Ce mama naibii se întâmplă?
   Pentru o clipă, Hess îl fixează cu privirea. Apoi îi dă drumul şi aleargă spre uşă.

75.

      Colonia din Valby, alcătuită din vreo sută de terenuri şi căsuţe de vacanţă, e închisă pe timp de iarnă. E o adevărată oază de voie bună în timpul verii, însă, odată ce se instalează toamna, căsuţele din lemn şi grădinile se închid şi rămân aşa până primăvara.
   Acum, o singură căsuţă din întreaga colonie e luminată: cea a Consiliului Local din Copenhaga.
   S-a făcut târziu, dar Jessie Kvium e trează. Afară, vântul suflă năprasnic printre crengile copacilor şi tufişurilor şi în răstimpuri ai impresia că acoperişul căsuţei cu două camere va fi smuls cu totul. În casă miroase altfel decât în timpul verii.
   Jessie stă pe pat, lângă fiica ei adormită. În întunericul din jur, pe sub uşa de la cameră, vede lumina din sufragerie. Încă îi vine greu să creadă că, dincolo de uşă, doi ofiţeri de poliţie stau de pază pentru a le proteja pe ea şi pe Olivia. Jessie îşi mângâie fiica pe obraz. Prea rar face lucrul ăsta. Chiar dacă o podideşte plânsul şi chiar dacă într-un moment de luciditate înţelege că fiica este singurul lucru valoros din toată viaţa ei de rahat, brusc îşi dă seama că va trebui să renunţe la ea dacă lucrurile vor reveni cât de cât la normal.
   A fost o zi cumplită. Mai întâi, scena cu Nikolaj, care a umilit-o în centrul comercial. Apoi alergătura prin coridoarele din subsol, interogatoriul de la secţie şi, în cele din urmă, aducerea cu forţa în staţiunea pustie. Chiar dacă şi-a susţinut cu tărie nevinovăţia, Jessie era răvăşită de acuzaţiile din timpul interogatoriului. A fost acuzată că-şi bătea şi-şi neglija fiica, la fel cum susţinea şi plângerea anonimă primită de autorităţile locale. De fapt, nu acuzaţiile în sine au afectat-o, nu e prima dată când le aude. Ceea ce a şocat-o a fost gravitatea lor.
   Cei doi detectivi care au interogat-o nu erau ca angajaţii autorităţilor locale. Aceştia parcă ştiau tot ce s-a întâmplat. Ea a făcut ditamai tărăboiul, cu ţipete şi urlete, aşa cum îşi închipuia că ar face orice mamă nedreptăţită, dar nu au crezut-o, indiferent cât de convingător a jucat teatru.
   Pe de altă parte, deşi nu înţelege de ce au fost aduse cu forţa într-o casă de vacanţă friguroasă şi plină de umezeală, ca măsură de protecţie, ştie foarte bine că e din vina ei. La fel ca multe alte lucruri.
   Rămase singure în dormitor, Jessie şi-a închipuit că va reuşi să-şi revină. Să se schimbe peste noapte. Să nu mai petreacă, să nu mai bea, să nu se mai umilească singură în eterna încercare de agăţa pe cineva care s-o facă să se simtă iubită. A şters deja numărul lui Nikolaj din memoria telefonului, să nu-l mai poată căuta. Dar va reuşi oare să lase lucrurile aşa? Sau vor urma alţii?
   Au fost alte persoane înaintea lui, bărbaţi şi femei, iar acum viaţa ei de rahat a devenit şi viaţa de rahat a Oliviei, care s-a trezit singură în tot haosul ăsta. Zile lungi petrecute în instituţii, singurătate la locurile de joacă, seri nebune în baruri, chiar şi dimineţi petrecute cu străini pe care Jessie îi ţâra acasă şi-i lăsa să facă orice voiau, numai să-i îndulcească puţin viaţa amară. Îşi ura fiica şi o lovea. O ţinea numai pentru alocaţia de la stat.
   Însă, indiferent cât de mult regretă şi indiferent cât de mult îşi doreşte să schimbe situaţia, Jessie ştie că nu va reuşi să facă asta pe cont propriu.
   Se strecoară cu grijă de sub plapumă, nu cumva s-o trezească pe Olivia. Deşi podeaua e rece ca gheaţa, îşi înveleşte cu grijă fiica înainte să iasă din cameră.

76.

       Burta detectivului Martin Ricks chiorăie zgomotos în timp ce el îşi plimbă ochii de-a lungul paginilor cu femei goale de pe Pornhub.
   Făcea acelaşi lucru de 12 ani şi se plictisea teribil în misiuni precum cea din noaptea asta, dar Pornhub, Bet365 şi o porţie de sushi erau printre puţinele lucruri care-i îndulceau aşteptarea. Parcurge şirul nesfârşit de imagini pornografice, dar de data asta sânii artificiali, tocurile înalte şi jucăriile sexuale nu reuşesc să-i alunge nervii provocaţi de tâmpitul de Hess şi de explozia mediatică din cazul Hartung.
   Martin Ricks a fost mâna dreaptă a lui Tim Jansen încă de acum 6 ani, când s-a transferat de la Secţia de Poliţie din Bellahoj la Direcţia Omoruri. La început, nu-l prea agrea pe tipul înalt şi arogant, cu privire intensă şi cercetătoare. Jansen venea mereu cu câte-o replică umilitoare, iar Ricks, care nu s-a priceput niciodată la vorbe, s-a gândit că individul e la fel ca toţi ceilalţi idioţi care, din copilărie, l-au luat de prost. Cel puţin până când le-a tras o mamă de bătaie. Dar n-a fost la fel şi cu Jansen, care a văzut o licărire în încăpăţânarea şi în lipsa sa de încredere faţă de oameni - şi lume, în general. În primele 6 luni lucrate în departament, cei 2 au petrecut nenumărate ore în maşini, săli de interogatoriu, săli tactice, vestiare şi cantine şi, când perioada de ucenicie a lui Ricks s-a încheiat, cei 2 i-au spus şefului că vor să lucreze împreună.
   După 6 ani, au ajuns să se cunoască până în cel mai mic detaliu şi fără nicio exagerare puteau spune că, în ciuda faptului că şefii veneau şi plecau, ei şi-au câştigat un statut pe care nimeni nu îndrăznea să-l conteste. Cel puţin până acum câteva săptămâni, când a apărut tâmpitul ăla.
   Hess e o epavă. O fi fost el bun cândva, cu multă vreme în urmă, pe când lucra în departament, însă acum avea aceeaşi atitudine elitistă şi arogantă ca restul celor din Europol. Ricks şi-l amintea drept un lup singuratic, tăcut şi înfumurat; se bucurase să scape de el. Dar se pare că şi Europolul s-a săturat de el, şi Hess, în loc să se facă util, a început să pună la îndoială ancheta lor, care, de altfel, fusese cel mai important caz al echipei Ricks & Jansen.
   Ricks îşi amintea în detaliu zilele din octombrie anul trecut.
   A fost o presiune uriaşă pe umerii lor. El şi Jansen au trudit zi şi noapte şi tot ei l-au interogat şi arestat pe Linus Bekker în urma pontului anonim, tot ei au demarat cercetările. La câteva zile după arestare, în timpul unui alt interogatoriu cu Bekker, Ricks a intuit că tocmai acel interogatoriu urma să fie special.
   Aveau cărţi avantajoase în mână. Indicii şi dovezi cu care să-l încolţească. În cele din urmă, tipul a fost obligat să mărturisească. Au fost teribil de uşuraţi şi au sărbătorit obţinerea mărturisirii bând în neştire şi jucând biliard într-un bar din Vesterbro până târziu în noapte. Ce-i drept, n-au găsit niciodată cadavrul fetiţei, dar ăsta era un detaliu nesemnificativ.
   Acum, Ricks e obligat să stea într-o colonie de vacanţă din Valby, unde îngheaţă de frig şi trebuie să păzească o mamă beţivă - numai din cauza lui Hess şi a curvei de Thulin. În vreme ce restul echipajului, inclusiv Jansen, se distrează prin cartier, unde se întâmplă toată acţiunea, el pierde vremea pe aici şi în cel mai bun caz poate spera să scape pe la 6:30 dimineaţa.
   Din senin, se deschide uşa dormitorului. E femeia pe care ar trebui s-o păzească, îmbrăcată într-un tricou şi nimic mai mult.
   Ricks pune telefonul pe masă, cu ecranul în jos. Femeia se uită în jur mirată.
   - Unde-i celălalt ofiţer?
   - Nu suntem ofiţeri. Suntem detectivi.
   - Unde e celălalt detectiv?
  Deşi nu o priveşte, Ricks îi spune că s-a dus să cumpere sushi.
   - De ce întrebi?
   - Fără niciun motiv. Aş vrea să vorbesc cu cei doi detectivi care m-au interogat azi.
   - Despre ce? Poţi vorbi cu mine.
   Chiar dacă mama beţivă stă în spatele unei canapele, Ricks îşi poate da seama că femeia are un cur mişto. Pentru o clipă stă să se gândească dacă are vreo şansă şi dacă ar avea timp de-o partidă rapidă pe canapea, înainte ca partenerul său să ajungă înapoi cu mâncarea. E una dintre multele fantezii ale lui Ricks. Sex cu un martor aflat sub protecţia sa. Dar această fantezie a rămas neîmplinită.
   - Aş vrea să le spun adevărul. Şi aş vrea să vorbesc cu cineva despre fiica mea: să fie încredinţată unei familii cumsecade până mă pun pe picioare.
   Răspunsul îl dezamăgeşte pe Martin Ricks. Îi spune tăios că va trebui să aştepte. Biroul de asistenţă socială nu e deschis la ora asta. Pe de altă parte, ar vrea să audă şi el „adevărul”, dar telefonul mobil începe să sune tocmai când femeia deschide gura să vorbească.
   - Hess la telefon. E totul în regulă?
   Hess vorbeşte pe nerăsuflate şi, în fundal, se aude de parcă ar trânti portiera de la maşină şi altcineva ar porni motorul.
   Martin Ricks se străduieşte să-i răspundă cu aroganţă:
   - De ce să nu fie totul în regulă? Voi ce faceţi?
   Dar Ricks nu aude răspunsul, fiindcă în clipa respectivă se declanşează o alarmă auto. Afară, în grădină.
   Sirena urlă într-un ritm asurzitor, iar Ricks se întoarce să se uite după maşina lui de serviciu parcată în faţa casei, al cărei girofar luminează în bezna de toamnă ca un carusel din parcul de distracţii.
   Martin Ricks nu pricepe. Din ce vede, nu e nimeni lângă maşină. Încă ţine telefonul mobil la ureche şi, când îi spune tâmpitului de Hess că s-a declanşat alarma de la maşină, simte îngrijorarea din vocea acestuia.
   - Rămâneţi în casă, suntem pe drum.
   - De ce sunteţi pe drum? Ce se întâmplă?
   - Staţi în casă şi protejaţi-o pe Jessie Kvium! Auzi ce spun?
   Martin Ricks are un moment de ezitare. Apoi închide telefonul. Doar alarma se mai aude. Dacă Hess îşi închipuie că Ricks primeşte ordine de la el, se înşală amarnic.
   - Ce se întâmplă?
   Mama beţivă îl priveşte cu îngrijorare.
   - Nimic. Du-te să dormi.
   Răspunsul n-o convinge, dar aude nişte plânsete de copil înainte să apuce să protesteze, aşa că fuge într-acolo.
   Ricks îşi bagă telefonul mobil în buzunar şi scoate pistolul.
   Nu e prost şi din conversaţia telefonică îşi dă seama că situaţia a scăpat de sub control. Asta ar putea fi singura lui şansă să le închidă gura celorlalţi. Lui Hess, Thulin şi „Omului de castane”, cum l-a poreclit mass-media pe criminal. Echipajul de intervenţie va ajunge curând, dar momentan scena e pustie şi aşteaptă să fie cucerită.
   Ricks scoate cheile din haină şi descuie uşa. Cu pistolul în mână, păşeşte pe aleea din faţa casei de parcă ar defila pe covorul roşu.

77.

        Olivia nu s-a trezit complet, chiar dacă s-a ridicat în fund şi stă cu spatele sprijinit de perete.
   - Mami, ce se întâmplă?
   - Nimic, iubire. Culcă-te înapoi.
   Jessie Kvium se duce la ea în grabă, se aşază pe pat şi o mângâie pe păr.
   - Dar nu pot să dorm în zgomotul ăsta, îi şopteşte fiica, lăsându-se moale pe umărul mamei ei, tocmai când se opreşte alarma.
   - Vezi, acum s-a oprit. Poţi să te culci înapoi, iubire.
   Olivia a adormit la loc în câteva clipe. În timp ce o veghează, Jessie se gândeşte că e bine că i-a spus ceva ofiţerului. Sigur, nu a fost suficient. Şi-ar dori să-i fi spus mai multe, să-şi poată descărca sufletul. Dar alarma de la maşină a schimbat complet atmosfera. Niciodată nu s-a mai temut în halul ăsta, însă acum, când sirena s-a oprit şi când sunetul familiar al telefonului mobil al ofiţerului se aude de undeva din grădină, i se pare că a avut o reacţie exagerată. Asta până când îşi dă seama că nimeni nu răspunde la telefon. Stă să asculte, dar soneria se opreşte. Apoi sună din nou, dar nici acum nu răspunde nimeni.
   Afară, vântul suflă puternic în părul lui Jessie. S-a încălţat, dar e cumplit de frig şi regretă că nu şi-a înfăşurat o pătură peste picioare înainte să iasă. Aude telefonul mobil sunând din preajma maşinii de poliţie, dar nici acum nu-l vede pe ofiţer.
   - Domnule poliţist? Unde eşti?
   Nu primeşte niciun răspuns. Jessie se apropie cu reticenţă de gardul viu şi de maşina parcată pe trotuar, dincolo de poartă. Dacă mai face încă un pas în faţă, până pe trotuar, ar trebui să poată vedea întreaga maşină şi - teoretic - telefonul mobil care sună de undeva din apropiere. Apoi îşi aminteşte ce s-a discutat la interogatoriul de la secţie.
   Simte pericolul de care fusese avertizată. Ameninţarea se furişează printre copacii întunecaţi şi încovoiaţi şi printre tufişurile desfrunzite, întinzându-se după picioarele ei goale, aşa că Jessie se întoarce şi aleargă înapoi spre casă, urcă scările de lemn şi intră pe uşa lăsată deschisă, pe care o trânteşte în urma sa.
   Din convorbirea de mai devreme a ofiţerului de poliţie ştie că ajutoarele sunt pe drum, aşa că se convinge să nu intre în panică. Răsuceşte cheia în uşă şi mută un dulăpior în dreptul acesteia. Fuge până în bucătărie şi baie, să se asigure că toate ferestrele sunt închise. În bufetul din bucătărie găseşte un cuţit lung, pe care-l ia cu ea. Se uită pe geamul ce dă spre curtea din spate, dar nu vede nimic şi dintr-odată îşi dă seama că încăperea e scăldată în lumină. Dacă e cineva afară - şi acum ştie cu certitudine că e cineva acolo - respectivul sau respectivii îi pot vedea orice mişcare.
   După câţiva paşi ajunge înapoi în bucătărie şi după câteva încercări febrile reuşeşte să stingă toate luminile.
   Jessie stă în linişte şi ascultă în bezna din jur, cu privirea aţintită spre grădină. Nu aude nimic. Doar vântul care încearcă să spulbere căsuţa de lemn. Stă lipită de radiator şi observă că l-a oprit din greşeală când căuta întrerupătorul pentru becuri.
   Jessie se apleacă şi îl porneşte la loc. Radiatorul începe să bâzâie. Din senin, în lumina roşiatică ce pâlpâie slab a radiatorului zăreşte o figurină aşezată pe scaun, chiar unde a stat mai devreme ofiţerul de poliţie.
   Pentru o clipă, nu ştie ce e acolo. Apoi îşi dă seama. Chiar dacă figurina pare complet nevinovată, cu braţele de chibrituri întinse spre cer de parcă ar cere îndurare, Jessie se îngrozeşte, ştiind că omuleţul nu era acolo puţin mai devreme, când a ieşit afară să-l caute pe ofiţer.
   Când îşi ridică privirea şi se uită înainte, o formă prinde contur din întunericul dens, iar ea înfige cuţitul în aer, cât poate de tare.

78.

        Maşina de serviciu năvăleşte prin poarta coloniei de vacanţă şi se urcă pe trotuar. În mica oază cu căsuţe şi parcele de grădini e beznă totală şi, ceva mai în faţă, numai în lumina farurilor pot să vadă reflexia unei plăcuţe de înmatriculare.
   Thulin conduce până sus la maşina de poliţie în civil, iar Hess ţâşneşte afară.
   Câteva cutii cu sushi sunt aruncate pe poteca pietruită şi un ofiţer mai tânăr stă aplecat deasupra unui corp uman. Ofiţerul îl vede pe Hess şi strigă după ajutor, încercând cu disperare să stopeze cu mâinile şuvoiul de sânge ce ţâşneşte dintr-o tăietură profundă în gâtul lui Martin Ricks. Ricks are convulsii şi privirea lui pare aţintită spre copacii întunecaţi de deasupra sa.
   Hess merge spre casă. Uşa e încuiată, aşa că-i trage un picior, deschizând-o şi dând la o parte un dulăpior aşezat în dreptul ei.
   În sufragerie e întuneric, dar, după ce se plimbă cu pistolul prin cameră, vede că scaunele şi mesele sunt răsturnate, ca în urma unei lupte. Fiica lui Jessie Kvium e în dormitor, stă în pat şi plânge, îmbrăţişând plapuma cu o expresie confuză. Jessie Kvium nu e cu ea şi Thulin observă că uşa de la bucătărie e larg deschisă.
   Grădina din spatele casei e în pantă. După doar 3 paşi, ajung în capăt, pe iarbă. Hess şi Thulin aleargă pe lângă mărul înalt din mijlocul grădinii, dar nu zăresc pe nimeni când ajung la gardul subţire ce desparte curtea de cea a vecinului. Şirul de grădini bătute de vânt continuă până la blocurile înalte de pe bulevard şi abia când se întorc spre casă o observă. Crengile din partea de jos a mărului nu sunt, de fapt, crengi. Sunt picioarele goale ale lui Jessie Kvium.
   Corpul ei a fost aşezat în şezut acolo unde trunchiul copacului se desparte în trei. A fost înghesuit pe cea mai groasă ramură, cu picioarele aranjate într-o poziţie complet nefirească. Capul îi atârnă în jos, iar braţele neînsufleţite se sprijină de crengi, îndreptate în sus, spre cer.
   - Mamă?
   În bătaia vântului se aude o voce confuză şi sus, lângă geamul din bucătărie, pot vedea silueta slabă a fetiţei ce tocmai ieşise afară, în frig.
   Hess încremeneşte şi rămâne lângă copac, lăsând-o pe Thulin să alerge pe alee în sus şi s-o conducă pe fetiţă înapoi în casă. Deşi e întuneric, poată să vadă că ambele mâni sunt nefireşti de scurte. Când merge mai aproape, vede un om de castane înfipt între dinţii lui Jessie, cu braţele ridicate, aşa încât să-i ţină gura deschisă.

        Marţi, 20 octombrie, prezent

79.

       Afară plouă şi Thulin aleargă printre blocuri, uitându-se după indicatoare. Apa îi intră în papuci şi, într-un sfârşit, vede indicatorul care arată că apartamentul 37C e în direcţia opusă.
   E dimineaţa devreme şi tocmai şi-a lăsat fata la şcoală. Au trecut doar câteva zile de când s-a plimbat printre blocurile din Urbanplanen şi habar nu avea că şi Hess stătea într-o locuinţă socială. Dar lucrul ăsta n-a mai surprins-o.
   Privirile prietenoase, dar vigilente, ale femeilor cu capul acoperit îi dau de înţeles că atrage atenţia şi, în timp ce se uită în jur să vadă pe unde ar trebui s-o ia, se enervează şi mai tare din cauză că Hess e de negăsit tocmai acum, când lucrurile au luat-o razna.
   Presa a făcut mare vâlvă vreo 4 zile, difuzând nenumărate transmisiuni în direct şi reportaje de la locul crimelor, din Christianborg, de la Secţia de Poliţie şi Secţia de Medicină Legală. S-au publicat portretele celor 3 femei ucise şi portretul lui Martin Ricks, care şi-a dat duhul pe aleea pietruită a casei din colonia de vacanţă. S-au transmis interviuri cu martori, vecini, rude. S-au difuzat părerile experţilor şi ale criticilor acestor experţi, declaraţii date de poliţişti, inclusiv de Nylander, care a trebuit să se prezinte de nenumărate ori în faţa microfoanelor, toate acestea intersectându-se deseori cu declaraţiile ministrului justiţiei.
   La astea se adaugă şi povestea despre Rosa Hartung, care şi-a pierdut fiica şi care suferă acum pentru că soluţionarea cazului e pusă la îndoială. Apoi, când editorii de ştiri s-au prins că deja reluau acelaşi subiect la nesfârşit, au început să-şi dea cu presupusul, încercând să afle când va avea loc următoarea crimă.
   Hess şi Thulin n-au dormit prea mult de vineri încoace.
   Şocul provocat de crimele comise la colonia de vacanţă a demonstrat necesitatea unei anchete minuţioase: un sir nesfârşit de întrebări şi telefoane, adunarea de date despre complexul Urbanplanen şi despre asociaţia de proprietari ai grădinilor, clarificarea situaţiei familiale şi romantice a lui Jessie Kvium.
   Fiica ei de 6 ani, care din fericire nu a apucat să-şi vadă mama moartă, a fost trimisă spre examinare medicală, iar medicii au găsit numeroase semne de neglijenţă, malnutriţie şi abuz fizic. Un psiholog a discutat cu ea, concentrându-se numai asupra traumei cauzate de moartea mamei. În urma discuţiei, l-a impresionat capacitatea micuţei de a-şi transpune în cuvinte pierderea suferită. În ciuda tuturor celor întâmplate, lucrurile păreau stabile. Fetiţa a fost luată de bunicii din Esbjerg, care cu mare drag ar fi dorit să se ocupe de ea, însă aşteptau să vadă dacă decizia autorităţilor sociale va fi în favoarea lor, dacă le vor acorda custodie pe termen lung.
   Datorită intervenţiei lui Thulin, fetiţa şi bunicii ei nu au intrat în atenţia presei, publicaţiile fiind oricum mai interesate să relateze ultimele ştiri despre „Omul de castane”.
   Thulin se enervează când presa mitologizează criminalii în felul acesta. Mai ales fiindcă ştie că, în cazul de faţă, criminalul chiar doreşte să provoace teamă în rândul oamenilor şi poate chiar se simte încurajat de atenţia primită. Dar ceea ce făcea presa era greu de ţinut în frâu, din moment ce cercetările criminalistice şi numeroasele interogatorii nu au dus nicăieri.
   Genz şi echipajul lui au lucrat zi şi noapte, fără să obţină vreun rezultat concludent. Chiar dacă au reanalizat înregistrările video, nu au reuşit nici să identifice cine a trimis SMS-ul pe numărul lui Nikolaj Moller şi nici nu au găsit vreun martor care să spună cine ar fi putut s-o urmărească pe Jessie Kvium - nici în Urbanplanen, nici în complexul comercial. Toate urmele criminalului parcă s-au evaporat, exact ca în cazul Laurei Kjær şi al lui Anne Sejer-Lassen.
   Conform departamentului de Medicină Legală, Jessie Kvium a decedat în jurul orei 01:20. Amputaţiile au fost efectuate cu acelaşi instrument folosit în celelalte două cazuri. La amputarea mâinilor, cel puţin. În plus, se pare că amprenta de pe omul de castane găsite în gura ultimei victime este tot a Kristinei Hartung.
   Toată lumea era de acord că plângerile anonime împotriva celor trei femei ucise au fost scrise de aceeaşi persoană. Dar autorităţile locale şi responsabilii de caz nu sunt de prea mare ajutor şi nici cele trei e-mailuri, nici serverele labirintice prin care au fost ele trimise nu facilitează în vreun fel identificarea expeditorului.
   De disperare, Nylander a pus mai mulţi ofiţeri să păzească un număr de femei pe numele cărora s-au depus plângeri anonime prin intermediul aceluiaşi serviciu public de notificare şi întreg departamentul a fost pus în stare de alertă maximă.
   Şi atmosfera generală de la Secţia de Poliţie a fost profund afectată. N-o fi fost Martin Ricks cel mai strălucit detectiv, dar după 6 ani de muncă, cu doar câteva zile de concediu luate din când în când, bărbatul era o prezenţă constantă la secţie, întocmai ca steaua agăţată deasupra intrării principale. Spre mirarea multor colegi, era şi logodit.
   În ziua precedentă, pe la ora prânzului, au ţinut un moment de reculegere la secţie. A fost multă zarvă. Colegii au început să plângă şi ancheta a fost contaminată de aerul sumbru ce apare de fiecare dată când un ofiţer cade la datorie.
   Pentru Hess şi Thulin, întrebarea cea mai apăsătoare era cum a reuşit criminalul să-i manipuleze în noaptea crimei.
   Deşi au acţionat foarte discret, criminalul i-a descoperit.
   Thulin nu are nici cea mai vagă idee cum a reuşit să facă asta, dar sigur aşa s-au întâmplat lucrurile. După scena din cartier, criminalul s-a dus la colonia de vacanţă - lucru perfect logic, dacă ar fi ştiut de dinainte că Jessie Kvium şi fiica ei petrecuseră o săptămână de vacanţă în colonie şi ar fi dedus că ar putea să le găsească acolo. SMS-ul pentru Nikolaj Moller a fost trimis înaintea crimelor, mai precis la ora 00:37, de pe un telefon mobil cu cartelă preplătită şi chiar de pe teritoriul coloniei - partea asta e şi mai înspăimântătoare.
   Criminalul a avut suficientă prezenţă de spirit să atragă un soţ infidel şi foarte nervos până în Urbanplanen, aruncându-l direct în braţele poliţiei, iar asta îi spune lui Thulin că ucigaşul intenţiona să-i facă de râs. Ca atunci când a trimis un SMS pe telefonul Laurei Kjær, după moartea femeii. Colac peste pupăză, la toate astea se adaugă ancheta cu rezultate dezamăgitoare. Nu e de mirare că lucrurile au luat-o razna în confruntarea cu Nylander de aseară.
   - De ce mama dracului te temi?! De ce nu o putem interoga pe Rosa Hartung?
   Hess insistă din nou că toate acele crime au o legătură cu Rosa Hartung şi cu dispariţia fiicei ei.
   - Nu are niciun sens să tratezi cazurile separat. Trei amprente pe trei figurine de castane - ce dovadă mai clară vrei? Şi lucrurile nu se opresc aici: în primul caz a dispărut o mână, apoi, au dispărut două, după aceea au dispărut ambele mâini şi un picior. Ce crezi că pregăteşte pentru data viitoare? E strigător la cer! Rosa Hartung e ori cheia cazului, ori chiar următoarea ţintă!
   Dar Nylander şi-a păstrat cumpătul şi a continuat:
   - Doamna ministru a fost interogată o dată şi oricum avea destule probleme pe cap.
   - Destule probleme? Ce altceva ar putea fi mai important?
   - Calmează-te, Hess.
   - Întreb şi eu.
   - Conform Serviciilor de Informaţii ale Poliţiei, în ultimele săptămâni a fost hărţuită şi ameninţată de un necunoscut.
   - Poftim?
   - Şi nu crezi că ar fi trebuit să ştim? s-a amestecat Thulin.
   - Nu. Nu are nicio legătură cu crimele! Conform Serviciilor de Informaţii, ultima ameninţare a fost scrijelită pe capota maşinii ei oficiale, luni, 12 octombrie, când ucigaşul probabil era ocupat să-i vină de hac lui Anne Sejer-Lassen.
   Şedinţa s-a încheiat într-un haos complet. Hess şi Nylander au plecat furioşi, iar Thulin a încercat să ignore ce simţea: senzaţia că dezbinarea din cadrul departamentului e simptomatică pentru starea anchetei.
   În sfârşit s-a adăpostit de ploaie. Acum străbate culoarul acoperit ce duce la apartamentul 37C. În stânga şi în dreapta uşii se află câte un munte de găleţi cu vopsea, lac şi dizolvant, iar în mijlocul haosului e o maşinărie - Thulin crede că e un aparat de lustruit parchetul. Bate nervos în uşă. Evident, nu răspunde nimeni.
   - Pe tine te-a sunat pentru podea?
   Thulin se uită la pakistanezul mărunt care tocmai şi-a făcut apariţia pe hol, însoţit de un băieţel cu ochi căprui. Bărbatul poartă o pelerină portocalie - ca uniformele din Guantanamo - dar mănuşile de grădinărit şi sacii de gunoi sugerează că probabil doar strânge frunzele veştejite din jurul blocului.
   - Nu-i problemă, numa’ să fii de meserie. Individul are două mâini stângi, da’ se crede Constructorul Bob. Numa’ că nu-i. Ştii de Constructorul Bob?
   - Da...
   - E bine că vrea să vândă. Locu’ ăsta nu-i pentru el. Da’ dacă vrea să scape de apartament, trebuie să-l aranjeze un pic. Nu-i problemă că mai trebuie să dau un strat de vopsea pe pereţi şi pe tavan - tipu’ ăsta nu ştie care-i diferenţa între o sabie şi o pensulă de vopsit. Da’ parchetul nu i-l lustruiesc. Şi nici n-ar trebui să meşterească singur cu aparatul ăla.
   - Nici eu n-o să fac asta.
   Thulin îşi flutură insigna, doar-doar o scăpa de individ, dar el rămâne pe loc şi o priveşte cum bate iar în uşă.
   - Deci nu te ocupi tu de apartament? Atunci n-am ajuns prea departe.
   - Nu, nu mă ocup eu. Ai idee dacă e acasă Constructorul Bob?
   - Poţi vedea şi singură. Nu încuie niciodată uşa.
   Pakistanezul o împinge puţin la o parte pe Thulin şi dă un ghiont uşii.
  - Asta-i altă problemă. Cine se poate gândi să-şi lase uşa deschisă în cartieru’ ăsta? I-am spus că nu-i bine, dar el spune că n-are nimic de furat, aşa că nu-i pasă. Ce să mai zici - Allahu Akbar!
   Pakistanezul se enervează. Thulin înţelege de ce. Nu prea ai ce vedea în camera ce duhneşte a vopsea proaspătă. O masă, vreo două scaune, un pachet de ţigări, un telefon mobil, mâncare la pachet, câteva găleţi cu vopsea şi nişte pensule aruncate pe podeaua acoperită cu ziare. După cum arată lucrurile, Hess nu pare să stea prea mult pe-aici. Thulin se gândeşte că probabil nici în apartamentul din Haga sau oriunde stă el în prezent nu are mai multă mobilă decât aici. Dar nu interiorul îi atrage privirea, ci pereţii.
   De jur-împrejur atârnă bileţele, fotografii şi decupaje din ziar şi, între ele, nişte cuvinte şi litere sunt mâzgălite direct pe tapet. „Decoraţiunile” se întind pe doi pereţi proaspăt vopsiţi, ca o pânză de păianjen uriaşă şi misterioasă, elementele ei fiind însoţite de linii şi marcaje complicate, desenate cu o cariocă roşie. În mod evident, schema a început într-un colţ, cu uciderea Laurei Kjær, apoi s-a extins prin adăugarea crimelor ulterioare, inclusiv cea a lui Martin Ricks.
   De-a lungul schemei au fost introduse diverse linii trasate cu pixul, dar şi figurine de castane, nume de persoane şi locurile crimelor - fie ilustrate prin fotografii, fie scrise cu pixul direct pe perete. Hârtiuţele prinse pe perete sunt fie bonuri mototolite, fie bucăţi dintr-o cutie de pizza, dar toate par foarte uzate. Jos de tot este o bucăţică ruptă dintr-un ziar. Articolul vorbeşte despre revenirea Rosei Hartung - când şi cum s-a întâmplat. De acolo, Hess a trasat o linie ce duce la moartea Laurei Kjær, care apoi se ramifică, la rândul ei, într-o mulţime incalculabilă de alte legături, ajungând în cele din urmă la o coloană separată, denumită „Christiansborg: ameninţări, hărţuire, Serviciul de Informaţii al Poliţiei”.
   Sus de tot e prinsă o fotografie veche a Kristinei Hartung, de când avea 12 ani, alături de un chenar desenat cu carioca, în care scrie cu majuscule „LINUS BEKKER”. Şi aici, diverse notiţe sunt scrise direct pe perete. Majoritatea notelor sunt indescifrabile.
   Cel mai probabil, Hess s-a chinuit să ajungă până acolo sus, folosind scara încă sprijinită de perete.
   Când analizează uriaşa pânză de păianjen din faţa ei, pe Thulin o încearcă sentimente contradictorii. Cu o seară în urmă, când a plecat de la secţie, Hess părea tăcut şi retras.
   Dimineaţa, când n-a mai reuşit să dea de el, Thulin nu ştia ce să creadă. Judecând după schemele de pe pereţi, bărbatul nu s-a lăsat păgubaş. Pe de altă parte, e un gest destul de nebunesc.
   Probabil s-a străduit să ajungă la o viziune de ansamblu cât de cât coerentă, dar încercarea lui are un rezultat complet diferit: chiar şi unui criptolog talentat sau unui matematician de premiul Nobel le-ar fi fost dificil să tragă şi alte concluzii, pe lângă faptul că autorul schemei are o obsesie sau chiar o tulburare mintală.
   Când vede pereţii proaspăt vopsiţi, bărbatul mărunt se enervează şi scoate pe gură un şuvoi întreg de blesteme pakistaneze, iar lucrurile nu o iau în direcţia cea bună când Hess îşi face apariţia la intrare. Îşi trage sufletul şi, îmbrăcat doar în tricou, pantaloni scurţi şi adidaşi, e ud leoarcă de la ploaie. E surprinzător de musculos şi vânjos, dar nu e într-o formă prea grozavă.
   - De ce-ai făcut asta? Abia am zugrăvit apartamentul!
   - Mai dau eu un strat. Oricum, ai spus că trebuie două straturi.
  Thulin se uită la Hess, care se sprijină de uşă cu mâna stângă, şi observă că în mâna dreaptă ţine un portofel jerpelit.
   - Are deja două straturi. Are chiar trei!
   Băiatul cu ochi căprui s-a săturat să-şi aştepte tatăl, aşa că pakistanezul e nevoit să plece. Thulin îi aruncă o privire scurtă lui Hess şi spune:
   - Te aştept în maşină. Nylander vrea să ne vadă. Într-o oră o interogăm pe Rosa Hartung.

80.

      - Deranjez?
   Tim Jansen apare la uşă. Are cearcăne la ochi şi o privire distantă, iar Nylander simte un miros acru de alcool.
   - Nu, intră.
   Oamenii din departament lucrează de zor în spatele lui Jansen. Nylander a refuzat cererea acestuia de a participa la investigaţie încă de ieri, după momentul de reculegere.
   Neavând de lucru, bărbatul nu se grăbeşte nicăieri. Hess şi Thulin tocmai au ieşit din birou, dar Jansen nu le-a răspuns la salut. A rămas pe loc, cu privirea pierdută, de parcă nici nu i-ar fi auzit. Aşa că şeful se gândeşte că ar fi o idee bună să-l invite înăuntru.
   Nylander i-a informat pe Thulin şi Hess despre următoarea sarcină. Dimineaţă a discutat la Ministerul Afacerilor Sociale şi doamna ministru Rosa Hartung le-a transmis prin consilierul său, Frederik Vogel, că ar vrea să-i ajute cu orice poate.
   - Dar doamna ministru nu este considerată suspectă şi credibilitatea ei nu e sub nicio formă pusă la îndoială, aşa că e esenţial să aibă loc o discuţie, nu un interogatoriu.
   Nylander ştie că Vogel nu e încântat de toată situaţia şi sigur a sfătuit-o pe doamna ministru să refuze acea „discuţie”.
   - Probabil ea a insistat să-i ajute.
   În ciuda mesajului primit, Hess, pe care Nylander a ajuns să-l suporte din ce în ce mai puţin, a rămas în birou.
   - Adică vei redeschide cazul dispariţiei Kristinei Hartung?
   Nylander s-a prins că Hess a spus „dispariţia Kristinei Hartung”, nu „moartea Kristinei Hartung”.
   - Nici nu se pune problema de aşa ceva. Dacă ţi-e prea greu să pricepi lucrul ăsta, n-ai decât să te întorci în Urbanplanen şi să suni pe la uşile vecinilor.
   Nylander s-a tot gândit în seara precedentă să amâne încă o dată interogarea Rosei Hartung, dar departamentul se afla sub o presiune enormă. Scena petrecută la colonia de vacanţă a fost una de coşmar şi, odată cu uciderea detectivului Martin Ricks, ancheta a devenit o chestiune personală pentru mulţi dintre colegii acestuia. Orice viaţă contează şi n-ar trebui să fie nicio diferenţă între uciderea unui poliţist şi uciderea oricărei alte persoane, dar atacul cu sânge-rece asupra detectivului de 39 de ani - care, conform medicilor legişti, probabil a fost prins pe la spate, după care i s-a tăiat carotida - a avut un impact puternic asupra tuturor celor care au jurat credinţă acestui departament.
   Dimineaţa, la ora 7, lui Nylander i s-a cerut să dea raportul într-o şedinţă extraordinară a conducerii. În principiu, nu i-a fost dificil să vorbească despre instituirea stării de alertă ridicată şi despre numeroasele echipaje de cercetare trimise în misiune, dar conducerea se aştepta la asta. Cu toate că nu i-a menţionat numele nici măcar o singură dată, umbra Kristinei Hartung plutea deasupra explicaţiilor sale. Părea că persoanele de faţă aşteptau să termine ce are de zis, ca apoi să poată ajunge la adevăratul subiect al şedinţei: nenorocitele alea de amprente găsite pe figurinele de castane.
   - În lumina celor întâmplate, a apărut vreo urmă de îndoială asupra soluţionării cazului Kristinei Hartung?
   Deşi formularea comisarului-sef a fost foarte diplomată, ea a venit tot ca o insultă. Cel puţin, pentru Nylander. Discuţia ajunsese într-un punct crucial, iar Nylander simţea toate privirile aţintite asupra sa. Ceilalţi şefi prezenţi la şedinţă se bucurau că nu sunt în locul lui. O astfel de întrebare ascunde la fel de multe pericole ca o rută de contrabandă din Orientul Mijlociu. Dar Nylander a dat un răspuns. Niciun detaliu din cazul Hartung nu sugerează că acesta nu ar fi soluţionat.
   Ancheta a fost extrem de minuţioasă şi s-au analizat toate posibilităţile, până în momentul în care dovezile au fost prezentate în faţa instanţei, iar vinovatul a fost condamnat.
   Pe de altă parte, e adevărat că 3 amprente relativ neclare, aparţinând Kristinei Hartung, au fost identificate pe cele 3 figurine de castane găsite la cele trei locuri ale crimelor. Dar acest lucru poate fi interpretat oricum. Poate fi un soi de semnătură, o critică la adresa doamnei ministru şi a autorităţilor sociale - oricum, un motiv pentru care doamna ministru trebuia pusă sub protecţie strictă. E posibil ca acele castane să provină de la chioşcul Kristinei Hartung, înainte să moară, dar până aici lucrurile erau în continuare neclare - mai puţin faptul că niciun indiciu nu sugera că fetiţa ar putea fi în viaţă.
   Şi, ca să le închidă gura şefilor, Nylander a mai sugerat că ucigaşul ar putea să-i inducă intenţionat în eroare, prin urmare ei trebuie să rămână profesionişti şi să se concentreze asupra faptelor şi realităţii.
   - Din ce am auzit pe holuri, nu toţi detectivii tăi îţi împărtăşesc părerea.
   - Probabil nu sunteţi bine informat. Există o persoană anume care arată un mic exces de creativitate, dar nu e surprinzător: detectivul respectiv nu a participat la ancheta masivă de anul trecut.
   - Despre cine mama dracului vorbim aici? a întrebat un inspector senior.
   Adjunctul lui Nylander a intervenit într-un gest de solidaritate, explicând că e vorba despre Mark Hess, ofiţerul de legătură care a avut probleme la Haga şi care a fost trimis acasă până i se va decide viitorul. Din expresiile dispreţuitoare ale celorlalţi, Nylander intuieşte că nu dau ei prea mulţi bani pe un ofiţer de legătură care le complică şi mai mult relaţia deja tensionată cu Europol.
   Discuţia se încheiase, cel puţin aşa credea el. Dar apoi a intervenit comisarul-şef adjunct, spunând că şi-l amintea foarte bine pe Hess şi ştia cu siguranţă că omul nu era deloc prost. O fi având Hess un fel mai ciudat de a face lucrurile, dar la vremea lui a fost unul dintre cei mai buni detectivi care a pus vreodată piciorul în departament.
   - Dar tu spui că Hess a luat-o pe o pistă greşită. E bine de ştiut, mai ales că acum mai puţin de o oră l-am auzit pe ministrul justiţiei la ştirile radio de dimineaţă infirmând încă o dată că ar exista vreun temei pentru redeschiderea cazului Kristinei Hartung. Pe de altă parte, ne confruntăm deja cu 4 crime şi cu uciderea unui poliţist, prin urmare, e crucial să acţionăm acum. Ne tragem singuri covorul de sub picioare dacă, în încercarea cuiva de a-şi salva pielea, anumite lucruri nu sunt verificate.
   Nylander a negat că ar avea ceva de salvat, dar îndoiala s-a strecurat încet-încet la masa de mahon din Sala de Paradă. Cu prezenţă de spirit, a adăugat imediat că, tocmai din acest motiv, astăzi intenţionează să dispună ca doamna ministru Rosa Hartung să fie interogată mai amănunţit, pentru a vedea dacă ea şi Ministerul Afacerilor Sociale ar putea să aibă informaţii relevante pentru prinderea ucigaşului.
   Nylander a plecat din sala de şedinţe cu capul sus, fără să lase de bănuit că în mintea lui s-a născut o îndoială: poate că într-adevăr s-a strecurat o greşeală în cazul Hartung.
   A revizuit în minte tot cazul, de nenumărate ori, dar tot nu-şi poate da seama unde s-a greşit. Asta dacă greşeala există.
   Totodată, ştie că poate să-şi ia gândul de la mult-visata carieră promiţătoare la secţie - sau oriunde altundeva în oraş - dacă nu găseşte rapid o soluţie.
   - Lasă-mă să lucrez la cazul ăsta. Trebuie, nu ai de ales.
   - Jansen, am mai discutat lucrul ăsta. Nu mai lucrezi la caz. Du-te acasă. Ia-ţi o săptămână liberă.
   - Nu mă duc acasă. Vreau să fiu de ajutor.
   - Nici vorbă. Ştiu cât de mult ai ţinut la Ricks.
   Nylander l-a rugat să ia loc, dar Tim Jansen a refuzat şi a rămas în picioare, uitându-se fix la curtea cu coloane de afară.
   - Ce se mai aude?
   - Oamenii muncesc din greu. Te anunţ când aflăm ceva.
   - Nici până acum n-au găsit vreo pistă? Hess şi curva aia?
   - Jansen, du-te acasă. Nu gândeşti limpede. Du-te acasă şi dormi.
   - Hess e de vină. Ştii asta, nu?
   - Nimeni nu e de vină pentru moartea lui Ricks, cu excepţia ucigaşului. De fapt, eu am dat undă verde acţiunii, nu Hess. Dacă vrei să-ţi verşi nervii pe cineva, eu sunt acela.
   - Dacă nu ar fi fost Hess, Ricks n-ar fi ieşit singur din casă. Hess l-a împins să facă asta.
   - Nu înţeleg ce vrei să spui.
   Jansen nu răspunde. Se uită pe geam.
   - Abia am dormit timp de 3 săptămâni... ne-am dat toată silinţa, până când, într-un final, am găsit dovada şi am obţinut mărturisirea... După care şi-a făcut apariţia tâmpitul ăla. A aterizat de la Haga în paşi de vals şi a început să împrăştie zvonuri, cum că am făcut o treabă de mântuială.
   Jansen vorbeşte anevoios şi are o privire pierdută.
   - Dar nu s-a întâmplat asta. Cazul a fost rezolvat. Aşa că nu aţi făcut o treabă de mântuială. Nu-i aşa?
   Jansen rămâne cu privirea fixată în faţă, de parcă ar fi complet absent. Dar apoi îi sună telefonul mobil şi iese din birou ca să răspundă. Nylander se uită în urma lui.
   Brusc, speră cu toată fiinţa lui că Hess şi Thulin vor obţine un rezultat în urma întrevederii cu doamna ministru.

81.

       Funcţionarii Ministerului de Afaceri Sociale vin înăuntru cu cutii, aşezându-le pe masa ovală de culoare albă, care e amplasată în mijlocul sălii cu tavan înalt.
   - Vi le-am adus pe toate. Să mă anunţaţi dacă vă mai pot ajuta cu ceva, spune şeful de departament pe un ton binevoitor, după care se duce spre uşă. Spor la treabă.
   Pentru câteva momente, razele soarelui scaldă cutiile din încăpere şi particulele de praf se văd dansând deasupra lor. Apoi cerul se înnorează la loc şi soarele pasează sarcina veiozelor marca Poul Henningsen.
   Detectivii încep să parcurgă dosarele din cutii, dar pe Hess îl cuprinde o paralizantă senzaţie de deja-vu. Cu numai câteva zile în urmă se afla într-o altă sală de şedinţe, cu un alt teanc de dosare în faţă - la Primăria Capitalei - şi acum are impresia că ucigaşul l-a aruncat într-un alt coşmar kafkian, cu o altă serie de cazuri ce trebuie verificate. Pe măsură ce numără dosarele din cutii, Hess conştientizează că trebuie să facă total altceva - să gândească în afara tiparelor, să facă un lucru total neprevăzut.
   Dar nu ştie cum.
   Îşi pusese toate speranţele în interogatoriul Rosei Hartung.
   După o conversaţie banală cu Vogel, consilierul acesteia, care le-a reamintit celor 2 detectivi că întrevederea nu va fi un interogatoriu, ci mai degrabă un dialog, cei 3 s-au dus în biroul doamnei ministru, care-i aştepta. În cele din urmă, aceasta nu părea să ştie nimic despre femeile ucise, deşi au discutat în detaliu fiecare caz în parte. Lui Hess îi era clar că doamna ministru a făcut eforturi să-şi amintească dacă s-a întâlnit cumva cu victimele sau cu familiile acestora, dar concluzia părea să fie una negativă. Detectivul a trebuit să-şi stăpânească sentimentul de compasiune.
   Rosa Hartung, o femeie frumoasă şi talentată care şi-a pierdut fiica, s-a transformat profund de când a cunoscut-o. Acum era trasă la faţă şi şovăitoare. Avea o privire confuză şi vulnerabilă, ca a unui animal speriat de vânători. Când analiza fotografiile şi actele din faţa sa, Hess a văzut că-i tremurau mâinile, deşi femeia se străduia să se controleze.
   În ciuda situaţiei delicate, el a vorbit pe un ton aspru, fiind convins că Rosa Hartung era cheia întregii poveşti. Femeile ucise aveau ceva în comun. În toate cele trei cazuri, copiii au fost abuzaţi sau maltrataţi acasă. În toate cele trei cazuri, criminalul a trimis o plângere anonimă, solicitând separarea forţată a mamelor de copiii lor şi în toate aceste cazuri sistemul a absolvit familiile de orice urmă de suspiciune, evitând astfel să intervină în interesul copiilor. Din moment ce toate victimele au fost găsite împreună cu o figurină de castane pe care se afla amprenta Kristinei Hartung, poate că ucigaşul voia s-o tragă la răspundere pe Rosa Hartung. În concluzie, cazurile acestea trebuiau să-i spună ceva doamnei ministru.
   - Dar nu-mi spun nimic. Îmi pare rău, nu ştiu nimic.
   - Şi ameninţările recent primite? Înţeleg că aţi primit un e-mail tulburător şi cineva a scris cuvântul „ucigaşo” pe maşina dumneavoastră oficială. Aveţi idee cine ar fi putut face asta? Sau de ce?
   - Şi cei de la Serviciul de Informaţii m-au întrebat acelaşi lucru, dar nu ştiu pe nimeni care să...
   Hess a evitat în mod intenţionat să lege ameninţările de crime, fiindcă, dacă maşina a fost vandalizată în acelaşi timp cu atacul asupra lui Anne Sejer-Lassen, cele două incidente trebuiau luate separat. Asta dacă nu cumva aveau de-a face cu doi ucigaşi care să lucreze împreună, dar momentan nu aveau niciun indiciu care să sugereze aşa ceva.
   Thulin şi-a pierdut răbdarea.
   - Dar cu siguranţă ştiţi despre ce e vorba, nu-i aşa? E mai mult decât evident că nu sunteţi pe placul tuturor şi trebuie să ştiţi dacă aţi făcut vreun lucru pentru care cineva ar dori să se răzbune.
   Consilierul doamnei ministru a protestat împotriva tonului aspru, dar Rosa Hartung a insistat, spunând că vrea să le fie de ajutor. Doar că nu ştia cum. Se ştia foarte bine că întotdeauna fusese de partea copiilor şi întotdeauna a recomandat separarea cu forţa când aceştia au fost abuzaţi de părinţi. Printre altele, acesta a fost motivul pentru care a cerut autorităţilor locale să pună în aplicare serviciile de sesizare, ca acela oferit de Primăria din Copenhaga. Interesul copiilor a fost prioritatea ei şi primul lucru pe care l-a făcut după numirea în funcţia de ministru a fost să încurajeze o implicare mai activă a consiliilor locale în acest proces. După câteva cazuri grave de abuz din câteva localităţi ale peninsulei Iutlanda, măsurile au părut tot mai necesare - însă era limpede că va avea adversari, mai ales în rândul consiliilor locale şi familiilor afectate de măsurile ei.
   - Dar sigur sunt şi persoane care consideră că aţi acţionat în defavoarea copiilor, nu credeţi? a sugerat Thulin.
   - Nu, nu cred.
   - De ce? Odată ajuns ministru, oricine se poate lăsa distras de...
   - Eu nu sunt genul ăsta de persoană. Nu că vă priveşte, dar şi eu am avut o familie adoptivă, aşa că ştiu foarte bine despre ce e vorba şi nu acţionez în defavoarea copiilor.
   Privirea Rosei Hartung scăpăra de furie când a pus-o la punct pe Thulin, iar Hess, deşi se bucura că a îndrăznit să-i pună o asemenea întrebare, a înţeles brusc de ce Rosa Hartung a reuşit să devină atât de populară. După câţiva ani dificili în rolul de ministru, încă avea acea doză de sinceritate pe care fiecare ministru încerca s-o mimeze în faţa camerelor de filmat. Sinceritatea Rosei Hartung era însă autentică.
   - Dar figurinele de castane? Ştiţi cumva de ce şi-ar dori cineva să vă înfrunte folosind o figurină de castane - sau castane, în general?
   Semnătura ucigaşului era neobişnuită şi, dacă Hess avea dreptate susţinând că Rosa Hartung era cheia, spera că femeia va putea să le ofere vreun detaliu util.
   - Nu, din păcate. Kristine avea o gheretă mică, în care ea şi Mathilde stăteau când venea toamna, şi... Dar asta v-am spus deja.
   Doamna ministru se străduia să nu izbucnească în plâns, iar Vogel a încercat să pună punct discuţiei. Însă Thulin a obiectat, spunând că mai aveau nevoie de ajutorul ei. Din moment ce doamna ministru a încurajat separarea cu forţa în mai multe municipalităţi, Thulin şi Hess voiau să treacă în revistă toate cazurile gestionate în timpul mandatului acesteia.
   Criminalul ar putea fi o persoană implicată în acele cazuri, dornică să se răzbune pe doamna ministru şi pe sistemul pe care-l reprezenta, aşa că Rosa Hartung l-a trimis pe Vogel să discute cu şeful departamentului, care le va oferi toate informaţiile necesare.

............................................................